Curteanu Nicolae Daniel Introducere

ACCESIUNEA

S-a înrădăcinat teoria care susţine că la origine, proprietatea era colectivă, asociată
grupului, ca formă primitivă de organizare socială, fie trib, gintă sau oricare altă comunitate
umană. Analizând însă mai atent stilul de viaţă al oamenilor primitivi, pe baza descoperirilor
arheologice făcute, este imposibil să nu remarcăm faptul că aceşti oameni dispuneau încă de
atunci de o formă de proprietate individuală asupra bunurilor, cel puţin asupra acelor bunuri care
alcătuiau zestrea personală a individului constând în arme, articole de vestimentaţie, unelte de
muncă, animale etc.

Se pare că toate popoarele, în perioada cea mai primitivă a evoluţiei lor, au ignorat
proprietatea individuală a pământului. În afară de orice mărturie istorică, simpla raţiune este
suficientă pentru a ne convinge de acest lucru. Popoarele primitive erau nomade, ele trăiau din
vânat, şi mai târziu din creşterea animalelor; ele nu cultivau deci pământul şi nu erau stabilite în
mod durabil pe un teritoriu determinat. De aceea, solul pe care se afla aşezat în mod provizoriu
tribul, nu putea face obiectul unei proprietăţi individuale, ci putea fi cel mult considerat ca
proprietatea întregului trib, şi încă această proprietate era lipsită de orice caracter de stabilitate
sau de perpetuitate.

Însă chiar mai târziu, la popoarele care au trecut de faza nomadă sau pastorală şi au ajuns
în faza agricolă primitivă, în care s-au stabilit pe pământul pe care-l cultivă, totuşi tot
proprietatea colectivă domină. Această proprietate se prezintă fie sub forma coproprietăţii
întregului grup de indivizi formând tribul, fie sub forma mai restrânsă a coproprietăţii familiare.

La romanii primitivi, proprietatea colectivă a existat de asemenea sub ambele aceste

forme. Coproprietatea familiară a fost cea mai durabilă şi mai adânc înrădăcinată; chiar după
dispariţia ei, ea a lăsat urme nepieritoare în dreptul roman, unde sistemul succesiunilor ab
intestat nu se poate explica decât printr-o supravieţuire a ideii proprietăţii colective familiare.
Diverse mărturii dovedesc că în acea perioadă, fiecare şef de familie nu avea decât două pogoane
de pământ, ce-i aparţineau personal, ceea ce pare cu totul insuficient pentru hrana unei familii
numeroase. Se pare deci că fiecare cetăţean era proprietar individual numai pe casa şi pe locul ce
o înconjura; restul pământului aparţinea unui grup mai larg, probabil acelui grup pe care romanii
îl numeau gens.

Curteanu Nicolae Daniel Introducere

Dar dacă forma colectivă se află la originea proprietăţii funciare, ea face loc proprietăţii
individuale îndată ce popoarele ating un grad mai înaintat de organizare socială. Astfel, la Roma,
în perioada istorică, întâlnim proprietatea individuală a pământului pe deplin organizată. Această
organizaţie era în acelaşi timp simplă şi practică: proprietarul roman exercita asupra proprietăţii
sale un drept exclusiv, caracterizat prin cele trei atribute ale sale: usus, fructus şi abusus.

Această formă a proprietăţii, atât de asemănătoare cu forma actuală, nu există însă decât
pentru dominium ex jure Quiritium, adică pentru proprietatea pământurilor aşezate în Italia.
Alături de această proprietate individuală prin excelenţă, romanii au creat proprietatea fondurilor
provinciale; proprietatea acestor fonduri aparţinea statului, care lăsa particularilor numai
folosinţa lor. Însă dreptul de folosinţă al particularilor era foarte complet, aşa încât de fapt
echivala cu o adevărată proprietate. Deosebirea dintre proprietatea quiritară şi aceea a fondurilor
provinciale s-a atenuat tot mai mult, până ce sub Justinian aceste forme au fost contopite într-una
singură.

În Evul Mediu, caracterul simplu, practic şi atât de modern al proprietăţii romane a fost
greu alterat. Caracterul exclusiv, independent şi simplu al proprietăţii, devine dependent,
complicat şi strivit de sarcini. Această transformare are la origine obiceiul, luat destul de curând
după căderea Imperiului Roman, de a transfera folosinţa pământului în mod perpetuu prin
contract, în schimbul unei rente. Proprietarul originar păstra proprietatea, iar concesionarul nu
avea decât posesiunea şi folosinţa. Concedarea folosinţei pământurilor generalizându-se, în
curând mai toate pământurile sunt posedate de simpli concesionari. Pământurile astfel concedate
se numeau fiefuri, censive etc.; asupra lor se suprapuneau două drepturi, ambele perpetue: dreptul
proprietarului primitiv şi dreptul concesionarului.

Revoluţia franceză a înfăptuit opera de dezrobire a proprietăţii. Ea a suprimat întreaga

organizaţie feudală, cu toate drepturile şi redevenţele perpetue care apăsau asupra pământului. În
locul complexităţii anterioare, ea reîntronează simplitatea proprietăţii romane quiritare;
proprietatea funciară devine liberă şi proprietarul dobândeşte un drept exclusiv, care nu mai este
restrâns prin alte drepturi suprapuse. Singurele restricţii aduse asupra proprietăţii sunt acelea
cerute de interesele sociale superioare, iar niciodată acelea ce au drept scop interese individuale
privilegiate. Dezmembrările proprietăţii sunt de asemenea reduse la două drepturi principale:
uzufructul şi servituţile. Aproape toate celelalte drepturi de folosinţă contractuale nu mai sunt ca
altădată, dezmembrări ale proprietăţii, deoarece nu sunt drepturi reale, ci personale, şi, în plus,
sunt temporare în loc de a fi perpetue.

Curteanu Nicolae Daniel Introducere

Montesquieu, în opera sa ,,Esprit des lois, cartea XXVI, cap. XV) consideră că originea şi
legitimitatea proprietăţii se află în legile de drept civil, aşa încât proprietatea individuală n-ar fi
decât o instituţie de drept civil. S-a imputat acestei teorii de a da proprietăţii o bază prea fragilă,
deoarece ea ar depinde exclusiv de voinţa legiuitorului şi ar fi expusă fluctuaţiilor legislative.

Pentru a da proprietăţii o temelie morală, mulţi i-au dat drept bază justificativă munca,
singura care satisface nevoia morală de echitate. Dar acest sistem are două grave defecte. În
primul rând, el nu corespunde situaţiei actuale a proprietăţii, care foarte adesea nu aparţine
aceluia ce a depus munca pentru a crea lucrul sau a-l pune în valoare. În al doilea rând, chiar
dacă ar fi de dorit ca munca singură să fondeze proprietatea, realizarea acestui deziderat ar fi
imposibilă în practică. Într-adevăr, cele mai multe lucruri sunt rodul muncii a mai multor
persoane, care au contribuit succesiv la crearea sau punerea sa în valoare; ar trebui deci să
admitem o suprapunere şi o multiplicitate de proprietăţi asupra aceluiaşi lucru, ceea ce ar duce la
o complicaţie inextricabilă.
 Proprietatea individuală există de la originea perioadei istorice şi pe durata ultimelor
milenii şi-a consacrat soliditatea. Ea se prezintă ca un fenomen natural, şi faptul că a existat la
toate popoarele şi în toate vremurile dovedeşte că rădăcinile ei pornesc din însăşi structura
organică a societăţii omeneşti. Proprietatea este un fapt istoric şi social persistent, necesar şi
neînlăturabil, care s-a transformat fără a pieri, şi care trebuie primit ca atare.

Proprietatea individuală nu este menită să piară, deoarece este indispensabilă pentru o

bună organizare socială. Ea constituie o enormă forţă civilizatoare, deoarece se află la baza
iniţiativei private şi este singurul resort durabil al activităţii omeneşti. Colectivismul, departe de
a constitui un progres, este o formă primitivă şi anterioară formei individuale, şi peste tot, în
evoluţia popoarelor, proprietatea individuală a constituit un progres asupra proprietăţii colective.

Proprietatea individuală se întemeiază deci pe utilitatea socială, şi în sânul populaţiilor

civilizate şi dense, ea este o necesitate absolută. De aceea legiuitorul poate încerca să o modifice,
punând-o într-o armonie cu nevoile sociale imperative dar, nu trebuie să modifice nicidecum
principiul ei. Chiar simplele modificări trebuie făcute cu prudenţă, având în vedere că
proprietatea individuală se află de câteva mii de ani la baza civilizaţiei. Legiuitorul, deci, trebuie
să se ferească a face două lucruri: să lovească în principiul şi în forma proprietăţii individuale,
transformând-o în proprietate colectivă, şi să confişte, sub forma exagerării impozitelor
elementare sau globale,pe venit, pe capital sau pe succesiuni,bogăţia economisită.

Curteanu Nicolae Daniel Introducere

În înţelesul lor precis şi exact, noţiunea şi numele de proprietate nu se referă decât la

bunuri corporale. Din acest punct de vedere, proprietatea este mobiliară sau imobiliară, după cum
se referă la mobile sau imobile. Între aceste două feluri de proprietăţi există deosebiri relative la
modurile de dobândire, la acţiunile prin care proprietatea este apărată în justiţie, la sistemul de
garanţie etc. Dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin convenţie, prin
accesiune, prin tradiţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune.

În cele ce urmează, voi încerca să explicitez modul de dobândire al dreptului de

proprietate prin accesiune, aceasta fiind tema lucrării de licenţă aleasă de mine. Prin modul de
dobândire a proprietăţii se înţelege ansamblul de fapte juridice recunoscute de lege, prin
intermediul cărora un bun aflat în circuitul juridic civil intră în patrimoniul unei persoane ca
obiect al dreptului de proprietate.

După obiectul principal la care se referă, accesiunea poate fi mobiliară şi imobiliară, iar
toate aspectele legate de formele accesiunii ca mod de dobândire al dreptului de proprietate le
vom parcurge împreună în capitolele ce fac obiectul prezentei lucrări de licenţă.

Voi exemplifica cu ajutorul practicii judiciare, prin speţe palpabile, consacrarea acestui
mod de dobândire al dreptului de proprietate - accesiunea – în speranţa că aceste aspecte vor
lămuri pe deplin toate punctele de interes în domeniu.

Lucrarea cuprinde: o parte introductivă, care are menirea de a ne familiariza cu termenii

de proprietate, elemente de istoric cu privire la fenomenul de proprietate şi care prezintă o scurtă
incursiune prin capitolele şi subcapitolele acestei lucrări de licenţă.

Capitolul I, intitulat ,,Accesiunea imobiliară naturală” face referire la toate aspectele care
fac obiectul acestui mod de dobândire al dreptului de proprietate, mod care nu ţine cont de
implicarea omului, ci doar de hazardul naturii.

Capitolul al – II – lea, intitulat ,,Accesiunea imobiliară artificială”, îşi propune să prezinte

aspecte referitoare la modul de dobândire al dreptului de proprietate, prin accesiune, dar în cazul
în care omul, prin diferite activităţi, face posibil acest lucru.

Capitolul al – III – lea, este rezervat accesiunii mobiliare şi vom vedea în cele ce urmează ce
puncte de interes îşi propune să atingă. La finalul fiecărui subcapitol, am punctat prin anumite
speţe judiciare, tocmai pentru a concretiza teoria expusă în cadrul acestor subcapitole.

Finalul lucrării cuprinde un capitol destinat unor concluzii despre conţinutul şi importanţa
acestei lucrări, precum şi o listă bibliografică cuprinzând principalele surse de inspiraţie care au
contribuit la iniţierea şi desăvârşirea ei.