Androginul, introducere

Existente Iubirii si dorinta omului de a o avea a reprezentat,

din cele mai vechi timpuri, un mister pentru care fiinta umana a
gasit diferite raspunsuri. Astfel in literatura se observa diferite
abordari ale acestei teme. Printre ele se afla si mitul androginului
(gr. andros – „bărbat” + gyne – „femeie”), mit fecund ce a influentat
puternis spatial European si nu numai. Androgin
Mitul androginului relatat de Platon aminteşte vag de
antropologiile experimentale, pare mai mult o fabulă filozofică,
neiscusită de ironia indiscretă a filozofului Aristofan şi poate tocmai
de aceea anume Aristofan este pus să povestească, în Banchetul,
mitul despre androgini. Dar, de fapt, teza mitului este în primul rând
explicarea motifului apariţiei dragostei de cuplu. Acesta poate fi
considerat un mit literar, provenit din Grecia antica . El a devenit o
tema culturala important ace a dus la aparitia unor subteme ce
prezinta androginul in diferite moduri permitandui cititorului o
mulțime de interpretări. iar autorilor o anumită libertate in operele lor. Pe parcursul devenirii
sale, integritatea omului va fi distrusă, cât şi dimensiunea sa
androgină. Omul îşi pierde puterea nelimitată şi autosuficienţa, dar
continuă să lupte pentru a redobândi unitatea, căutându-şi jumătatea, Narcis
sufletul pereche, fiind gata sa dea totul pentru el. Mitul prezintă, poate,
cel mai bine, dorința de perfecțiune,veche aspirație a oamenilor de
pretutindeni. De la Platon la gnosticii și misticii Evului Mediu mai apoi la
romanticii europeni, toti aspiră la acest tip de desăvârșire, mai rudimentar ori mai sofisticat,
inițiind ritualuri care să permită accesul la unitatea primordiala . Mitul androginului a dat
nastere si altor mituri ce reprezinta varietati ale povestii cum este si mitul lui Narcis, în care
căutarea jumătății este suspendată, pentru că ființa, așa cum este ea, înjumătățită după mitul
platonician își este sieși suficientă.
Mitul androginului este un mit originar al unei situații de la
începutul lumii, completând mitul cosmogonic al nașterii
universului cu cel al populării sale, iar mai apoi, al alienării.
Cu rădăcini în preistorie, miturile s-au transmis iudaismului,
creștinismului și islamismului. In crestinism, chiar primul om,
Adam, a fost androgin, acesta fiind impartit in 2 de catre
Dumnezeu in momentul cand acesta ii rupe o coasta in care sulfa
pentru a da nastere Evei si in sincron femeii. Astfel casatoria a
Adam si Eva devenit demers inițiatic prin care „omul nu devine cu adevărat om
(adică om originar) decat in momentul in care finalizeaza acesta
 uniune intre femeie si barbat. Demers, ce a dus la aparitia unui
numar mare de legende si povesteri ce reprezinta indirect dorinta
de rentregire a omului. Dintre care, printre cele mai importante de
mentionat sunt basmele, prezente in aproape toate popoarele,
la finalul carora cel mai des printeta se casatoreste cu eroul,
aratand fericirea pe care o aduce desăvârșirea individului prin
totalizare” (Eliade, 2003: 82).O abordare a acestei teme a avuto si
Liviu Rebreanu in opera ,,Adam si Eva” ce reiterpretează
principiile metempsihozei, sufletul călător dorește o contopire
finală cu jumătatea sa. Moartea surpă reîncarnarea, pentru a le oferi
completarea în cea de-a șaptea viață. Viziuni, idei, rituri similare
se regăsesc în culturile mediteraneene și ale antichității Orientului
Apropiat, in India, unificarea contrariilor, a părților în întreg, este
Basm
atributul Spiritului.
Mitul isi face simtita prezenta chiar si in literature romana, fiind
reinterpretat si de marii clasici, in opere precum: ,,Cuplu” de
Ana Blandiana ce implică tema literaturii din toate timpurile, iubirea, ce
reprezintă sentimentul înălțător care încununează existența oricărei
personae si in ,, Avatarii faraonului Tlà” de Mihai Eminescu ce prezinta
o viziune diferita fata de cea a lui Liviu Rebrean, privind androginul ca pe
un demon in si nu ca pe cautarea sufletului pereche si este considerată ca
fiind o “capodoperă fantastică neterminată”(G.Călinescu), ce ilustrează
credinţa în metempsihoză(transmigrația sufletelor individuale, care
străbat, în vederea purificării, un lung ciclu de reîncarnări), potrivit căreia
fiinţa este împărţită în două domenii distincte: învelişul perisabil şi
sufletul nemuritor. Eminescu ilustrează ideea că omul este doar o umbră,
Phoenix, reprezentant
adică ceva efemer şi insignificant, concepţie întâlnită şi în filozofia lui
important pentru al
Platon care consideră că “umbra întruchipează lumea aparenţelor, ce se
metempsihozei
opune lumii reale, adevăratelor esenţe”.
Androginul isi face aparitia la fel de proeminent si in scluptura lui Brancus ,,Sarutul”,
unde cele două finite, un barbat si o femeie, unite prin sărut simbolizează recuperarea
androginului originar, perfect, numit Evadam, care sfârşeşte prin a fi un symbol al dragostei
eterne si simple, primita chiar de la natura, datorita materialului folosit, piatra. Aceasta aduce de
la sine diferse interpretari in toata lumea. Poarta sarutului fiind o alta scluptura ce simbolizeaza
intrun mod diferit aceeasi teme.

Cele 2 opere ale lui Brancusi.