Capitolul 1

INTRODUCERE ÎN FIZIOLOGIA PLANTELOR

1.1. Definiţie şi obiective

Fiziologia plantelor este o ramură a ştiinţelor biologice care se ocupă cu studiul

vieţii plantelor.
Noţiunea de fiziologie îşi are originea în limba greacă şi vine de la cuvintele
physis – natură şi logos - ştiinţă. Termenul de fiziologie s-ar traduce deci cu ,,ştiinţă
despre natură”.
Ca ramură a ştiinţelor biologice, fiziologia plantelor urmăreşte desfăşurarea
succesivă a proceselor vitale care se petrec în organismul vegetal, respectiv dinamica
activităţii fiziologice a plantei. Pentru a înţelege mai bine complexitatea fenomenelor,
unele momente din viaţa plantei se desfac în elemente componente şi sunt studiate ca
fenomene independente. Ulterior prin raţionamente de sinteză, se face legătura între
aceste fenomene în ideea de a înţelege procesul vital caracteristic întregului organism.
Fiziologia plantelor studiază relaţiile plantei cu mediul înconjurător. Cunoscând
influenţa factorilor de mediu asupra plantei, omul de ştiinţă, ca şi practicianul agricol, au
posibilitatea să modifice intensitatea acestor factori, pentru a obţine rezultate mai bune în
cultura plantelor.
Prin întregul său conţinut, fiziologia plantelor furnizează un orizont ştiinţific
activităţii practice din agricultură. Ea este baza teoretică a altor discipline agronomice
sau cum i se mai spune ,,mecanica fină a agriculturii raţionale”.
Fiziologia plantelor învaţă pe specialist să considere viaţa plantei în mod
funcţional, ca un organism viu cu o activitate dinamică, care realizează permanente
schimbări materiale şi de energie cu mediul înconjurător şi în acelaşi timp sintetizează
fără întrerupere substanţă organică vegetală, respectiv hrană pentru om şi animale.
În interpretarea fenomenelor fiziologice caracteristice diferitelor genuri, specii şi
soiuri de plante, fiziologia se bazează pe teoria evoluţionistă, elaborată în modul
magistral de Ch. Darwin în capodopera sa ,,Originea speciilor” 1859; procesele vitale
sunt studiate în strânsă legătură cu variaţia factorilor biotici şi abiotici din mediul ambiant
în care trăiesc plantele în cursul dezvoltării lor ontologice.

1.2. Sarcinile fiziologiei plantelor

Sarcina fundamentală a fiziologiei plantelor este aceea de a participa la procesul

de sporire a producţiei vegetale pe calea valorificării întregului potenţial biologic de
producţie al plantelor.
Este cunoscut faptul că într-un spiculeţ de grâu există 3-5 flori şi că dintre
acestea fructifică numai 2-3. Fiziologiei plantelor îi revine sarcina de a găsi căile care să
ducă la fructificarea tuturor florilor din spiculeţ. Pentru a realiza acest lucru trebuie să
cunoaştem cauzele care împiedică formarea asimilatelor şi umplerea boabelor în spiculeţ.

1
La baza acestor fenomene ar sta slaba activitate a aparatului fotosintetic, determinată de
epuizarea enzimelor din cloroplaste şi a energiei celulare de tip adenozinfosforic (ATP).
O importantă sarcină a fiziologiei vegetale este aceea de a cunoaşte cerinţele
plantelor faţă de apă şi hrană în diferite faze de vegetaţie. Refacerea aparatului foliar la
cereale de toamnă, trifoi, lucernă distruse în timpul iernii în urma îngheţului, presupune
consumul unei importante cantităţi de azot, cât mai devreme primăvara. Pentru ca
plantele să beneficieze de azot din primele zile de primăvară este indicată administrarea
îngrăşămintelor cu azot cât se poate de timpuriu.
O problemă importantă a producţiei legumicole este obţinerea de răsaduri
viguroase în sere iarna, când intensitatea luminii este slabă, din cauza nebulozităţii prea
mari. Fenomenul de etiolare a răsadurilor se poate combate prin iluminarea plantelor cu
lumină artificială sau stropind plantele cu soluţii diluate de substanţe retardante, care
frânează alungirea răsadurilor.
În fiziologia plantelor se cunosc şi substanţe care stimulează creşterea în lungime
a celulelor. O foarte bună substanţă de acest gen este giberelina, care poate fi folosită la
stropirea cânepei şi la stropirea puieţilor de pomi în pepenieră pentru a forţa creşterea
acestora în primul an şi deci a reduce timpul de şedere a puieţilor în pepenieră.
O importantă descoperire în domeniul fiziologiei vegetale este efectul stimulator
al înrădăcinării butaşilor cu ajutorul auxinelor. Sarcina fiziologiei este aceea de a stabili
experimental, pentru diferite specii, timpul de expunere în soluţie a butaşului, gradul de
maturitate a lăstarului, precum şi concentraţia soluţiei cu care se obţin cele mai bune
rezultate.
O problemă de fiziologie a nutriţiei minerale, cu mari perspective de aplicare în
ameliorarea plantelor, este studiul funcţiei de absorbţie a elementelor nutritive de către
sistemul radicular al plantelor. Cunoscând ritmul de absorbţie al elementelor nutritive de
către liniile create în procesul de ameliorare putem alege materialul biologic cu mare
capacitate de valorificare a îngrăşămintelor, însuşire care constituie premiza recoltelor
mari. Legat de acest lucru este asimilarea îngrăşămintelor şi translocaţia asimilatelor spre
organele de fructificare.
Căutând mereu noi procedee tehnologice de sporire a producţiei şi productivităţii
plantelor, fiziologia vegetală îşi dezvoltă calitatea de bază ,,bază teoretică a agriculturii
raţionale”, răspunzând astfel în măsură tot mai mare cerinţelor agriculturii moderne,
intensive.
În contextul dezvoltării agriculturii ecologice fiziologia plantelor, va contribui
foarte mult la dezvoltarea tehnologiilor ecologice specifice şi eliminarea produselor
chimice.

1.3. Metode de cercetare folosite în fiziologia plantelor

Fiziologia plantelor este o disciplină cu un pronunţat caracter experimental,

experienţa fiind principală metodă de cercetare. Experienţa trebuie completată cu
observaţia atentă şi cu interpretarea observaţiilor şi a rezultatelor obţinute. De obicei,
experienţa este precedată de o ipoteză care ia naştere în activitatea practică. Observaţia
diferitelor fenomene se face cu ochiul liber (macroscopică) sau la microscop ori cu
ajutorul lupei (microscopică).

2
 Cercetările de fiziologie vegetală se efectuează în casa de vegetaţie, sere, solare şi
câmpuri experimentale, iar diferitele investigaţii biochimice sau biofizice se fac în
laboratoare. Cele mai moderne cercetări de fiziologie vegetală se execută astăzi în
fitotroane (denumirea de fitotron a fost dată de către A. Millikan, 1949).
Fitotroanele sunt construcţii cu diferite încăperi, laminate natural sau artificial,
încălzite sau răcite în mod artificial, cu temperature şi umiditatea aerului reglabile. Cu
ajutorul unor instalaţii electrice automate, factorii de vegetaţie se pot menţine la valori
dinainte stabilite.
Printre mijloacele de investigaţie care au adus mari servicii în procesul de
cunoaştere a plantelor, la loc de seamă se situează microscopul, cu ajutorul căruia s-au
făcut primele observaţii în intimitatea celulelor, a ţesuturilor şi a organelor plantei. Pe
măsura perfecţionării microscopului s-au acumulat tot mai multe cunoştinţe despre
modul de organizare al plantei.
Descoperirea şi funcţionarea microscopului electronic au deschis o nouă etapă
pentru fiziologia plantelor - epoca fiziologiei subcelulare sau a organitelor celulare.
Împreună cu metoda centrifugării omogenatelor celulare, microscopul electronic a
permis cunoaşterea structurii submicroscopice a organitelor celulare, iar microanaliza
chimică a permis cunoaşterea compoziţiei chimice a acestora. Pe baza cunoaşterii
ultrastructurii şi a compoziţiei chimice-enzimatice a fost posibilă descifrarea funcţiei
fiziologice a diferitelor organite celulare.
Analiza chimică a cenuşii plantelor, cu toate deficienţele sale ca metodă, a permis
cunoaşterea necesarului plantelor faţă de unele elemente nutritive.
Metoda creşterii plantelor în soluţii nutritive cu compoziţie chimică cunoscută
(hidroponică) a dus la o mai bună cunoaştere a cerinţelor plantelor faţă de hrană,
îndreptarea greşelilor săvârşite prin analiza chimică a cenuşii plantelor şi cunoaşterea
modului cum se răsfrânge insuficienţa unor elemente nutritive asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor.
De mare folos pentru determinarea conţinutului de asimilate din plante este
metoda cromatografică (pe hârtie, pe coloană, în gaz sau în strat subţire), variantă
modernă, de mare sensibilitate, a analizei chimice.
Unele aspecte ale metabolizării îngrăşămintelor minerale au fost clarificate cu
ajutorul izotopilor radioactivi. Tot cu ajutorul izotopilor s-au stabilit că oxigenul eliberat
de plante în procesul de fotosinteză provine din apă şi nu din CO2, aşa cum s-a crezut
înainte.
Metoda autoradiografiei, care se bazează pe folosirea izotopilor, a permis studiul
răspândirii şi localizării diferitelor elemente nutritive în organele plantei.

1.4. Legăturile fiziologiei vegetale cu alte discipline

Pentru cunoaşterea fenomenelor fiziologice care se petrec în organismul vegetal,

fiziologia plantelor primeşte o serie de cunoştinţe de la unele discipline fundamentale. În
acelaşi timp, disciplinele tehnologice beneficiază de cunoştinţe fiziologice în activitatea
lor.
Fiziologia analizează procesele vitale complexe, prin descompunerea lor în
procese mai simple, fizice şi chimice. În final printr-un proces de sinteză se reconstituie

3
tabloul vital complex al plantei. În această activitate, fiziologia plantelor apelează la
cunoştinţe de fizică şi chimie, folosind metode fizice şi chimice de investigaţie.
Procesele fizico-chimice care se petrec în materia vie diferă însă de acelea ce au
loc în materia fără viaţă. Ele sunt intensificate de un complex enzimatic prezent în toate
celulele plantei. Fiziologia vegetală nu se poate reduce deci la fizica şi chimia plantei; o
asemenea concepţie este profund greşită. Cunoaşterea mecanismului diferitelor procese
fiziologice presupune investigaţii de biochimie şi biofizică.
Pentru o mai bună explicare a unor fenomene fiziologice care se petrec în plante,
unele cunoştinţe de anatomie şi morfologie sunt de mare folos.
Fiziologia plantelor este strâns legată cu disciplinele tehnologice, cum sunt
fitotehnia şi agrotehnica, cărora le transmite unele cunoştinţe.
Fitotehnia este cel mai important beneficiar a cunoştinţelor de fiziologie vegetală
despre nutriţia plantelor, creşterea şi dezvoltarea, sinteza substanţelor organice în plante
etc. Nutriţia plantelor şi aplicarea îngrăşămintelor sunt probleme de importanţă practică
deosebită.
Agrotehnica beneficiază de alte cunoştinţe de fiziologie vegetală, cum ar fi
cerinţele plantelor faţă de oxigen, atât de necesară respiraţiei aerobe, sau faţă de apa
necesară creşterii plantelor.
Cunoştinţele de fiziologie vegetală referitoare la cerinţele plantelor faţă de lumină
şi temperatură stau la baza culturii legumelor în sere şi solare. Deosebită importanţă
practică în această problemă prezintă corelaţia dintre temperatură şi intensitatea luminii
în fotosinteză.
Importante cunoştinţe de fiziologie vegetală îşi găsesc aplicabilitatea şi în
pomicultură. Astfel, tăierile pentru formarea coroanei, cât şi tăierile anuale de întreţinere
la pomi şi viţă de vie, se bazează pe cunoştinţe de fiziologie vegetală referitoare la rolul
auxinelor în viaţa plantelor.
Fiziologia plantelor este strâns legată şi de microbiologia solului, care oferă
cunoştinţe despre fenomenul de nitrificare ce stă la baza îmbogăţirii solului pe cale
naturală cu azot atmosferic. Cunoştinţele de microbiologie ajută fiziologia plantelor la
explicarea procesului de nutriţie cu azot a leguminoaselor, prin simbioză cu anumite
bacterii.
Cunoştinţele de fiziologie referitoare la reacţia fotoperiodică a plantelor servesc
intereselor agriculturii, deoarece oferă criterii ştiinţifice de alegere a zonelor geografice
pe globul terestru din care se poate face import de seminţe.
Fiziologia plantelor aduce importante servicii lucrărilor de ameliorare a plantelor,
care recomandă noi soiuri de plante după ce se cunosc bine însuşirile fiziologice ale
acestora (rezistenţa la ger, rezistenţa la secetă, boli, precocitatea, însuşiri de calitate etc.).
Un deosebit interes prezintă studiul fiziologic prealabil asupra genitorilor.