„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte

de dragoste” de Camil Petrescu

II. Particularități de construcție a personajului principal dintr-
un roman psihologic modern

Romanul modern, psihologic „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” publicat
în anul 1930 de Camil Petrescu impune un nou univers epic, o altă perspectivă narativă și un
nou tip de personaj-inadaptatul superior cu o conștiință lucidă, analitică, care este plasat
într-o societate în care problemele de conștiință sunt posibile. Unicitatea romanului modern
este oferită de noua abordare a scriitorului asupra lumii, care contribuie la modernizarea
prozei românești prin renunțarea la compoziția clasică tradițională a romanului de tip
obiectiv în favoarea unor tehnici moderne și a unor elemente de structură nouă: unicitatea
perspectivei narative, renunțarea la cronologia epică, utilizarea tehnicii fluxului de conștiință,
anticalofilia, substanțialismul. Romanul scris la persoana întâi sub forma unei confesiuni a
personajului principal prezintă parcurgerea a două experiențe fundamentale de către
protagonist: dragostea și războiul, temele principale ale romanului, pe care îl divizează în
două părți.
Ștefan Gheorghidiu reprezintă o nouă tipologie de personaj-intelectualul inadaptat, izolat de
realitatea materială, ce aspiră spre absolut, cu o structură de caracter psihologică complexă.
Sub aspect social, încadrarea personajului Ștefan Gheorghidiu în categoria intelectualului
este dată nu atât de formația universitară a personajului, ca absolvent al Facultății de
Filosofie, ci de structura lui de caracter, de complexitatea psihologică, de profunzimea
gândirii și de predispoziția pentru probabilizare și autoanaliză. Protagonistul trăiește în
lumea idealistă a cărților și ideilor, alegând să se izoleze de lumea reală materială, însă
această realitate produce destrămarea cuplului pe care îl formează cu Ela. Până la momentul
primirii moștenirii de la unchiul Tache, cuplul trăiește în condiții modeste „era o gospodărie
boemă”, dar odată cu pătrunderea lor în înalta societate bucureșteană, cu incapabilitatea lui
Ștefan de a înțelege și a se adapta la noua lume superficială și materialistă, începe procesul
degradării unei iubiri, pe care protagonistul și-ar fi dorit-o ideală. Schimbările care intervin în
viața protagonistului la nivelul statutului social determină o modificare a perspectivei asupra
vieții, a lumii și a sinelui, fiind filtrate prin ceea ce Ștefan Gheorghidiu consideră „singura
existență reală”, și anume conștiința, de aceea alege să se înroleze în armată-considera că
războiul este o experiență fundamentală, pe care este necesar să o trăiască. Protagonistul
deține o conștiință lucidă și problematizantă, care aspiră la iubirea absolută, dar momentul
excursiei la Odobești oferă protagonistului șansa unor revelații dureroase despre realitate, la
fel se surprinzătoare cum fuseseră anterior toate intervențiile soției „atât de energic
interesată” de moștenire. Analitic și hipersensibil, Ștefan Gheorghidiu observă cu luciditate și
gelozie gesturile de afecțiune pe care Ela i le arată domnului G, pe parcursul excursiei. Astfel,
finalul acestui episod anticipează degradarea relației cuplului prin dialogul în care Ștefan
răbufnește din nevoia de certitudini, și care relevă faptul că cei doi soți se mișcă în lumi
diferite- bărbatul în lumea ideilor absolute, iar femeia în lumea realității concrete a unei
societăți pragmatice, la care el nu se poate adapta.
Protagonistul romanului este un personaj complex, prezentat în evoluție, deoarece trăiește
iubirea și războiului cu scopul cunoașterii de sine „Îmi putusem permite atâtea gesturi până
acum, pentru că aveam un motiv și o scuză: căutam o verificare și o identificare a eului
meu”, iar principala trăsătură de caracter a personajului este orgoliul, în acest sens fiind
reprezentativă mărturisirea lui Gheorghidiu cu privire la felul în care ia naștere iubirea lui pentru
Ela „Iubești întâi din milă, din datorie, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fercită”
Ex. 2 Un episod narativ semnificativ pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în
familie din casa unchiului avar, Tache, prilej cu care acesta din urmă hotărăște să îi lase cea mai mare
parte din avere lui Ștefan. Astfel, de Sfântul Dumitru, Ela și Ștefan sunt invitați la masă în casa
unchiului Tache. Nae Gheorghidiu, celălalt unchi, profită de împrejurări și ironizează căsătoria din
dragoste cu o fată sărca, pe care i-o reproșează atât lui Ștefan, cât și tatălui său mort, pe care în plus,
îl acuză că nu i-a lăsat nicio moștenire fiului. Ștefan răbufnește la aceste afirmații printr-un discurs
radical și sincer referitor la materialismul care domină familia, apărându-și totodată și tatăl. Primirea
moștenirii va genera numeroase discuții familiale, dar și destrămarea cuplului. Protagonistul este
surprins de o realitate dureroasă cu privire la atitudinea soției, care se implică activ în discuțiile
despre bani „Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având
nevoie sa fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată”. Suma de bani primită îi face pe cei
doi, Ștefan și Ela, membri ai societății mondene bucureștene pe care, însă, protagonistul nu o
înțelege spre deosebire de soția sa. Tot din orgoliu, dar și cu conștiința propriei valori el refuză să
adopte comportamentul și ținuta superficială apreciată de Ela.

Ex. 1 O altă secvență relevantă pentru evidențierea complexității structurii de caracter a

protagonistului este discuția de la popota ofițerilor între camarazii lui Ștefan Gheorghidiu,
care au o perspectivă asupra iubirii și fidelității cuplului total diferită de idealismul
protagonistului care consideră că „Soțul și soția sunt predestinați de la facerea lumii, [...]
uniți și egali unul cu altul [...] ca în această viață vor fi și în veșnicia viitoare”. Astfel, la popota
ofițerilor, protagonistul asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt
divers citit într-un articol: un bărbat care și-a ucis soția infidelă fusese achitat la tribunal-
articolul iscă o contrazicere între ofițerii prezenți pe tema fidelității femeii, a răspunderilor
conjugale, a dreptului de a ucide persoana care nu te mai iubește. Ștefan Gheorghidiu este
deranjat de detașarea și platitudinea cu care camarazii săi abordează această temă „Discuția
dumneavoastră este copilăroasă și primară. Nu cunoașteți nimic din psihologia dragostei. [...]
Discutați mai bine ceea ce vă pricepeți”, din această intervenție reieșind faptul că
protagonistul, care face partea din lumea intelectualilor lucizi, înțelege subiectul în
profunzime și este iritat de superficialitatea colegilor săi. De asemenea, se poate remarca
faptul că protagonistul este deranjat și de condiția sa „Eram însurat de doi ani și jumătate cu
o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșală” și recunoaște prin reacția sa
neașteptată, în mod indirect, eșecul propriei povești de dragoste. Astfel, ieșirea lui vulcanică
le ridică semne de întrebare camarazilor săi, dând dovadă de o refulare a unei stări de criză
interioară a cărei cauză le rămâne necunoscută celorlalți.
Spre deosebire de romanele tradiționale în care conflictul principal este desfășurat la nivel
exterior între diverse personaje, în romanul lui Camil Petrescu, conflictul principal este
interior și se produce în conștiința personajului-narator, Ștefan Gheoghidiu. Astfel,
protagonistul trăiește un puternic conflict lăuntric, deoarece se află în căutarea iubirii
absolute și proiectează acest ideal asupra Elei pe care o consideră o întruchipare aproape
perfectă a frumuseții, a feminității și a inteligenței. Însă confruntarea treptată a acestui ideal
cu realitatea concretă dă naștere dramei interioare, căci între universul idealist a lui Ștefan
Gheorghidiu și noua realitate în care l-a plasat primirea moștenirii se creează o
incompatibilitate. Odată cu experiența războiului, drama conștiinței protagonistului
dobândește o altă dimensiune prin schimbarea percepției despre sine și despre lume, ceea
ce va contribui la decizia finală de a renunța „la tot trecutul”.
Conflictul principal este dublat de conflictul exterior, care este generat de relația
protagonistului cu societatea-acesta avea convingeri contradictorii cu persoanele din lumea
mondenă și chiar cu soția sa, fiind neadaptat ca intelectual, cu o structură de caracter
probabilizantă.
Personajul complex Ștefan Gheorghidiu este prezentat prin intermediul autocaracterizării, a
caracterizării directe și indirecte. Astfel, în romanul subiectiv, scris la persoana întâi este
folosită adesea caracterizarea pentru portretul fizic „Eram alb ca un om fără globule roșii”
„Eram înalt și elegant...”. Pentru observarea propriilor trăiri scriitorul utilizează tehnici
moderne ale analizei psihologice precum: introspecția lucidă „Evident, mă întreb dacă nu-mi
fac singur această suferință”, monologul interior, cu notarea stărilor fiziologice și a
senzațiilor „Mi-era pielea uscată, capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul
plin de câlți”-ilustrează consecințele pe care le trăiește la nivel fiziologic datorită din cauza
conflictului lăuntric provocat de conștientizarea realității dureroase. Caracterizarea directă
de către alte personaje este realizată rar, prin intermediul unor fraze scurte „N-ai spirit
practic...”, după cum afirmă unchiul Nae sau „Ești de o sensibilitate imposibilă” când soția
protagonistului Ela surprinde involuntar trăsăturile de caracter ale acestuia în contextul
discuției din cadrul excursiei la Odobești, unde ni se dezvăluie faptul că cei doi soți fac parte
din lumi diferite.
Dintre modalitățile de caracterizare indirectă a personajului, portretul lui Gheorghidiu se
desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi și relații cu alte personaje. Astfel, replicile „Orice
iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”, „...acei care se iubesc au
drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt” sunt ilustrative pentru idealismul său,
credința în absolut și unicitatea iubirii. Totodată, deznodământul ilustrat în capitolul
„Comunicat apocrif” ilustrează impulsivitatea ?? protagonistului, dar și modificările pe care
le-a suferit la nivelul perspectivei asupra vieții, a lumii și a sinelui după trecerea prin drama
iubirii și a războiului, hotărând cu indiferențe li detașare să-i lase soției „tot trecutul”. De
asemenea, Ștefan își dovedește superioritatea morală față de celelalte personaje, care
aparțin lumii mondene bucureștene, și respinge orgolios „valorile” meschine ale noii
societăți în care a pătruns, deținând conștiința propriei valori.
În concluzie, personajul Ștefan Gheorghidiu reprezintă o nouă tipologie de personaj
introdusă de scriitorul Camil Petrescu, care prezintă o complexitate a portretului psihologic și
moral, mai ales prin deținerea unei gândiri analitice și probabilizante-cercetează în
profunzime gesturile Elei, dar și propriile trăiri și sentimente după o perioadă de timp, ceea
ce oferă unicitate întregii opere.