LICEUL TEHNOLOGIC „NICOLAE BALCESCU” , BALS , OLT

PROIECT PENTRU OBTINEREA

COMPETENTELOR PROFESIONALE
NIVEL 5

SPECIALIZAREA-ASISTENT DE GESTIUNE

ABSOLVENTA, PROFESOR COORDONATOR,

MANUCU CLAUDIA DANIELA FLOREA IONELA

BALS

-2020-
1
 TEMA PROIECT

CLASIFICAREA CHELTUIELILOR
PUBLICE

2
 CUPRINS:
ARGUMENT
Cap.1. Cheltuieli publice
1.1.Continutul cheltuielilor publice
1.2.Criterii de clasificare
Cap.2. Clasificarea cheltuielilor publice in bugetul Romaniei
2.1. Cheltuieli curente
2.2. Cheltuieli de capital
2.3.Rambursari de credite si dobanzi,comisioane credite
Cap.3.Servicii publice generale
Cap.4. Principalele cheltuieli publice
4.1. Cheltuieli publice pentru actiuni socio-culturale
4.2. Cheltuieli publice pentru invatamant
4.3.Cheltuieli publice pentru cultura, culte, sport si de tineret
Cap.5 Cheltuieli publice pentru sanatate
5.1. Sanatatea
Cap.6. Cheltuieli publice pentru securitate sociala
6.1. Cheltuieli pentru somaj
6.2. Cheltuieli pentru asistenta sociala
6.3.cheltuieli pentru obiective si actiuni
6.4.Cheltuieli publice pentru gospodarie comunala si locuinta
6.5.Cheltuieli pentru protectia mediului
6.6. Cheltuieli pentru cercetare- dezvoltare
Cap.7.Cheltuieli pentru servicii generale
7.1. Cheltuieli servicii generale si ordine publica
7.2.Cheltuieli publice pentru apararea nationala
Bibliografie

3
 ARGUMENT

Prin cheltuielile publice , statul acopera necesitatile publice de bunuri si

servicii considerate prioritare In fiecare periodaa. Cheltuielile publice
exprima relatii sociale , care se manifesta intre stat, pe de o parte si persoane
fizice si juridice, pe de alta parte, cu ocazia repartizarii si utilizarii resurselor
financiare ale statului, in scopul indeplinirii functiilor acestuia.Continutul
economic al cheltuielilor publice se afla in stransa legatura cu destinatia lor,
unele cheltuieli exprimand un consum definitiv de produs intern brut, ir
altele o avansare de produs intern brut.
Cheltuielile publice inglobeaza:
-cheltuieli publice efectuate de administratiile centrale de stat , din fondurile
bugetare si extrabugetare.
-cheltuielile colectivitatilor locale ale unitatilor administrativ teritoriale.
-cheltuielile organismelor internationale din resursele publice prelevate de la
membrii acestora.
- cheltuielile finantate din fondurile asigurarilor socialae de stat.
Cheltuielile publice nu inseamna acelasi lucru cu cheltuielile bugetare,
ci se refera la totalitatea cheltuielilor efectuate in domeniul public prin
interiorul institutiilor publice care se acopera fie prin bugetul statului, fie prin
bugetele proprii. Cheltuielile publice inseamna numai acele cheltuieli care se
acopera de la bugetul administratiei centrale, din bugetele locale sau din
bugetul asigurarilor sociale de stat. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli
publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare.

CAPITOLUL 1 - CHELTUIELI PUBLICE

4
 Prin cheltuielile publice se concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a
finanţelor publice, şi anume, aceea de repartizare a resurselor financiare publice pe diverse
destinaţii.
Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în
programeleguvernamentale privind activitatea economică, socială, culturală sau de altă natură,
se reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice de
bunuri şi servicii considerate prioritare în diverse perioade.

1.1.Continutul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, manifestate între

stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi
utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.Concret,
cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru îndeplinirea diferitelor
obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, apărare
naţională, ordine publică, acţiuni economice etc.
Pentru a defini mai clar conceptul de cheltuieli publice, este utilă o paralelă între cheltuielile
pentru bunuri şi servicii private şi cheltuielile pentru bunuri şi servicii publice.
Pentru cheltuielile private sunt specifice următoarele aspecte:
asigură satisfacerea unor preferinţe individuale, având la bază opţiunea individuală;
privesc plăţi efectuate pentru a obţine în schimb bunuri şi servicii;
mărimea lor depinde de înclinaţia individuală spre consum a membrilor societăţii;
sunt efectuate direct de beneficiarul bunurilor şi serviciilor, care cunoaşte preţul plătit.
Spre deosebire de cheltuielile private, cheltuielile publice:
urmăresc satisfacerea unor preferinţe colective, stabilite pe baza opţiunilor colective (se
consideră că există un anumit grad de omogenitate a preferinţelor);
privesc finanţarea de bunuri şi servicii publice, dar şi transferuri în scopul redistribuirii
veniturilor în societate;
mărimea lor depinde de numeroşi factori, cum sunt: înclinaţia populaţiei spre consumul de
bunuri şi servicii publice; potenţialul economic al ţării respective; ideologia partidelor aflate la
putere; gradul de consimţire la plata impozitelor etc.;
sunt efectuate de un intermediar - statul, beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice neputând
să facă o legătură directă între contribuţia lor la aceste cheltuieli (impozitele plătite) şi
beneficiile obţinute din consumuarea bunurilor şi serviciilor publice; altfel spus, beneficiarii
bunurilor şi serviciilor publice nu cunosc preţul plătit pentru accesul la consumul unui anumit
bun sau serviciu public.
Pe baza acestor precizări, cheltuielile publice se pot defini ca acţiunile care stabilesc
obligaţii ce vor avea drept rezultat plăţi imediate sau viitoare, care au ca sursă de finanţare
veniturile publice şi în special veniturile fiscale. Această definiţie scoate în evidenţă rolul de
alocator de resurse al sectorului public; acesta, folosind veniturile din impozite şi taxe colectate
de la contribuabili, acţionează pentru a satisface cererile de politici publice, prin efectuarea de
cheltuieli publice. De aici rezultă că mărimea şi structura cheltuielilor publice depind, pe de o

5
parte, de politicile publice promovate de puterile publice şi, pe de altă parte, de nivelul
resurselor, care includ, în principal, veniturile fiscale şi creditul public.
În prezent, cheltuielile publice sunt foarte diversificate. Unele se manifestă direct, prin
finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru ca acestea să poată funcţiona. Altele
influenţează direct mediul economico-social, constituind instrumente ale politicii de transformare
a mediului respectiv în sensul ameliorării lui. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie,
cheltuielile
publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punctul
de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice este strâns legat de destinaţia acestora. Astfel,
unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuieli cu administraţia
generală, plata dobânzilor la împrumuturi ş.a.), iar altele reprezintă doar o avansare de produs
intern brut, reflectând participarea statului la finanţarea formării 118 brute de capital, atât în sfera
producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială (echipamente de investiţii, construcţia de
drumuri, poduri, aeroporturi etc.).
Complexitatea funcţiilor statului contemporan, precum şi creşterea rolului intervenţionist
al acestuia influenţează legătura tot mai strânsă dintre cheltuielile publice şi viaţa
economico-socială a fiecărei ţări.
Între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare există o deosebire, corespunzător sferei de
cuprindere a celor două noţiuni. Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate
prin intermediul instituţiilor publice care se acoperă fie de la buget (central sau local), fie din
fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama veniturilor obţinute
de acestea. Cheltuielile bugetare se referă doar la cheltuielile care se acoperă din bugetul de stat,
bugetele locale sau bugetul asigurărilor sociale de stat. Astfel, sfera cheltuielilor publice este mai
cuprinzătoare, incluzându-le pe cele bugetare. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar
nu toate cheltuielile publice sunt, în acelaşi timp, şi cheltuieli bugetare.

1.2.Criterii de clasificare a cheltuielilor publice

Dimensionarea cheltuielilor publice totale şi repartizarea acestora pe destinaţii şi

beneficiari, în vederea satisfacerii nevoilor publice, presupun cunoaşterea criteriilor de clasificare
a acestora.
Structura cheltuielilor publice ilustrează modul în care sunt orientate resursele financiare ale
statului, în diverse perioade, spre anumite obiective: economice, sociale, culturale, militare etc.
Structura cheltuielilor publice poate fi abordată corespunzător mai multor criterii de
clasificare, şi anume: administrativă; economică; funcţională; financiară; după rolul lor în
procesul reproducţiei sociale; gruparea folosită de organismele ONU.
A. Clasificarea administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor prin intermediul cărora se
efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale, instituţii
publice autonome etc. Utilitatea acestei grupări este legată de faptul că alocaţiile bugetare sunt
stabilite pe beneficiari, dar prezintă şi unele neajunsuri, ca:
fiecare beneficiar (minister, departament, agenţie guvernamentală, judeţ, municipiu etc.)
reuneşte cheltuieli cu destinaţii diverse;
în cazul schimbării structurii sau subordonării acestor entităţi, datele privind structura
cheltuielilor publice devin incomparabile de la o perioadă la alta.

6
Acest criteriu se foloseşte la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatori de credite bugetare.
2. Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în cheltuieli curente şi cheltuieli de
capital. Cheltuielile curente asigură buna funcţionare şi întreţinerea instituţiilor publice,
finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de
persoane, sau pentru onorarea angajamentelor speciale ale statului. Ele reprezintă un consum
definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual.
3.Cheltuielile curente cuprind, la rândul lor, următoarele:
cheltuielile privind serviciile publice (sau cheltuieli de funcţionare), în care se includ:
salarii, servicii şi cheltuieli cu procurarea materialelor necesare activităţii curente;
cheltuielile de transfer, care cuprind sumele acordate din fondurile publice diferitelor
persoane fizice şi juridice, cu titlu definitiv şi nerambursabil (plăţile pentru pensii,
ajutoare de şomaj, ajutoare sociale, subvenţii etc.);
dobânzile aferente datoriei publice.
4.Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă
îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, şosele
ş.a.). Ele reprezintă doar o avansare de produs intern brut, contribuind la dezvoltarea şi
modernizarea patrimoniului public.
B. Clasificarea financiară scoate în evidenţă momentul în care cheltuielile publice afectează
resursele financiare ale statului; corespunzător acestui criteriu, cheltuielile publice pot fi:
cheltuieli definitive - cuprind cheltuieli de funcţionare sau de investiţii şi formează
ponderea cea mai mare a cheltuielilor publice;
cheltuieli temporare - care sunt evidenţiate în conturile speciale de trezorerie (avansuri,
împrumuturi);
cheltuieli virtuale (sau posibile) - cele pe care statul se angajează să le efectueze în
anumite condiţii. În cazul în care statul intervine ca girant pentru un împrumut care, din
diverse motive, nu mai poate fi rambursat de către debitori, sumele respective sunt
achitate de stat, devenind o cheltuială a acestuia.
În funcţie de rolul lor în viaţa economică, cheltuielile publice se împart în:
cheltuieli reale (sau negative), care reprezintă un consum definitiv de produs intern brut
(cheltuielile militare, cele cu întreţinerea aparatului administrativ etc.);
cheltuieli economice (sau pozitive), care contribuie la creşterea avuţiei naţionale
(construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi, susţinerea unor proiecte economice etc.).
Clasificarea funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate sau alte destinaţii spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Ele
reflectă obiectivele financiare ale statului. Instituţiile care funcţionează în diferite
domenii de activitate constituie consumatorii de resurse financiare publice, iar
conducătorii lor sunt ordonatori de credite bugetare.
Importanţa acestui criteriu derivă din faptul că arată repartizarea resurselor financiare
publice pe domenii de activitate care definesc nevoile publice, fiind principalul obiectiv urmărit
la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament. Această grupare reflectă
compoziţia cheltuielilor publice, conform principalelor funcţii prevăzute în bugetul de stat:
-educaţie şi cultură, sectorul social, sănătate, utilizarea forţei de muncă, apărare naţională etc.
Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii
principale: clasificaţia funcţională şi cea economică. Clasificarea funcţională ONU a

7
cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru: servicii publice generale; apărare;
educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii comunale; cultură, religie, sport; acţiuni
economice; alte scopuri. Clasificarea economică ONU urmăreşte gruparea
cheltuielilor publice în: cheltuieli care reprezintă consum final: dobânzi aferente datoriei
publice, subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente; formarea brută de capital
(investiţii brute şi creşterea stocurilor materiale); achiziţii de terenuri şi active necorporale;
transferuri de capital.

CAPITOLUL 2-Clasificarea cheltuielilor publice în bugetul

României
În România, începând cu anul 1991, pentru prezentarea cheltuielilor publice în buget, s-a
adoptat metoda de clasificare folosită de ONU, pentru asigurarea comparabilităţii datelor
necesare raportărilor şi analizelor internaţionale.
Astfel, primul criteriu de prezentare generală este clasificarea economică. Ea este folosită în
structura specifică a clasificării funcţionale, pe care o detaliază cu scopul de a evidenţia
conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere funcţional. Fiecare parte
a cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora pe criterii economice. Pe structura
clasificării economice se definesc şi conturile în contabilitatea publică, reflectând rezultatele
execuţiei bugetare.
În cadrul clasificării economice, cheltuielile se grupează astfel:

2.1. Cheltuieli curente:

cheltuieli de personal;
cheltuieli materiale şi servicii;
subvenţii: alocaţiile de la buget pentru instituţiile publice; subvenţiile pe produse şi
activităţi; subvenţiile pentru acoperirea diferenţelor de preţ;
prime;
transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la buget către bugetele locale şi
fondurile speciale; contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii
sănătăţii); transferuri neconsolidabile (burse, alocaţii pentru copii, pensii şi ajutoare
IOVR, ajutoare sociale, alte ajutoare, alocaţii şi indemnizaţii, contribuţii şi cotizaţii la
organisme internaţionale, dobânzi bancare subvenţionate, plăţi în cadrul programului de
redistribuire a forţei de muncă etc.);
dobânzi aferente datoriei publice;
rezerve.

2.2. Cheltuieli de capital

8
 Împrumuturi acordate:
împrumuturi pentru finalizarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi
acorduri interguvernamentale;
împrumuturi pentru creditarea agriculturii;
împrumuturi pentru acoperirea unor arierate.

2.3. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite:

rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe;

rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite interne.
Clasificarea economică indică natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare
publice. In acest fel, se pot stabili unele raporturi între diverse grupe de cheltuieli: ponderea
cheltuielilor curente în totalul cheltuielilor publice; ponderea diferitelor subgrupe din cadrul
cheltuielilor curente în total cheltuieli publice sau în cadrul cheltuielilor curente; ponderea
cheltuielilor de capital în total; comparaţii între ponderea cheltuielilor de capital şi ponderea
cheltuielilor curente în total; ponderea dobânzilor şi comisioanelor aferente împrumuturilor
contractate în totalul cheltuielilor ş.a.
Conform clasificării funcţionale, în bugetul de stat al României sunt prevăzute următoarele
grupe de cheltuieli publice:

Capitolul 3 Servicii publice generale:

Partea I.
cheltuieli pentru autorităţile publice (Preşedinţie, organele activităţii legislative, organele
autorităţii judecătoreşti, organele autorităţii executive, alte organe ale autorităţii publice).

Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională:

apărare naţională: administraţie centrală; apărare naţională şi operaţiuni de menţinere a
păcii; acţiuni de integrare euroatlantică; plăţi efectuate în cadrul programului de redistribuire a
forţei de muncă;
ordine publică: administraţie centrală; poliţie; protecţie şi pază contra incendiilor;
jandarmerie, siguranţă naţională; alte instituţii şi acţiuni.
Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale:
învăţământ: administraţie centrală; învăţământ preşcolar; învăţământ primar şi gimnazial;
învăţământ liceal; învăţământ profesional; învăţământ postliceal; învăţământ special;
învăţământ superior; biblioteci centrale şi universitare; internate, cămine, cantine; servicii
publice descentralizate; alte instituţii şi acţiuni de învăţământ;
sănătate: administraţie centrală; dispensare medicale; spitale; sanatorii şi preventorii;
centre de sănătate diagnostic şi tratament; creşe; centre de transfuzii sanguine; servicii de
ambulanţă; alte instituţii şi acţiuni;
cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret;
asistenţă socială: alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii.

9
Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape:
servicii şi dezvoltare publică;
mediu şi ape.

Partea a V-a. Acţiuni economice:

industrie;
agricultură şi silvicultură;
transporturi şi comunicaţii;
alte acţiuni economice.

Partea a VI-a. Alte acţiuni:

-cercetare ştiinţifică;
-alte acţiuni.

Partea a VII-a. Transferuri:

transferuri din bugetul de stat.

Partea a VIII-a. Împrumuturi acordate

Partea a IX-a. Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice

Partea a X-a. Fonduri de rezervă: fond de rezervă bugetară la dispoziţia guvernului; fond de
intervenţie la dispoziţia guvernului ş.a.
Excedent/Deficit
Fiecare grupă de cheltuieli publice prevăzută în bugetul de stat are importanţa ei, iar
mărimea cheltuielilor alocate pentru o activitate sau alta depinde de o serie de factori de ordin
politic, social şi economic. Această mărime diferă de la un an la altul, în funcţie de posibilităţile
şi necesităţile economiei, de presiuni politice şi sociale etc.
Compoziţia cheltuielilor publice, ca grupare a acestor cheltuieli şi ca sumă alocată pentru
fiecare grupă, diferă de la ţară la ţară. Astfel, în Marea Britanie există următoarea compoziţie a
acestora:
(1) consumul sectorului public (cheltuieli curente pentru bunuri şi servicii ale puterilor publice
centrale şi autorităţilor locale); (2) investiţiile în sectorul public; (3) subvenţii; (4) ajutoare
curente (pensii, ajutoare de şomaj, ajutoare acordate ţărilor în curs de dezvoltare etc.); (5)
transferuri de capital; (6) dobânzile la datoria publică; (7) împrumutul net la sectorul particular şi
la extern.
Compoziţia cheltuielilor publice, mărimea fiecărei grupe sau subgrupe de cheltuieli
prevăzute în buget oferă indicii despre felul în care statul îşi asumă fiecare din rolurile sale, la
momentul respectiv. O pondere mai mare a cheltuielilor de transfer, de exemplu, denotă
asumarea de către stat la un nivel mai ridicat a rolului său distributiv. Dimpotrivă, creşterea
ponderii cheltuielilor pentru acţiuni economice şi a cheltuielilor social-culturale în totalul
cheltuielilor publice denotă un rol pronunţat de alocare asumat de stat, precum şi un puternic rol
de stabilizare. O pondere accentuată în totalul

10
cheltuielilor publice a cheltuielilor pentru ordine publică, pentru autorităţile publice şi pentru
apărare, duce la concluzia întăririi poziţiei de „stat-jandarm” în ţara respectivă.
În cadrul clasificării funcţionale, se utilizează clasificarea administrativă sau instituţională
pentru repartizarea fondurilor financiare publice la nivelul ordonatorilor principali de credite -
conducătorii instituţiilor publice autonome care nu sunt subordonate altor instituţii. În
competenţa acestora intră asigurarea repartizării cheltuielilor publice în cadrul clasificării
funcţionale şi economice la ordonatorii secundari de credite bugetare, aceştia urmând să le
repartizeze, în continuare, la ordonatorii de credite bugetare terţiari.

CAPITOLUL 4 - Principalele cheltuieli publice, grupate conform criteriului

funcţional

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii

sociale a statelor şi necesită folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

4.1.Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sunt îndreptate spre realizarea de servicii
în mod gratuit, cu plată redusă ori sub formă de transferuri băneşti (alocaţii bugetare, pensii,
ajutoare şi alte indemnizaţii). De prestaţiile social-culturale pot beneficia anumite categorii sau
grupuri sociale, sau întreaga populaţie.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îndeplinesc un rol important în plan economic şi
social. Astfel, pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educaţia şi instrucţia copiilor şi
tinerilor; ridicarea calificării profesionale; asistenţa medicală a cetăţenilor; influenţarea evoluţiei
demografice; asigurarea unui sistem de protecţie socială; ridicarea nivelului cultural, artistic şi de
civilizaţie al membrilor societăţii. În plan economic, rolul acestor cheltuieli se remarcă în
acţiunea lor asupra consumului, în sensul că influenţează cererea de bunuri de consum şi, pe
această cale, stimulează sporirea producţiei.
Structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale vizează următoarele destinaţii:
învăţământ; sănătate; cultură, religie, şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret;
asistenţa socială, alocaţiile, pensiile, ajutoarele şi indemnizaţiile; alte cheltuieli social- culturale;
asigurările sociale de stat; pensia suplimentară; ajutorul de şomaj.
În literatura de specialitate se întâlneşte termenul de securitate socială, în care se cuprind:
asigurările sociale, asistenţa socială, ajutorul de şomaj, alte categorii de ajutoare şi indemnizaţii,
precum şi alte cheltuieli. Totodată, se utilizează şi termenul de protecţie socială, care are o sferă
mai extinsă a acţiunilor, comparativ cu termenul anterior. Astfel, protecţia socială se referă la
ansamblul acţiunilor şi
măsurilor economice, sociale sau de altă natură, iniţiate de stat, pentru a garanta membrilor
societăţii - salariaţi sau nesalariaţi - apărarea faţă de fenomene şi acţiuni al căror efect se
repercutează nefavorabil asupra situaţiei lor.
Printre măsurile de protecţie socială se înscriu: crearea de noi locuri de muncă;
subvenţionarea unor produse şi servicii destinate populaţiei; compensaţii băneşti acordate
persoanelor cu venituri fixe, în urma creşterii preţurilor şi tarifelor la bunuri şi servicii de interes
11
vital pentru populaţie; facilităţi fiscale pentru anumite categorii sociale; ajutor de şomaj;
asistenţă socială; asigurări sociale ş.a.
Corespunzător acestei compoziţii, protecţia socială cuprinde ansamblul de acţiuni, decizii şi
măsuri întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor
evenimente considerate ca riscuri sociale asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei.
În ansamblul lor, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îşi exercită influenţa asupra
economiei, întrucât ele contribuie la întreţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii de muncă a
indivizilor, la formarea şi ridicarea calificării acestora, la reproducţia forţei de muncă. Între
cheltuielile pentru acţiuni social-culturale şi dezvoltarea economică a unei ţări există relaţii de
intercondiţionare; în consecinţă, o ţară dezvoltată din punct de vedere economic va dispune de
resurse financiare mari, pe care le va putea îndrepta spre finanţarea acestor acţiuni. La rândul lor,
acţiunile pentru învăţământ, sănătate, cultură, asistenţă socială vor conduce la instruirea şi
calificarea cetăţenilor, la păstrarea stării de sănătate a populaţiei sau la refacerea acesteia,
creând astfel condiţii pentru o productivitate a muncii sporită în sectoarele economice.
Acţiunile social-culturale reprezintă servicii sociale care conduc la crearea de venit naţional,
prin aceasta dovedind un caracter productiv şi contribuind la dezvoltarea economico-socială.
Astfel, învăţământul „produce” forţă de muncă instruită şi calificată; bunăstarea fizică, psihică
şi socială, absenţa bolii şi invalidităţii conduc în mod direct la existenţa unei forţe de muncă
capabile de o activitate eficientă şi, indirect, diminuează necesarul de resurse destinate asistenţei
medicale pentru bolnavi şi cei incapabili de muncă.
Înţelese prin această prismă, cheltuielile pentru acţiuni social- culturale sunt considerate ca
fiind „investiţii în resurse umane”. Conţinutul lor este dat de totalitatea cheltuielilor care conduc
la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, luaţi ca agenţi productivi în prezent
sau viitor. Altfel spus, investiţiile în resurse umane cuprind cheltuielile efectuate pentru creşterea
şi dezvoltarea complexă a individului. Aceste investiţii au mai multe componente, şi
anume: investiţia intelectuală, investiţia pentru sănătate, investiţia culturală.
Aprecierea caracterului de „investiţie în resurse umane” a cheltuielilor social-culturale este
diferită. Astfel, unii autori consideră că numai o parte a acestora poate fi considerată investiţie în
resurse umane (respectiv, cea destinată realizării bazei tehnico-materiale a acţiunii respective:
cheltuielile de capital şi o parte a cheltuielilor curente); alţi teoreticieni apreciază caracterul de
investiţie în resurse umane al tuturor resurselor îndreptate spre învăţământ, sănătate, cultură.
Investiţiile în capitalul uman sunt strâns legate de realizarea în practică a politicilor de
asigurare a creşterii economice durabile, contribuind la atenuarea consecinţelor celor mai grave
ale sărăciei şi oferind cetăţenilor posibilitatea ameliorării condiţiilor de viaţă.
În ultimii ani s-au intensificat preocupările pentru evidenţierea corelaţiei dintre dezvoltarea
economică şi viaţa umană. Conceptul dezvoltării economice a căpătat un conţinut mai profund
accentuându-se componentele sale socială şi umană; a fost elaborat un nou concept privind
dezvoltarea economică durabilă, cuprinzând şi dezvoltarea umană durabilă.
Dezvoltarea umană este un proces care conduce la extinderea gamei de posibilităţi oferite
fiecărui individ. Fiinţa umană este situată în centrul acţiunilor privind dezvoltarea şi ea trebuie
să-şi manifeste ferm opţiunile în orice domeniu - economic, social, cultural, politic. Pentru
realizarea dezvoltării umane sunt necesare trei condiţii esenţiale: o viaţă îndelungată într-o stare
bună de sănătate; acumularea de cunoştinţe; acces la resursele necesare pentru atingerea unui
nivel de trai decent. Accesul la aceste condiţii trebuie asigurat nu doar generaţiilor prezente, ci şi
celor viitoare, fapt ce conferă durabilitate dezvoltării umane.

12
 4.2. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Învăţământului îi revine un rol tot mai important în progresul de ansamblu al societăţii.

Dezvoltarea şi modernizarea învăţământului au ca scop egalizarea condiţiilor de educare şi
instruire a tuturor membrilor societăţii, necesitând alocarea unor fonduri financiare publice
ridicate. În majoritatea ţărilor lumii, principala sursă de finanţare a învăţământului o constituie
bugetul statului, ceea ce reflectă importanţa deosebită acordată acestui domeniu de activitate.
În numeroase ţări dezvoltate, ca şi în ţări în curs de dezvoltare, funcţionează două tipuri de
unităţi de învăţământ: publice (finanţate de la buget) şi particulare, care pot fi independente sau
parţial subvenţionate de la buget. Învăţământul particular este supus controlului statului şi se
conformează reglementărilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea învăţământului şi
examenele.
În ţara noastră, ca şi în alte ţări, studenţii beneficiază de burse sau ajutoare financiare. In
general, bursele se acordă în funcţie de venituri, de rezultatele în procesul de învăţământ, precum
şi de criterii sociale. Alte ajutoare financiare se acordă pentru cazare, cantine, asistenţă
medicală, în raport cu situaţia personală a studentului. Acestea reprezintă transferuri
financiare către studenţi şi urmăresc ajutorarea celor cu venituri modice, a celor care nu au
posibilitatea de a-şi suporta taxele de studii şi se practică în majoritatea ţărilor.

4.3.Cheltuielile publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi de tineret

Resursele financiare destinate culturii, cultelor, acţiunilor sportive şi de tineret contribuie

la creşterea calităţii factorului uman; crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea
gusturilor şi idealurilor morale şi estetice, educaţia spirituală, activităţi sportive menite a păstra
o anumită stare a individului din punct de vedere moral, estetic, al condiţiei fizice; altfel spus,
aceste acţiuni îşi aduc contribuţia la formarea personalităţii umane.
Aceste resurse financiare intră în componenţa „investiţiei în resurse umane”; ele au un efect
indirect şi, poate, mai îndepărtat, dar influenţează pozitiv activitatea economică şi socială şi, în
final, contribuie la creşterea economică.
Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse financiare sunt: instituţiile
culturale (bibliotecile, muzeele, casele de cultură, patrimoniul cultural, presa, editurile),
instituţiile artistice (teatre, instituţii muzicale, case de film), cultele, acţiunile sportive şi de
tineret, acţiunile pentru petrecerea timpului liber. Activitatea desfăşurată de aceste instituţii se
poate concretiza în anumite bunuri materiale (care au şi o valoare spirituală), cum sunt cărţile,
filmele, discurile, picturile, sculpturile sau se prezintă sub forma unor servicii culturale,
spirituale, artistice, sportive, cum sunt: concertele, spectacolele de teatru, operă, campionate,
concursuri sportive ş.a. Aceste caracteristici influenţează sistemul de finanţare a acţiunilor
respective.
Având în vedere ponderea ridicată a resurselor bugetare în acoperirea necesităţilor
financiare ale acestor instituţii, putem sublinia faptul că multe instituţii de cultură şi artă
reprezintă o componentă importantă a protecţiei sociale, ele oferind membrilor societăţii servicii
în mod gratuit sau cu preţuri (tarife) reduse, accesibile.
În cazul acestor cheltuieli publice, se urmăresc modul de utilizare a fondurilor alocate şi

13
eficienţa economică. Efectele acestor acţiuni sunt, în special, nemateriale, resimţite indirect pe
termen lung şi, deci, dificil de determinat. Calcularea, analizarea şi urmărirea unor indicatori
specifici ai acestor acţiuni, cum sunt: numărul de biblioteci, case de cultură, muzee, teatre,
numărul de cititori, vizitatori, spectatori etc., permit formularea anumitor aprecieri şi concluzii
privind corelaţia între dinamica acestora şi dinamica resurselor financiare alocate. Eficienţa
socială, cultural-educativă, precum şi cea economică se apreciază, în principal, urmărind
mixarea efectelor la un volum dat de efort financiar. Şi în aceste domenii publice, trebuie
desfăşurat un management cultural, artistic, sportiv, care să asigure cheltuirea eficientă a
resurselor şi să evite risipa banului public.

CAPITOLUL 5 - Cheltuielile publice pentru sănătate

5.1.Sanatatea

Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi
activităţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare
fizică, mentală şi socială, nu doar o absenţă a bolii şi infirmităţii. Ocrotirea sănătăţii
reprezintă, în consecinţă, mai mult decât o problemă de asistenţă socială, fiind şi o problemă cu
un profund caracter social, ca parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-economice de
dezvoltare.
Politica sanitară este o parte integrantă a politicii sociale şi, pentru înfăptuirea ei,
numeroase ţări ale lumii cheltuiesc importante resurse financiare. În general, tendinţa acestor
cheltuieli este de creştere, datorită unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a
sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei şi modificării structurii sale; accentuarea
factorilor de risc; creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a introducerii în practica
medicală a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii numărului
cadrelor medicale ş.a.
Cheltuielile publice pentru sănătate au o mare importanţă în asigurarea calităţii vieţii
indivizilor şi, privite din acest punct de vedere, prezintă mari disparităţi de la o ţară la alta. În
ţările dezvoltate, există două categorii de cheltuieli pentru sănătate, din punctul de vedere al
celui care le suportă. Este vorba de cheltuieli publice pentru sănătate şi cheltuieli particulare
pentru sănătate. Ca şi în cazul celorlalte acţiuni social-culturale, şi în domeniul sănătăţii există
instituţii medicale de stat şi particulare. Sectorul particular în domeniul medicinei, ca şi numărul
medicilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul lui, este însă restrâns faţă de cel public.
Ocrotirea sănătăţii este un serviciu public având caracteristici deosebite; el nu poate fi
supus în totalitate cerinţelor pieţei, ci, în acelaşi timp, trebuie supus unei economii de tip

14
administrativ.
Trebuie să se ţină seama de imprevizibilitatea riscurilor, de amploarea lor, de efectele
colective multiple cu influenţe negative (îmbolnăviri, epidemii) sau pozitive (prevenirea
îmbolnăvirilor, vaccinări); trebuie recunoscută necesitatea accesului tuturor indivizilor la
protecţia sanitară şi socializarea riscurilor.
Sistemul de sănătate trebuie să fie bine organizat şi structurat, trebuie să existe o „cultură
de sănătate”, care să conducă la respectarea unei discipline în economia sănătăţii; între
„cererea” şi „oferta” de sănătate trebuie să existe anumite elemente care să le pună în legătură în
mod cât mai convenabil şi eficient. O astfel de legătură o asigură şi mecanismul de finanţare a
sănătăţii.
Activitatea de ocrotire a sănătăţii se concretizează în mai multe categorii de efecte, şi
anume: efecte medicale, efecte sociale şi efecte economice.
Efectele medicale vizează rezultatele concrete ale acţiunilor privind îngrijirea sănătăţii
(consultaţii, analize, diagnostic, tratament) şi se reflectă în vindecări sau ameliorări, adică în
refacerea şi păstrarea sănătăţii persoanelor beneficiare de asistenţă socială. Aceste efecte au, în
general, un caracter individual.
Eficienţa socială reflectă efectele acţiunilor de ocrotire a sănătăţii la nivelul întregii
societăţi şi se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populaţii. Ele sunt reprezentate printr-o
serie de indicatori statistici ca: speranţa medie de viaţă la naştere, natalitatea, morbiditatea,
mortalitatea infantilă şi cea generală etc.
Eficienţa economică se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă
datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor; eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora; păstrarea
stării de sănătate conduce la creşterea duratei medii de viaţă şi a vieţii active, la creşterea
capacităţii de muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare şi, în ansamblu, la
creşterea venitului naţional.

CAPITOLUL 6 - Cheltuielile publice pentru securitate socială

În cadrul acestei grupe de cheltuieli social-culturale se cuprind cheltuielile pentru acordarea

de ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii unor persoane salariate sau nesalariate (în categoria
celor din urmă sunt incluşi: bătrânii, invalizii, handicapaţii, şomerii, femeile, copiii, tinerii). Cea
mai importantă componentă a cheltuielilor pentru securitatea socială o reprezintă asigurările
sociale (care sunt prezentate la subcapitolul privitor la Bugetul asigurărilor sociale de stat).
Securitatea socială cuprinde ansamblul acţiunilor întreprinse de societate pentru
prevenirea,diminuarea şi înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale,
evenimente care acţionează negativ asupra nivelului de trai al indivizilor. Riscurile sociale pot
fi riscuri fizice (care afectează parţial sau total capacitatea de muncă), riscuri economice (care
împiedică o persoană să exercite o activitate producătoare de venit - şomajul) sau riscuri sociale
(care afectează în mod substanţial veniturile persoanelor, cum sunt sarcini familiale, cheltuieli
medicale etc.).
În ţările dezvoltate, resursele financiare destinate securităţii sociale reprezintă concretizarea
unor programe sociale vaste, cum ar fi cele privind combaterea sărăciei, lichidarea şomajului,
ajutorarea handicapaţilor, a familiilor cu mulţi copii. Aceste resurse contribuie la ajutorarea şi
nameliorarea situaţiei indivizilor respectivi şi încearcă să prevină producerea altor riscuri în
societate. În acelaşi timp, o dată cu aceste ajutoare, statele iniţiază şi măsuri de stimulare a

15
muncii în general, deoarece se consideră că ele reprezintă o redistribuire a veniturilor realizate de
către cei productivi în favoarea celor neproductivi, ducând chiar la o încetinire a creşterii
economice. De aceea, în ţările dezvoltate se acordă multă atenţie acestor forme de ajutoare,
pentru că uneori programe sociale bine intenţionate produc efecte contrare celor aşteptate. Astfel,
în cazurile acordării ajutoarelor în bani săracilor, există riscul permanentizării sărăciei, în loc de
a o eradica. Acordarea de ajutoare substanţiale mamelor singure cu copii poate duce la creşterea
divorţurilor.

6.1. Cheltuielile pentru ajutorul de şomaj

Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială a celor rămaşi temporar fără
lucru, a persoanelor disponibilizate şi se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuţiile
obligatorii ale salariaţilor şi ale angajatorilor. În completare, asemenea cheltuieli pot fi acoperite
din subvenţii alocate din fonduri bugetare.
Acordarea ajutorului de şomaj diferă în funcţie de situaţia persoanelor rămase temporar
fără lucru. Există, cu alte cuvinte, două forme de ajutor de şomaj, şi anume: alocaţia de şomaj
şi ajutorul de şomaj. Prima formă se acordă majorităţii salariaţilor rămaşi fără lucru care au o
anumită vechime în muncă şi au plătit cotizaţii, iar cea de a doua se acordă salariaţilor şomeri
nou veniţi pe piaţa forţei de muncă şi care nu îndeplinesc condiţiile cerute pentru a beneficia de
alocaţia de şomaj. Perioada de timp pentru care se acordă ajutorul de şomaj variază de la 3 la 24
de luni. Majoritatea ţărilor acordă acest ajutor în funcţie de vârsta şomerului, perioada
mărindu-se pentru cei peste 50 de ani. În afara ajutorului de şomaj, în special în ţările dezvoltate,
se mai practică şi alte măsuri sau se acordă şi alte ajutoare pentru combaterea şomajului.
În România, protecţia socială a persoanelor disponibilizate se realizează în conformitate cu
legislaţia în vigoare, prin intermediul fondului pentru ajutorul de şomaj (vezi Bugetul
Asigurărilor Sociale de stat). De asemenea, în scopul protecţiei persoanelor aflate în şomaj
acţionează şi o serie de organizaţii neguvernamentale care desfăşoară programe cu finanţare
internă, externă sau mixtă, vizând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale şomerilor.
În prezent este în derulare, în câteva judeţe ale ţării, un program de cooperare externă în
cadrul programului PHARE pentru realizarea de întreprinderi mici şi mijlocii; totodată, pe baza
unui împrumut de la Banca Mondială şi a unor cofinanţări bilaterale, urmează să se realizeze un
proiect de dezvoltare a Oficiilor de muncă şi formare profesională.

6.2. Cheltuielile pentru asistenţă socială

Asistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea şi susţinerea

materială a persoanelor în vârstă şi a familiilor fără venituri, a săracilor, handicapaţilor,
invalizilor, foştilor combatanţi, a emigranţilor, refugiaţilor, vagabonzilor ş.a. O pondere
importantă o deţin alocaţiile pentru familii acordate sub forma ajutoarelor pentru copii sau
alocaţiile pentru soţul (soţia) care este singur(ă) şi creşte un copil. Predominanţa acestui fel de
ajutoare în ţările dezvoltate se explică prin convingerea la care s-a ajuns, conform căreia copiii
nu mai sunt „o utilitate particulară”, ci „o preocupare publică”.
Ajutoarele familiale contribuie la realizarea echităţii orizontale, având în acelaşi timp efecte
sociale utile: femeile pot sta acasă pentru educarea copiilor, tinerii îşi pot continua studiile,

16
reducându-se situaţiile de abandon şcolar.
O altă categorie de ajutoare în cadrul asistenţei sociale se acordă persoanelor în vârstă sau
marginalizate social. Aceste ajutoare se prezintă fie ca ajutoare băneşti, fie sub forma unor
prestaţii, servicii sau plasamente în instituţii specializate. Alte categorii de persoane defavorizate
care primesc ajutoare, alocaţii, indemnizaţii prin asistenţa socială sunt: invalizi de război, foşti
combatanţi, văduve de război, orfani.
În România, există mai multe forme de acordare a ajutoarelor materiale pentru familii,
bătrâni sau alte persoane defavorizate. Dintre acestea, alocaţia de stat pentru copii reprezintă
principala formă de sprijinire a copiilor şi a familiilor. Ea se acordă tuturor copiilor, indiferent
dacă părinţii au sau nu calitatea de salariat, până la vârsta de 16 sau 18 ani, dacă sunt integraţi în
continuare într-o formă de învăţământ.
Pentru creşterea veniturilor familiilor cu copii, se mai poate acorda şi o alocaţie
suplimentară, în cazul familiilor care au în întreţinere doi sau mai mulţi copii (în vârstă de până
la 16 sau 18 ani), dacă urmează cursurile de zi ale unei instituţii de învăţământ.
În afara acestora, se mai practică următoarele forme de ajutoare: ajutor pentru soţiile de militari
în termen; indemnizaţie de naştere; ajutoare de urgenţă în situaţii de calamităţi naturale; alocaţii
lunare de întreţinere pentru minorii daţi în plasament familial; furnizarea, pe plan local, a unor
servicii sociale pentru persoanele vârstnice defavorizate; ajutoare sociale pentru familiile cu
venituri foarte reduse sau lipsite de venituri.
Toate aceste ajutoare de asistenţă socială se acordă descentralizat, de către administraţiile
locale (primării) din bugetele administraţiilor locale.
Măsurile de protecţie îndreptate spre persoanele handicapate vizează atât prevenirea şi
atenuarea handicapului, cât şi înlăturarea consecinţelor profesionale, economice şi sociale ale
acestuia. În cadrul asistenţei sociale există o serie de prestaţii sociale care au caracter reparatoriu:
drepturile acordate invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război; drepturile acordate foştilor
deţinuţi politici; drepturile acordate eroilor martiri, urmaşilor şi răniţilor în timpul Revoluţiei din
Decembrie 1989. Aceste categorii de cetăţeni, beneficiază atât de pensii şi indemnizaţii, cât şi
de înlesniri fiscale, prestaţii în natură, sau unele gratuităţi.

6.3. Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice

Un loc aparte în cadrul cheltuielilor publice revine celor privind activitatea economică. În
mod concret, acestea vizează finanţarea regiilor autonome sau societăţilor cu capital de stat,
particular şi mixt, fermierilor şi altor mici întreprinzători sau urmăresc obiective economice
importante pentru ţară. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice reflectă funcţia statului de
reglare a proceselor economice şi se realizează prin intervenţia acestuia, utilizând forme şi
instrumente specifice.
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice vizează, în primul rând, sectorul public, în
care sunt cuprinse întreprinderile cu capital majoritar de stat având ca obiect de activitate
producţia de bunuri sau prestarea de servicii şi în care statul dispune de puterea de decizie.
Sectorul public s-a creat prin înfiinţarea de către stat a unor întreprinderi proprii în anumite
ramuri strategice sau în ramuri care necesitau resurse financiare importante (investiţii mari), dar
ofereau o rentabilitate nesigură.
Sectorul public a crescut în volum şi importanţă prin acţiunile de naţionalizare sau de

17
creştere a participării statului la capitalul întreprinderilor. De-a lungul timpului, perioadele de
creştere a sectorului public au alternat cu cele de restrângere, realizată pe calea privatizării.
Aceasta conduce la îmbunătăţirea activităţii şi creşterea rentabilităţii întreprinderilor vândute (se
elimină unele constrângeri, statul nu mai intervine în „interesul general”, are loc o mai bună
alocare a resurselor prin acţiunea mecanismelor concurenţiale ale pieţei). Efectele favorabile
pentru stat se concretizează în: realizarea veniturilor din privatizări; diminuarea cheltuielilor
publice; reducerea apelului la împrumuturi publice ş.a.
În afara sectorului public, statul finanţează întreprinderi particulare aflate în dificultăţi
financiare(în perioade de criză), le acordă ajutoare financiare pentru dezvoltare, sau susţine
financiar anumite sectoare.
Repartizarea cheltuielilor publice spre acţiuni economice este diferită de la o perioadă la
alta şi este corelată cu gradul de dezvoltare economică a ţării. Astfel, în ţările dezvoltate, acestei
grupe de cheltuieli îi revin ponderi relativ scăzute (între 3 - 12%), în timp ce ţările în curs de
dezvoltare îi alocă ponderi de până la 30 - 35% din totalul cheltuielilor publice.
Între întreprinderile publice şi stat există fluxuri financiare în ambele sensuri: acestea
prelevă o serie de impozite şi taxe, efectuează vărsăminte la buget şi plătesc diverse contribuţii
la alte fonduri centralizate. La rândul său, bugetul alocă fonduri întreprinderilor publice pentru
finanţarea unor cheltuieli şi, în principal, subvenţii.
Ajutoarele financiare ale statului către întreprinderi au fost folosite de toate ţările cu
economie de piaţă, sub forme diferite, iar locul şi importanţa acordată uneia sau alteia dintre
forme au diferit în funcţie de perioada şi condiţiile economice, financiare şi sociale.
Ajutoarele financiare ale statului pot îmbrăca forme directe (clasice) de intervenţie şi ajutor, pe
seama transferurilor băneşti, şi forme indirecte, care au ca efect sprijinirea economică a
întreprinderilor sau producătorilor.
În grupa ajutoarelor financiare directe se cuprind: subvenţiile; investiţiile; împrumuturile cu
dobândă subvenţionată; ajutoarele financiare pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing,
organizare de expoziţii; avansurile rambursabile.
Subvenţiile reprezintă forma cea mai utilizată dintre ajutoarele directe ale statului şi
reprezintă un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă agenţilor economici aflaţi în
dificultate, asigurându-le funcţionarea în condiţiile în care activitatea lor este ineficientă; se
acordă unilateral şi fără contraprestaţie, dar este condiţionat şi are o afectaţie specială.
Subvenţia are caracter discreţionar şi reprezintă o manifestare a „puterii de a cheltui” a autorităţii
publice, bazată pe existenţa unei comunităţi de interese. Subvenţiile economice se pot acorda
pentru activităţi interne şi pentru export.
Investiţiile reprezintă acele ajutoare financiare pe care statul le efectuează pentru dezvoltarea
sectorului public sau a altor sectoare. Aceste alocări pentru investiţii au ca obiectiv principal
satisfacerea interesului general, şi nu doar acela de obţinere de profit. Ele au caracter temporar şi
se efectuează în funcţie de necesităţile de realizare a unor investiţii de importanţă deosebită
pentru economia naţională.
Împrumuturile cu dobândă subvenţionată pot fi acordate din bugetul de stat sau din alte
fonduri speciale, în cazul apariţiei unor dificultăţi financiare temporare. Ele prezintă avantajul că
au dobândă redusă şi termene de rambursare convenabile. Dobânda bonificată constă în
stabilirea unei dobânzi inferioare celei practicate de băncile comerciale, diferenţa fiind suportată
de la bugetul statului.
Ajutoarele financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de

18
marketing, organizarea de expoziţii. Pe seama cheltuielilor bugetare, statul finanţează o serie de
acţiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziţia exportatorilor asistenţă tehnică
de specialitate, informaţii sau studii privind pieţele externe, organizează târguri şi expoziţii ş.a.
Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care se acordă de
la buget o parte (care poate fi cuprinsă între 30 - 50%) din valoarea necesară realizării unor
acţiuni de prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi. Acest avans urmează a fi
restituit bugetului din încasările obţinute la vânzarea în străinătate a noilor produse.
Dintre formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice amintim: avantajele fiscale,
garantarea împrumuturilor bancare etc. Un loc aparte revine avantajelor fiscale acordate de
autorităţile publice agenţilor economici cu scopul de a-i ajuta, stimula sau cointeresa. În literatura
de specialitate, asemenea avantaje sunt denumite şi cheltuieli fiscale, deoarece au un efect
financiar asemănător cu subvenţiile sau alocaţiile bugetare. Ele constau în încasări fiscale la care
statul renunţă, lăsându-le la dispoziţia agenţilor economici. Avantajele fiscale vizează, în mod
deosebit, investiţiile agenţilor economici, concretizându-se în: amortizarea accelerată a
mijloacelor fixe; reducerea impozitului pe societate datorat în funcţie de profitul reinvestit;
acordarea de credite fiscale; facilităţi fiscale pentru stimularea cheltuielilor de investiţii, cercetare
sau dezvoltarea întreprinderilor industriale de vârf.
O altă modalitate de intervenţie indirectă a statului în economie constă în garantarea
împrumuturilor bancare ale unor întreprinderi. Această formă de sprijin şi intervenţie se poate
dovedi costisitoare, în cazul în care, astfel, beneficiarul unui împrumut garantat nu îşi onorează
obligaţia faţă de banca la care a contractat împrumutul, obligaţia de rambursare revenind statului,
care îşi împovărează cheltuielile publice.
Cheltuielile publice destinate acţiunilor şi obiectivelor economice trebuie analizate prin
prisma aspectelor privind eficienţa. În acest scop, este necesară accentuarea controlului autorităţii
publice, în special asupra subvenţiilor, fiind necesar să se urmărească în ce măsură ajutoarele
primite au condus la redresarea activităţii întreprinderilor aflate în dificultate. Dacă se constată
că situaţia nu s-a redresat, acordarea în continuare a subvenţiilor trebuie pusă sub semnul
întrebării, însemnând doar o risipă de fonduri din banul public.
Ajutoarele publice directe nu sunt întotdeauna în măsură să conducă la o redresare,
cointeresare sau stimulare a activităţii beneficiarilor, ele susţinând activitatea curentă, şi nu
dezvoltarea acestora. De aceea se consideră că cele mai eficiente ajutoare financiare publice sunt
cele legate de reducerea obligaţiilor fiscale prin acordarea de avantaje fiscale. Ţările dezvoltate
au redus volumul ajutoarelor financiare directe, folosind pe scară largă degrevările fiscale.
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice vizează domenii cum sunt: industrie,
transporturi, construcţii, agricultură.

6.4.Cheltuieli publice pentru gospodărie comunală şi locuinţe

Autorităţile publice susţin financiar şi amenajările teritoriale, acordând o serie de avantaje

pentru revitalizarea regiunilor şi dezvoltarea zonelor rurale. În domeniul lucrărilor publice, din
bugetul de stat se alocă resurse sub forma transferurilor (pentru finalizarea construcţiilor aflate în
diferite stadii de execuţie, pentru executarea unor locuinţe sociale, pentru acţiunea de cadastru);
se subvenţionează dobânda la credite pentru construcţia de locuinţe destinate anumitor categorii
sociale (tinerii până la vârsta de 35 de ani; specialişti care se stabilesc în mediul rural); se alocă

19
resurse bugetare pentru Agenţia Naţională de Locuinţe, care coordonează constituirea şi
atragerea de surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe.
Prin susţinerea construcţiei de locuinţe, pe calea subvenţiilor şi împrumuturilor cu dobândă
subvenţionată, această ramură a economiei contribuie şi la menţinerea nivelului ramurii
construcţiilor în general.

6.5.Cheltuieli publice pentru protecţia mediului

În ultimii ani, protecţia mediului a devenit una dintre preocupările prioritare ale comunităţii
internaţionale, ca urmare a faptului că un complex de factori, printre care şi dezvoltarea
economică, provoacă pierderi imense tuturor ţărilor şi influenţează calitatea vieţii. Noul concept
al dezvoltării economice durabile este definit ca „o dezvoltare care corespunde necesităţilor
prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor”.
Dezvoltarea durabilă include mediul înconjurător ca un element deplin integrat dezvoltării
economice, astfel încât dezvoltarea economică prezentă să lase generaţiilor viitoare un mediu
ambiant cel puţin egal cu cel preluat de la generaţiile precedente.
În complexul de factori care au condus la deteriorarea mediului înconjurător, un rol
determinant a avut industria. Din studiile recente ale unor cercetători, reiese că, pentru protejarea
mediului înconjurător, nu trebuie stopată creşterea economică, ci este necesară o armonizare a
creşterii economice cu gestionarea raţională a resurselor şi cu protecţia mediului înconjurător.
Protecţia mediului înconjurător şi îmbunătăţirea calităţii lui reclamă folosirea de către
autorităţile publice a unor politici ecologice, a unor modalităţi şi instrumente economice şi
financiare, folosirea reglementărilor juridice, a standardelor ş.a. În cadrul acestora, un rol
deosebit revine instrumentelor financiare ca: taxe, redevenţe, impozite, credite, care, pe de o
parte, influenţează comportamentul de protecţie a mediului (în special, cel al poluatorului) iar pe
de altă parte, produc o serie de resurse financiare pentru finanţarea acţiunilor de protecţie a
mediului.
Autoritatea publică stabileşte reglementările juridice privind răspunderile pentru
deteriorarea mediului înconjurător. Principiul care stă la baza legislaţiei de protecţie a mediului
adoptat de toate ţările este „poluatorul plăteşte”. În acest mod, responsabilitatea pentru daunele
produse mediului revine celui care a produs poluarea. Asumarea răspunderii se poate
realiza doar dacă există posibilitatea internalizării pagubelor (includerea costurilor antipoluante
în cheltuielile de producţie). Producătorii poluatori au însă tendinţa de a externaliza costurile,
ceea ce conduce la includerea cheltuielilor respective în cheltuielile publice.
Protecţia mediului constituie o problemă strategică, având o importantă componentă de
solidaritate între generaţii şi naţiuni; responsabilitatea sa revine atât operatorilor economici şi
societăţii civile, cât şi guvernului. În ţara noastră, cheltuielile pentru protecţia mediului sunt
îndreptate deopotrivă spre refacerea mediului degradat, ca şi spre prevenirea distrugerii acestuia
în viitor.

6.6. Cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare

20
 În prezent, în majoritatea ţărilor, activitatea de cercetare ştiinţifică reprezintă un factor
important care contribuie la dezvoltarea economico- socială. Ştiinţa şi tehnologia sunt
componente de bază ale vieţii moderne şi ajută direct statele în realizarea dezvoltării durabile.
Activitatea de cercetare-dezvoltare îmbracă următoarele forme principale, relativ legate între ele:
cercetarea fundamentală (extinderea limitelor cunoaşterii teoretice, fără ca cercetătorii să-şi
propună un anumit scop al cercetării); cercetarea aplicativă (corespunde muncii de inovaţie);
cercetarea de dezvoltare (se bazează pe cunoştinţe deja existente şi serveşte la dezvoltarea
aplicării rezultatelor cercetării în societate).
În ultimele decenii, corespunzător perioadelor de criză economică (în care cheltuielile
privind cercetarea au stagnat), a apărut şi s-a intensificat cooperarea internaţională în domeniul
cercetării ştiinţifice (fără însă ca nivelul acesteia să se ridice la nivelul cooperării economice şi
sociale).
În România, în ultimii ani, cercetarea ştiinţifică s-a aflat într-un pronunţat proces de
restructurare şi reformare pe multiple planuri: legislativ, instituţional, managerial, de finanţare şi
stimulare.
Reforma s-a bazat, în principal, pe introducerea sistemului competitiv, al finanţării pe bază
de programe. Pentru finanţarea prin competiţie a proiectelor de cercetare-dezvoltare, s-au stabilit
procedee de evaluare a proiectelor şi rezultatelor activităţii de cercetare-dezvoltare. Finanţarea pe
bază de programe asigură alocarea resurselor bugetare în funcţie de rezultatele prognozate,
utilizând metode şi instrumente bugetare noi: organizarea de concursuri, licitaţii; efectuarea de
evaluări specifice; crearea unui cadru competitiv real.
Cu toate că există cadrul instituţional şi legislativ, precum şi un mecanism modern de
finanţare a activităţii de cercetare ştiinţifică bazat pe competiţie, volumul fondurilor financiare
direcţionate spre această activitate este insuficient, înregistrând chiar un regres în perioada de
tranziţie. Acest fapt se răsfrânge în mod negativ asupra resurselor umane din cercetare, pentru a
căror formare este nevoie de perioade mai îndelungate de timp comparativ cu alte domenii.
Numărul cercetătorilor se reduce continuu, aceştia preferând să lucreze în alte domenii mai bine
remunerate, sau chiar să plece în străinătate, fiind apreciaţi pentru nivelul cunoştinţelor şi
capacitatea de adaptare rapidă la tehnica de vârf.

CAPITOLUL 7 - Cheltuieli pentru servicii publice generale, ordine publică,

siguranţă naţională şi apărare

21
 7.1. Cheltuielile pentru servicii publice generale şi ordine publică

Serviciile publice generale satisfac necesităţile publice cu caracter invizibil, iar costul lor
este suportat de întreaga societate, în principal pe seama resurselor bugetare. Există instituţii
publice chemate să asigure funcţionarea în bune condiţii a administraţiei publice, ordinea publică
internă, securitatea civilă, apărarea naţională.
Autorităţile publice generale cuprind: organe ale puterii şi administraţiei publice (instituţia
prezidenţială; organele puterii legislative centrale şi locale; organele puterii judecătoreşti;
organele executive centrale şi locale) şi organele de ordine publică (poliţia, jandarmeria, servicii
de informaţii, servicii speciale de pază şi protecţie, grănicerii, protecţia şi paza contra incendiilor
ş.a.).
Ca şi cheltuielile publice în ansamblul lor, cheltuielile pentru servicii publice generale
manifestă o tendinţă de creştere, pe seama unor factori diverşi: mărimea şi structura aparatului
de stat şi a organelor de ordine publică; nivelul salarizării funcţionarilor publici; dezvoltarea
economică, socială şi urbană, care necesită sarcini şi atribuţii noi, complexe pentru aparatul de
stat; gradul de înzestrare cu echipamente şi aparatură informatică, mijloace de transport şi alte
mijloace tehnice specifice. Volumul şi structura cheltuielilor pentru servicii publice generale
diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare economico-socială şi de nivelul
democraţiei.

7.2. Cheltuielile publice pentru apărare naţională

Apărarea naţională reprezintă o componentă a strategiei de asigurare a siguranţei naţionale,

realizând, în acelaşi timp, conţinutul funcţiei externe a statului. Resursele alocate acestui
domeniu servesc întreţinerii şi funcţionării armatei naţionale, participării la diferite alianţe
militare, purtării de războaie sau înlăturării cauzelor acestora, menţinerii de baze militare pe
teritorii străine, acordării de ajutoare militare altor ţări etc.
Acestea sunt cheltuieli neproductive, reprezentând un consum definitiv de produs intern
brut.
Privit din această perspectivă, nivelul lor ar trebui să înregistreze valori din ce în ce mai
reduse, atât în mărimi absolute, cât şi ca pondere în produsul intern brut. În ultimul timp, nivelul
lor depinde tot mai mult de factori externi, internaţionali, a căror acţiune conduce la tendinţa
contrară, astfel că, şi în ţara noastră, cheltuielile publice pentru apărare sunt în creştere.
Cheltuielile militare se pot grupa în: directe şi indirecte. Cele directe cuprind cheltuielile
cu întreţinerea forţelor armate în ţară sau în bazele instalate în alte ţări (procurarea de bunuri şi
servicii, dotarea cu echipament, tehnică de luptă); în bugetele militare ale unor ţări, alături de
acestea, se mai includ pensiile militarilor sau cheltuielile cu jandarmeria. Cheltuielile militare
indirecte sunt cele legate de înlăturarea urmărilor războaielor; pregătirea pentru alte acţiuni;
despăgubiri de război; cheltuieli de refacere a propriei economii distruse de război; plăţi de
pensii cuvenite orfanilor, văduvelor, invalizilor de război; cercetarea ştiinţifică militară ş.a.
Contextul economic şi politic mondial din ultima perioadă a influenţat modul de
organizare şi funcţionare a armatelor naţionale, în sensul orientării spre formarea unei armate
mai puţin numeroase, dar mai profesioniste şi cu o dotare de înalt nivel.

22
Bibliografie

1. http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=1618

2.Filip,Gh., Finante Publice, Ed. Junimea, Iasi, 2010

23