Curs I 22.

02

Noţiuni introductive

În acest semestru atenţia ni se va îndrepta spre persoană, spre problema conştiinţei, a

voinţei şi a acţiunii, iar apoi vom parcurge un capitol despre evaluare, despre cum trebuie făcută
evaluarea şi cum trebuie procedat atunci când cântărim sau judecăm din punct de vedere moral o
acţiune sau alta.

În ceea ce priveşte problematica conştiinţei, ea face obiectul unui capitol important nu

neapărat pentru teologie, pentru că într-un fel sau altul conştiinţa este cea care ne defineşte în
calitatea de fiinţe umane. Este o mare problemă în ce măsură animalele superioare au sau nu
conştiinţă, iar pentru asta trebuie să explicăm ce înţelegem prin acest termen.
Pornim ca de obicei de la experienţa noastră şi primul lucru pe care îl putem sesiza este
starea de conştienţă, starea de a fi conştient, adică a putea înregistra ce se întâmplă cu noi înşine.
Iar noi beneficiem de această stare de conştienţă când sesizăm că acţionăm şi de asemenea că se
acţionează asupra noastră; cunoaştem însă şi o stare de lipsă de conştienţă pe care o
experimentăm în timpul somnului – visul. În mod evident şi animalele au o stare de conştienţă.
Ştim acest fapt din faptul că reacţionează la stimuli. Cu cât sunt mai avansate şi mai complexe, cu
atât reacţiile lor sunt mai complexe. Din această perspectivă fiinţa umană se încadrează pe scara
aceasta a ierarhiilor făpturilor vii. Chiar şi plantele au o astfel de reactivitate şi totodată o
reactivitate întâlnim şi la nivel anorganic. Această capacitate de reacţie este o calitate a materiei,
informaţiei şi energiei, a lumii în care trăim, a creaturii. Însă, în calitate de oameni, posibilităţile
noastre sunt mai deosebite, în sensul că nu doar înregistrăm că se petrece ceva cu noi şi nu doar
reacţionăm la stimulii exteriori. Intervine o memorie, o învăţare a stimulilor şi a reacţiilor, în aşa
fel încât să ne putem adapta, dar vedem că şi aceasta este o caracteristică comună.
Atunci ce ne deosebeşte? Ceea ce pare să ne deosebească este un fel de reflexie
superioară, un fel de capacitate de a analiza ansamblul acţiunilor şi de a le supune unui gen de
cenzură, de judecată, de evaluare. Noi nu doar reacţionăm într-un fel sau altul, ci reflectăm asupra
acţiunii şi reacţiunii. Nu este clar dacă un animal reflectează asupra nevoii lui de a mânca. El
simte că îi este foame, identifică în mediu existenţa hranei sau o caută, în cazul lipsei ei, deci
acţionează într-un fel sau altul pentru a-şi asigura hrana, dar nu pare să pună un semn de întrebare
sau să dezvolte o reflexie asupra semnificaţiei acţiunii pe care o desfăşoară. Animalele, de pildă,
nu postesc. Deci, avem capacitatea de a ne detaşa oarecum de acţiunile primare care ne asigură
supravieţuirea şi nu numai, în general de toate acţiunile. Avem capacitatea de a privi la propriile
noastre acţiuni şi a le judeca dacă sunt oportune sau nu, de a reflecta asupra lor şi a da un verdict
pozitiv sau negativ, iar aceasta se vede din faptul că uneori le suspendăm într-un mod deliberat.
Există ceva care ne face uneori să suspendăm anumite acţiuni. Spre exemplu, postul sau
privegherea. Aceasta ţine de o capacitate a noastră de a privi dintr-o perspectivă superioară tot
ceea ce facem. Această capacitate o numim conştiinţă. Şi ea este strâns legată de ceea ce se
numeşte valoare.
Ce înseamnă valoare? Noi nu doar acţionăm ci şi evaluăm, încercăm să stabilim valoarea
a ceea ce se întâmplă cu noi. Această valoare este legată de o altă perspectivă a existenţei, o
perspectivă ce ţine de lumea semnificaţiilor, iar aceasta este lumea în care se încearcă să se
răspundă la întrebarea De ce? se întâmplă lucrurile într-un anumit fel. Întrebarea De ce? este cea
care priveşte originea şi finalitatea a ceea ce se întâmplă cu noi. Aici e diferenţa între cunoaşterea
de tip ştiinţific, care răspunde la întrebarea Cum? şi cunoaşterea de tip filosofic, metafizic. În
cunoaşterea de tip ştiinţific nu intervine nimic legat de câştig, rost, sens sau finalitate. Existenţa
umană, după câte se pare, nu se mulţumeşte numai cu răspunsuri referitoare la modul în care se
desfăşoară realitatea.
Valoarea priveşte plusul pe care poate să-l aducă în existenţa noastră şi care ne priveşte.
Există de pildă, valori de întrebuinţare. Acestea ţin de raritatea sau abundenţa cu care întâlnim;
(Exemplul cu aurul şi apa (Ce are valoare mai mare, aurul sau apa?). Valoarea lor e condiţionată
de locul în care avem nevoie de ele (În deşert apa poate avea o valoare mai mare decât aurul)).
Există de asemenea valori ale cunoştinţelor. Cunoştinţele, dacă au valoare de întrebuinţare, cu cât
sunt mai rare, cu atât sunt mai valoroase.
Valorile fac obiectul unui întreg domeniu intitulat axiologie – ştiinţa valorilor. Există
valori de natură estetică, tehnică, etc.; binele, frumosul, adevărul ţin de acest domeniu. Toate
acestea ţin de sensuri, de ceea ce dă ansamblului existenţei noastre o plenitudine. Ansamblul este
cel care oferă valoare părţilor şi nu invers, aşa cum se văd lucrurile în modul de a gândi al
perspectivei pozitiviste care este specifică ştiinţei moderne (ansamblul este construit din bucăţi,
iar demersul acestora este de a merge de la acestea spre cele fundamentale materiei), plecând de
la mic la mare, de la nimic spre totul. În lumea valorilor, dacă ansamblul are un sens, au şi părţile.
Dacă ansamblul existenţei are un sens, atunci au şi părţile. Dacă originea şi finalitatea acestei lumi
sunt absurde, atunci nici părţile componente nu mai au un sens. Semnificaţia, sensul, lumea
valorilor ţine de raţionalitatea ansamblului, nu a părţii.
 Iar aici apar cele două tipuri de demersuri, fiecare cu importanţa sa, ştiinţa şi morala.
Avantajul demersului de natură spirituală este faptul că descoperă sensuri, poate identifica sensul
şi motivaţiile pentru care trăim şi tot ceea ce decurge din aceasta. Problema este că această
raţionalitate a ansamblului nu poate fi dovedită pentru că nimeni nu are acces la acest ansamblu.
Nu se poate dovedi că lumea aceasta are un sens. Se poate porni de la o presupunere, o credinţă
ca apoi în lumina acestui sens să poţi vedea sensul celorlalte lucruri. Nu putem înţelege ansamblul
pentru că facem parte din el, suntem un mic element din întreg. În cadrul cunoaşterii ştiinţifice ne
bazăm pe dovezi, dar nu putem afla despre rostul lucrurilor nimic. Cele două cunoaşteri sunt
complementare şi nu pot fi dobândite concomitent. În momentul în care ne bazăm pe dovezi
empirice nu ne putem da seama de sensul lucrurilor, iar când căutăm sensul lucrurilor renunţăm la
tipul de cunoaştere bazat pe lucrurile empirice.

[…] Convingerile joacă un rol foarte important în viaţa noastră pentru că în funcţie de ele
evaluăm ceea ce se întâmplă cu noi sau cu lumea în care ne aflăm. Pe ele ne bazăm ca să gândim
ceva şi ca să acţionăm într-un fel sau altul. În funcţie de ele judecăm celelalte aspecte ale vieţii
noastre şi invers. Ele sunt un fel de premise spirituale ale modului nostru de a judeca lumea. În
lumina lor vedem celelalte lucruri; în lumina unei convingeri înţeleg ceva sau altceva. Viaţa
noastră nu se poate desfăşura fără convingeri. Aceasta ar presupune ca înainte de a săvârşi orice
lucru ar trebui să verificăm totul.
Dacă o convingere mă face să acţionez în aşa fel încât ajung la eşecuri, constat fie că nu
îmi traduc convingerea în fapte aşa cum trebuie, iar dacă o traduc aşa cum trebuie atunci
înseamnă că ea e greşită.
Gândirea noastră şi raţiunea noastră se bazează pe nişte presupoziţii, pe nişte axiome care
reprezintă convingerile noastre. Acestea ţin de semnificaţii, de valori, de rostul lucrurilor. Este
foarte greu să ne observăm convingerile tocmai pentru că noi observăm în lumina lor. (Nu e
posibil să vezi ceva decât într-o lumină.)
Convingerile ne oferă o imagine de ansamblu care ne arată lumea fără ca noi să o fi putut
verifica anterior. Lumina convingerilor ne arată lumea cu semnificaţiile lor. Vederea fizică ne
arată lumea materială cu culorile sale. Nu putem spune că albul e mai valoros decât negrul, dar
sesizăm diferenţa. Aşa cum avem ochi care înregistrează lumina care se revarsă peste universul
fizic, tot aşa în ceea ce priveşte universul semnificaţiilor, acesta este legat de convingerile noastre,
de ceea ce credem despre un lucru sau altul. Valorile însă nu sunt identice pentru toată lumea.
Avem valori diferite pentru că avem şi convingeri diferite şi totodată apreciem diferit lucrurile.
 Aşa cum în lumina soarelui vedem ceea ce vedem, înţelegem valoarea şi semnificaţia unor
lucruri în lumina unor convingeri. Iar aceste convingeri vin de la părinţi şi de la mediul social, de
la ceilalţi. De când venim pe lume învăţăm semnificaţiile valorice. Convingerile sunt în primă
instanţă rezultatul educaţiei. Pur şi simplu aşa suntem învăţaţi. Primim ca moştenire nu doar o
ereditate materială, biologică ci şi una culturală. În orice civilizaţie, „puiul de om” este învăţat de
către adulţi să înveţe semnificaţia lucrurilor. Că este ştiinţifică, că este mitologică, că este de alt
fel, acest lucru nu are nicio importanţă în acest context, important este că nimic nu rămâne fără o
minimă explicaţie, un minim sens acordat, care poate fi adecvat sau inadecvat, real sau inventat.
Şi nu este vorba numai despre lucrurile fizice, ci de tot ceea ce se întâmplă, de tot universul, nu
numai material, ci şi spiritual.
În primă instanţă convingerile în lumina cărora noi atribuim o valoare sau alta lucrurilor în
funcţie de semnificaţia lor este moştenită. Acest lucru însă nu înseamnă că ele vor rămâne la fel o
dată pentru totdeauna; aceasta pentru că intră într-un proces de validare prin experienţă. Într-o
situaţie în care îţi dai seama că ceva nu funcţionează bine, ori nu îţi manifeşti coerent
convingerea, adică nu o pui bine în practică, ori, dacă pui bine convingerea în practică şi rezultatul
este tot negativ, înseamnă că este o problemă cu propria convingere.
Deci convingerile sunt verificate la rândul lor, dar nu în mod direct, ci prin rezultatele pe
care ele le produc acţiunile bazate pe aceste convingeri. Nu există acţiune pe care să o săvârşim şi
care să nu pornească de la nişte premise, de la o ipoteză. Convingerile sunt ipotezele noastre,
teoretice şi practice, ele fiind verificate prin acţiune. Nu toate convingerile pot fii verificate la fel
de uşor. Cu cât o convingere priveşte un domeniu mai larg al existenţei, ea este mult mai greu de
verificat pentru că ea depăşeşte capacitatea de a experimenta. De exemplu convingerile de natură
religioasă: originea şi finalitatea noastră, transcendenţa, etc.
Aceasta nu înseamnă neapărat că aceste convingeri sunt neapărat arbitrare. De ce? Pentru
că ţin de o coerenţă. Noi putem să avem convingeri care sunt contradictorii, care se bat cap în cap
sau produc rezultate diferite. Pentru a avea sentimentul că modul în care privim lumea este
adecvat este nevoie ca aceste convingeri şi între ele şi prin rezultatele pe care le produc să fie
compatibile, să nu constituie lucruri care sunt contradictorii. Acesta este un criteriu foarte
important: coerenţa convingerilor şi caracterul lor necontradictoriu. Nu poţi să crezi în acelaşi
timp în două lucruri care se contrazic. Se poate întâmpla să ne aflăm într-o astfel de situaţie, dar
ceva trebuie sacrificat. La o convingere trebuie renunţat în favoarea alteia. Convingerile trebuie
educate.
Curs II 01.03

Există 3 convingeri fundamentale:

a) O convingere sau o conştiinţă a dependenţei. Toţi oamenii recunosc în forul lor
interior că sunt derivaţi a ceva. Viaţa este primită. Nu noi am creat-o şi nici nu o putem organiza în mod
absolut. Depindem de un Altceva exterior. Suntem toţi inseraţi într-un sistem de care depindem, iar acest
lucru este deosebit de important pentru că trebuie să avem grijă ca între noi şi acest Cineva care ne susţine
să nu apară disfuncţionalităţi, legătura să nu se compromită. Deşi nu ne gândim mereu la această
dependenţă, totuşi permanent avem grijă să nu ignorăm această dependenţă şi să nu lezăm relaţia cu
sistemul în care ne aflăm. Cu toate că suntem conştienţi de această dependenţă fundamental-ontologică
mai avem o convingere, anume convingerea libertăţii.
b) Fiecare dintre noi suntem convinşi de un lucru: că eu sunt unicul titular al vieţii mele;
nu există altul. Nu înseamnă că pot să fac orice cu viaţa mea, dar nu poate nimeni face mai mult decât
mine. Eu îmi trăiesc viaţa, nu o trăieşte altcineva. Fiecare este persoana I-a a propriei sale vieţi şi nu este a
altuia şi nici altă persoană nu este persoana I-a a vieţii sale. Între eu şi propria mea viaţa există aceasta
legătură şi această suprapunere în identitate deplină. Rezultă de aici că noi acţionăm în viaţa noastră, nu
acţionează altcineva, chiar dacă uneori suntem constrânşi, noi decidem rezolvarea problemelor din viaţa
noastră. Avem această conştiinţă că viaţa noastră, deşi nu vine de la noi, ne este încredinţată nouă. Suntem
cei care o îndreptăm într-o direcţie sau alta în contextul multelor constrângeri care se exercită asupra
noastră, fie direct, fie indirect.
c) O a III-a constrângere fundamentală priveşte destinaţia. Conştiinţa vocaţiei, a
împlinirii, simţim în noi o chemare la o viaţă care nu se degradează ci se împlineşte.

Aceste 3 convingeri sunt universal valabile şi imuabile, ele sunt cele care ne definesc pe noi şi nu
noi le definim pe ele şi în funcţie de acestea noi evaluăm tot restul valorilor şi tot restul lucrurilor care se
petrec cu noi.
DEFINIŢIE:
Conştiinţa morală este, după toate cele spuse, acea facultate a sufletului nostru în virtutea căreia
ne recunoaştem existenţa ca primită, dăruită nouă (ca titulari) din partea lui Dumnezeu şi chemaţi la o
comuniune împreună cu El. Această aptitudine de a ne recunoaşte, de a ne înţelege şi de a evalua tot ceea
ce se întâmplă cu noi în funcţie de acest parcurs, originea, finalitatea şi modul de parcurs al acestei
traiectorii (prin libertate, decizie, etc.) se numeşte aşadar conştiinţă morală.

Aşa stând lucrurile vom urmări funcţiile conştiinţei morale. Cu ce se ocupă ea…
 Prima funcţie a conştiinţei este cea de înregistrare, de constatare, iluminatoare. În lumina
convingerilor noi vedem totul. Pentru prima dată, ca să evaluăm ceva avem nevoie de nişte criterii, de
nişte principii, iar acestea sunt convingerile. Ele constituie lumina. Cine a vorbit despre această lumină?
Mântuitorul, Cel ce a spus: „Lumina care este tine”; lumina la care se referă sunt aceste convingeri prin
prisma cărora noi analizăm tot ceea ce se întâmplă cu noi. Cum a spus Mântuitorul, s-ar putea ca aceste
convingeri să fie greşite, iar atunci lumina care este întru noi este întuneric, dar ele joacă rol de lumină; fie
că este falsă, fie că este adevărată. Aşadar conştiinţa ne ajută să vedem şi să înţelegem în lumina
convingerilor.
A doua funcţie este evaluarea. În momentul în care vedem, noi şi evaluăm sau judecăm,
analizăm. Aşadar, conştiinţa nu numai că constată ceva, ci şi evaluează, apreciază. Ce se întâmplă cu
această evaluare? Ea dă nişte punctaje sau sentinţe, oferă un clasament, este bine sau este rău, este mai
mult bine sau mai puţin rău, etc. Dă un scor, nişte note. Această evaluare are un caracter permanent, pentru
că tot timpul facem evaluări şi realizăm clasamente; chiar dacă ele sunt parţiale, ele există. Această
evaluare ne spune în primul rând cum să acţionăm. Dacă rezultatul este pozitiv tindem să păstrăm, sau să
reiterăm acea acţiune, iar dacă rezultatul este negativ tindem să scăpăm din acea situaţie. Pe lângă acest
aspect mai trebuie să ne referim şi la memorie pentru că există o memorie a acestor evaluări. Aceste
evaluări nu dispar din conştiinţă. Dacă astăzi mi-a fost bine, voi ţine minte şi mâine că mi-a fost bine.
Lumea în care trăim, interioară sau exterioară, poartă cu ea, atunci când sesizăm şi înregistrăm lucrurile
memoria experienţelor anterioare. Experienţele anterioare care au avut un impact mai mare asupra noastră
sunt cele pe care le memorăm mai bine. Ca să dăm un exemplu din spaţiul creştin: ţinem minte păcatele pe
care le săvârşim (Ps. 50: „Păcatul meu înaintea mea este pururea”). Aici intervine un lucru interesant cu
această memorie. Aparent, această memorie poate să fie şi ştearsă; se întâmplă uneori să uităm. Nu este o
uitare absolută, este un fel de amorţire. Sunt o serie de judecăţi pe care le-am făcut şi care intră într-o stare
de letargie, de adormire, o stare latentă. Uneori uităm cine suntem. Facem o serie de lucruri rele dar ne
înfăţişăm înaintea altora ca şi cum am fi imaculaţi, iar dacă cumva au vreun dubiu, ne simţim supăraţi,
jigniţi, ne simţim supăraţi când alţii manifestă faţă de noi unele rezerve, dar noi ştim foarte bine cât suntem
de valoroşi. Faţă de aceste sentinţe ale propriei noastre conştiinţe există o distanţă între eul meu şi
conştiinţa mea; deci între eul meu funcţional, adică cel ce sunt acum şi gândesc şi conştiinţa mea nu este o
identitate absolută. Teoriile mai sofisticate care se desprind de aici sunt acelea referitoare la eul conştient,
la supra-eu sau supraconştient şi sub-eu sau subconştient. Acesta este spaţiul conştienţei şi al conştiinţei,
adică al înregistrării şi al evaluării pe care o facem, oricât de automată ar fi ea, pentru că procesul este
foarte automatizat… noi nu mai hotărâm să evaluăm, noi evaluăm pur şi simplu automat şi permanent.
În subconştient se adună judecăţile, notele pe care noi ni le dăm nouă şi celorlalţi. Acesta este
depozitul, memoria. Aici se află şi convingerile fundamentale pe care nu le punem în discuţie; ele sunt
izvorul activităţii conştiinţei. Vorbim despre un supra-eu în sensul în care eul funcţionează în funcţie de
conţinutul de aici, aici fiind o cunoaştere, ceea ce am numit convingerile fundamentale. Noi nu le evaluăm
pe ele direct, dar în funcţie de rezultatul evaluării ne raportăm şi la anumite fapte, iar aici este memoria.
Unele sunt în memoria apropiată, adică le utilizăm frecvent, facem des apel la ele, iar altele intră într-o
latenţă mai mare, în cele mai multe cazuri, lucruri negative despre care nu voim să ne aducem aminte, ci
preferăm să le dăm uitării pentru că atunci când ne aducem aminte de ele ne deranjează.
Există şi un aspect temporal al lucrurilor. Înainte de un eveniment conştiinţa ne poate avertiza cu
privire la anumite lucruri pe care urmează să le înfăptuim, ne avertizează, ne previne. Vorbim deci, despre
o funcţie antecedentă. În timpul acţiunii înregistrează şi evaluează ceea ce se întâmplă, iar după acţiune
constată ce s-a întâmplat şi stochează informaţia. O putem numi conştiinţa consecutivă.
Ce se întâmplă cu aceste rezultate, în afara faptului că ele sunt stocate într-o memorie mai mult sau
mai puţin actualizată? Ele vor constitui convingeri pentru viitoarele acţiuni pe care le vom întreprinde.
Apare un fenomen pe care l-am mai amintit. Dacă rezultatul acţiunii este pozitiv, convingerile care ne-au
îndemnat să facem ceea ce facem se întăresc. Dimpotrivă, dacă rezultatele sunt negative începem să
punem sub semnul întrebării convingerea respectivă. O repetare a rezultatelor negative ne va duce la
reconsiderarea poziţiei faţă de convingerile care provoacă aceste rezultate nedorite.
Numim această funcţie a convingerilor şi a conştiinţei, funcţie edificatoare. Deci, fie se întăresc,
fie se slăbesc convingerile. Este un lucru extraordinar de important pentru că atunci când ai convingeri
puternice eşti sigur pe tine şi eşti un om pozitiv, optimist, ai încredere în prezent şi în viitor. Când te apără
conştiinţa, nu simţi că eşti în pericol, chiar dacă ai contestatari; dimpotrivă, când faci nişte lucruri care te
şubrezesc interior ea îţi spune: nu e bine ce faci. Omul care nu e încrezător în el însuşi îi ocoleşte pe
ceilalţi, priveşte mai mult în jos;
Deci conştiinţa, fie ne întăreşte în interior, fie ne apasă. Când te judecă conştiinţa, nu trebuie să te
mai judece nimeni. Când te mustră propria conştiinţă, nu îţi mai trebuie altă bătaie. Nimic nu este mai greu
de purtat pe lumea aceasta decât povara unei conştiinţe încărcate. Dimpotrivă, când te apără conştiinţa eşti
fericit, eşti un om realizat, împlinit (mucenicii sunt un exemplu în acest sens).
Ultima funcţie a conştiinţei este funcţia eliberatoare. Este un lucru extraordinar că oricât de jos ar
cădea omul, oricât de mult l-ar condamna propria conştiinţă există un mesaj al posibilităţii întoarcerii.
Conştiinţa întotdeauna ne comunică posibilitatea de întoarcere. Oricât de mult ar decădea omul şi oricât de
mari ar fi decăderile lui, conştiinţa îi transmite posibilitatea întoarcerii. Ea provine din convingerea
fundamentală că nimeni dintre noi nu este pe lume pentru dezastru sau pentru eşec. Este cea care ne ajută
să ne „venim în sine” şi să ne punem întrebarea cine suntem de fapt şi să descoperim răspunsul că suntem
„fiii Tatălui nostru” (Pilda fiului risipitor).