Luceafărul

Romantismul este un curent literar de anvergură europeană, manifestat

inițial în Germania și Franța, la sfârșitul secolului XVIII și în prima jumătate a
secolului XIX, ca expresie estetică a refuzului limitărilor de orice fel și a afirmării
libertății de gândire și de creație a omului. Curentul își are originea în dorința de
eliberare a omului ca eu individual în căutarea unui traseu personal de afirmare.
Poemul ”Luceafărul” scris de Mihai Eminescu, publicat în anul 1883 în
revista ”Convorbiri literare”, este considerat o sinteză superioară și clasică a
întregii lirici eminesciene. Apartenența la romantism este validată de inspirația
folclorică, de prezența categoriei estetice a fantasticului, de conceperea în
antiteză a planurilor poetice, precum și de imaginarul poetic îndrăzneț, care
armonizează, pentru prima oară în literatura română, limbajul popular și
exprimarea neologică.
Tema principală a poemului este reprezentată de problematica geniului
în raport cu lumea, emoțiile omenești și cunoașterea. Tema iunirii este ilustrată
prin intermediul firului narativ al poeziei care prezintă dragostea Luceafărului
pentru fiica de împărat. Descrierea zborului spre primordial împreună cu
meditația asupra condiției omului de geniu și cu aspectele fantastuce ale naturii
terestre și cosmice constituie un veritabil mit erotic. Povestea de dragoste
evidențiază ideea sacrificiului suprem, ființa celestă fiin capabilă să renunțe la
puterișe sale pentru a putea fi împreună cu fata de împărat, Cătălina. Alături de
temele poeziei, motivele literare așa cum sunt călătoria, visul,fereastra,
noaptea, luna și stelele, întăresc caracterul plurivoc (cu mai multe înțelesuri) al
poemului.
Titlul poeziei este în sine un motiv anticipativ, avertizând asupra naturii
duale a ființei superioare. Titlul ne duce cu gândul la numele popular al planetei
Venus, denumită și ”Steaua ciobanului” care ajuta oierii să-și ghideze turmele,
fiind astfel asociat cu binele. În același timp, în tradiția biblică, ”Luceafărul” este
asociat îngerului decăzut din Ceruri, aparțănând, așadar, demonicului. Astfel,
ființa superioară rămâne captivă între ”bine” și ”rău”, între ”sus” și ”jos”,
încercând să treacă peste condiția sa de geniu prin iubire, În plus, începând cu
poeții romantici germani, ”demonicul” devine o marcă a creatorului, a geniului
aflat în căutarea unor adevăruri inexistente.
 Poemul are la bază mitul popular al Zburătorului, dezvoltat armonios de
poetul român în raport cu viziunea sa asupra temei abordate. În rândul
oamenilor din popor, Zburătorul era un demon frumos care aducea sentimentul
iubirii în rândul fetelor aflate la vârsta pubertății. Acesta avea plăcerea de a
chinui tinerele fete și de al= le face să se îndrăgostească de el.
Ca structură, poemul este o simfonocă însumare de 98 de catrene dispuse
în patru tablouri care ilustrează două planuri: universal-cosmic și uman-terestru.
Tabloul Întâi prezintă nașterea poveștii de iubire dintre Luceafăr și fata de
împărat, plasată de poet sub semnul comunicării între două lumi diferite care
sunt sortite să nu se întâlnească niciodată. Formula stilistică de la începutul
poeziei: ”A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată”, deschide perspectiva
fantasticului, semnalizează lirismul narativ și accentuează caracterul ireal a celor
doi protagoniști. Numindu-l ”Dulce-al nopții mele Domn” fata cheamă
Luceafărul în lume ei, atât ”în casă” cât și ”în gand”, în universul ei intim, În urma
invocărilor, Luceafărul se arată fetei sub două forme, mai întâi angelic, iar apoi
demonic. Pentru că din punct de vedere logic este imposibilă comunicarea dintre
o ființă pământeană și un obiect celest, Mihai Eminescu aduce în prim-plan
motivul romantic al visului, discutiile dintre cei doi având loc pe timpul nopții.
Simbolul oglinzii prezent în acest tablou face posibilă vizualizarea ființei celeste.
Cu toate acestea, fiica de împărat este rănită de lumina Luceafărului, acest lucru
accentuând incompatibilitatea dintre cei doi. Finalul primului tablou constă în
plecarea Luceafărului către Demiurg, pentru a cere ”ruperea blestemului
nemuririi”.
Al doilea tablou descrie idila adolescentină dintre Cătălin, un servitor de
la curtea regală, și fata de împărat. În acest fragment, tânăra prințesă primește
noi însușiri umane, inclusiv un nume, Cătălina. De asemenea, în această parte,
toată imaginea feerică creată în primul tablou decade, lumea de basm
transformându-se în una cât se poate de simplă unde doi adolescenți
împărtășesc o iubire puerilă. În plus, limbajul elevat se schimbă într-unul simplu,
cu inflexiuni populare, monologul pasional fiind acum înlocuit de dialogul
colocvial, comunicarea dintre personaje fiind redusă în interiorul castelului. Deși
la început cpmunicarea dintre cei doi copii părea dificilă, atât din cauza
diferenței de rang, cât mai ales din cauza suferinței fetei după iubirea ei
pierdută, Cătălin se oferă să-i arate fiicei de împărat ce înseamnă dragostea, și
astfel, povestea de iubire dintre cei doi ia naștere.
 Al treilea tablou este pe de-o parte descritiv, un adevărat pastel cosmic ce
prezintă zborul Luceafărului către divinitatea suprema, iar de pe altă parte este
reflexiv în mod dinamic. Predominant, al treilea tablou prezintă rugămințile
Luceafărului de a deveni muritor pentru a putea trăi împreună cu fata iubită.
Demiurgul îi refuză cererea, sunându-i că nu îi poate oferi ”moartea” pentru că
acest lucru ar distruge echilibrul lumii. Îm plus, Demiurgul îi arată Luceafărului
ce se întâmplă cu adevărat pe pământ, iar astfel, steaua de pe cer își dă seama
că sentimentele fetei de împărat nu au fost cu adevărat sincere. În acest
fragment, Luceafărul capătă numele de Hyperion, titlu ce face referire la
mitologia greacă. Fiu al lui Uranus (zeul cerului) și al Geei (zeița pământului),
Hyperion este condamnat prin originile sale la o viață solitară, un echilip=bru
precar între lumina celestă și atracția pământeană.
În ultimul tablou, imaginarul poetic se nuanțează printr-un peisaj
umanizat, tipic eminescian, în care Cătălin și Cătălina, acum supranumiți ”El” și
”Ea”, își trăiesc povestea de iubire departe de lume, sub screngile înflorite, în
singurătatea și liniștea codrului, sub lumina lunii și a Luceafărului. Sesizând
întoarcerea ființei celeste pe bolta cerească, fata îl invită pe Hyperion să-și
reverse lumina asupra norocului ei pentru a putea duce o viață fericită alături de
iubitul ei. Chemarea Luceafărului ”în codru” și ”în gând” arată faptul că fata de
împărat nu mai împărtășește aceleași sentimente pentru acesta.
Scriitorii romantici descoperă realitățile naționale și folclorul, transformă
istoria în temă de inspirație căutând refugiul în vis și trăind nostalgii ce-i conduc
spre crearea unor noi universuri în versuri. Poezia se distinge la nivel stilistic prin
preferința pentru metafore (”mort cu ochii vii”; ”ceruș este tatăl meu”) și
hiperbole (”prea frumoasă fată”; ”rude mari împărătești”), dar și prin evocarea
temelor și motivelor specifice romantismului: geniul, iubirea, visul, singurătatea,
luna, stelele, etc.
Muzicalitatea poeziei este ilustrată de rima încrucișată a celor 98 de
catrene, versurile având un ritm iambic și măsura de 7-8 silabe.
În concluzie, Mihai Eminescu a creat una dintre cele mai mari capodopere
a literaturii române. Poemul reprezintă o meditație asupra destinului geniului în
lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită.