ostilitatea Moscovei împotriva României era … tradiţională, de vreme ce însuşi Fr.

Engels
preconizase la 1848 că românii se dovediseră „suporteri fanatici ai contrarevoluţiei”, astfel că,
pentru „cauza” revoluţiei proletare, dispariţia lor „de pe faţa pământului va fi un pas înainte”[3]
! Dintr-o asemenea perspectivă, de la Lenin la Gorbaciov, din 1917 la 1989, nimic nu s-a
schimbat – concludem – în viziunea şi practica Kremlinului Roşu, deci şi în conducerea
Războiului clandestin. Mai ales după 1967, vizând Bucureştii şi Pekinul, iar în context România
fiind tratată „ca un stat ostil”! Să observăm că, în derularea faptelor, Ceauşescu a făcut erori
grave în domeniul „direcţiei strategice”, prin politica internă după 1978-1979, când Bucureştii
au cedat progresiv în relaţia specială cu Occidentul, spre beneficiul Kremlinului. Astfel că
finalmente România ajunse – dintr-un „partener apropiat” sau „apreciat” pentru Occident – a fi
privit şi tratat drept un pariu internaţional, şi „nu numai în faţa comunităţii internaţionale, dar şi
a propriului popor”
În noaptea de 20 spre 21 august 1968, ţările membre ale Tratatului de la Varşovia – bloc militar
şi politic opus NATO – invadează Cehoslovacia, un membru al Alianţei răsăritene. România a
fost singurul stat din Pact care a refuzat să participe la această agresiune.
De altfel, România nu mai prezenta cu câţiva ani înainte garanţii de fidelitate faţă de Moscova şi
partenerii săi, politica externă coordonată de la Bucureşti punând-o în opoziţie cu una din
supraputerile lumii.
Deşi România era bine-cunoscută pentru politica sa neconformistă din cadrul Blocului Sovietic,
doar câţiva observatori din afară şi-au dat seama de gradul de animozitate pe care aceasta îl
stârnea în cadrul URSS şi al altor aliaţi din cadrul Pactului de la Varşovia sau de cauzele
punctuale ale acestei animozităţi.
Totul a inceput de la dorinta Romaniei de a fi independenta. S-a ajuns la modernizarea
economiei române, care s-a bazat pe entităţi economice mari, aparent eficiente. Astfel de
rezultate presupuneau că România dispunea de resurse materiale şi umane deosebite, cu spirit
inventiv, creator. Printr-o politică inteligentă şi raţională, aceste resurse puteau fi suficiente
pentru a asigura un progres remarcabil al societăţii.
La începutul anilor ‘70 ai secolului trecut Centrul de putere comunist a decis să abandoneze
acest parcurs. „Schimbarea de direcţie” s-a produs după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu în
China şi Coreea de Nord (iunie 1971), de care el şi soţia lui au fost impresionaţi. Ca urmare, cei
doi s-au hotărât să reia politica unui comunism „curat ”, să îndepărteze tot ce putea duce la
„deviaţii intelectualiste” şi la alterarea adevăratei concepţii marxiste. Prin metode mai perfide,
dar cu aceeaşi eficienţă, opozanţii şi intelectualii cu o anumită atitudine au fost, din nou,
prigoniţi. După Plenara din aprilie 1972, controlul ideologic asupra societăţii s-a generalizat. O
nouă generaţie de „rezistenţi” a început să se manifeste