Dreptinternationalprivat - Parteagenerala Nadia CeraselaAnitei

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/340435681
Drept international privat. Partea generala - Nadia-Cerasela Anitei
Book · April 2020
CITATIONS READS
0 3,235
1 author:
Nadia Cerasela Anitei

Universitatea Dunarea de Jos Galati
63 PUBLICATIONS 11 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Family Insitution View project
La famille au XXIe siècle View project
All content following this page was uploaded by Nadia Cerasela Anitei on 04 April 2020.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

Universitatea ”Dunărea de Jos”
Departamentul pentru Învațământ la
Distanță și cu Frecvență Redusă
DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

PARTEA GENERALĂ
Nadia-Cerasela Aniței
Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Specializarea: Drept
Anul IV
DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT
PARTEA GENERALĂ
Titlul I. Aspecte generale de drept internațional privat
Titlul II. Probleme generale ale dreptului internațional privat
Prof. Univ. dr . Nadia-Cerasela Aniței
IFR
2019
Cuprins
CUPRINS
Titlul I. ASPECTE GENERALE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT
Capitolul 1
NOȚIUNI GENERALE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT .......................................... 9
CONŢINUT ...............................................................................................................................19
OBIECTIVE ................................................................................................................................9
1.1. Denumirea şi definirea de drept internaţional privat .......................................................9
1.1.1. Denumirea de drept internaţional privat ..............................................................................9
1.1.2. Definiţia dreptului internaţional privat ................................................................................10
1.2. Elementul de extraneitate................................................................................................12
1.2.1. Noţiunea de element de extraneitate...................................................................................12
1.2.2. Trasăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate ............................................13
1.2.3. Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate.............................................15
TEME DE AUTOEVALUARE ...................................................................................................17
Capitolul 2
DELIMITAREA ŞI CORELAŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT CU ALTE
RAMURI DE DREPT ......................................................................................................... 19
CONŢINUT ...............................................................................................................................19
OBIECTIVE ..............................................................................................................................19
2.1. Aspecte introductive........................................................................................................19
2.2. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu ramuri de drept privat.........20
2.2.1. Dreptul internaţional privat şi dreptul civil ........................................................................20
2.2.2. Dreptul internaţional privat şi dreptul comerţului internaţional ..................................21
2.2.3. Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional economic ....................................22
2.2.4. Dreptul internaţional privat şi dreptul concurenţei .........................................................22
2.2.5. Dreptul internaţional privat şi dreptul noilor tehnologii ................................................24
2.2.6. Dreptul internaţional privat şi dreptul muncii ...................................................................24
2.3. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu ramuri de drept public ........27
2.3.1. Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public ...........................................27
2.3.2. Dreptul internaţional privat şi protecţia juridică a drepturilor omului .......................29
2.3.3. Dreptul internaţional privat şi dreptul penal .....................................................................31
Drept internațional privat. Partea generală 3

Cuprins
2.3.4. Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual penal................................................. 31

2.3.5. Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar .............................................................. 32
2.3.6. Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar internaţional ..................................... 32
2.3.7. Dreptul internaţional privat şi dreptul administrativ ...................................................... 33
2.3.8. Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual civil ................................................... 33
2.3.9. Dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii Europene .............................................. 34
2.3.10. Dreptul internaţional privat şi drept intertemporal....................................................... 38
2.4. Există un drept internaţional privat european? .............................................................38
Capitolul 3
OBIECTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT .................................................... 41
CONŢINUT ...............................................................................................................................41
OBIECTIVE ..............................................................................................................................41
3.1. Noţiunea de obiect al dreptului internaţional privat ......................................................42
3.2. Sfera raporturilor juridice care pot fi obiect al dreptului internaţional privat ..............42
3.3. Raporturile care nu pot fi obiect al dreptului internaţional privat ................................43
3.4. Problema conflictului de legi în anumite situaţii speciale, de graniţă, între dreptul
privat si dreptul public ................................................................................................................44
3.5. PROBLEME RIDICATE DE RAPORTUL DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ............47
Capitolul 4
CONȚINUTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT ................................................ 51
CONŢINUT ...............................................................................................................................51
OBIECTIVE ..............................................................................................................................51
4.1. Noțiunea de conținut al dreptului internațional privat ...................................................52
4.2. Normele conflictuale........................................................................................................52
4.2.1. Noţiunea de normă conflictuală........................................................................................... 52
4.2.2. Izvoarele normei conflictuale ............................................................................................... 53
4.2.3. Structura normei conflictuale............................................................................................... 56
4.2.4. Conţinutul normei conflictuale ............................................................................................ 57
4.2.5. Legatura normei conflictuale................................................................................................ 58
4.2.6. Punctul de legătură ................................................................................................................. 58
4.2.7. Exemple de norme conflictuale cu analiza structurii lor............................................... 64
4.2.8. Clasificarea normelor conflictuale ...................................................................................... 65
4.2.9. Sistemul de drept căruia îi aparţin normele conflictuale. Forţa juridică a acestora
67
4.3. Normele materiale (substanţiale) ....................................................................................71
4 Drept internațional privat. Partea generală

Cuprins
4.3.1. Precizări prealabile ..................................................................................................................71

4.3.2. Normele (legile) de aplicaţie imediată (necesară) .......................................................72
4.4. Alte norme aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate................ 77
4.5. Legea aplicabilă ...............................................................................................................78
4.6. Sfera raporturilor juridice cu privire la care pot exista norme conflictuale .................79
Capitolul 5
NATURA, AUTONOMIA ŞI METODELE DREPTULUI INTENAŢIONAL PRIVAT .......... 81
CONŢINUT ...............................................................................................................................81
OBIECTIVE ..............................................................................................................................81
5.1. Natura dreptului internaţional privat ..............................................................................81
5.1.1. Aspecte privind natura dreptului internaţional privat în literatura de specialitate
străină.....................................................................................................................................................81
5.1.2. Aspecte privind natura dreptului internaţional privat potrivit literaurii de
specialitate române.............................................................................................................................84
5.2. Autonomia dreptului internaţional privat .......................................................................87
5.3. Metode de reglementare în dreptul internaţional privat ................................................89
5.3.1. Precizări prealabile ..................................................................................................................89
5.3.2. Metoda normelor conflictuale ...............................................................................................89
Capitolul 6
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ..................................................... 99
CONŢINUT ...............................................................................................................................99
OBIECTIVE ..............................................................................................................................99
6.1. Noţiunea de domeniu al dreptului internaţional privat ..................................................99
6.2. Instituţiile care formează domeniul dreptului internaţional privat..............................100
6.2.1. Preliminarii ...............................................................................................................................100
TEME DE AUTOEVALUARE .................................................................................................108
Capitolul 7
APLICAREA LEGII STRĂINE ŞI LUAREA ÎN CONSIDERARE A LEGII STRĂINE ..... 109
CONŢINUT .............................................................................................................................109
OBIECTIVE ............................................................................................................................109
7.1. PRECIZĂRI PREALABILE ..............................................................................................109
7.2. Aplicarea legii străine ca lex causae ............................................................................110
7.2.1. Noţiunea de aplicare a legii străine ca lex causae ........................................................110
7.2.2. Necesitatea aplicării legii străine .......................................................................................112
7.2.3. Condiţiile în care se admite aplicarea legii străine........................................................113

Cuprins
7.3. Aplicarea legii străine altfel decât lex causae..............................................................114

7.3.1. Preliminarii .............................................................................................................................. 114
7.3.2. Formele aplicării legii străine altfel decât lex causae.................................................. 115
Capitolul 8
CONFLICTELE DE LEGI ÎN SITUAŢII SPECIALE ........................................................ 121
CONŢINUT .............................................................................................................................121
OBIECTIVE ............................................................................................................................121
8.1. PRECIZĂRI PREALABILE ..............................................................................................122
8.2. Conflictul dintre legile statului în care coexistă mai multe sisteme legislative .........122
8.2.1. Precizări prealabile................................................................................................................ 122
8.2.2. Sediul juridic al normei conflictuale la sistemele plurilegislative conform
dispoziţiilor din Codul civil român ............................................................................................... 122
8.2.3. Prevederile Regulamentelor Roma I şi Roma II ............................................................. 123
8.2.4. Prevederile Regulamentului Roma III şi Protocolului de la Haga din 23 noiembrie
2007 125
8.3. Conflictele de legi interprovinciale sau interregionale................................................126
8.3.1. Precizări prealabile................................................................................................................ 126
8.3.2. Aspecte comparative între conflictele de legi propriu-zise şi conflictele de legi
interregionale sau inerprovinciale ori între legile statelor federate (sau federale) ......... 128
8.3.3. Teoriile propuse de dreptul comparat în scopul determinării legii aplicabile, dintre
legile statului în care coexistă mai multe sisteme legislative............................................... 130
8.4. Conflictul de legi în cazul succesiunii de state............................................................132
8.5. Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut.........................................................133
8.6. Conflictul interpesonal ..................................................................................................134
TITLUL II PROBLEME GENERALE PRIVIND PRINCIPALELE FELURI DE CONFLICTE

CARE POT APĂREA ÎN LEGĂTURĂ CU RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT
INTERNAŢIONAL PRIVAT
Capitolul 9
CALIFICAREA ŞI FELURILE CALIFICĂRII .................................................................. 137
CONŢINUT .............................................................................................................................137
OBIECTIVE ............................................................................................................................137
9.1. Precizări prealabile ........................................................................................................138
9.2. Noţiunea de calificare ....................................................................................................138
9.3. Conflictul de calificări....................................................................................................140
9.3.1. Definiţia noţiunii de „conflict de calificări”..................................................................... 140

Cuprins
9.3.2. Exemple de „conflicte de calificări” ..................................................................................141

9.4. Felurile calificării............................................................................................................144
9.5. Legea după care se face calificarea .............................................................................144
Capitolul 10
CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR CONFLICTUALE ŞI RETRIMITEREA ...... 147
CONŢINUT .............................................................................................................................147
OBIECTIVE ............................................................................................................................147
10.1. Conflictul în spațiu al normelor conflictuale ..............................................................148
10.2. Retrimiterea..................................................................................................................148
10.2.1. Definiţia şi condiţiile retrimiterii .......................................................................................148
10.2.2. Formele retrimiterii ...................................................................................................150
10.3. Retrimiterea în dreptul român .....................................................................................151
10.3.1. Regula privind admiterea retrimiterii de gradul I .........................................................151
10.3.2. Excepţia de la regulă ...........................................................................................................152
10.3.3. Retrimiterea de gradul II, de principiu, nu este admisă .............................................153
10.3.4. Retrimiterea de gradul II situaţie specială în materia statutului organic al
persoanei juridice..............................................................................................................................154
10.4. Retrimiterea în convențiile internaționale la care românia este parte......................154
10.4.1. Convenţii internaţionale care nu admit retrimiterea ...................................................154
10.4.2. Convenţii internaţionale care admit retrimiterea .........................................................155
10.4.3. Retrimiterea în practica judiciară română .....................................................................155
10.5. Retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative...................................................................................................................................156
10.6. Modificarea normei conflictuale străine care retrimite..............................................157
Capitolul 11
ORDINEA PUBLICĂ. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT.
ÎNLĂTURAREA EXCEPŢIONALĂ A LEGII APLICABILE ............................................ 159
CONŢINUT .............................................................................................................................159
OBIECTIVE ............................................................................................................................159
11.1. Ordinea publică............................................................................................................160
11.2. Frauda la lege în dreptul internațional privat .............................................................161
11.2.1. Noţiunea de fraudare a legii în dreptul internaţional privat ......................................161
11.2.2. Modalităţile de fraudare a legii .........................................................................................163
11.2.3. Condiţiile fraudei la lege în dreptul internaţional privat ............................................164
11.2.4. Etapele fraudei la lege în dreptul internaţional privat ................................................165

Cuprins
11.2.5. Domeniile în care poate apărea frauda la lege în dreptul internaţional privat .... 167
11.2.6. Sancţionarea fraudei la lege în dreptul înternaţional privat..................................... 174
11.3. Înlăturarea excepțională a legii aplicabile ..................................................................177
Capitolul 12
CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU. RESPECTAREA DREPTURILOR
CÂŞTIGATE ÎN ŢARĂ STRĂINĂ .................................................................................. 181
CONŢINUT .............................................................................................................................181
OBIECTIVE ............................................................................................................................181
12.1. Noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu .............................................................181
12.2. Comparaţii între conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv, conflictul de legi în
spaţiu 182
12.3. Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu .............................................................183
12.4. Domeniile în care poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu ............................185
12.5. Temeiul juridic al recunoaşterii, în ţara forului a drepturilor dobândite în străinătate
185
12.6. Reglementările legale române privind recunoaşterea în ţara noastră a drepturilor
dobândite în străinătate ............................................................................................................186
12.7. Condiţiile recunoaşterii (respectării) în România a unui drept dobândit (câştigat) în
străinătate ..................................................................................................................................188
12.8. Conflictul în timp al normelor conflictuale din dreptul român şi alte conflicte în timp
care interesează dreptul internaţional privat...........................................................................189
EXEMPLE DE TESTE GRILĂ ........................................................................................ 193
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ......................................................................................... 199

Preambul
PREAMBUL
Cursul Drept internaţional privat român se studiază în anul IV, semestrul I şi

aparţine dreptului privat.
Ţinând cont de faptul ca dreptul internaţional privat se studiază ca materie de
semestru, ne-am propus să prezentăm în cele 12 cursuri, partea generală a dreptului
internaţional privat urmând ca partea specială şi procesul civil internaţional să constituie
obiect de studiu din punctul meu de vedere în cadrul diferitelor mastere, şcoli doctorale,
dar şi în diferite proiecte de cercetare.
În elaborarea cursului pentru o mai uşoară înţelegere de către studenţi a acestei
discipline complexe se face refere la speţe din practica judiciară; se pun întrebari şi se dau
răspunsuri; se dau exemple de articole din Codul civil; Codul de procedura civilă; diferite
legi interne şi din reglementările europene şi internaţionale în domeniu.
Cursul prezent este preluarea din ”Lectii de drept internațional privat român” Editura
Lumen, Iași, ISBN 978-973-166-385-2,
https://www.worldcat.org/search?qt=worldcat_org_all&q=nadia+cerasela+anitei
așezat în pagină pentru studenții de la ”Departamentul Învațământ la Distanță și cu
Frecvență Redusă” conform criteriilor stabilite pentru evaluarea acestui program de studii.

Titlul I.
ASPECTE GENERALE DE DREPT
INTERNAȚIONAL PRIVAT 1
1
NC Aniței. Lectii de drept internațional privat român, Editura Lumen, Iasi, 2015, ISBN 978-973-166-385-2,.
https://www.worldcat.org/search?qt=worldcat_org_all&q=nadia+cerasela+anitei , pp..


Noțiuni generale de drept internațional privat
Capitolul 1
NOȚIUNI GENERALE DE DREPT
INTERNAȚIONAL PRIVAT 2
CONŢINUT
1.1. Denumirea și definirea dreptului internațional privat

1.2. Elementul de extraneitate
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va introduce studentul in limbajul specific dreptului international
prin însușirea noțiunilor specifice:
 drept internaţional privat;
 element de extraneitate;
 trasăturile caracteristice ale elementului de extraneitate;
 situaţii în care există elementul de extraneitate.
1.1. Denumirea şi definirea de drept internaţional privat

1.1.1. Denumirea de drept internaţional privat
Dreptul internaţional privat a apărut, la începutul evului mediu, ca un

drept care reglementa conflictele dintre cutumele (obiceiurile juridice
nescrise sau scrise) privind raporturile particularilor din cadrul aceluiaşi
stat ori unitate politică: Italia, Franţa, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune
Germană, Bavaria, Prusia, etc.
Problemele conflictuale ivite între particulari se numeau „chestiuni
mixte.” 3
Denumirea de drept internaţional privat aparţine secolului al XIX-lea
fiind folosită pentru prima oară de J. Story in lucrarea Commentaries on
the Conflict of Law (1834), ulterior preluată de M. Foelix in Traité de Droit
International Privé (1843) şi apoi de J. Schaffner in lucrarea Entwicklung
desinternationales privatrecht (1851).4
NC Aniței. Lectii de drept internațional privat român, Editura Lumen, Iasi, 2014, pp.17-25.
2
3
Des tribunaux dans les provinces de la Grèce et de l’Asie Mineure d’après les lettres de Cicéron, în
Sodalitas, Scritti in onore di Antonio Guarino, Napoli, 1959, pp. 1659-1703 apud M., V., Jakota. Drept
internaţional privat ieri şi astăzi. Suport de curs (nepublicat) Scoala doctorală, Facultatea de Drept;
Universitatea „Al. I. Cuza, Iasi, pp.3-5.

În decursul timpului, disciplinei de drept internaţional privat i s-au

propus şi alte denumiri: „Drept privat internaţional”; „Drept internaţional”;
„Comity”; „Recunoaşterea extrateritorială a drepturilor”; „Drept
interlegislativ”; „Drept internaţional civil”, „Conflictul legilor”, etc..
Potrivit doctrinei5 folosirea denumirii de „drept internaţional privat” a
stârnit diferite controverse deoarece expresia de „drept internaţional”
desemnează:
 în mod tradiţional dreptul internaţional public;
 izvoarele dreptului internaţional privat care sunt preponderent
interne, nu internaţionale (acestea din urmă fiind bi- sau multilaterale)
 litigiile privind raporturile cu element de extraneitate care sunt de
competenţa instanţelor fiecărui stat.
Nu putem nega că intre cele două discipline: drept internaţional
public si drept internaţional privat exista anumite legăutri.6
Termenul de „internaţional” în denumirea disciplinei drept
internaţional privat se referă la faptul că obiectul acestei discipline tratează
raporturile juridice cu element de extraneitate (sau element străin ori
internaţional) iar termenul de „privat” se referă la raporturile de drept civil,
de drept comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, etc. dar şi la alte
raporturi de drept privat în sens larg, pentru a le deosebi de raporturile
care formează obiectul dreptului internaţional public.
1.1.2. Definiţia dreptului internaţional privat
Dreptul internaţional privat este definit în literatura juridică română de

autori în mod diferit dar conţinutul definiţiei este acelaşi. Astfel, în opinia
unor autori ”dreptul internaţional privat este ramura de drept formată din
normele juridice care reglementează relaţiile sociale cu elemente de
extraneitate,7 stabilite între persoanele fizice şi/sau juridice, ca subiecte
dedrept privat”8 iar în opinia altui autor, ”dreptul internaţional privat este
definit ca ansamblul normelor juridice interne care reglementează relaţiile
4
Kapeta Nzovu. Theodore Ngoy. Droit international prive. Notes de cours polycopiees deuxieme licence
dorit, Universte Protesante au Cono. Facultede Droit, 2003-2004, pp. 3-4, de pe site:
www.theodorengoyavocat.org; I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ed.
revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 53; O., Ungureanu. C., Jugastru, A.,
Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 20.
5
I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ed. revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 53; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.20; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura
Ars Longa, Iaşi, 2001, p. 12; M.,V., Jakotă. Drept internaţional privat, vol. I, Editura Chemarea, Iaşi, 1997, p.
7; N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp.15-16.
6
Le vom studia la punctul referitor la legatura dreptului internaţional privat cu alte discipline.
7
Acest termen provine din cuvântul latinesc „extraneus” care înseamnă „din afară”, „străin”. De asemenea,
în literatura de specialitate este folosita şi noţiunea de „element internaţional”.
8
Pentru definirea dreptului internaţional privat a se vedea B., M., C. Predescu. Drept internaţional privat.
Partea generală, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010, pp. 45-52; D., A., Popescu. M., Harosa, Drept
internaţional privat. Tratat elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 15; N. Diaconu. Drept
internaţional privat, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.20.

cu element de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea

aplicabilă.9 ”
Sintetizând, putem defini dreptul internaţional privat, lato senso, ca
fiind acea ramură a sistemului de drept naţional privat, formată din
ansamblul normelor juridice care reglementează raporutrile juridice de
drept privat, cu element de extraneitate, încheiate fie intre persoanele
fizice, fie între persoanele juridice sau între persoane fizice şi juridice
aflate pe poziţie de egalitate juridică în faţa legii, indicând totodată
autoritatea competentă şi legea aplicabilă.
Dreptul internaţional privat este definit în mod diferit de literatura de
specialitate internaţională. Spre exemplu:
 Doctrina juridică franceză10 abundă în definirea dreptului
internaţional privat: într-o prima opinie,11 dreptul internaţional privat este
definit ca ansamblul regulilor aplicabile indivizilor în relaţiile internaţionale;
într-o a doua opinie,12 dreptul internaţional privat este definit ca un drept
special aplicabil persoanelor private implicate in relaţiile juridice
internaţionale; într-o a treia opinie dreptul internaţional privat este definit
ca un drept special aplicabil persoanelor private implicate în relaţii juridice
internaţionale13; într-o a patra opinie dreptul internaţional privat este definit
ca fiind „ştiinţa care stabileşte principiile pentru rezolvarea conflictelor de
legi şi reglementarea raporturilor reciproce ale subiectelor aparţinând unor
state difeirte;14” într-o a cincea opinie dreptul internaţional privat este
definit ca fiind „ansamblul regulilor aplicabile soluţionării conflictelor ce pot
să apară între suveranităţi datorită legilor interne şi intereselor private ale
naţionalilor”;15 într-o a şasea opinie se consideră că dreptul internaţional
privat „reglementează raporturile ce se încheie între state privind
interesele subiectelor private de drept, cu ocazia conflictului de legi” 16 iar
dicţionarul de drept privat francez precizează că: „dreptul internaţional
privat este constituit dintr-un set de principii, uzanţe şi convenţii care
9
I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, 2011, p. 3.
10
A se vedea autorii Kapeta, Nzovu. Theodore, Ngoy. Droit international prive. Notes de cours polycopiees
deuxieme licence dorit, Universte Protesante au Cono. Facultede Droit, 2003-2004, pp. 3-4, de pe site:
www.theodorengoyavocat.org care precizează că dreptului internaţional privat i s-au atribuit definiţii diferite
şi ii are in vedere pe următorii autori: Vander & Veser, Loussouarn, Mayer si de Burlet. Vander & Veser
définissent le droit international privé comme „ la branche du droit qui groupe l’ensemble des règles qui,
spécialement prévues pour régir les rapports juridiques de droit privé, comportant un élément d’extranéité,
déterminent les compétences respectives des systèmes juridiques acceptés comme tels par la loi du for”
. Pour Loussouarn le droit international privé regroupe „l’ensemble des règles applicables aux individus dans
les relations internationales. Mayer, quant à lui, considère le droit international privé comme le „droit spécial,
applicable aux personnes privées impliquées dans les relations juridiques internationales”. De Burlet définit
cette branche du droit, comme l’ensemble des règles qui régissent des situations nées des rapports
interindividuels dotés d'un élément d’extranéité.” M. A. Bauchy.
11
Y., Loussouarn. P., Bourel. P., de Vareilles-Sommieres. Droit international privé, 10e edition, Coolection
Precis Dalloz, 2013.
12
Vincent, Heuzé. Paul, Mayer. Droit international privé, 10e édition, Montchrestien, 2010, p.1.
13
Vincent, Heuze. Pierre, Mayer. Droit international prive, Editura Montchrestien, 2007, p. 2.
14
P., Fiore. Droit international privé, Durand –Pedone Lauriel, Paris, 1875, p.3
15
Andre, Weiss. Manuel de droit international privé , Paris, 1909, p.3.
16
A., Laine. Introduction au Droit international privé, Tome I, Paris, Librairie Cotillon, 1888, p.1.

guvernează raporturile juridice dintre persoane aflate sub incidenţa unor

legi din state diferite;”17
 Literatura de specialitate engleză defineşte dreptul internaţional
privat ca fiind: ”ansamblul normelor juridice ce aparţin dreptului intern al
unui stat, care se aplică atunci când o situaţie juridică conţine un element
străin şi care trebuie să arate în ce condiţii o instanţă naţională poate să
aplice o lege străină sau în ce condiţii instanţa naţională trebuie să cedeze
jurisdicţia unei instanţe străine”;18
 În dreptul german şi cel portughez, noţiunea de drept internaţional
privat se referă doar la normele privind conflictul de legi,19 pe când în alte
sisteme, acesta include normele privind competenţa jurisdicţională
internaţională dar şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în străinătate.
Literatura de specialitate străină20 încearcă să răspundă la
întrebarea: „Ce este dreptul internaţional privat european?”
Dreptul internaţional privat european, (denumit şi conflict de legi)
este definit ca ”acele norme juridice care răspund la următoarele tipuri de
probleme:
1) Ce instanţă de stat are competenţă jurisdicţională în materii
private ce au implicaţii transfrontaliere?
2) Legislaţia cărui stat se aplică în aceste materii?
3) În ce condiţii poate o hotărâre străină să fie recunoscută şi
executată în alt stat?”21
1.2. Elementul de extraneitate

1.2.1. Noţiunea de element de extraneitate
După cum am observat din definiţia dreptului internaţional privat

raporturile de drept internaţional privat se caracterizează prin prezenţa
elementului de extraneitate care are o fizionomie complexă şi o
semnificaţie aparte în contextul dreptului internaţional privat.
În absenţa unei definiţii legale22, elementul de extraneitate a primit
definiţii doctrinare asemănătoare: „situaţia de fapt datorită căreia raportul
17
Dictionnaire du droit privé (autor Serge Braudo) - „Le droit international privé est constitué par l'ensemble
des principes, des usages ou des conventions qui gouvernent les relations juridiques établies entre des
personnes régies par des législations d'États différents. Des Accords internationaux définissent le statut, les
droits des personnes physiques ou morales lorsqu'elles ne se trouvent plus sur leur territoire national ou
lorsque les conventions qu'elles ont concluent entre elles mettent en cause des relations de nature
internationale. (pour un exemple voir "Régimes matrimoniaux" in fine.” (I.,Bruylant. V., Heuzé. P., Mayer.
Droit international privé, 10e édition, Montchrestien, 2010).
18
Anthony, Aust. Handbook of International Law, Cambridge University Press, 2005, de pe site:
http://hilltop.bradley.edu/~aspin/492www/IntLawOverview.pdf CONSULTAT LA 6.07.2015.
19
Vom detalia la capitolul in care vom studia legea aplicabila.
20
Ivana, Kunda. Carlos, Manuel, Gonçalves de Melo Marinho. Ghid practic privind dreptul internaţional privat
european, Programul Justiţie civilă, 2010, p. 3, consultat la data de 6.07.2015 pe adresa
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=Hwm8stiD59w%3D&tabid=2285
21
Ibidem.
22
Noul Cod civil in Cartea a VII-a intitulată Dispoziţii de drept internaţional privat (art. 2557-2663) nu
defineşte in terminis, elementul de extraneitate.

juridic paote fi guvernat de două sau mai multe sisteme de drept,

transformându-l, astfel, într-un raport juridic de drept internaţional privat”23;
„ împrejurarea de fapt, care apare în legătură cu unul sau mai multe dintre
elementele de structură ale raportului şi care are aptitudinea de a aduce în
discuţie posibilitatea aplicării legii străine;”24 o împrejurare de fapt care
pune în relaţie raportul juridic cu unul sau mai multe sisteme de drept,
susceptibile de aplicare;25 acea parte componentă a raportului juridic care
se află în străinătate sau sub incidenţa unei legi străine; 26 un fapt juridic de
ataşare care priveşte elementele raportului juridic şi care are aptitudinea
de a genera conflictul de legi (conflictul pozitiv de legi) – atrăgând
incidenţa a două sau mai multe sisteme de drept – sau de a da vocaţie de
aplicare normelor materiale ori celor unificate, după caz.27
1.2.2. Trasăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate
Elementul de extraneitate prezintă următoarele trăsături

caracteristice:
a. În raportul de drept internaţional privat elementul de extraneitate
nu constituie o componentă distinctă ci oricare dintre cele trei elemente
(subiect, obiect şi conţinut) poate îmbrăca forma extraneitaţii28 întrucât
elementul de extraneitate determină uneori, aplicarea normelor materiale
interne ori unificate iar alteori, dă naştere conflictului de legi.
b. Elementul de extraneitate este calificat ca fiind element străin prin
prisma unui anumit sistem de drept. Precizăm că în dreptul internaţional
privat nu este general şi universal oferind o reglementare unitară
raporturilor juridice cu element de extraneitate ci în dreptul internaţional
privat există doar sisteme de drept naţionale care pun în valoare
împrejurări de fapt determinate, cărora le conferă calitatea de elemente de
extraneitate. Mai mult, complexitatea raporturilor de drept internaţional
privat atrage, uneori, preferinţa legiuitorului naţional pentru stabilirea unui
punct de legătură principal şi ale unor puncte de legătură cu vocaţie
subsidiară pentru aceeaşi materie (Codul Civil conţine prevederi
23
M., V., Jakota. Drept internaţional privat, vol. I, Editura Chemarea, Iasi, 1997, p.5.
24
I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ed. revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 20-21; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.7.
25
B.,M.,C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 22; N., Diaconu.
Drept internaţional privat, Curs universitar, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 34.
26
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.15.
27
O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2008, p. 4; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp.12-13.
28
Pentru amănunte a se vedea D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pp15-16; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp.12-13; I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 20-24; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa.
Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 7-10.

referitoare la: statul personal, actul juridic unilateral, contract, regimuri

matrimoniale, etc.)29
c. Elementul de extraneitate nu este, în toate cazurile, element
internaţional, în sensul dreptului comerţului internaţional.30 Raporturile
juridice de drept privat cu element străin pot constitui obiect de studiu şi
pentru alte ramuri ale dreptului privat. Dreptul comerţului internaţional
reglementează raporturi comerciale31 cu element de extraneitate, element
care este întotdeauna internaţional, raportat la particularităţile operaţiei
comerciale (de pildă, elementul de extraneitate apare ca element
internaţional, în sensul propriu al termenului, în cuprinsul Legii uniforme
asupra vânzării internaţionale a obiectelor mobile corporale, adoptată prin
Convenţia de la Haga din 1 iulie 1964)32. În acest sens, în lege se
precizează: „pentru determinarea caracterului internaţional al unui raport
juridic sunt luate în considerare şi unele elemente de extraneitate ale
acestuia. Dar nu orice element de extraneitate adăugat unui raport juridic
din dreptul intern îl poate transforma în raport de dreptul comerţului
internaţional, deci în raport „internaţional”, ci numai acele elemente de
extraneitate care, pentru acel raport, sunt socotite că au o importanţă
deosebită, cum ar fi faptul că părţile contractante au domiciliul sau sediul
în ţări diferite sau faptul că marfa, este destinată să treacă dintr-o ţară în
alta.”33 Rolul de a identifica elementele de extraneitate care conferă
caracterul internaţional (în accepţiunea dreptului comerţului internaţional)
revine: fie legii interne, fie convenţiilor internaţionale. 34 Identificarea
elementelor de extraneitate şi a efectelor acestora este un proces cu
finalităţi variate, de la un sistem legislativ la altul. Exemple: în material
29
T., Prescure. C., N., Savu. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005,p. 24; I.,P.,
Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 20-24; N., Diaconu. Drept internaţional privat, Curs universitar, ediţia a III-a,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 35; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura
Universitaria, Craiova, 2002, pp. 23-24.
30
I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 20-24; O., Ungureanu. C.,,Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 9-10; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.23; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura
Universitaria, Craiova, 2002, p. 23; F., Ciutacu. Drept internaţional privat, Editura Themis Cart, Slatina, 2006,
p.7 .
31
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 21; O., Ungureanu. C,. Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 9; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat,
Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 23; F., Ciutacu. Drept internaţional privat, Editura Themis Cart,
Slatina, 2006, p.23.
32
A se vedea http://dreptulcomertuluiinternational.wordpress.com/2012/01/11/ pentru Convenţia de la Haga
asupra legii aplicabile vânzărilor internaţionale de bunuri mobile corporale (în vigoare din 1964).
33
I., P., Filipescu, A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 21; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura Ars Longa, Iaşi,
2001, p. 11; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 9.
34
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 22.

stării şi capacităţii persoanei fizice, elementul de extraneitate, (deci

principalul punct de legătură) îl reprezintă, fie legea naţională (pentru
marea majoritate a statelor europene),35 fie domiciliul (cu precădere în
sistemul common law); încheierea unui contract asupra bunurilor mobile
nu presupune transmiterea bunurilor dintr-o ţară în alta, se va avea în
vedere, drept criteriu al internaţionalităţii, (deci criteriu principal punctul de
legătură) domiciliul/ sediul părţilor, aflat în state diferite iar dacă,
dimpotrivă, contractul implică transferul bunurilor sau valorilor dintr-o ţară
în alta, această împrejurare obiectivă este criteriul de determinare a
caracterului internaţional al contractului.36
d. Elementul de extraneitate constituie premisa aplicării unor norme
juridice diferite. Ca regulă, elementul de extraneitate determină fie
conflictele de legi (caz în care îşi găsesc aplicabilitatea normele
conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale interne sau a
normelor materiale unificate.37
e. Prezenţa elementului de extraneitate distinge raporturile de drept
internaţional privat de toate celelalte raporturi de drept privat. În doctrină38
se apreciază că elementul de extraneitate este criteriul principal, care
conferă fizionomie proprie raporturilor din dreptul internaţional privat. Se
poate afirma, deci, că elementul de extraneitate constituie diferenţa
specifică a raporturilor de drept internaţional privat. În termeni diferiţi, dar
sugerându-se aceeaşi idee, s-a menţionat că „analiza raportului juridic
cu element de extraneitate constituie punctul de plecare al
oricărui studiu de drept internaţional privat, întrucât existenţa acestui
tip aparte de raporturi juridice duce la apariţia tuturor problemelor specifice
dreptului internaţional privat.” 39
1.2.3. Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate
Având în vedere elementele raportului juridic (subiect, obiect şi

conţinut) elementele de extraneitate în funcţie următoarele criterii pot
consta:40
a) raportat la subiectele raportului juridic:
 pentru persoanele fizice: cetăţenia41 (spre exemplu, un cetăţean
român şi un cetăţean străin încheie în ţara noastră un contract de vânzare
35
Art. 2572 alin.1 din Codul civil dispune; „Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de
legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel.” Iar art. 2568 alin. 1 din Codul civil
prevede; „Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică sau, după caz, legea
statului a cărui naţionalitate o are persoana juridică”.
36
A se vedea T., R., Popescu. Dreptul comerţului internaţional, ediţia a II-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.15.
37
A se vedea O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 10.
38
O. Ungureanu. C. Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2008, nota de subsol nr. 3 de la p. 10.
39
B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 27.
40
A se vedea T., R., Popescu. Dreptul comerţului internaţional, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, p.15.

cumpărare a unui bun mobil), reşedinţa42 (spre exemplu aşa cum

rezultă din dispoziţiile art. 2578 alin. (1) C. civ. legea aplicabilă
măsurilor de ocrotire a persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu
este legea statului unde aceasta îşi are reşedinţa obişnuită la data
instituirii tutelei sau la data luării unei alte măsuri de ocrotire),
domiciliul (rezumând dispoziţiile art. 52-57 din Legea federală
eleveţiană asupra dreptului internaţional privat, regimul matrimonial
este guvernat de legea aleasă de către soţi din una din următoarele
legi: legea statului unde amândoi soţii domiciliază sau vor domicilia
după celebrarea căsătoriei; legea statului căruia unuia dintre soţi îi
aparţine prin cetăţenie.) şi, în anumite sisteme de drept poate fi
religia (Israel, Irak, unele provincii din Canada, unele state din
SUA)43;
 pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul (spre exemplu o
societate comercială, persoană juridică română, încheie un
contract cu o firmă franceză cu sediul în Paris), fondul de comerţ.
b) raportat la obiectul raportului juridic (mai exact, bunul la care se
referă conduita părţilor, numit şi obiect derivat al raportului juridic):
 locul situării bunului mobil sau imobil (bunul care face obiectul
contractului de vânzare-cumpărare se află în ţară străină);
c) raportat la conţinutul raportului juridic:
 locul încheierii actului juridic în sensul de negotium juris: (spre
exemplu o firmă română semnează în străinătate un contract cu o
firmă străină în vederea prestării de către aceasta a unor servicii
pe teritoriul ţării noastre);
 locul întocmirii înscrisului constatator (locus regit actum) – în
sensul de instrumentum probationes – care poate fi un alt stat
decât cel în care s-a realizat acordul de voinţă (spre exemplu
acordul de voinţă cu privire la încheierea căsătoriei se dă în Franţa
şi încheierea căsătoriei se realizează pe teritoriul României);
 locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus
executionis sau locus solutionis);
41
În multe sisteme de drept (englez, danez, norvegian, argentinian, peruan, etc.) legea personală nu esste
legea ţării căreia persoana îi aparţine prin cetăţenie ci legea domicililui adică legea ţării unde persona
respectivă îşi are domiciliul.
42
Spre exemplu din dispoziţiile art. 53 si art. 54 din Codul civil portughez raporturile patrimoniale dintre soţi
şi convenţia matrimoniala sunt guvernate de:
1. legea naţională a viitorilor soţi la momentul încheierii căsătoriei (fonsul şi efectele convenţiilor
antenupţiale şi ale regimului matioimnial legal sau convenţionl);
2. legea reşedinţei obişnuite comune la data încheirii căsătoriei, dacă soţii nu au aceeaşi cetăţenie;
3. legea primei reşedinţe conjugale dacă dacă soţii nu au aceeaşi cetăţenie. (a se vedea pentru anănunte
NC., Aniţei. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat român, Editura CH Beck, Bucureşti,
2013, pp. 116-146)
43
Spre exemplu sunt state precum Israel, Irak, Iran, unele provincii din Canada, unele state din SUA unde
efecte juridice pot produce numai căsătoriile încheiate în formă religioasă (a se vedea pentru amănunte NC.,
Aniţei. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat român, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013, pp. 8-
10)

 locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti

commissi) (de exemplu, un cetăţean român este victima unui
accident de circulaţie produs pe teritoriul Elveţiei);
 locul apariţiei prejudiciului – lex loci laesionis – atunci când
acesta este altul decât locul producerii delictului;
 locul soluţionării litigiului (spre exemplu doi soţi, cetăţeni
englezi, solicită desfacerea căsătoriei în faţa unei instanţe de judecată din
România);
 autoritatea care a pronunţat hotărârea judecătorească sau
hotărârea arbitrală este o autoritate străină – auctor regit actum.
TEME DE AUTOEVALUARE
1 . Definiţi dreptul internațional privat.

............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
2. Definiți elementul de extraneitate.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
3. Care sunt trăsăturile elemtenului de extraneitate?
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
4. Prezentați exemplificativ elemente de extraneitate.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................


Delimitarea și corelația dreptului internațional privat cu alte ramuri de drept
Capitolul 2
DELIMITAREA ŞI CORELAŢIA DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PRIVAT CU ALTE RAMURI DE DREPT44
CONŢINUT
2.1. Aspecte introductive

2.2. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu ramuri de drept
privat
2.3. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu ramuri de drept
public
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va ajuta la înţelegerea:

- delimitarea şi corelaţia dreptului interanţional privat cu ramuri de drept privat;
- delimitarea şi corelaţia dreptului interanţional privat cu ramuri de drept public.
2.1. Aspecte introductive
Având în vedere complexitatea raporturilor juridice, ramurile de drept

nu se exclud reciproc, ci interferează, putând fi aplicate: fie separat, fie
concomitent, în funcţie de materia reglementată.
Delimitarea dreptului internaţional privat faţă de alte ramuri de drept
are la bază următoarele raţiuni:45
- sub aspect teoretic delimitarea faţă de alte ramuri de drept este
impusă de asemănările dintre raporturile juridice ce formează obiect al
unor ramuri de drept diferite. În acest context sunt stabilite pe de o parte
raporturile juridice care formează obiectul dreptului internaţional privat
studiate de ştiinţa dreptului internaţional privat şi pe de altă parte
raporturile juridice care formează obiect al altor ramuri de drept studiate de
ştiinţa respectivelor ramuri de drept;
- sub aspect practic, apartenenţa unui raport juridic la o anumită
ramură de drept reprezintă o problemă de calificare juridică, determinând
o aplicare corectă a legii. Prin încadrarea unui raport juridic în obiectul de
44
NC Aniței. Lectii de drept internațional privat româ n, Editura Lumen, Iasi, 2015, ISBN 978-973-166-385-2,
pp.203. https://www.worldcat.org/search?qt=worldcat_org_all&q=nadia+cerasela+anitei , pp. 27-48.
45
N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, p. 17.

Delimitarea și corelația dreptului internațional privat cu alte ramuri de d rept
studiu al unei ramuri de drept se determină care sunt normele

juridice aplicabile în speţa respectivă.
În cele ce urmează vom prezenta delimitari şi corelaţii ale dreptului
internaţional privat cu diferite discipline pentru a înţelege importanţa
acestei discipline fără a avea intenţia de a epuiza acest subiect.
2.2. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu

ramuri de drept privat
2.2.1. Dreptul internaţional privat şi dreptul civil
Raporturile de drept internaţional privat şi raporturile de drept civil

conţin anumite elemente comune spre exemplu: ambele aparţin dreptului
privat, poziţia părţilor în ambele raporturi este de egalitate juridică.
Caracterul de raporturi civile al raporturilor de drept internaţional
privat rezultă din reglementarea în Codul civil a Cărţii a VII-a intitulată
„Dispoziţii de drept internaţional privat”, art. 2557- art. 2663, dar şi din alte
dispoziţii legale.
Diferenţierea dintre cele două discipline rezultă din următoarele:46
1. obiectul de reglementare al dreptului internaţional privat, este
alcătuit din raporturile juridice de drept civil, în sens larg, care cuprind unul
sau mai multe element/elemente de extraneitate spre deosebire de dreptul
civil care se referă doar la raportuile de drept privat intern;
2. dreptul internaţional privat este alcătuit în esenţă din norme
conflictuale, cu ajutorul cărora raportul juridic cu element de extraneitate
este trimis la dreptul civil al ţării care, în mod firesc, trebuie să cârmuiască
acel raport deoarece dispoziţiile la care fac trimitere normele conflictuale
aparţin dreptului civil pe când normele juridice civile se referă la dreptul
intern;
3. natura juridică este diferită a celor două discipline pentru că
normele dreptului civil au conţinut intern în timp ce normele dreptului
intaernaţional privat sunt norme conflictuale care prezintă o structură
proprie. Prin intermediul lor se determină legea aplicabilă raportului juridic
cu element de extranietate;
4. metoda de reglementare juridică diferă la cele două ramuri de
drept. În timp ce dreptul civil are ca metodă specifică poziţia de egalitate
juridică a părţilor, metodă comună cu alte ramuri de drept privat cum ar fi:
dreptul familiei, drept comercial, etc., dreptul internaţional privat se
particularizează prin folosirea a două metode: metoda normelor
conflictuale şi metoda normelor materiale;
46
Pentru amănunte a se vedea D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, pp.49-50; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 23-24; N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a,
Editura Universitară, Bucureşti, 2013, p.20; M .,V., Jakotă, Drept internaţional privat, vol. I, Editura
Chemarea, Iaşi, 1997, p. 17; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generala, Editura
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 166-167; I., Macovei. Drept internaţional privat în reglementarea
Noului Cod civil şi de procedura civilă, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, p.15.

5. sub aspectul determinării, existenţa dreptului civil ca ramură a

dreptului privat şi problema aplicării legii civile a unuia sau a altuia dintre
sistemele de drept aflate în conflict au dus la apariţia dreptului
internaţional privat. Urmare a specificului său, dreptul internaţional privat
s-a desprins în timp atât din dreptul civil, cât şi din dreptul internaţional
public.
2.2.2. Dreptul internaţional privat şi dreptul comerţului internaţional
Delimitarea dintre dreptul internaţional privat şi dreptul comerţului

internaţional a preocupat literatura de specialitate47 arătându-se că există:
I. Asemănări:
- Ambele raporturi juridice prezintă caracter de internaţionalitate;
- Ambele ramuri fac parte din dreptul privat;
- Poziţia juridică a subiectelor în cele două ramuri de drept este
de egalitate juridică.
II. Deosebiri:
- Raportul juridic de dreptul comerţului internaţional nu este un
raport de drept comercial la care se adaugă un element
internaţional ci este raportul juridic prin care se realizează o
operaţie de comerţ exterior, de cooperare economică
internaţională aşa cum este ea înţeleasă de lege sau definită de
tratatul internaţional;
- Legea materială internă sau tratatul internaţional stabilesc care
dintre elementele de extraneitate conferă raportului juridic
respectiv caracter internaţional în sensul dreptului comerţului
internaţional;
- Natura normelor juridice care le compun diferă: în dreptul
internaţional privat rolul important il au normele conflictuale
(inclusiv normele conflictuale din domeniul dreptului
internaţional privat comercial), în timp ce în dreptul comerţului
internaţional normele sunt prin excelenţă norme materiale;
- Deşi caracterul de internaţionalitate este comun atât raporturilor
juridice de drept internaţional privat cât şi raporturilor juridice de
dreptul comerţului internaţional totuşi dreptul internaţional privat
reglementează o sferă mult mai largă de raporturi juridice
internaţionale;
- Obiectul de reglementare al celor două discipline diferă: dacă
dreptul internaţional privat vizează raporturile juridice cu element
de extraneitate din toate domeniile dreptului privat, dreptul
47
Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 49-50; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp.22-23; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea
generala, EdituraWolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 169-172; I., Dogaru. Principii şi instituţii de dreptul
comerţului internaţional, Craiova, 1980, Editura Scrisul Românesc, p.32; I., Rucăreanu. Curs de drept.
Eleemnte de drept civil şi comercial comparat, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1980, p.12.

comerţului internaţional vizeză doar raporturile juridice care apar

în domeniul comerţului şi cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice
internaţionale;
- Raporturile de drept internaţional privat apar ca urmare a
diferitelor acte si fapte juridice (spre exemplu: acte şi fapte de
stare civilă, încheierea unui contract de muncă, încheierea unei
convenţii matrimoniale, etc) pe când raporturile de comerţ
internaţional se nasc, se modifică, se sting, prin acte si fapte de
comerţ;
- Metodele folosite de dreptul internaţional privat diferă de
metodele folosite de dreptul comerţului internaţional.
Totuşi cele două ramuri de drept prezintă numeroase zone de
interdisciplinaritate atât cu privire la specificul obiectului de reglementare,
la calitatea subiectelor, la natura izvoarelor, cât şi cu privire la conţinutul şi
specificul normelor juridice de bază.48
2.2.3. Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional economic
Dreptul internaţional economic49 prezintă strânse legături atât cu

dreptul internaţional privat cât şi cu dreptul internaţional public studiind
reglementările de natură economică, indiferent dacă subiectele aparţin
dreptului privat sau dreptului public.
Atât dreptul internaţional economic cât şi dreptul internaţional privat,
conţin izvoare juridice interne şi internaţionale.
Prin obiectul său de reglementare dreptul internaţional economic are
strânse legături cu dreptul comerţului internaţional şi dreptul finanicar
internaţional.
2.2.4. Dreptul internaţional privat şi dreptul concurenţei
Literatura de specialitate defineşte dreptul concurenţei comerciale

”ca fiind acea ramură de drept formată din totalitatea normelor juridice
care au menirea de a asigura, în cadrul raporturilor de piaţă interne şi
internaţionale, existenţa competiţiei şi exerciţiul normal al competiţieiei
între agenţii economici în lupta lor pentru câştigarea, extinderea şi
menţinerea (păstrarea) clientelei.”50
În raport cu aceste forme patologice de concurenţă, dreptul
concurenţei comerciale include, în plan intern, pe piaţa naţională două
categorii de reguli:
48
. I., Dogaru. Principii şi instituţii de dreptul comerţului internaţional, Craiova, 1980, Editura Scrisul
Românesc, p.23.
49
A se vedea pentru definiţia dreptului internaţional economic B., M., C., Predescu. Drept internaţional
privat. Partea generala, EdituraWolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 168-169.
50
O., Galateanu, Dreptul european al concurentei, curs D.I.D.F.R. editat de Editura Univ. „Dunarea de Jos”
Galati , 2014, p.25.

Prima categorie se referă la reprimarea practicilor monopoliste

pentru a asigura menţinea competiţiei în sectorul pus în pericol forrmând
aşa numitul „Drept anti-trust”;
A doua categorie include reglementări menite să prevină, împiedice
şi sancţioneze exerciţiul abuziv al concurenţei care urmăresc să asigure o
competiţie onestă, normală, corectă formând „Dreptul concurenţei
neloiale”.51
Legea nr.11/1191 privind combaterea concurenţei neloiale cu
modificările ulterioare defineşte concurenţa neloială ca fiind „orice act sau
fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare
a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor
de servicii”.
În doctrină concurenţa neloială a fost definită şi ca ”fiind comiterea, în
domenii deschise competiţiei economice, a unor fapte ce contravin legii şi
uzanţelor cinstite ale activităţii comerciale, cu scopul atragerii clientelei
unor comercianţi rivali de pe piaţa relevantă, producându-le prejudicii
materiale, morale ori doar eventuale”.52
Internaţionalitatea relaţiilor comerciale implică şi acceptatea ipotezei
că faptele anticoncurenţiale pot fi săvârşite sau pot să îşi producă efectele
pe teritoriile mai multor state, consecinţa fiind afectarea agenţilor
economici concurenţi aflaţi în statele respective.53
În plan comunitar Convenţia de Uniune de la Paris, pentru protecţia
proprietăţii industriale, din 20 martie 1883 a stabilit prin art. 10 bis (§1) că
statele membre „sunt obligate să asigure cetăţenilor uniunii o protecţie
efectivă împotriva concurenţei neloiale”, iar în art. 10 bis (§2) că este act
de concurenţă neloială orice act contrar practicilor cinstite în domeniul
industrial sau comercial.
Faptele anticoncurenţiale cu element de extraneitate pun problema
determinării legii aplicabile pretenţiilor de reparaţii întemeiate pe astfel de
comportamente.
În doctrină54 se consider că atât timp cât dreptul concurenţei rămâne
un ”drept naţional” dar cu o vocaţie în creştere de aplicare internaţională, o
mare importanţă revine dreptului internaţional privat a fiecarui stat (drept
conflictual), ca mecanism de determinare a legii aplicabile raporturilor
juridice generate de faptele anticoncurenţiale cu elemente de extraneitate.
Astfel, se poate afirma că: dreptul inetrnaţional privat apare ca ”indicator”
al dreptului concurenţei; instanţele de judecată şi arbitrajele comerciale
instituţionalizate într-un stat vor recurge la normele de drept internaţional
privat ale sistemului de drept respectiv, în timp ce arbitrajul ad-hoc permite
aplicarea normelor conflictuale celei mai potrivite în speţă, fără obligaţia
51
Idem, p.29.
52
Idem, P. 67.
53
O., Ungureanu. C. Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2008, pp. 24-26.
54
S., David. Aspecte de drept internaţional privat privind faptele anticoncurenţiale, AUB, nr.2/2002,pp.12-16.

aplicării dreptului conflictual al forului; identificarea lex causae, pentru

fiecare caz în parte înseamnă analiza conduitei ilicite şi calificarea
acesteia ca fapt anticoncurenţial; operaţiunea calificării va permite
judecătorului forului desluşirea sensului noţiunilor cuprinse în conţinutul
sau legătura normei conflictuale raportându-se la conceptele consacrate
de normele dreptului concurenţei ca drept material;55 încadrarea
comportamentelor în discuţie în categoria faptelor anticoncurenţiale
presupune din partea instanţei sesizate, analiza dreptului material al
forului.56
2.2.5. Dreptul internaţional privat şi dreptul noilor tehnologii
Strategia naţională pentru promovarea noii economii şi

implementarea Societăţii informaţionale57 este fundamentată pe
convergenţa a trei sectoare: tehnologia informaţiei, tehnologia
comunicaţiilor şi producţia de conţinut digital.
Dematerializarea schimburilor, datorită noilor tehnologii, aduce cu
sine prezenţa inevitabilă a elementului de extraneitate. Spre exemplu: se
pun probleme de drept internaţional privat legate de utilizarea internetului
fiind diseminate între diversele categorii existente (contracte, delicte,
etc.); probleme legate de lex causae în contractele electronice încheiate
de consumatori pe internet cum ar fi: locul şi momentul încheierii
contractului, executarea actului juridic bilateral, reşedinţa/sediul persoanei
fizice/persoanei juridice, prestaţia caracteristică dobândind astfel noi
valenţe în raport cu particularităţile schimburilor virtuale. 58
2.2.6. Dreptul internaţional privat şi dreptul muncii
Dreptul muncii este ”acea ramură a sistemului de drept alcătuită din

ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi
colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale,
conflictele de muncă, aspecte ale inspecţiei şi jurisdicţiei muncii.”59
Dreptul internaţional privat interacţionează cu dreptul muncii în cazul
raporturilor juridice de muncă cu element de extraneitate. Astfel, pe baza
regulilor dreptului internaţional privat, se aplică dreptul intern al uneia
dintre părţi.
Literatura de specialiate precizează că legislaţia muncii din statele
membre ale Uniunii Europene nu are caracter omogen ci diferă de la ţară
la ţară. Prin urmare, spre exemplu, poate apărea un conflict de legi, în
55
I., P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 26.
56
A se vedea În cazul concurenţei neloiale art. 6 din Regulamentul Roma II.
57
Strategia a fost adoptată de Guvernul României la data de 19 decembrie 2002 şi publicată în Monitorul
Oficial nr933 bis din 19 decembrie 2002..
58
Pentru amănunte a se vedea O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 26-30..
59
V., Dorneanu. Dreptului muncii. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 16-17.

următoarea situaţie: un cetăţean român prestează raporturi de muncă într-

un stat membru UE (Franţa) şi intervine un conflict de muncă. Pentru
rezolvarea conflictului de muncă se pune întrebarea ce lege se aplică:
legea salariatului? (legea română) sau legea angajatorului (legea
franceză)? Raspunsul la întrebare este dat de art. 8 Regulamentul (CE)
nr. 593/2008 a Parlamentului European şi al Consiliului, din 17 iunie 2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (cunoscut sub denumirea
de „Roma I”) dispune: ”Contractul individual de muncă este reglementat de
legea aleasă de părţi în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o
astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecţia acordată acestuia
în temeiul dispoziţiilor de la care nu se poate deroga prin convenţie în
virtutea legii care, în absenţa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul
alineatelor (2), (3) şi (4) din prezentul articol. (alin.1) În măsura în care
legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părţi,
contractul este reglementat de legea ţării în care sau, în lipsă, din care
angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea în executarea
contractului. În cazul în care angajatul este angajat temporar într-o altă
ţară, nu se consideră că şi-a schimbat locul de desfăşurare a muncii în
mod obişnuit. (alin.2) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi
determinată în temeiul alineatului (2), contractul este reglementat de legea
ţării în care este situată unitatea angajatoare. (alin.3) În cazul în care
reiese din circumstanţele de ansamblu ale cazului că respectivul contract
are o legătură mai strânsă cu o altă ţară decât cea menţionată la alineatul
(2) sau (3), se aplică legea acelei alte ţări” (alin4).60
Din dispoziţiile art. 8 din Regulamentul Roma I se observă, că există
două posibilităţi:
a) prima - părţile au ales legea aplicabilă. Această alegere însă,
subiectiv aplicabilă, nu poate fi niciodată mai dezavantajoasă pentru
salariat decât legea obiectiv aplicabilă;61
b) a doua – părţile nu au ales legea aplicabilă. În acest caz, legea
obiectiv aplicabilă va fi în ordine:
 legea ţării unde se desfăşoară activitatea;
 legea angajatorului;
 legea ţării cu care contractul individual de muncă are cea mai
strânsă legătură.62
60
A se vedea şi Al., Ţiclea, Legea aplicabilă contractului individual de muncă cu elemente de
extraneitatepotrivit dreptului european, în „Dreptul” nr. 6/2012.
61
R., Dimitriu. Diversitate versus în dreptul comunitar la muncii, în Revista română de dreptul muncii nr.
2/2009, pp. 27-31.
62
De pildă, Camera socială franceză (hotărârea din 25 ianuarie 2012, nº 11-11374) a decis, în cazul unui
salariat având încheiate mai multe contracte de muncă cu diferite întreprinderi ale aceluiaşi grup,
desfăşurându-şi activitatea în diverse ţări, că se aplică legea grupului (societăţii mamă). Legătura cu această
societate constituie unobstacol al aplicării legii din fiecare ţară unde a fost angajat acel salariat (în Revue de
droit du Travail nº 3 – mars 2012, p. 125) apud Al., Ticlea. Tratat de drepetul muncii. Legislaţie. Doctrină.
Juriprudenţa, Ediţia a IX-a actualizata, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2015, pp.127-128.

Ca urmare, în considerarea normelor europene citate, instanţele de

drept al muncii din România, vor trebui „să judece, sub aspect substanţial,
nu numai potrivit legii române, ci şi potrivit legii altui stat membru, ca lege
obiectiv aplicabilă sau subiectiv aplicabilă raportului juridic de în
discuţie”.63 Totodată, instanţele noastre ar trebui să respecte întocmai
jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.64
Doctrina65 precizează că în cazul contractelor individuale de muncă
ale cetăţenilor români cu domiciliul în România care lucrează în străinătate
(într-un alt stat decât într-un stat membru al UE) li se aplică în privinţa
formei, conţinutului şi efectelor următoarele reguli:
1. În cazul în care contractul individual de muncă se încheie şi se
execută în acelaşi stat se aplică legislaţia muncii din statul respectiv, cu
excepţia aspectelor pirvind capacitatea juridică a salariatului român, care
sunt supuse legii române;
2. În situaţia în care contractul individual de muncă se încheie în alt
stat decât România şi se execută în alt stat avem următaorele situaţii:
a. Pentru statele cu sisteme de drept de sorginte romanistă (Liban,
Maroc, Siria, Tunisia, Brazilia, Venezuiela, etc) se ia ca punct de
legătură legea locului încheireii contractului de muncă dar cu
respectarea normelor de aplicare imediată sau de poliţie (se
respect anumite reguli din statul de executare al contractului cum
ar fi: reguli referitoare la programul de lucru, reguli referitoare la
timpul de odihnă);
b. Pentru statele de comm-law (Anglia, SUA cu exceptia Louisiana,
Noua Zeelanda, Audtralia, Israel, Canada cu excepţia povinciei
Quebeck, etc) se aplică în principiu legea locului executării
contractului de muncă;
3. În situaţia în care contractul individual de muncă se încheie în
România şi se execută în alt stat avem următoarele situaţii:
a. Atunci când este parte în contract un angajator român se aplică
legea română dar cu respectarea normelor de aplicaţie imediată
de la locul executării contractului;
b. Atunci când este parte în contract un angajator străin avem
următoarele posibilităţi:
 Dacă contractul de muncă se încheie prin intermediar romîn,
abilitat legal se va aplica contractului de muncă respectiv legea
statului angajatorului (coincide cu legea locului executării
contractului) cu excepţia capacităţii juridice căreia i se aplică
legea română;
63
R., Dimitriu. Diversitate versus în dreptul comunitar la muncii, în „Revista Română de Dreptul muncii” nr.
2/2009, pp. 27-31.
64
Curtea Europeană de Justiţie a avut ocazia să se pronunţe asupra legii aplicabile în situaţia lucrătorilor
mobile (Cauza Koelzsch din 15 martie 2011 şi cauza Voogsgeerd din 15 decembrie 2011).
65
Pentru amănunte a se vedea I., T., Ştefănescu. Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2014, pp. 964-977.

 Dacă contractul individual de muncă se negociază direct între

părţle sale ceea ce reprezintă o promisiune bilaterală de a se
contracta atât angajatorul cât şi viitorul salariat trebuie să
îndeplinească ulterior negocierii cerinţele prevăzute de legislaţia
muncii din statul respectiv în vederea încheierii conttractului de
muncă (spre exemplu: autorizaţia de intrare şi şedere pe teritoriul
respectivului stat, permis/autorizaţie de muncă, etc)
4. Soluţiile conflictuale referitoare la contractele individuale de muncă
stabilite de normele de drept intenaţional privat ale fiecărui stat comportă
anumite particularităţi faţă de celelte categorii de contracte. Într-adevăr, în
contextul analizei izvoarelor internaţionale ale dreptului muncii, inserţia în
legislaţia statelor a diferitelor reglementări a dus la existenţa unor
similitudini sau chiar la soluţii identice cu privire la diferite aspecte
referitoare la încheierea, executarea, suspendarea, încetarea contractelor
atât în cazul contractelor individuale de muncă cât şi în cazul contractelor
colective de muncă.
2.3. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu

ramuri de drept public
2.3.1. Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public
Dreptul internaţional public este definit ca fiind ”ansamblul normelor

juridice care reglementează raporturile dintre state şi alte entităţi
internaţionale care nu sunt subordonate niciunui stat” (spre exemplu ONU,
Sfântul Scaun).66
Între raporturile juridice care formează obiectul dreptului internaţional
privat şi raporturile de drept internaţional public există puncte de
convergenţă sub aspectul internaţional, astfel, noţiunile proprii dreptului
internaţional public se aplică şi dreptului internaţional privat.67
Literatura de specialitate străină precizează că dreptul internaţional
public este atât sursă cât şi sistem de referinţă pentru dreptul internaţional
privat. Astfel, dreptul internaţional public este sursă pentru că fixează
limitele teritoriale pentru exercitarea funcţiilor statale, iar calificarea de
sistem de referinţă este atrasă de faptul că anumite noţiuni juridice
aparţinând dreptului internaţional public influenţează direct probleme ale
dreptului internaţional privat. Spre exemplu pentru ca o lege străină să
poată fi aplicată în ţara forului trebuie să emane de la o autoritate
66
Pentru definirea dreptului internaţional public a se vedea: N., Ecobescu. V., Duculescu. Drept internaţional
public, Editura Hyperion, Bucureşti, 1993, pp.13-14; I., Diaconu. Curs de drept internaţional public, Editura
de Presă Şansa, SRL, Bucureşti, 1998, pp.7-10; R., M., Beşteliu. Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1997, p.3.
67
I., Macovei. Drept internaţional privat în reglementarea Noului Cod civil şi de procedura civilă, Editura CH
Beck, Bucureşti, 2011, p.16.

competentă (noţiune determinată de dreptul internaţional public, mai ales

în unele situaţii speciale cum ar fi: lovitură de stat, guvern în exil, etc.). 68
Corelaţia dintre cele două discipline rezultă şi din faptul că unele
norme de drept internaţional privat sunt cuprinse în izvoare internaţionale
(dreptul internaţional public precizează în ce condiţii statele devin parţi ale
tratatelor).69
Între dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public există
următoarele deosebiri esenţiale:70
 Calitatea subiectelor. În dreptul internaţional privat subiectele de
drept sunt persoanele fizice şi/sau juridice (inclusiv statul în calitate de
persoana juridică) iar în dreptul internaţional public, subiectele de drept
sunt statele şi organizaţiile internaţionale;
 Obiectul de reglementare. Obiectul dreptului internaţional privat
reglementează raporturile juridice cu element de extraneitate stabilite între
persoane fizice şi/sau juriidce iar dreptul internaţional public se preocupă
de relaţiile dintre sttate şi/sau organizaţii internaţionale în diferite domenii
ale relaţiilor internaţionale;
 Natura izvoarelor. În dreptul internaţional privat sunt preponderente
izvoarele din cadrul dreptului naţional, iar în dreptul internaţional public
izvoarele specifice sunt tratatele internaţionale;
 Caracterul normelor juridice. Normele juridice specifice dreptului
internaţional pirvat sunt norme conflictuale adoptate la nivel naţional în
timp ce normele de drept internaţional public capătă valoare juridică şi
caracter general sau universal prin consensul statelor. Plecând de la
caracterul specific al normelor juridice, dreptul internaţional public a fost
calificat în literatura de specialitate ca o ordine juridică a unui sistem
orizontal, de coordonare, faţă de dreptul intern, apreciat ca o ordine
juridică a unui sistem vertical, de subordonare;71
 Sistemul de sancţionare al normelor. Încălcarea normelor de drept
internaţional privat este sancţionată prin măsuri de constrângere aplicabile
în cadrul unei jurisdicţii naţionale obligatorii. Dreptul internaţional public nu
cunoaşte o jurisdicţie obligatorie, în sensul că, în fiecare caz în parte,
revine statelor posibilitatea investirii unui organ jurisdicţional cu judecarea
unui diferend.
68
A se vedea F., Knoepfler. Ph., Schweizer. Precis de droit international prive suisse, Edition Staempfli&CIE
SA, berna, 1990, nr.152, p.47 apud O. Ungureanu. C. Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.24.
69
2008, p. 32.
70
Juridic, Bucureşti, 2012, pp.48-49; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp.18-20; M .,V., Jakotă. Drept internaţional privat, vol. I, Editura
Chemarea, Iaşi, 1997, p. 17; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generala, Editura
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 164-165; I., Macovei. Drept internaţional privat în reglementarea Noului
Cod civil şi de procedura civilă, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, p.16.
71
D., Popescu. A., Nastase. F., Coman. Drept internaţional public, Editura Minsterului de Interne, Bucureşti,
1993, p.47.

2.3.2. Dreptul internaţional privat şi protecţia juridică a

drepturilor omului
Relaţia dintre dreptul internaţional privat şi protecţia juridică a

drepturilor omului la nivel internaţional72 poate fi pusă în evidenţă sub cel
puţin trei aspecte: aplicarea legii străine, recunoaşterea hotărârii străine şi
executarea hotărârii pronunţate într-un stat terţ.
Literatura de specialitate73 precizează că toate ipotezele care vor fi
expuse se fundamentează pe un argument comun: exigenţele
internaţionale ale protecţiei drepturilor omului sunt reglementate prin
norme de ordine publică de drept internaţional privat. Constatarea, de
către autorităţile naţionale a încălcării ordinii publice de drept internaţional
privat justifică înlăturarea legii străine, refuzul recunoaşterii şi respectiv,
refuzul executării hotărârii străine.
Ordinea publică de drept internaţional privat încorporează
standardele internaţionale ale protecţiei drepturilor omului la nivel
internaţional, astfel, spre exemplu, cu prilejul soluţionării cauzei Pordea
contra Soc. Times Nespapers Limited, Curtea ce Casaţie franceză a
apreciat că art. 6 din Convenţie este încorporat în ordinea publică
internaţională franceză.74
În ţara noastră strandardele Convenţiei europene a drepturilor omului
trebuie privite ca făcând parte din ordinea publică de drept internaţional
privat român şi trebuie impuse chiar dacă legile sau hotărârile străine
aparţin unor state necontractante.75
Art. 2564 alin. (1), partea I, teza I din C. civ. dispune: ”Aplicarea legii
străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional
privat român....” iar art. 1097 alin. (1), lit. (a) din C. proc. Civ. prevede:
”Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre
următoarele cazuri: a) hotararea este manifest contrară ordinii publice de
drept internaţional privat român; aceasta incompatibilitate se apreciază
ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea
juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs”. Din dispoziţiile
menţionate se observă că, excepţia de ordine publică va opera
independent de faptul că legea străină aplicabilă sau hotărârea a cărei
recunoaştere/executare se cere provine dintr-un stat semnatar sau
nesemnatar al Convenţiei europene a drepturilor omului.
72
R.,A., Petraru. Protecţia juridică a drepturilor omului, Ediuta Lumen, Iasi, pp.12-23. A., Ciuca. Protecţia
juridică a drepturilor omului, Editiia. a 2-a revizuita si adaugita, Editura Fundatiei Axis, Iaşi, 2004,
pp.9-32.
73
2008, pp. 32-35.
74
F., Sudre. Drept european ţi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom Iasi, 2006, traducere R.,
Bercea (coordonator), V., I., Avram. M., Roibu. F., N., F., Stârc-Meclejan. A., Verteş-Olteanu, p.250.
75
C., Bârsan. M., Eftimie. Conveţia europeană a drepturilor omulu, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.
172; A., Oprea. La Convention europeene des droits de l home et l aplication des nromes etrangeres en droit
international prive, RDJPDPC, 2006, pp.307-340; D., A., Popescu. Intinerarii şi evoluţii în dreptul
internaţional privat european,în RRD, nr.1/ 2007, p.226.

Doctrina, stipulează că, pe de altă parte că ordinea publică de drept

internaţional privat ”înglobează principial, normele fundamentale ale
sistemului de drept al forului. Nu se poate vorbi la modul abstract de
conţinutul ordinii publice de drept internaţional privat, acceptat fiind că, de
la un stat la altul, de la o perioadă istorică la alta, dinamismul normelor
fundamentale dintr-un anume sistem legislativ este evident. Aceasta este
şi raţiunea pentru care se afirmă că ordinea publică de drept internaţional
privat este un concept cameleonic, ce îşi schimbă înfăţişaearea, în raport
de circumstanţe de ordin economic, social, politic, cultural, ş.a.m.d.” 76
Ca atare susținem opinia literaturii de specialitate, care include
exigenţele internaţionale ale ocrotirii drepturilor omului în ordinea publică
de drept internaţional privat român.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a
drepturilor omului referitoare la un proces echitabil77 reţine atenţia din
perspectiva dreptului internaţional privat deoarece Curtea Europeană a
Drepturilor Omului califică dreptul la un proces echitabil ca fiind un
”principiu fundamental al preeminenţei dreptului într-o societate
democratică,”78 ca principiu care structurează baza ordinii publice
europene a drepturilor omului.
Aplicarea legii străine consecutiv soluţionării conflictului de legi,
presupune examinarea prealabilă a dreptului străin, din punctul de vedere
al concordanţei cu standardele internaţionale în materia drepturilor
omului.79
Art. 2564 alin. (1), teza II din C. civ. ”În cazul înlăturării legii străine
se aplică legea română”. Totuși în cazul în care prin aplicarea, legii
străine, normal competente, ar fi afectate drepturile fundamentale ale
părţilor, legea străină astfel determinată va fi înlăturată iar efectul negativ
al invocării ordinii publice de drept internaţional privat a forului va fi
secondat, de efectul pozitiv, adică în speţă, se va aplica legea forului,
respectiv, legea română, în materia respectivă.
Recunoaşterea hotărârii străine şi punerea ei în aplicare într-un alt
stat, sunt subordonate de asemenea, verificării hotărârii prin prisma
respectării drepturilor omului. Aceste două cerinţe cu valoare de principii
se desprind din jurisprudenţa instanţelor europene. Spre exemplu: în
cauza Pellegrini contra Italia (2001) Curtea Europeană a Drepturilor
omului s-a pronunţat în sensul că jurisdicţiile unui stat parte nu pot acorda
esquatur hotărârii unui stat terţ decât în condiţiile în care acesta respectă
garanţiile impuse prin art. 6 al Convenţiei Se observă că, ori de câte ori se
76
2008, pp. 33-34.
77
Articolul 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră dreptul la un tribunal si prin ricoşeu,
dreptul de acces efectiv la o jurisdicţie. (M., de Silva. Arbitrajul privat în lumina Convenţiei europene a
drepturilor omului în P.R., nr.4/2002, p.223.
78
Expresia aparţine judecătroului european şi a fost formulată cu prilejul soluţionării cuazei Sunday Tiems
(1979). Despre acelaşi loc ”eminent” la un proces echitabil se vorbeşte şi în cauza Kostovski (1989) şi în
cauza Golder contra Marii Britanii (1975) ”preeminenţa dreptului poate fi cu greu concepută fără posbiliatea
de a avea acces la un tribunal”
79
D., A., Popescu. Intinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat european,în RRD, nr.1/ 2007, p.226.

solicită executarea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat, autorităţilor

statului forului le revine obligaţia de a verifica hotărârea, sub aspectul
respectării principiilor unui proces echitabil iar daca se constată că
hotârarea străină a fost pronunţată cu încălcarea art. 6 din Convenţie, este
la latitudinea judecătorului naţional să refuze executarea hotărârii străine,
în virtutea unei adevărate excepţii de ordine publică europeană.
2.3.3. Dreptul internaţional privat şi dreptul penal
Dreptul penal este definit ca ” fiind alcătuit din totalitatea normelor

juridice ce statuează faptele care constituie infracţiuni, condiţiile de
răspundere penală, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a se aplica de
către instanţele de judecată acelor persoane care au comis infracţiuni, în
scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.”80
Obiectul dreptului penal are o sferă mai vastă, incluzând atât relaţiile
sociale de conflict, cât şi pe cele de conformare statuate prin normele
penale.81
Ţinând cont de principiul aplicării legii penale,82 raporturile de drept
penal cu element de extraneitate sunt supuse legii române dar aplicarea
legii penale române poate fi condiţionată de aplicarea legilor de drept civil
străin în sens larg. Astfel, spre exemplu, pentru a exista infracţiunea de
bigamie, trebuie să existe două căsătorii, încheiate de aceeaşi persoană,
iar dacă este aplicabilă legea străină, aceasta va fi luată în considerare de
instanţa penală română pentru a decide dacă cele două căsătorii există,
adică dacă este indeplinită condiţia prevăzută de legea penală română cu
privire la săvârşirea infracţiunii de bigamie.
2.3.4. Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual penal
Relaţia dintre dreptul internaţional privat şi dreptul procesual penal83

se observă atunci când ne referim la hotărârile penale străine. Astfel, art.
549 din Codul de procedură penală dispune: ”Executarea dispoziţiilor
civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face potrivit
regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.” Deci,
trebuie să se facă distncţie între efectele de drept penal şi efectele de
drept civil ale unei hotărâri judeătoreşti penale străine, acestea fiind
supuse unor regimuri juridice diferite. Hotărârile penale străine pot
produce şi unele consecinţe de drept civil. Spre exemplu în cazul o
persoana care a fost judecată şi condamnată pentru săvârșirea unei
infracţiuni răspunderea pentru repararea prejudiciului cauzat se determină
80
O., Galaţeanu. Drept penal. Partea generală I. Suport de curs D.I.D.F.R. editat de Editura Univ. „Dunărea
de Jos” Galaţi, 2014, p. 2.
81
Idem, pp.3-4.
82
Idem, pp.27-30.
83
L., M,.Pamfil. Drept procesual penal. Partea generala, Casa de editura Venus, Iasi, 2007, pp.5-22.

în funcţie de legea civilă aplicabilă situaţiei juridice respective care poate

fi: fie legea civilă română, fie legea civilă străină.84
2.3.5. Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar
Dreptul financiar85 este ”acea ramură a sistemului de drept public

care cuprinde, ansamblul normelor juridice instituite de stat şi care
reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în procesul constituirii,
repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi ale celorlalte instituţii
publice, precum şi controlul financiar al statului.”
Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar pot interacţiona în
situaţii diferite. Spre exemplu: în cazul în care o persoana juridică de
naţionalitate străină încearcă să fraudeze legea competentă pentru a
beneficia de reglementări mai avantajoase în materia taxelor şi
impozitelor; o persoana fizică îşi stabileşte reşedinţa într-o ţară unde
impozitul pe avere este este mai mic fraudând astfel legea unui alt stat; în
cazul punctelor de legatură: reşedinţa persoanei fizice, sediul persoanei
juridice.
În vederea combaterii unor astfel de situaţii statele încheie de regulă
convenţii bilaterale în vederea evitării dublei impuneri şi combaterii
evaziunii fiscale.
2.3.6. Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar internaţional
În sens larg dreptul financiar internaţional este ”reprezentat de

totalitatea regulilor care stabilesc cadrul general de desfăşurare a
operaţiunilor şi activităţilor economico-financiare ce depăşesc limitele
jurisidcţiei naţionale ale unui stat. În sens restrâns, se conturează ca
ansamblul regulilor care reglementează raporturile juridice care se nasc,
se modifcă şi se sting în legătură cu folosirea instrumentelor monetare
internaţionale, activitatea bugetară a organizaţiilor și organismelor
internaţionale, creditul extern, fiscalitatea internaţională, controlul financiar
exercitat de organisme internaţionale specializate, etc..”86
Dreptul finanicar internaţional prezintă legături cu dreptul
internaţional privat. Astfel, spre exemplu în cazul normelor care stabilesc
condiţia juridică a străinului în ţara noastră există aspecte care se supun şi
regulilor dreptului financiar internaţional.87
84
I. P Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
85
NC., Anitei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, 2011, pp.2-30; R., Postolache. Drept financiar,
Editura C H Beck, Bucureşti, pp.3-17 .
86
M., St., Minea. Drept finanicar internaţional, SUBB, nr.2/2001, pp.30-67.
87
M., St., Minea. Drept finanicar internaţional, SUBB, nr.2/2001, p.70.

2.3.7. Dreptul internaţional privat şi dreptul administrativ
Dreptul administrativ este definit ca fiind ”ramura dreptului public care

reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi
pe cele de natură conflictuală, dintre autorităţile administraţiei publice sau
alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor, pe de
altă parte.”88
Dreptul administrativ89 interferează cu dreptul internaţional privat în
cazul determinării regimului juridic unui raport juridic. Astfel spre exemplu,
într-o acţiune pentru nulitatea căsătoriei pe motivul incompetenţei
organului care a instrumentat încheierea respectivei căsătoriei, problema
competenţei respectivului organ se determină după legea străină, care are
caracter administrativ.90
2.3.8. Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual civil
Dreptul procesual civil este definit ca find ”totalitatea normelor

juridice care reglementează modul de desfăşurare a actiităţii judiciare în
scopul soluţionării litigiilor civile”91.
Dreptul procesual civil are strânse legături cu dreptul internaţional
privat care reglementează prin normele sale, raporturile civile şi raporturile
procesuale civile cu element de extraneitate.
Prin abrogarea Legii nr. 105/1992 noul Cod de procedură civilă
regelementează în Cartea a VII-a ”Procesul civil internaţional” (art.1065 -
art.1333) procesele de drept privat cu elemente de extraneitate cu
excepţia situaţiilor în care prin tratatele internaţionale la care România
este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale se dispune
altfel.
Cartea a VII este împărţită în următoarele titluri: Titlul I –
”Competenţa internatţonală a instanţelor române” (art.1066 - art.1082);
Titlul II – ”Legea aplicabilă in procesul civil internaţional” (art.1083 - art.
1093); Titlul III – ”Eficacitatea hotararilor străine” (art.1094 – art. 1110);
Titlul IV – ”Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine”
(art.1111 –art. 1133).
Pentru o bună înţelegere vom prezenta următoarea speţă: 92
”Exequatur parţial. Cetăţeanul român N cu ultima reşedinţă în Italia
decedează. El avea doi fii. Între cei doi fii ai defunctului intervine un litigiu.
In vederea rezolvării litigiului sunt sesizate instanţele italiene. Acestea
pronunţă o hotărâre judecătorească, prin care imobilele în discuţie -
88
A., Iorgovan, Drept administrativ, Editura. Atlas Lex, Bucuresti, 1994, p.119; M., E., Mihailescu. Drept
administrativ I. Parte generala. Suport de curs ID/IFR ,Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2015, pp.3-4..
89
Pentru amanute legate de obiect, trasturi, etc. M., E., Mihailescu. Drept administrativ I .Parte generala.
Suport de curs ID/IFR ,Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2015, pp.3-4.
90
I., P., Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
91
I., Leş. Tratat de drept procesual civil, Ediţia a V-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2010, p.13.
92
D., A., Popescu. Ghid de drept internaţional privst în materia succesiunilor, Editura Magic Print, Onesti,
2014, pp.116-117.

localizate unul în Italia şi celalalt în România – sunt repartizate între cei doi
fii. Pentru fiul Y, beneficiarul imobilului italian, instanţa stabileşte şi
obligativitatea plăţii unei sulte, al cărei cuantum precis urmează să fie
calculat după stabilirea valorii precise a imobilelor şi a cuantumului
datoriilor plătibile de fiecare dintre ei. Dorind să poate dispune cât mai
repede de imobilul din România fiul X, solicită equatur-ul hotărârii italiene,
dar Y se opune, arătând că aceasta nu rezolvă definitiv şi complet situaţia
drepturilor lor în succesiune. În conformitate cu prevederile art. 55
dinRegulamentul 650/2012 exequaturul hotărârilor străine poate fi atât
total cât și parţial. În acest ultim caz, el va privi doar anumite părţi ale
hotărârii, detaşabile de celelalte (exequatur parţial selectiv). Exequaturul
(selectiv) parţial poate fi solicitat chiar de către reclamantul doritor (de
exemplu în cazul în care doreşte să evite o opoziţie din partea persoanei
împotriva căreia se solicită executarea). În speţă, fiul X nu a făcut vreo
precizare cu privire la limitarea cererii lui (în temeiul regulii ne ultra petita).
Independent de poziţia solicitantului, exequaturul parţial poate fi însă
pronunţat şi din oficiu de instanţe (ipotezele concret posibile fiind destul de
diverse). Pentru că în speţă, partea din hotărârea italiană privitoare la
atribuirea imobilelor este executorie (lucru ce va fi verificat cu ajutorul
atestatului menţionat la art. 46 sau pe baza documentelor probatorii
depuse de solicitant), instanţa română va putea acorda exequaturul
acesteia. În niciun caz, acesta nu va putea fi refuzat pentru că hotărârea
nu stabileşte definitiv şi cuantumul sultei (problemă disociabilă de aceea a
atribuirii bunurilor)”.93
2.3.9. Dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii Europene
Potrivit art. 335 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ”în
fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate
juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile interne.
Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri
mobile şi imobile şi poate sta în justiţie. În acest scop, Uniunea este
reprezentată de Comisie. Cu toate acestea, Uniunea este reprezentată de
fiecare instituţie, în temeiul autonomiei lor administrative, pentru
chestiunile referitoare la funcţionarea lor”.
Deşi a fost adoptată o nouă denumire a Comunităţii (Comunităţilor)
Europene, încă din anul 1992, cu ocazia Tratatului de la Maastricht, când
a fost semnat Tratatul asupra Uniunii Europene (intrat în vigoare în 1993),
totuşi continuă referirile la dreptul comunitar.94 În acest context în literatura
93
Caracterul limitativ al enumerării motivelor de refuz de recunoaştere/exequatur de la art. 40 susţine, de
altfel, aceeaşi soluţie Apud D., A., Popescu. Ghid de drept internaţional privst în materia succesiunilor,
Editura Magic Print, Onesti, 2014, p.117.
94
A se vedea, de exemplu, O., Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 58; A., Popescu. I., Diaconu. Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 252;. M., E., Mihailescu. Drept european general. Parte generala. Suport de curs ID/IFR
, Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2012, pp.4-5; A., Stefanescu. Drept comunitar european, Suport de
curs ID/IFR ,Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2012, pp. 3-4.

de specialitate se precizează că95, în contextul intrării în vigoare a

Tratatului de la Lisabona, „sintagma «drept comunitar» este mai completă
întrucât include şi actele adoptate în sistemul Euratom, această
comunitate nefiind desfiinţată de Tratatul de la Lisabona. Astfel, „dreptul
comunitar desemnează normele juridice care se aplică în ordinea juridică
a Uniunii Europene, cuprinse în tratatele institutive ale Comunităţilor
europene – Paris şi Roma, în tratatele care au adus modificări tratatelor
institutive – Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la
Lisabona precum şi în actele comunitare adoptate de instituţiile
comunitare – decizii, directive, regulamente, etc”. 96 Totuşi, normele Uniunii
Europene, de exemplu cele „referitoare la libera circulaţie a persoanelor,
se aplică Spaţiului Economic European (statele membre ale U.E. şi dintre
statele membre ale A.E.L.S. – Islanda, Norvegia şi Luxemburg)”. Acest
fapt, conferă, totuşi, dreptului Uniunii Europene o sferă mai largă decât
dreptului comunitar.97
În anexa a Tratatului de la Lisabona, intitulată „Declaraţia cu privire la
supremaţie” se prevede: „Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu
jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi
legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu
dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa
menţionată anterior”.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-au facut
următoarele precizări98:
- superioritatea operează în privinţa tuturor surselor dreptului
comunitar, dreptul derivat situându-se pe aceeaşi poziţie cu tratatele
constitutive;
- principiul respectiv se impune tuturor izvoarelor de drept intern,
inclusiv dispoziţiilor de origine privată;
- obligaţia de conformitate a dreptului naţional cu dreptul comunitar
se analizează ca una de rezultat.
Regulile de mai sus sunt avute în vedere şi de instanţele naţionale.
S-a decis astfel că, în situaţia în care norma comunitară este mai
favorabilă, iar cea internă este parţial neconcordantă cu acesta deoarece
permite îngrădirea dreptului fundamental la libera circulaţie a lucrătorilor şi
în alte cazuri decât cele ce vizează ordinea, siguranţa sau securitatea
95
D., C., Dragoş, R., Velişcu, Drept comunitar instituţional, ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
74, Nota 30; M., E., Mihailescu. Drept European general. Parte generala. Suport de curs ID/IFR ,
Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2012, pp.4-5 .
96
D., C., Dragoş, R., Velişcu, Drept comunitar instituţional, . Ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
74 p. 74.
97
I., Tr., Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Editura Universul Juridic, Ediţia a II-a,
98
A se vedea M., Duţu. O nouă etapă în dezvoltarea construcţiei europene: Tratatul de modificare a
tratatelor privind Uniunea Europeană, în Dreptul nr. 4/2008, p. 64-65, apud Al., Ţiclea. Tratat de dreptul
muncii, op. cit., p. 107.

publică, ea urmează să fie aplicată cu prioritate.99

În concluzie, dreptul comunitar:100 are aplicabilitate imediată; efectul
său este direct; are prioritate faţă de dreptul naţional.
Raporturile juridice de drept european prezintă anumite trăsături
caracteristice101 care îl deosebesc de raporturile juridice ce formează
obiectul altei ramuri de drept.
Specificul obiectului dreptului Uniunii Europene102 prezintă
următoarele caracteristici:
- raporturile juridice ce formează obiectul dreptului Uniunii Europene
fac parte din categoria relațiilor intra-comunitare încheiate în vederea
realizării obiectivelor specifice ale UE;
- raporturile juridice ce formează obiect al dreptului Uniunii Europene
iau naştere în domeniile de competenţă ale Uniunii Europene în vederea
aplicării politicilor proprii avute în vedere de aquis-ul comunitar;
- subiectele participante la raporturile juridice de drept comunitar
european sunt: Uniunea Europeana, statele membre, instituţiile Uniunii
Europene, persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice de
drept comunitar european.
Dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii Europene se
diferenţiază cel puţin din următoarele puncte de vedere:
1. obiect de reglementare;
2. conţinutul normelor juridice;
3. subiectele raporturilor juridice;
4. metode de reglementare;
5. modul de adoptare al normelor juridice care formează
raporturile juridice.
Legătura dintre dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii
Europene constă în aceea că normele juridice ale dreptului Uniunii
Europene se completează cu normele juridice ale dreptului internaţional
privat. Astfel, având în vedere caracterul direct şi prioritar al normelor de
drept comunitar euopean în ordinea juridică a statelor membre, acestea
vor fi aplicabile în măsura în care domeniul de referinţă este acoperit cu
astfel de norme juridice. În situaţiaa în care nu sunt nome juridice
comunitare care să se aplice cu prioritate, urmează a fi aplicabile normele
juridice ale dreptului internaţional privat.
Se observă că dreptul Uniunii Europene, are caracter prealabil faţă de
dreptul internţional privat, normele juridice de drept comunitareuropean
încadrându-se în categoria normelor juridice de aplicaţie imediată.103
99
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 5843/2007, în Dreptul
nr. 7/2008, p. 313.
100
A., Popescu. I.,Diaconu. op. cit., p. 261-265.
101
N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp.20-21; M.,
E., Mihailescu. Drept european general. Parte generala. Suport de curs ID/IFR, Universitatea Dunarea de
Jos, Galati, 2012, pp.5-6.
102
N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, p. 20; A.,
Stefanescu. Drept european general. Parte generala. Suport de curs ID/IFR ,Universitatea Dunarea de Jos,
Galaţi, 2012,p p.5-6.
103

Codul civil român în art. 5 stipulează că ”În materiile reglementate de

prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod
prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.”
Observăm că, dispoziţiile acestui articol consacră prioritate normele
dreptului Uniunii Europene în toate domeniile reglementate de Codul civil
neavând relevanţă nici calitatea, nici statutul părţilor.
Codul de procedură civilă consacră în dispoziţiile art. 4 prioritatea,
normelor obligatorii ale dreptului Uniunii Europene, în toate domeniile
reglementate indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.
Relaţia dintre dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii Europene
prezintă aspecte cu caracter specific, în situţii specifice, după cum
urmează:
- chiar dacă normele juridice ale Uniunii Europene beneficiază de
prioritate de aplicare în ordinea juridică naţională a statelor membre, totuşi
principiile fundamentale ale dreptului intrnaţional privat exprimă interesele
constituţionale naţionale;
- soluţionarea raporturilor juridice al căror element de extraneitate are
legătură cu un sistem de drept aparţinând unor state terţe, nemembre ale
Uniunii Europene, urmează să se aplice regulile generale ale dreptului
internaţional privat.104
Literatura juridică precizează că din punct de vedere al
reglementărilor legale în domeniu nu este acoperită situaţia în care
domeniul de localizare a raportului juridic nu beneficiază de o
reglementare generală în dreptul internaţional privat român spre exemplu
în cazul raporturilor juridice privind autoritatea parintescă şi obligaţia de
întreţinere.
Spre exemplu referindu-se la autoritatea părintească şi protecţia
minorilor art. 2611 C. civil dispune că: ” Legea aplicabilă se stabileşte
potrivit Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea,
executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile
privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată
prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 895 din 28 decembrie 2007” iar art. 2612 C. civ. prevede că: ” Legea
aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor
dreptului Uniunii Europene”. În acest context se nasc întrebări precum: Ce
lege se aplică în situaţia în care raporturile juridice privind autoritatea
parintescă şi protecţia minorilor nu intră sub incidenţa reglementărilor
europene? Ce lege se aplică cu privire la obligaţia de întreţinere în situaţia
în care aceasta nu intră sub incidenţa reglementărilor europene?
Raspunsul ar fi următorul:
- se aplică dispoziţiile prevăzute de acordurile internaţionale
încheiate între statele memebre şi statele nemembre ale Uniunii Europene
în acest domeniu;
104

- în situaţia în care nu sunt încheiate astfel de acorduri doctrina

juridică105 precizează că pentru statele membre ale Uniunii Europene
dreptul comun este reprezentat tot de reglementările comunitare şi deci, în
consecinţă, se vor aplica aceste reglementări şi în raporturile juridice cu
elemente de extraneitate localizate în statele terţe.
2.3.10. Dreptul internaţional privat şi drept intertemporal
În vederea soluţionarii conflictului de legi în spaţiu şi în timp, în

decursul anilor dreptul şi-a creat două ramuri de drept: dreptul
internaţional privat şi dreptul intertemporal.
Literatura de specialitate străină defineşte dreptul intertemporal ca
acea ramură de drept formată din normele juridice care reglementează
faptele juridice aflate în tranziţie (care trec de-a lungul timpului de la o lege
la alta) în relaţia lor temporală cu legi divergente.
Literatura de specialitate106 intitulează în partea generală din dreptul
internaţional privat un capitol ”Conflictul în timp al normelor conflictuale din
dreptul român şi alte conflicte în timp care interesează dreptul internaţional
privat”
Conflictul în timp107 al normelor conflictuale presupune apariţia într-o
ţară dată a unor noi norme conflictuale, care determină diferit aplicarea
legilor în spaţiu în raport cu normele anterioare determinîndu-se norma
conflictuală aplicabilă respectivei situaţii juridice.
2.4. Există un drept internaţional privat european?
La nivelul Uniunii Europene se vorbeşte oare de un drept

internaţional privat european?
Raspunsul la această întrebare îl aflăm și de pe site -ul: www.just.ro .
Pe acest site se află un document elaborat de Ivana Kunda 108 şi Carlos
Manuel Gonçalves de Melo Marinho109, intitulat „Ghid Practic privind
Dreptul Internaţional Privat European” care încearcă să raspundă la
întrebarea: Ce este dreptul internaţional privat european? Autorii spun că
„dreptul internaţional privat european (numit şi conflict de legi)
constă în norme juridice care răspund la următoarele probleme: 1) ce
105
106
I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.117-118; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat,
Editura CH Beck, Bucureşti, 2013, pp.136-142; F., Ciutacu. Drept internaţional privat, Editura Themis Cart,
Slatina, 2006, p.137 ; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, 242-246; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, pp. 53-56; A., Popescu. M., Harosa. Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol.I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.155-157; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura
Universitaria, Craiova, 2002, pp.328-333; N, Diaconu. Drept internaţional privat, ediţia a II-a, editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007, pp.132-146.
107
Vom avea în curs un capitol distinct pe acest subiect.
108
Lect. univ. dr., Facultatea de Drept, Universitatea din Rijeka, Croaţia..
109
Judecãtor, Curtea de Apel Coimbra, Portugalia.

instanţă de stat are competenţă jurisdicţională în materii private ce

au implicaţii transfrontaliere? 2) legislaţia cărui stat se aplică în
aceste materii private cu implicaţii transfrontaliere? şi 3) în ce
condiţii poate o hotărâre străină să fie recunoscută şi executată într-
un alt stat membru al Uniunii Europene? Atributul de „european” are
în vedere faptul că entitatea ce adoptă normele dreptului
internaţional privat de pe continent este Uniunea Europeană.”
Problema legii aplicabile apare din cauza disparităţilor dintre normele
de fond care reglementează anumite aspect juridice din diferite sisteme de
drept.
Legistaţia naţională a statelor membre ale UE în domeniul materiilor
contractuale şi necontractuale pot cauza probleme ca urmare a sistemlor
diferite de drept aplicabile Acesată situaţie poate fi rezolvată dacă
dispoziţiile în materie de conflict de legi din statele membre ar desemna
acelaşi drept naţional indiferent de statul în care este situată instanţa
sesizată cu o cauză. Deoarece dispoziţiile privind competenţa judiciară
europeană în materiile contractuale şi necontractuale permit alegerea între
două sau mai multe instanţe de judecată, trebuie găsită o soluţie prin
intermediul căreia dispoziţiile referitoare la conflict să fie unificate. În acest
sens, în ultimii ani, instrumentele UE sunt adoptate în diferite domenii ale
dreptului internaţional privat, spre exemplu: Regulamentul (CE) Nr.
864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007
privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) şi
Regulamentul (CE) Nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale (Roma I).
Adoptarea diferitelor regulamente a devenit posibilă în urma
amendamentelor la tratatele fondatoare introduse prin Tratatul de la
Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Noile dispoziţii,
cuprinse în articolul 65(b) din Tratatul CE, au permis Comunităţii Europene
să legifereze în materii de drept civil.
Un transfer de competenţe legislative în domeniul dreptului
internaţional privat din statele membre în Comunitatea de atunci se
numeşte comunitarizarea dreptului internaţional privat. Acest transfer de la
pilonul trei la primul pilon al UE intenţiona să faciliteze crearea spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie, un obiectiv stabilit de Tratatul de la
Amsterdam, plasat pe agenda politică de Consiliul European de la
Tampere din 1999 şi reafirmat în programul de la Haga din 2004, urmat de
programul de la Stockholm din 2009. O trăsătură centrală a acestui
domeniu este cooperarea judiciară în materie civilă şi în cadrul acesteia
recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti în statele membre. După intrarea
în vigoare a Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)5 la 1
decembrie 2009, temeiul juridic relevant este prevăzut în articolul 81
(fostul articol 65(2)(c) dinTratatul CE). S-a prevăzut, de asemenea, că
competenţele UE în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei sunt împărţite
între UE şi statele membre (art. 4 din TFE), respectiv UE şi statele

membre sunt autorizate să adopte actele obligatorii în aceste domenii.

Totuşi, statele membre îşi pot exercita competenţa numai în măsura în
care UE nu şi-a exercitat, sau a decis să nu îşi exercite sau a încetat să-şi
mai exercite competenţa.110
1. Delimitarea şi corelarea dreptului internaţional privat cu ramurile de drept privat.

............................................................................
............................................................................
............................................................................
..................................................................... .......
............................................................................
............................................................................
............................................................................
2. Delimitarea şi corelarea dreptului internaţional privat cu ramurile de drept public.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
110
http://portal.just.ro/36/Documents/INFORMATII_DE_INTERES_PUBLIC/DREPT%20INTERNATIONAL%2
0PRIVAT%20EUROPEAN/Ghid%20practic%20privind%20Dr.%20Int.%20Privat%20European.pdf consultat
pe 27 august 2015.

Obiectul dreptului internațional privat
Capitolul 3
OBIECTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT 111
CONŢINUT
3.1. Noțiunea de obiect al dreptului internațional privat

3.2. Raporturile care pot fi obiect al dreptului internațional privat
3.3. Raporturile care nu pot fi obiect al dreptului internațional privat
3.4. Problema conflictului de legi în anumite situații speciale, de graniță, în
dreptul privat și dreptul public
3.5. Probleme ridicate de raportul de drept internațional privat
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va ajuta la înţelegerea:

 noțiunii de obiect al dreptului internațional privat;
 raporturilor juridice care pot fi obiect al dreptului internațional privat și per a
contrario raporturile care nu sunt obiect al dreptului inernațional privat;
 situațiilor speciale de graniță când se pune problema conflictului de legi între dreptul
privat și dreptul public;
 problemelor pe care le poate ridica un raport de drept internațional privat.
111
NC Aniței. Lectii de drept internațional privat româ n, Editura Lumen, Iasi, 2015, ISBN 978-973-166-385-
2, pp.203. https://www.worldcat.org/search?qt=worldcat_org_all&q=nadia+cerasela+anitei , pp.49-58.

3.1. Noţiunea de obiect al dreptului internaţional privat
Art. 2557 alin. (1) din Codul civil cu denumirea marginala „Obiectul
reglementării” dispune: „Prezenta carte cuprinde norme pentru
determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat.”
Din dispoziţiile alin.(1) ale art. 2557 din C. civ. rezultă că dreptul
internaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care determină
legea aplicabilă unui raport de drept internaţional privat (unui raport cu
element de extraneitate).
Art. 2557 din Codul civil dispune: „ ..... În înţelesul prezentei cărţi,
raporturile de drept internaţional privat sunt raporturi civile, comerciale,
precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate. (alin. 2)
Dispoziţiile prezentei cărţi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile
internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau
dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare.” (alin.3)
Obiectul dreptului internaţional privat ca ramură de drept, este
alcătuit din raporturile juridice de drept civil, în sens larg, care cuprind un
element de extraneitate.
Din dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 2557 din Codul civil observăm
că există numai anumite raporturi cu element de extraneitate care pot fi
obiect al dreptului internaţional privat şi există şi anumite raporturi stabilite
de diferite acte normative sau de alte discipline care nu pot fi obiect al
dreptului internaţional privat.
De asemenea, vom observa că există raporturi juridice de drept
public care deşi nu intră în sfera dreptului internaţional privat, prevăd
anumite situaţii în care se ţine seama de legea străină, fără să fie vorba de
aplicarea acesteia în calitate de lex causae.
3.2. Sfera raporturilor juridice care pot fi obiect al

dreptului internaţional privat112
Din dispoziţiile alin. (1) coroborat cu alin. (2) şi alin. (3) ale art. 2557
din Codul civil observăm că intră în sfera, raporturilor de drept
internaţional privat următoarele raporturi: raporturi de drept civil, drept
comercial, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de
extraneitate. Sunt execpţie, raporturile de drept privat stabilite prin
convenţiile internaţionale la care România este parte, raporturile de drept
privat reglementate de dreptul Uniunii Europene si raporturile de drept
privat stabilite prin dispoziţiile din legile speciale doar dacă pentru aceste
raporturi este stabilită o altă reglementare.
Raporturile juridice de drept internaţional privat prezintă următoarele
caractere juridice:
112
Preluare a articoului NC., Anitei. Precizari privind notiunea de „raporturi juridice care pot fi obiect al
dreptul international privat” conform dispozitiilor din Codul civil/Legal relations in private international law
under the Civil Code Acta Universitatis, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, nr. 2/2014. Editura Universul
Juridic, Bucuresti, pp.57-65 http://www.ceeol.com/aspx/issuedetails.aspx?issueid=11d1c282-f02d-401e-
b41e-2507f798db00&articleId=448fcff8-c071-4b54-b361-1b5545672bd5

- raportul juridic cu element de extraneitate se stabileşte fie între

persoane fizice, fie între persoane juridice ori între persoane fizice şi
juridice. Statul poate fi subiect de drept civil într-un raport de drept
internaţional privat în calitatea lui de titular de drepturi şi obligaţii fiind pe
poziţie de egalitate cu celălalt subiect de drept civil. Astfel, spre exemplu,
încheie în nume propriu, ca subiect de drept civil, diferite contracte cum ar
fi: contracte de cooperare economică, contracte tehnico-ştiinţifice cu
diferite firme sau instituţii din alte ţări;
- raportul juridic conţine un element de extraneitate, datorită căruia el
are legătură cu mai multe sisteme de drept (de exemplu bunul imobil este
situat într-o altă ţară);
- raportul juridic cu element de extraneitate, care formează obiectul
dreptului internaţional privat este un raport civil, comercial sau un alt raport
de drept privat.
Raporturile de drept internaţional privat conţin, în mod obligatoriu,
unul sau mai multe elemente de extraneitate.
Dintre sistemele de drept cu care elementul de extraneitate face
legătura, norma conflictuală a forului îl va desemna pe cel aplicabil în
speţa respectivă.
3.3. Raporturile care nu pot fi obiect al dreptului

internaţional privat
Prin interpretarea dispoziţiilor art. 2557 alin. (3) din Codul civil, per a
contrario, nu pot fi raporturi juridice de drept internaţional privat, raporturile
juridice din: convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul
Uniunii Europene sau din dispoziţiile legilor speciale dacă pentru aceste
raporturi juridice - rezultate din: convenţiile internaţionale la care România
este parte, dreptul Uniunii Europene, dispoziţiile legilor speciale - sunt
stabilite alte reglementări în domeniu.
În legislaţia românească este pentru prima oara când se precizează
ce raporturi juridice nu pot constitui obiect al dreptului internaţional privat.
Aşa cum precizam la punctul anterior materia specifică dreptului
internaţional privat este conflictul de legi. Întrebarea care se pune este
următoarea: Pot raporturile juridice de drept public să dea naştere la
conflicte de legi?
Literatura juridică de specialitate113 ne oferă răspunsul la această
întrebare. Raporturile juridice de drept public nu pot da naştere la conflicte
de legi deoarece în aceste raporturi, nu există, posibilitatea aplicării de
113
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.20 -21; Ph.
Francescakis. La theorie du renvoi et les conflits de systemes en droit international prive Sirey, Paris, 1958,
p. 142; I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 24-25; O. ,Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 12-13; B., M., C., Predescu. Drept internaţional
privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 23; D.,A., Popescu. M., Harosa. Drept internaţional privat,
Tratat elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 130.

către judecătorul român a legii străine. Explicaţia rezidă în faptul că în

aceste raporturi părţile se află, una faţă de cealaltă, pe poziţie de
subordonare juridică, intervenind elementul de autoritate al statului român
care acţionează de jure imperii.
Din categoria raporturilor juridice de drept public fac parte în
principal: raporturile juridice de drept internaţional public; raporturile
juridice de drept european; raporturile juridice de drept financiar;
raporturile juridice de drept penal; raporturile juridice de procedură penală,
raporturile juridice de drept administrativ, etc..
Totuşi raporturile juridice de drept public pot conţine elemente de
extraneitate. Astfel, spre exemplu: în dreptul internaţional public unul
dintre subiectele raportului juridic poate fi un stat străin; în dreptul penal
faptuitorul sau victima pot fi: cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul în
străinătate. În aceste situaţii judecătorul aplică numai legea română. În
cadrul raportului juridic de drept penal114 elementul de extraneitate
conduce la aplicarea legii penale române potrivit principiilor:
teritorialităţii115, universalităţii,116 personalităţii117 sau realităţii.118 Totuşi
dacă nu sunt întrunite condiţiile cerute de aceste principii, atunci instanţa
română nu este competentă să judece pe făptuitor.
3.4. Problema conflictului de legi în anumite situaţii speciale, de

graniţă, între dreptul privat si dreptul public119
Există anumite situaţii care se află la graniţă dintre dreptul privat şi
dreptul public şi pot generă într-o anumită măsură conflicte de legi.
În unele raporturi juridice de drept public care deşi nu intră în sfera
dreptului internaţional privat, vom observa că există anumite situaţii în
care se ţine seama de legea străină, fără să fie vorba de aplicarea
acesteia în calitate de lex causae.
Situaţiile la care ne referim sunt următoarele:
a. chestiunile prealabile în litigiile de drept public;
b. latura civilă în procesul penal;
c. sancţiunile civile.
a. Chestiunile prealabile în litigiile de drept public
În anumite litigii generate de raporturile de drept public se impune
luarea în considerare a legii străine (în vederea aplicării lex fori). Luarea în
considerare a legii străine nu se confundă cu aplicarea legii străine în
raporturile de drept privat cu element de extraneitate. Luarea în
114
O., Galaţeanu. Drept penal. Partea generală I. Suport de curs D.I.D.F.R. editat de Editura Univ. „Dunarea
de Jos” Galati, 2014.
115
Idem, p.27.
116
Idem, p.28.
117
Idem, p.29.
118
Idem, p.30.
119
I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu.Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 24-25; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 21-22.

considerare a legii străine dă expresie situaţiei în care legea străină este o

condiţie pentru aplicarea legii ţării instanţei sesizate. 120 Deci, în termeni
echivalenţi, luarea în considerare a legii străine înseamnă rezolvarea
aspectelor prealabile în litigiile de drept public. 121
Chestiunile prealabile în litigiile de drept public „constituie aspecte de
altă natură decât de drept public (deci aspecte de drept privat), care apar
în legătură cu un raport de drept public şi de care depinde, într-o anumită
măsură, soluţionarea litigiilor privind aceste din urmă raporturi.”122
Chestiunile prealabile pot aparea spre exemplu într-un proces
penal123 când se ia în considerare legea străină în vederea rezolvării
prealabile a incidentelor de natură civilă. Aplicarea legii penale 124 române
poate fi condiţionată de luarea în considerare a legilor de drept civil străine
în sens larg. Astfel, spre exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunii de
bigamie, pentru a putea fi întrunite elementele consitutive ale acestei
infracţiuni, latura obiectivă – în accepţiunea legii penale române – reclamă
existenţa a două căsătorii încheiate de una şi aceeaşi persoană care are,
prin ipoteză, fie exclusiv cetăţenie străină, fie acea căsătorie a fost
încheiată în străinătate, etc. În acest caz, instanţa penală română,
competentă pentru infracţiunea de bigamie, poate aplica legea civilă
străină.125 De asemenea, există şi alte situaţii specifice dreptului penal
când se ia în considerare legea străină în vederea rezolvării prealabile a
incidentelor de ordin familial. Astfel, spre exemplu în cazul infracţiunilor de:
abandon de familie, adulter, nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, rele
tratamente aplicate minorului.126
Literatura de specialitate precizează că hotărârile judecătoreşti
penale străine pot să producă şi unele consecinţe de drept civil. Un astfel
de exemplu îl reprezintă răspunderea pentru repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiunea pentru care o persoană a fost judecată şi
condamnată. Aceste consecinţe se determină potrivit legii civile aplicabile,
care poate fi legea civilă străină. Trebuie distinse efectele de drept penal
de efectele de drept civil ale unei hotărâri judecătoreşti penale străine,
deoarece ele sunt supuse unor regimuri juridice deosebite.127
120
N, Diaconu. Drept internaţional privat, ediţia a II-a, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 37.
121
2008, pp. 14-15.
122
I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Bucureşti, 2001, p. 22; D.,A., Popescu. M., Harosa. Drept internaţional privat, Tratat elementar, vol.I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 130.
123
M., L., Pamfil. Dreptul procesual penal, Casa de Editura Venus, Iasi, 2006, pp.13-43.
124
Gh., Boboş. Raporturi juridice de conformare şi raporturi juridice de aplicare a dreptului, în volumul
Raporturile juridice, Al treilea simpozion naţional de Teoria generală a statului şi dreptului, Cluj-Napoca, 6-7
mai, 2005, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006, pp. 8-9.
125
I.P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Bucureşti, 2001, p. 22; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura
126
Ibidem.
127

Chestiunile prealabile în litigiile de drept public pot apărea şi în litigiile

de drept fiscal luându-se în considerare legea străină (spre exemplu se
pune problema determinării naţionalităţii persoane juridice în contextul
litigiilor care privesc încasarea impozitelor şi taxelor).128
Chestiuni prealabile de drept public pot apărea în litigiile de drept
privat. Spre exemplu, într-o acţiune în anularea căsătoriei pentru
incompetenţa agentului instrumentator din străinătate, competenţa
administrativă a acestuia se va determina după legea străină, care
guvernează comptenţa respectivului organ administrativ. Totuşi, în acest
caz, nu există conflict de legi deoarece legea străină se aplică, invariabil,
fiind vorba de determinarea competenţei în dreptul public, respectiv, în
cazul nostru în dreptul administrativ.129
În concluzie, chestiunile prealabile de drept public, în procesele civile
nu sunt de natură a genera conflicte de legi. Deci legea străină se aplică,
necondiţionat aspectelor de drept public.130
b. Latura civilă în procesul penal131
În prezenţa elementului de extraneitate, soluţionarea laturii civile a
procesului penal presupune rezolvarea conflictului de legi.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală132
denumeşte Titlul V „Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a
actelor judiciare străine” (art. 130-140).
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate în procesele
penale este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală.
Potrivit art. 137 din Legea nr. 302/2004 republicată in 2011
„Executarea unei hotărîri penale străine are loc potrivit legii romîne. (alin.
1) Hotărîrile penale străine133 recunoscute şi executate în România produc
aceleaşi efecte că şi hotărârile pronunţate de instanţele române.” (alin.2)
Potrivit art. 14 alin. (3) din Codul de procedură penală „Repararea
pagubei se face conform dispoziţiilor legii civile”.
Conform art. 522 din Codul de procedură penală „Executarea
dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face
potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.”
Observăm că instanţa română investită cu un proces penal va
recurge la norma de conflict română, care atribuie competenţa fie legii
128
B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 23; NC., Aniţei.
Drept financiar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 62-64; R., Postolache. Drept financiar, Editura
C H Beck, Bucureşti, pp. 17-33.
129
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 22.
130
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 22; O., Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 15.
131
Bucureşti, 2001, pp. 22-23 O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 15-16.
132
Republicată în 2011 în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.
133
Potrivit art. 130 din Legea nr. 302/2004 republicată în 2011 „...prin hotărâre penală străină se înţelege o
hotărâre pronunţată de instanţa competentă a altui stat”.

române, fie legii străine. Astfel, consecinţele prejudiciabile ale săvârşiriii

infracţiunii pot fi guvernate de un sistem de drept străin, în măsura în care
latura civilă conţine elemente de extraneitate (locul producerii prejudiciului
se găseşte în străinătate, victima infracţiunii etse un cetăţean străin). Spre
exemplu despagubirile civile cerute de un cetăţean străin pentru
vătămarea integrităţii sale corporale de către un cetăţean român, într-un
accident de circulaţie. În acest caz instanţa sesizată cu soluţionarea laturii
penale a faptei va putea aplica pentru soluţionarea laturii civile, o lege
străină, în cazul în care norma conflictuală română trimite la ea.
c. Sancţiunile civile134
Într-o opinie,135 se consideră că sancţiunile civile (spre exemplu:
nulitatea, decăderea din drepturi, prescripţia extinctivă, consecinţele care
decurg din ascunderea de către moştenitori a unor bunuri dintr-o
succesiune) sunt de natură a genera conflicte de legi.
Într-o altă opinie,136 se consideră că sancţiunile civile pe anumite
temeiuri, cum ar fi: ordinea publică de drept internaţional privat, pot fi
înlăturate.
3.5. PROBLEME RIDICATE DE RAPORTUL DE DREPT

INTERNAŢIONAL PRIVAT137
În legătura cu raportul de drept internaţional privat se pot ridica

următoarele probleme:
1. probleme ce ţin de conflictul de jurisdicţii si anume:
determinarea instanţei competente care să soluţioneze litigiul deci,
este vorba de competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
determinarea legii procedurale aplicabile;
determinarea efectelor hotărârilor judecătoreşti străine ori a
sentinţelor arbitrale străine;
2. probleme ce ţin de conflictul de legi şi anume: determinarea legii
aplicabile raportului juridic respectiv.
Conflictul de legi138 poate ridica următoarele probleme respecând şi
ordinea următoare legate de:
 calificare - operaţia pe care o face autoritatea chemată să rezolve
o problemă conflictuală, atunci când caută să descopere categoria
134
Bucureşti, 2001, pp. 22-23; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,
135
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 22-23.
136
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 24-25.
137
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 32
138
Ficare dintre aceste probleme vor fi tratate în capitole separate în acestă lucrare.

conflictuală în care se încadrează situaţia dată, pentru a şti ce regulă

trebuie să-i aplice;139
 retrimitere140 - situaţia în care normele forului trimit la dreptul
străin, ale cărui reguli conflictuale trimit înapoi la legea instanţei sau mai
departe la legea unui alt stat;
 ordinea publică în dreptul internaţional privat - o excepţie, un
mijloc la îndemâna judecătorului pentru a îndepărta legea străină, normal
competentă, sau pentru a refuza efectele aplicării ei, atunci când este
contrară unui principiu fundamental al dreptului autorităţii sau instanţei
chemată să soluţioneze o cauză cu element străin;141
 fraudarea legii în dreptul internaţional privat – folosirea de către
părţile unui raport juridic a unui alt sistem de drept decît cel normal
competent în situaţia juridică respectivă, în mod fraudulos (ilicit) prin
utilizarea unui alt mijloc legal de drept internaţional privat cu scopul de a
înlătura astfel aplicarea dispoziţilor legale care aparţin sistemul de drept
competent;
 aplicarea legii proprii sau străine. În dreptul român raporturile
juridice sunt reglementate de dreptul român, iar problema care se pune
este aceea a justei aplicări a acestui drept. Raportul juridic cu element
străin ridică problema aplicării legii străine. Întrebarea este următoarea:
Când aplicăm legea română şi când aplicăm legea străină? Răspunsul îl
vom da în capitolele ce urmeaază.
1. Cum definiţi obiectul dreptului internaţional privat?

............................................................................
............................................................................
............................................................................
........................................................................... .
............................................................................
............................................................................
2. Care raporturi juridice pot fi obiect al dreptului internaţional privat?
............................................................................
............................................................................
............................................................................
139
M., V., Jakotă. Drept internaţional privat, vol I, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, p. 210.
140
I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura Ars Longa, Iaşi, 2001, p. 76.
141
I., P., Filipescu. Drept internaţional privat, Editura “Actami”, Bucureşti, 1999, pp.136 -140; M., V., Jakotă.
Drept internaţional privat, vol I, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, pp. 229-231; Ph., Francescakis. Ya-
ti-l du nouveau matiére d'ordre public?,Travaux du Comité français de drpit international public, 1966-1969,
p. 151; E., Ungureanu. Drept internaţional privat, Partea a I, Editura Cugetarea, Iaşi, 2000, p. 142.

............................................................................
............................................................................
............................................................................
3. Care raporturi juridice nu pot fi obiect al dreptului internaţional privat?
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
4. Prezentaţi şi analizaţi situaţiile speciale de graniţă când se pune problema
conflictului de legi între dreptul privat şi dreptul public.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
...................................................................... ......
............................................................................
5. Prezentaţi şi analizaţi problemele pe care le poate ridica un raport de drept
internaţional privat.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................


Conținutul dreptului internațional privat
Capitolul 4
CONȚINUTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT 142
CONŢINUT
4.1. Noțiunea de conținut al dreptului internațional privat

4.2. Normele conflictuale
4.3. Normele materiale (substanțiale)
4.4. Alte norme aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate
4.5. Legea aplicabilă
4.6. Sfera raporturilor juridice cu privire la care pot exista norme conflictuale
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol are ca obiective:

 înțelegerea conținutului dreptului internațional privat;
 definirea normei conflictuale:
 prezentarea izvoarelor normelor conflictuale;
 prezentarea și explicarea structurei normei conflictuale;
 înțelegerea conținutului normei conflictuale;
 explicarea si înțelegerea noțiunii de legătura normei conflictuale;
 Să analizeze punctele de legătură;
 Să dea exemple de puncte de legătură;
 Să definească și să explice normele materiale;
 Să înțeleagă că sunt și alte norme care se aplică raporturilor juridice cu element de
extraneitate;
 Să înțeleagă care este legea aplicabila raportului juridic cu element de extra neitate.
NC Aniței. Lectii de drept internațional privat român, Editura Lumen, Iasi, 2015, ISBN 978-973-166-385-
142

4.1. Noțiunea de conținut al dreptului internațional privat
Prin conţinutul dreptului internaţional privat înţelegem totalitatea

normelor juridice care alcatuiesc această ramură de drept.143
Normele de drept internaţional privat au drept scop să indice, la un
raport juridic cu element de extranietate, care dintre legile în prezenţă pot
să se aplice, fie în momentul naşterii raportului juridic, fie în momentul
soluţionării litigiului de către instanţă, fie în orice alt moment al existenţei
raporutlui juriidc internaţional.144
Normele de drept internaţional privat145 se clasifică în:
- norme conflictuale;
- norme materiale (substanţiale).
4.2. Normele conflictuale

4.2.1. Noţiunea de normă conflictuală
Norma conflictuală este definită ca fiind norma juridica specifică

dreptului internaţional privat, care desemnează legea internă aplicabilă
raportului juridic cu element de extraneitate.146
În ansamblul lor normele conflictuale sunt prevăzute în sistemul de
drept intern al fiecărui stat formând sistemul conflictualist al acestuia,
componentă a sistemului juridic naţional. Instanţa de judecată sau un alt
organ jurisdicţional, în momentul soluţionării unui raport cu element de
extraneitate va folosi întotdeauna pentru determinarea legii aplicabile
normele conflictuale din propriul sistem de drept. De la această premisă,
porneşte legiuitorul român în Codul civil, art. 2557 alin. (1) care dispune:
„Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui
raport de drept internaţional privat”.
Norma conflictuală soluţionează conflictele de legi în sensul că
stabileşte care dintre sistemele de drept în prezenţă trebuie să se aplice
cu privire la raportul juridic respectiv. Din momentul desemnării legii
competente (legii interne) rolul normei conflictuale încetează şi intră în
acţiune norma de drept intern (de exemplu: de dreptul civil, de dreptul
familiei) a ţării care va cârmui raportul juridic cu element străin. Sistemul
de drept (legea competentă care va cârmui raportul juridic cu element
străin) astfel determinat(ă) poartă denumirea de „legea cauzei” (lex
causae). Un astfel de exemplu îl constituie art. 2587 alin. (1) din Codul
143
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 25; I., P., Filipescu. A.,I.,
Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2005, p. 37. ;D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p.18; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.18; O., Ungureanu.
C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 45.
144
B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti,
2010, p. 104.
145
Ibidem.
146
D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.18.

civil potrivit căruia „Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe
teritoriul căruia se celebrează.”147
Normele conflictuale determină câmpul de aplicare a dreptului intern
şi al celui străin ţinând seama de coexistenţa unor sisteme juridice de
egală valoare, expresie a unor suveranităţi de stat egale. Ele sunt proprii
fiecărui sistem de drept, regăsindu-se în acte normative interne şi în
convenţii internaţionale.
4.2.2. Izvoarele normei conflictuale
Normele conflictuale148 sunt cuprinse în:

a). dreptul intern;
b). convenţii sau tratate internaţionale la care România este parte.
a). Dreptul intern
Normele conflictuale se regăsesc în dreptul intern al fiecărei ţări. În
acest sens precizăm că dacă în sistemul de drept românesc până la
intrarea în vigoare a noului Cod civil principala sursă internă de normă
conflictuală o consituia Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, în prezent principala sursă internă
de normă conflictuală o constituie Codul civil, mai exact, Cartea a VII-a
intitulată „Dispoziţii de drept internaţional privat.”
În afara Codului civil sunt şi alte acte normative care constituie
izvoare de drept internaţional privat, spre exemplu: Ordonanţa de Urgenţă
a Guvernului 194/2002 privind regimul străinilor in România cu ultimele
modificări şi completări149 aduse prin Legea nr. 158/2013; Ordonanţa de
urgenţă nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de
identitate ale cetăţenilor români republicată150 în 2011; Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul
României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului
Economic european cu ultimele modificări şi completări;151 Hotărârea nr.
839/2006 privind forma şi conţinutul actelor de identitate, ale
autocolantului privind stabilirea reşedinţei şi ale cărţii de imobil. 152
Normele conflictuale vor diferi de la stat la stat. Astfel spre exemplu:
norma conflictuală în materie de stare civilă şi capacitate este în general,
pentru majoritatea ţărilor de pe continentul european, legea naţională (lex
147
Acest articol este o preluare a art. 19 alin. 1 din Legea nr. 105-1992 care prevedea: „Forma încheierii
căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează.”
148
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 26; I., P., Filipescu. A.,I.,
2012, p.18; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, pp.26-28; O.,
Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008,
p. 46.
149
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 280, din 17 mai 2013.
150
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 719 din 12 octombrie 2011.
151
Legea nr. 500 din 28 decembrie 2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1055 din 30 decembrie
2006.
152
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 582, din 5 iulie 2006.

patriae), iar pentru alte ţări, de pildă: Anglia, Danemarca, Norvegia, unele
ţări din America Latină, legea domiciliului (lex domicilii); norma conflictuală
poate fi identică pentru mai multe state, deşi este adoptată de dreptul
intern al fiecărui stat, de exemplu, regula locus regit actum care este
cunoscută de majoritatea legislaţiilor.153
b). Convenţii sau tratate internaţionale la care România este
parte
Convenţiile sau tratatele internaţionale cuprind norme conflictuale
care sunt uniforme pentru statele participante la convenţie sau tratat. 154
Categoria de norme prevăzute în convenţiile sau tratatele
internaţionale la care România este parte se numește norme conflictuale
unificate.155
Menţionăn pentru exemplificare următoarele tratate bilaterale
încheiate de ţara noastră: Tratatul dintre România şi Republica Cehă
privind asistenţa judiciară în materie civilă 156; Tratatul dintre România şi
Republica Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele
civile157; Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa
juridică în materie civilă şi penală158; Tratatul dintre România şi Ucraina
privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile. 159
În dreptul internaţional privat contemporan se remarcă o preocupare
constantă pentru unificarea progresivă a normelor conflictuale, realizată în
cadrul mai multor organizaţii internaţionale, cum ar fi: Consiliul Europei;
Conferinţa de la Haga de Drept Internaţional Privat (HCCH); Institutul
Internaţional pentru Unificarea Dreptului Internaţional Privat (UNIDROIT);
Comisia Naţiunilor Unite Pentru Dreptul Comerţului Internaţional
(UNCITRAL), etc.160
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,161 cooperarea
judiciară în materie civilă şi comercială între statele membre ale Uniunii
Europene a căpătat un statut aparte, prin transferarea competenţei de
reglementare în această materie instituţiilor comunitare, creându-se astfel
premisele conturării treptate a unui veritabil „nucleu de drept procedural
european”.162
153
154
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 37; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.18; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2011, pp.26-28; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura
155
156
ratificat de România prin Legea nr. 44/1995 (M. Of. nr. 106 din 31 mai 1995).
157
ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 65/1999 (M. Of. nr. 414 din 30 august 1999).
158
ratificat de România prin Lege nr. 177/1997 (M. Of. nr. 310 din 13 noiembrie 1997).
159
ratificat de România prin Lege nr. 3/2005 (M. Of. nr. 183 din 03 martie 2005).
160
D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 27.
161
Tratatul a fost semnat în 1997 şi a intrar în vigoare la 1 mai 1999.
162
V., Onaca. Cooperarea judiciară internaţională în materie civilă şi comercială – prezent şi perspective, în
Revista de drept internaţional privat şi drept privat, vol. I, 2006, p. 27.

Regulamentele elaborate la nivelul Uniunii Europene conţin raporturi

de drept internaţional privat, creând un drept uniform, care cuprinde norme
conflictuale direct aplicabile, înlăturând de la aplicare normele conflictuale
interne ale statelor membre în domeniul de reglementare al regulamentului
respectiv. Vom menţiona cu titlu de exemplu, o serie de regulamente care
conţin norme conflictuale, elaborate la nivelul Uniunii Europene:
Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000163
(aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială; Regulamentului (CE)
al Consiliului nr. 2202/2003 din 27 noiembrie 2003 164 (aşa numitul
Bruxelles II bis) privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii
părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE) al Consiliului nr.
1347/2000; Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 1259/2010 din 20
decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare
consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp;165
Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale
din 17 iunie 2008 (Roma I);166 Regulamentul nr. 864/2007 privind legea
aplicabilă obligaţiilor n contractuale din 17 iulie 2007 (Roma II)167; etc.
În Programul de la Stockholm168 şi în Planul de acţiune pentru
punerea în aplicare a acestuia,169 au fost incluse în domeniul dreptului
civil170 următoarele două propuneri de regulament: Propunerea de
Regulament al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor
matrimoniale; Propunerea de Regulament al Consiliului privind
competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti în materia parteneriatelor înregistrate.171
Vom menţiona, de asemenea, cu titlu de exemplu şi următoarele
convenţii sau tratate internaţionale: Convenţia de la Geneva privind
cambia şi biletul la ordin; Convenţia de la Viena privind vânzarea
internaţională de bunuri mobile corporale, etc.; Convenţia cu privire la
163
JOCE, L 12 din 16 ianuarie 2001. Actele juridice comunitare pot fi consultate la adresa:
http://eur-lex.europa.eu/fr/index.htm.
164
JOCE, L 338 din 23.12. 2003.
165
JO L 343 29.12.2010 p.10.
166
Publicat în Jurnalul oficial L177/6din 4 iulie 2008 în vigoare de la 17 decembrie 2009.
167
Publicat în Jurnalul oficial L199 31 iulie 2007.
168
17024/2009, 2.12.2009. Prin extinderea recunoaşterii reciproce şi menţinându-se „luarea în considerare a
ordinelor juridice a statelor membre, inclusiv ordinea publică şi tradiţiile naţionale în acest domeniu”.
169
COM (2010), 171, 20.04.2010: „Propunere de regulament privind conflictele de legi în ceea ce priveşte
regimurile matrimoniale inclusiv problema competenţei judiciare şi a recunoaşterii reciproce, şi de
regulament privind consecinţele patrimoniale ale separării cuplurilor rezultate din alte tipuri de uniuni.”
170
Iniţiativa adoptării unui instrument la nivelul UE referitor la regimurile matrimoniale a fost enunţată anterior
în Planul de acţiune de la Viena din 1998 a Consiliului şi Comisiei privind modalităţile optime de punere în
aplicare a dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam referitoare la instituirea unui spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie, şi în Programul de Haga (2004) adoptat de Consiliul European.
171
NC., Anţei. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat român, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2013, pp. 147-169; NC., Anţei. Private International Law. The law applicable to property relations between
spouses under international treaties, conventions and regulations, Editura Lambert, Germania, 2012, pp.1-
154.

legea aplicabilă vânzăriilor internaţionale de bunuri (15 iunie 1955);

Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru obligaţiile de întreţinere a
copiilor (24 octombrie 1956); Convenţia cu privire la legea aplicabilă
pentru accidentele de circulaţie (4 mai 1971); Convenţia cu privire la legea
aplicabilă pentru responsabilitatea pentru produse (2 octombrie 1973);
Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru obligaţiile de întreţinere (2
octombrie 1973); Convenţia asupra legii aplicabile regimurilor
matrimoniale de la Haga (14 martie 1978); Convenţia cu privire la legea
aplicabilă pentru moştenirea proprietăţilor persoanelor decedate (1 august
1989).
Aplicarea acestor categorii de norme conflictuale unificate prezintă
avantaje faţă de situaţia aplicării normelor conflictuale din dreptul intern
deoarece înlătură posibilitatea conflictului de norme între sistemele de
drept în prezenţă.172
4.2.3. Structura normei conflictuale
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele de drept

cuprind următoarele elemente:
- ipoteza - prevede descrierea clară, precisă a împrejurărilor, a
faptelor sau a condiţiilor în care apar relaţiile de drept pentru a se permite
subiectelor raporturilor juridice să respecte regula de conduită prescrisă în
vederea realizării scopului urmărit;
- dispoziţia - prevede conduita subiectelor de drept vizate de aceste
norme;
- sancţiunea - arată care sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.
În dreptul internaţional privat doctrina173 precizează că: „soluţiile
conflictualiste în măsura în care sunt date de norme juridice, nu pot avea
această structură logico-juridică întrucât ele nu pot să dispună în mod
direct o conduită de urmat şi să prevadă o sancţinue în cazul nerespectării
conduitei prescrise. Ca atare, normele prin care se soluţionează situaţiile
conflictualiste nu pot decât să aleagă dintre sistemele de drept aflate în
conflict pe cel care are interesul cel mai mare în reglementarea juridică,
făcând astfel trimitere la normele de drept intern din acest sistem juridic.
Acestea sunt cele care prevăd conduita şi sancţiunea corespunzătoare.
Ceea ce pot avea normele conflictualiste ca şi structură este partea
logico-juridică prin care se arată situaţia avută în vedere. Ea corespunde
elementului de structură ipoteză din dreptul intern, fără a se suprapune,
întrucât în norma conflictuală sunt avute în vedere mai multe elemente
caracteristice pentru situaţia juridică de rezolvat: obiectul raportului juriidc,
părţile acestuia, natura drepturilorşi obligaţiilor ce caracterizează raporutl
juridic cu element de extraneitate, etc.
172
173
2010, p. 104.

Toate aceste aspecte trebuie avute în vedere sub forma elementului

de structură numit conţinut, în timp ce trimiterea la un anumit sistem de
drept, localizarea situaţiei juridice în sfera de reglementare a unui sistem
juridic se face printr-un alt element de structură numit punct de legătură
sau legătură.”
Se observă că norma conflictuală are o structură dihotomică, iar
elementele sale poartă denumiri specifice şi au un conţinut specific.
În doctrină în privinţa structurii normei conflictuale s-au conturat două
opinii. Într-o primă opinie,174 norma conflictuală este alcătuită din: două
elemente, conţinut şi legătură. În cea de-a doua opinie, norma
conflictuală este alcătuită din trei elemente: conţinut, legătură şi legea
aplicabilă.175
4.2.4. Conţinutul normei conflictuale
Conţinutul este acea parte a normei conflictuale care arată raporturile

de drept la care se referă norma juridică. Conţinutul este întotdeauna dat
de o problemă de drept întâlnită ca atare în sistemele naţionale.176
Conţinutul normei conflictuale reprezintă ipoteza acesteia, adică
acea categorie de raporturi juridice (sau materia) la care respectiva normă
conflictuală se referă.
Conţinutul normei conflictuale poate consta în următoarele: starea
civilă şi capacitatea juridică a persoanei fizice, forma exterioară a actului
juridc, regimul matrimonial, moştenire, etc..
Spre exemplu, potrivit, art. 2595 alin. (1) din Codul civil „Masurile de
publicitate şi opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse
legii aplicabile regimului matrimonial.”
Constituie conţinut al acestei norme conflictuale expresia „Masurile
de publicitate şi opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi (...).”
Conţinutul normei conflictuale determină câmpul de aplicare în spaţiu
al unei legi.
174
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 37; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 26-27; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p.19; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura
175
A se vedea T. R., Popescu. Drept internaţional privat. Editura Romfel, Bucruresti, 1994, p. 22 apud I.,
Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 19; O., Ungureanu. C., Jugastru.
A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 46.
176
2010, p. 104.

4.2.5. Legatura normei conflictuale
Legatura normei conflictuale este dispoziţia acesteia, adică acea

parte care indică sistemul de drept aplicabil pentru conţinutul normei
conflictuale deci, stabileşte legea aplicabilă raportului juridic în cauză.
Legătura normei conflictuale sub forma indicării generale este denumită şi
„formulă de fixare.”177
În exemplul de mai sus, legătura normei conflictuale este expresia:
„(...) sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial.”
Legătura normei conflictuale poate îmbrăca următoarele forme:178
indicarea directă - precizează legea competentă să reglementeze
raportul juridic care constituie conţinut al normei conflictuale. Suntem în
prezenţa unei indicări directe, spre exemplu în cazul art. 2587 alin. (2) din
Codul civil care prevede: „Căsătoria care se încheie în faţa agentului
diplomatic sau a funcţionarului consular al României în statul în care
acesta este acreditat este supusă formalităţilor prevăzute de legea
română”;
indicarea abstractă (indirecta) - când se utilizează o formulă
generală, care conduce la determinarea legii competente. Suntem în
prezenţa unei indicări abstracte (indirecte), spre exemplu, în cazul, art.
2626 alin. (1) din Codul civil care prevede: „Formele de publicitate,
realizate în orice mod, referitoare la bunuri sunt supuse legii aplicabile la
data şi locul unde se îndeplinesc, afară numai dacă prin dispoziţii speciale
se prevede altfel”.
4.2.6. Punctul de legătură
1. Noţiunea de punct de legătură şi importanţa punctelor de

legătură
Legătura normei conflictuale se concretizează în punctul de
legătură. Acesta este elementul prin care se stabileşte relaţia între un
raport juridic şi o lege.
Punctul de legătură constituie criteriul concret prin care se
stabileşte legătura dintre raportul juridic (conţinutul normei conflictuale) şi
un anumit sistem de drept care reprezintă legea aplicabilă respectivului
raport juridic (lex causae).
Cele mai importante puncte de legătură sunt:179
177
I.,P Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 38; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck,
178
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 27; D., Lupaşcu. D.,
Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 19.
179
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013 I.,P.,
Juridic, Bucureşti, 2005, p. 38; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.
19; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 27; D., Lupaşcu. D.,
Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.19; O., Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 46; T., R.,

- cetăţenia
- teritoriul;
- pavilionul unei nave;
- alte puncte de legătură.
1. Cetăţenia (naţionalitatea)
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat cetăţenia este
punct de legătură pentru următoarele categorii de raporturi juridice (care
formează conţinutul normei conflictuale respective):
a). statutul persoanei fizice (respectiv starea civilă, capacitatea
persoanei fizice şi relaţiile de familie);
b). moştenirea, în ipoteza alegerii legii aplicabile ca fiind legea
statului a cărui cetăţenie o are persoana decedată;
c). jurisdicţia competentă în anumite situaţii.
a). Statutul persoanei fizice
b). Moştenirea, în ipoteza alegerii legii aplicabile ca fiind legea
statului a cărui cetăţenie o are persoana decedată.
Astfel, art. 2634 alin. (1) din Codul civil prevede: ”O persoană poate
să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a
cărui cetăţenie o are.” Deci, elementul concret (punctul de legătură) prin
care se realizează relaţia dintre „conţinut” (”O persoană poate să aleagă
(...) şi legătura ( „.... ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea
statului a cărui cetăţenie o are.” )
c). Jurisdicţia competentă în anumite situaţii.
De pildă, conform art. 1066 alin. (2) din Codul de procedură civilă
„Instanţele judecătoreşti române, sunt, de asemenea competente sa
judece: (1). Procese referiotare la ocrotirea minorului sau persoanei puse
sub interdicţie judecătorească cetăţean român cu domiciliul în străinătate
(...) .”
Deci, procesele referitoare la ocrotirea minorului sau persoanei puse
sub interdicţie judecătorească cetăţean român cu domiciliul în străinătate
vor fi judecate de instanţele judecătoreşti române.
Sistemul de drept la care trimite punctul de legătură „cetăţenia”
(„naţionalitatea”) se numeşte (lex patriae).
2. Teritoriul
Teritoriul (locul unde se înfăptuieşte un act sau fapt juridic) ca punct
de legătură îmbracă următoarele forme:
a). reşedinţa obişnuită;
b). sediul social;
c). locul situării bunului;
d). locul încheierii contractului;
e). locul executării contractului;
Popescu. Drept internaţional privat. Editura Romfel, Bucruresti, 1994, p. 22; D., A., Popescu. M., Harosa,
Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 15; N., Diaconu.
Drept internaţional privat, ediţia a II-a, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.20.

f). locul întocmirii actului juridic (in sensul de instrumentum);

g). locul producerii prejudiciului;
h). locul producerii faptului juridic ilicit;
i). locul unde se judecă litigiul.
a). Reşedinţa obişnuită
În prezent, dispoziţiile art. 2570 din Codul civil reglementează două
tipuri de reşedinţe obişnuite şi anume: reşedinţa obişnuită a persoanei
fizice (alin.1 şi 2) şi reşedinţa obişnuită a persoane juridice (alin. 3şi 4).
Având în vedere dispoziţiile alin. (1) ale art. 2570 din Codul civil
putem spune că prin reşedinţa obişnuită a persoanei fizice în România
înţelegem adresa din România unde persoana fizică respectivă (cetăţean
român, cetăţean străin sau apatrid) îşi are locuinţa principală şi unde îşi
desfăşoară în mare parte întreaga activitate socială şi profesională.
Având în vedere dispoziţiile alin. (3) ale art. 2570 din Codul civil
putem spune că prin reşedinţa obişnuită a persoanei juridice în România
înţelegem adresa din România unde persoana juridică respectivă îşi are
administraţia centrală.
Reşedinţa obişnuită la fel ca şi domiciliul trimite la sistemul de
drept „lex domicilii”
b). Sediul social
Sediul social este punct de legătură spre exemplu pentru: Statutul
organic al persoanei juridice. Art. 2580 alin. (1) din Codul civil dispune
„Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională.”
De asemenea, art. 2571 alin. (1) din Codul civil prevede: „Persoana
juridică are naţionalitatea statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit, potriivt
actului constitutiv, sediul social”.
Sistemul de drept aplicat în acest caz este numit „lex
societatis”.
c). Locul situării bunului
Locul situării bunului este punct de legătură spre exemplu pentru: .
Mostenirea imobiliară. Potrivit art. 2635 lit. (d) din Codul civil care
reglementează legea aplicabilă formei testamentului „Intocmirea,
modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile daca
actul respecta conditiile de forma aplicabile, fie la data cand a fost
intocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform
oricareia dintre legile următoare: (.......) d) legea situatiei imobilului ce
formeaza obiectul testamentului (...).” Precizăm că in domeniul succesoral
reglementarea actuală „reia parţial concepţia tradiţională şi practica
instanţelor in sensul cărora mobilia sequuntur personam şi lex rei sitae,
immobilia vero teritorium. Dar cât priveşte succesiunea mobiliară, regula
este fondată pe existenţa fictivă a bunurilor mobile la domiciliul lui de
cuius, şi regula se aplică chiar contra situaţiei reale a bunurilor mobile”.
Sistemul de drept aplicat în acest caz poartă denumirea de lex
rei sitae iar în materia succesiunii „lex succesionis”.

d). Locul încheierii contractului

Locul încheierii contractului este punct de legătură spre exemplu
pentru: Forma încheierii căsătoriei. Art. 2587 alin. (1) din Codul civil
dispune: „Forma incheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul
căruia se celebrează..”
Sistemul de drept aplicat în acest caz poartă denumirea de „lex
loci contractus.”
e). Locul executării contractului
Locul executării contractului este punct de legătură pentru modul de
executare al contractului. Art. 12 alin. (1) din Regulamentul nr. 593/2008
privind obligaţiile contractuale (Roma I)180 prevede:” În ceea ce priveşte
modalitatea de executare şi măsurile care pot fi luate în cazul unei
executări defectuoase, se va avea în vedere legea ţării în care are loc
executarea.”
Sistemul de drept desemnat cu aplicarea acestui punct de
legătură poartă denumirea de „lex loci executionis”, sau dacă se face
o plată „lex loci volutionis.”
f). Locul întocmirii actului juridic (in sensul de instrumentum)
Locul întocmirii actului juridic (in sensul de instrumentum) constituie
punct de legătură spre exemplu pentru: Condiţiile de formă ale actului
juridic. Potrivit art. 2639 alin. (2) lit. (a) din Codul civil „Actul se considera
totusi valabil din punctul de vedere al formei, daca indeplinşste condiţiile
prevăzute de una dintre legile urmatoare: a) legea locului unde a fost
intocmit” (....)
Regula pe care o implică aplicarea acestui punct de legătură se
exprimă prin adagiul „locus regit actum.”
g). Locul producerii prejudiciului
Locul producerii prejudiciului este punct de legătură atunci când
prejudiciul se produce în alt stat decât cel al producerii delictului. Astfel,
norma generală cuprinsă în art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007
privind obligaţiile necontractuale (Roma II) prevede: „Cu excepţia
dispoziţiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă
obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în
care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de
prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele
indirecte ale respectivului fapt.”
legătură este „lex loci laesionis”.
h). Locul producerii faptului juridic ilicit
Locul producerii faptului juridic ilicit constituie punct de legătură
pentru regimul juridic al delictului (în general). Potrivit art. 2641 alin. (1) din
Codul civil „Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale se determină
180
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european si al Consiliului din 17 iunie 2008 privind
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) publicat in Jurnalul Oficial al UE din 4.7.2008.

potrivit reglementarilor dreptului Uniunii Europene.” In acesta situaţie

dreptul Uniunii Europene îl reprezintă Regulamentul nr. 864/2007 privind
obligaţiile necontractuale (Roma II) Astfel, care în art. 4 alin. (1) din
Regulamentul nr. 864/2007 privind obligaţiile necontractuale (Roma II)
prevede aaplicarea legii ţării în care s-a produs prejudiciul „..indiferent în
ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în
care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.”
legătură se numeşte „loci delict commisi”.
i). Locul unde se judecă litigiul
Locul unde se judecă litigiul constituie punct de legătură pentru
aspectele de procedură. Potrivit art. 1087 din Codul de procedură civilă „In
procesul civil internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub
rezerva unor dispoziţii exprese contrare.”
Sistemul de drept aplicat în acest caz poartă denumirea de „lex
fori” (legea forului) adică a instanţei sesizate cu judecarea litigiului.
3. Fondul de comerţ
Fondul de comerţ constituie punct de legătură pentru condiţiile de
fond ale actului juridic în general. Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art.
2638 alin.(1) şi alin (2) din Codul civil rezultă că, în mod subsidiar şi
alternativ, condiţiile de fond ale actului juridic unilateral şi ale contractului
sunt reglementate de legea statului în care debitorul prestatiei
caracteristice are la data încheierii actului, fondul de comerţ.
4. Autoritatea care examinează validitatea actului juridic
Autoritatea care examinează validitatea actului juridic constituie
punct de legătură spre exemplu pentru:
1. Forma actului juridic. Art. 2639 alin. (2) lit. (c) din Codul civil
prevede: „Actul se consideră totuşi valabil din punctul de vedere al formei,
dacă indeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile urmatoare: (...)
legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care
examinează validitatea actului juridic.”
2. Condiţiiile de formă ale căsătoriei. Art. 2587 alin. (2) din Codul civil
dispune: „Căsătoria care se incheie in faţa agentului diplomatic sau a
funcţionarului consular al României în statul în care acesta este acreditat
este supusă formalităţilor prevăzute de legea română.”
legătură se exprimă prin adagiul „auctur181 regit actum”
181
Aucutur inseamna in latina autoritatea care intăreste.

5. Voinţa părţilor
Voinţa părţilor constituie punct de legătură spre exemplu pentru:
1.condiţiile de fond ale actelor juridice in general. În acest sens art.
2637 alin. (1) din Codul civil dispune: „Conditiile de fond ale actului juridic
sunt stabilite de legea aleasa de parti sau, dupa caz, de autorul sau.”;
2. contracte. În acest sens art. 3 alin. (1), teza I, din Regulamentul
nr. 593/2008 privind obligaţiile contractuale (Roma I) prevede: „Contractul
este guvernat de legea aleasă de către părţi.”
legătură este „lex voluntatis”.
6. Pavilionul unei nave
Pavilionul unei nave constituie punct de legătură spre exemplu
pentru: drepturile reale asupra acestor mijloace de transport. În acest sens
art. 2620 alin. (1) lit. (a) din Codul civil dispune: „Constituirea, transmiterea
sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt
supuse: a) legii pavilionului pe care îl arborează nava sau legii statului de
înmatriculare a aeronavei”.
7. Instanţa sesizată
Instanţa sesizată este punct de legătură pentru problemele de
procedură. În acest sens, art. 1087 din Codul de procedură civilă prevede:
„În procesul civil internaţional instanţa aplică legea procesuală română,
sub rezerva unor dispoziţii exprese contrare.”
8. Alte puncte de legătură
În dreptul internaţional privat există şi alte puncte de legătură cum ar
fi:
- domiciliul care până la intrarea în vigoare a noului Cod civil
constituia punct de legătură principal conform Legii 105/1992 1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;
- statul care a emis moneda de plată. În acest sens art. 2646 alin.
(1) din Codul civil prevede: „Moneda de plata este definită de legea
statului care a emis-o.”
Din cele prezentate la acest subiect, observăm că, majoritatea
punctelor de legătură, îmbracă o formă teritorială, (reşedinţă,
domiciliu, statul cu care are cele mai strânse legături, locul situării
bunului imobil, locul încheierii actului juridic, etc.,) un număr mai mic
de puncte de legătură se referă la persoană (fie sub aspectul
personalităţii sale, fie al voinţei juridice).
Această soluţie, denumită şi „Şirul lui Kegel”, după numele
autorului german care a propus-o, punctele de legătură sunt admise
„în cascadă” şi nu alternativ.

Clasificarea punctelor de legătură182

În funcţie de natura lor punctele de legătură se clasifică în două
categorii:
a). puncte de legătură fixe care nu pot fi deplasate de sub incidenţa
unui sistem de drept sub incidenţa altui sistem de drept. Intră în această
categorie spre exemplu: locul situării bunului imobil; locul săvârşirii
delictului şi al producerii prejudiciului;
b). puncte de legătură mobile sunt cele care pot fi deplasate dintr-un
sistem de drept într -altul. În vederea desemnării legii competente este
necesară localizarea temporală a punctelor de legătură mobile.
Clasificarea punctelor de legătură prezintă o importanţă deosebită
datorită consecinţelor juridice pe care le produc fiecare dintre cele două
categorii de puncte de legătură în cadrul unor instituţii de drept
internaţional privat, precum frauda la lege, conflictul mobil de legi.
4.2.7. Exemple de norme conflictuale cu analiza structurii lor
Vom prezenta câteva norme conflictuale prevăzute de Codul civil cu

indicarea structurii lor.
a). Art. 2572 alin. (1) din Codul civil prevede: „Starea civilă şi
capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa
naţională,...........................................”
Structura acestei norme este:
„Starea civilă si capacitatea persoanei fizice” formează conţinutul
normei;
„sunt cârmuite de legea sa naţională,...........................................”
constituie legătura normei.
Punctul de legătură îl formează „cetăţenia” persoanei fizice
respective, deoarece conform art. 2568 alin.(1) din Codul civil dispune:
„Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoană fizică
.................”
b). Art. 2580 alin. (1) din Codul civil prevede: „Statutul organic al
persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională”.
Structura acestei norme este:
„Statutul organic al persoanei juridice” formează conţinutul normei;
„este cârmuit de legea sa naţională” constituie legătura normei.
Punctul de legătură este „sediul social” deoarece potrivit art. 2571
alin. (1) din Codul civil „Persoana juridică are naţionalitatea statului pe al
cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului consituttiv, sediul social.”
c). Art. 2613 alin. (1) din Codul civil dispune: „Posesia, dreptul de
proprietate şi celălalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de
garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate
sau se află.....”
182
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.
67-71; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 31-32.

„Posesia, dreptul de proprietate şi celălalte drepturi reale asupra

bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale” formează conţinutul normei;
”sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se
află.....” constituie legătura normei.
Punctul de legătură în această situaţie este locul unde bunul este
situat sau unde se află bunul respectiv.
d). Art. 2587 alin. (1) din Codul civil prevede: „Forma încheierii
căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează”
„Forma încheierii căsătoriei” formează conţinutul normei;
„este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează”
constituie legătura normei.
Punctul de legătură este aşadar, locul de încheiere de încheiere a
căsătoriei.
4.2.8. Clasificarea normelor conflictuale
Normele conflictuale se pot clasifica în funcţie de următoarele

criterii:183
În funcţie de conţinutul lor (primul element de structură al normei)
avem: norme conflctuale cu privire la persoane (persoana fizică (spre
exemplu: norme conflctuale cu privire la: căsătorie, filiaţie, autoritatea
parintească, protecţia copilului, obligaţia de întreţinere) şi persoana
juridică spre exemplu: norme conflctuale cu privire la: filială); norme
conflictuale cu privire la bunuri (bunuri mobile corporale, bunuri
incorporale, mijloace de transport, etc.) norme conflictualre referitoare la
moştenire; norme conflictuale referitoare la actul juridic, la obligaţiile
contractuale şi extracontractuale. Dupa acest criteriu este structurată
Cartea a VII-a intulată „Dispoziţii de drept internaţional privat” din Codul
civil;
În funcţie de ramurile de drept cărora le aparţin raporturile juridice
care intră în conţinutul normei conflictuale avem norme conflictuale în
domeniul dreptului muncii, norme conflictuale în domeniul dreptului
comercial, etc.. În principiu aceasta este o clasificare tot în funcţie de
conţinutul normei.
În funcţie de legătură (cel de-al doilea element de structură) normele
conflictuale se clasifică în:
a). norme conflictuale unilaterale (cu legătură directă);
b). norme conflictuale bilaterale (cu indicare general; cu acţiune
dublă).
183
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, 67-71;
Bucureşti, 2011, pp. 21-22; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.
33-35; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
26; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 51; A., Popescu. M., Harosa. Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol.I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 15; N., Diaconu. Drept internaţional privat, ediţia a II-a, editura Lumina Lex,

a). Norme conflictuale unilaterale (cu legătură directă)184

Norme conflictuale unilaterale (cu legătură directă) sunt cele care
indică în mod direct, că într-un raport juridic cu element de extranietate, se
aplică sistemul de drept al unui stat, care este întotdeauna statul instanţei
sesizate (al forului).
Se observă că normele conflictuale se aseamănă până la un anumit
punct cu normele conflictuale de drept public dar după cum ştim,
raporturile de drept public nu pot da naştere chiar dacă conţin elemente de
extraneitate unor conflicte de legi.
Normele conflictuale sunt cele care: permit soluţionarea conflictelor
de legi; delimitează domeniul de aplicare a legii forului de domeniul de
aplicare a legii străine.
În literatura de specialitate se arată că: „Vocaţia de aplicare a legii
străine, în principiu, menţine punctul de legătură al normelor conflictuale
unilaterale şi nu face posibilă stabilirea altei legături decât cea între
conţinutul normei şi legea forului. În consecinţă, instanţa de judecată
trebuie să determine, în situaţia în care (conform normei conflictuale
unilateral) legea forului nu este aplicabilă, dacă este posbilă „bilaterizarea”
normei conflictuale unilaterale, sau în caz contrar, care este legea străină
aplicabilă pentru rezolvarea litigiului.185 Normele conflictuale unilaterale se
numesc şi incomplete.”186 Spre exemplu, potrivit art. 2576 alin. (3) din
Codul civil „Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume,
săvârşite în România este asigurată potrivit legii române”. Remarcăm că,
această normă conflictuală unilaterală ne arată doar ipotezele în care se
aplică legea română şi anume: în cazul în care există săvârşirea de fapte
de încălcare a dreptului la nume (pe când în toate celelalte situaţii se
aplică legea străină).
b). Norme conflictuale bilaterale (cu indicare generală; cu acţiune
dublă)
Norme conflictuale bilaterale (cu indicare generală; cu acţiune dublă)
sunt acele norme conflictuale în cazul cărora legătura este formulată în
mod abstract (punctul de legătură este general), astfel încât norma
conflictuală circumstanţiază sfera de aplicare atât a dreptului forului, cît şi
a dreptului străin. Deci, normele conflictuale bilaterale fac trimitere: fie la
legea proprie, fie la legea străină.
Legătura normei conflictuale bilaterale este numită în literatura de
specialitate187 „formulă de fixare” sau „de trimitere” deoarece acestea
184
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, 67-71.
185
„În cazul normelor conflictuale bilaterale se afirmă competenţa unei anumite legi străine şi totodataă
negată competenţa altor legi. Astfel, privitor la capacitatea persoanei fizice se aplică legea naţională a
acesteia şi nu legea reşedinţei (domiciiliului) sau legea care guvernează actul juridic încheiat” (D., Holleaux,
J., Foyer. G., de Geouffre de la Pradelle. Droit international prive, Editura Masson, p.184, apud S., Deleanu.
Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 68.
186
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 68.
187
B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wolters Kulwer, 2010, p. 114;
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 68;

soluţionează indirect raportul juridic cu element de extraneitate, în sensul

că determină numai legea aplicabilă acestuia, fară a determina drepturile
şi obligaţiile părţilor, adică fără a soluţiona fondul raportului juridic.
Normele conflictuale bilaterale formează marea majoritate a normelor
conflictuale.
Spre exemplu:
 art. 2572 alin. (1) din Codul civil: „Starea civilă si capacitatea
persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională ......”. Această
normă este bilaterală deoarece în situaţia în care este vorba de un
cetăţean român starea civilă şi capacitatea vor fi cârmuite de legea
română iar dacă este vorba de un cetăţean străin (de exemplu
francez) starea civilă şi capacitatea vor fi cârmuite de legea străină
(legea franceză);
 art. 2634 alin. (1) dispune: „O persoană poate să aleagă, ca lege
aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie
o are.” Această normă este bilaterală deoarece în situaţia în care
este vorba de un cetăţean român acesta poate sa aleagă ca lege
aplicabilă moştenirii în ansamblul ei legea română iar daca este
vorba de un cetăţean italian acesta poate sa aleagă ca lege
aplicabilă moştenirii în ansamblul ei legea italiană.
În dreptul internaţional privat majoritatea normelor conflictuale sunt
bilaterale spre exemplu: lex domicilii; lex rei sitae; locus regit actum; lex
succesionis; lex voluntatis; lex loci executionis; lex loci delicti commissi;
lex loci laesionis; lex fori, etc.
4.2.9. Sistemul de drept căruia îi aparţin normele conflictuale.

Forţa juridică a acestora
În această materie funcţionează o regulă şi cel puţin două excepţii. 188

a). Regula189
Regula constă în aceea că norma conflictuală este întotdeauna a
forului în sensul că „legea forului” (lex fori) exprimă sistemul de drept al
instanţei sesizate. Deci, norma conflictuală aparţine sistemului de drept al
instanţei sesizate, indiferent dacă este vorba de o instanţă de judecată, de
arbitraj sau alt organ de jurisdicţie. În consecinţă, instanţa sesizată aplică,
în principiu, propria sa normă conflictuală. Astfel, potrivit art. 8 din C. civ.
„în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii
Bucureşti, 2011, pp. 21-22; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.
33-35; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
26; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 51; A., Popescu. M., Harosa. Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol.I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 15; N., Diaconu. Drept internaţional privat, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex,
188
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.35.
189
Idem, 35-37.

civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept

intzernaţional privat cuprins e în cartea a VII-a a prezentului cod”.
Regula este valabilă atât pentru situaţia în care problema conflictuală
apare în faţa instanţei române, cât şi în situaţia în care competenţa de
soluţionare a problemei conflictuale îi aparţine unei instanţe străine. Deci,
dacă litigiul se judecă într-o altă ţară, instanţa va aplica, pentru stabilirea
legii competente, norma conflictuală proprie. În acest sens art.1096 alin.
(2) din Codul de procedură civilă prevede că: „Recunoaşterea nu poate fi
refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea
străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul
internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă
şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la
care s-ar fi ajuns potrivit legii române.”
Pe lângă aspectele principale, normele conflictuale ale forului se
aplică şi chestiunilor prealabile (accesorii) ce pot aparea în desfăşurarea
procesului civil internaţional.190
În practica Curţii de arbitraj Comerciale Internaţionale de la
Bucureşti, aplicarea legii forului este acceptată în mod constant. Legea
aplicabilă se stabileşte prin folosirea normelor conflictuale din legislaţia
noastră, adică a normelor de drept internaţional privat român.191
Soluţia aplicării normelor conflictuale ale forului se justifică prin
următoarele argumente:192
Principalul argument în sprijinul regulii că normele conflictuale sunt
ale forului îl constituie forţa juridică a normelor conflictuale. Normele
conflictuale având, în principiu, un caracter imperativ (excepţie există spre
exemplu: în materia contractelor), instanţa trebuie să le aplice ca atare.
Forţa juridică a normelor conflictuale este aceeaşi indiferent de felul
instanţei care le aplică (de judecată, de arbitraj, alt organ jurisdicţional);
Un alt argument logic în sprijinul regulii că normele conflictuale sunt
ale forului rezultă din faptul că în cadrul arbitrajului instituţional, organele
de jurisdicţie având un caracter naţional, au obligaţia să asigure aplicarea
propriului sistem de norme conflictuale;
Un alt argument logic în sprijinul regulii că normele conflictuale sunt
ale forului constă în reducerea la absurd a ipotezei aplicării normelor
conflictuale aparţinând altui sistem de drept, şi anume a celor din sisteme
de drept care constituie lex causae în speţă. Într-adevăr norma conflictuală
nu poate fi decât cea a forului deoarece numai legea forului – ca lege a
instanţei competente - apare ca determinată, în mod logic, în momentul în
care se pune problema aplicării normei conflictuale; legea cauzei (lex
190
A se vedea O., Căpăţină, Regimul juridic al chestiunilor prealabile în dreptul internaţional privat român,
Studii şi Cercetări Juridice, nr. 4, 1968, pp. 546-555 apud I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C.
H. Beck,, ‚Bucureşti, 2011, pp.22-23; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pp. 36-37; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, pp.22-23.
191
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.36-37; I., Macovei. Drept
internaţional privat, Editura C. H. Beck,, ‚Bucureşti, 2011,pp.22-23.
192
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.36-37; I., Macovei.
Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 22-23.

causae) nu este stabilită în acel moment, ci urmează a fi stabilită ulterior şi

anume ca efect al aplicării normei conflictuale;
Un ultim argument logic în sprijinul regulii că normele conflictuale
sunt ale forului rezultă din voinţa tacită a parţilor. Astfel, părţile, atunci
când au determinat competenţa instanţei române, considerăm că, au ales,
dreptul conflictual român ca lege aplicabilă litigiului respectiv, în temeiul
prezumţiei (relative) exprimate prin adagiul „cine alege instanţa alege şi
dreptul” (qui eligit judicem, eligit jus). În acest caz noţiunea de „drept” este
privită în sensul de drept conflictual (normă conflictuală).193
b). Excepţii de la regula aplicării normelor conflictuale ale
forului
De la regulă că norma conflictuală este a forului avem cel puţin
următoarele două excepţii:
- retrimiterea;
- arbitrajul internaţional.
Retrimiterea
În cazul retrimiterii norma conflictuală a forului trimite la un sistem de
drept străin, iar norna conflictuală străină retrimite la legea forului sau la
legea unei alte ţări. Dacă este admisă retrimiterea, instanţa aplică norma
conflictuală străină. Trebuie să precizăm că, norma conflictuală străină nu
este luată în considerare datorită autorităţii ei proprii, ci pentru că astfel
dispune legea forului.
În cazul retrimiterii de gradul I, (retrimiterea simplă) conform art. 2559
alin. (2) din Codul civil „Daca legea străină retrimite la dreptul român sau la
dreptul altui stat, se aplică legea romană, dacă nu se prevede în mod
expres altfel.” Din aceste dispoziţii observăm că, atunci când norma
conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, instanţa română va
aplica norma conflictuală străină care retrimite la dreptul român (al forului).
Constatăm că, norma conflictuală străină (care retrimite la dreptul român)
se aplică deoarece dreptul forului admite retrimiterea. Deci, în această
situaţie instanţa română se supune tot propriului său sistem de drept.
Arbitrajul internaţional194
Art. 7 pct. (1) al Covenţiei europene de arbitraj comercial
internaţional195 (încheiată la Geneva la 21 aprilie 1961) dispune: „Părţile
sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice fondului
litigiului. În lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile, arbitrii vor aplica
193
„Ideea exprimată prin adagiul „qui eligit judicem, eligit jus”, este controvesată. În ceea ce priveşte dreptul
material, prezumţia pe care adagiul o exprimă nu este aplicabilă, în principiu în dreptul român, unde este pe
deplin posbil ca părţile să desemneze ca fiind competentă pentru judecată o instanţă română, dar aceasta
sa aplice fondului raportului juridic, prin trimiterea făcută de norma conflcituală, un alt sistem de drpet decât
cel naţional. Această prezumţie poate fi luată în considerare, totuşi, atunci când dreptul străin la care norma
conflcituală trimite, nu paote fi probat” apud D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp.42-43.
194
72-74.
195
Ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963.

legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită

în speţă. În amîndouă cazurile arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile
contractului şi de uzanţele comerciale”
Conform art. 21 din Regulamentul de arbitraj al Camerei
Internaţionale de Comerţ din Paris, ”în absenţa alegerii de către părţi a
regulilor de drept aplicabile fondului litigiului, aceştia vor aplica legea
desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera
corespunzătoare în cauză.”
Din aceste dispoziţii rezultă că în arbitrajul internaţional nu există o
lex fori, indiferent dacă este vorba de arbitrajul instituţionalizat sau de
arbitrajul ad-hoc.196
Literatura de specialitate197 arată tendinţele dominante care pot fi
puse în evidenţă în practica arbitrală a Camerei de Comerţ Internaţionale
din Paris susţine afirmaţia de mai sus. Astfel:
prima tendinţă susţine aplicarea cumulativă a normelor conflictuale
care sunt în prezenţă. În situţia în care fiecare normă conflictuală trimite la
acelaşi drept material, problema determinării dreptului competent dispare,
iar soluţia în cauză corespunde previziunii părţilor. Spre exemplu, în
situaţia unui contract încheiat de o societate comercială franceză cu o
societate comercială spaniolă, locul încheierii contractului şi cel al
executării fiind Spania, iar arbitrajul desfăşurându-se în Elveţia, se aplică
legea spaniolă dacă norma conflictuală spaniolă, norma conflictuală
franceză şi cea elveţiană trimit la legea spaniolă;
Cea de-a doua tendinţă subliniază faptul că stabilirea dreptului
aplicabil are loc în conformitate cu principiile generale ale dreptului
internaţional privat. Spre exemplu contractul de agenţie va fi guvernat,
după principiile amintite, de legea ţării unde agentul îşi exercită
îndatoririle;
Conform celei de-a treia tendinţe, tribunalul arbitral procedează la
localizarea directă a contractului, fără a avea în vedere o anumită normă
conflictuală. De exemplu, în cazul unui contract încheiat în Germania,
locul executării fiind tot Germania, iar moneda de plată marca, tribunalul
arbitral a hotărât, fără a se mai referi la vreo normă conflictuală dintr-un
sistem de drept determinat, că lex contractus este legea germană.
În dreptul internaţional privat român se susţine că numai arbitrajul
internaţional ad-hoc constituie o excepţie de la regula aplicării de către
organul de jurisdicţie a normei conflictuale a forului.198 Astfel, Curtea de
Arbitraj Bucureşti este atunci când judecă ân arbitraj instituţionalizat, un
organ naţional român, care trebuie să aplice propria normă conflictuală.
196
A se vedea Ph., Fouchard. E., Gallard. B., Goldman. Traite de l arbitrage comercial international, Editura
Litec, Paris, 1996, pp. 880+891 apud S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
197
72-73.
198
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 36-37; I., Macovei.
Drept internaţional privat, . Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 36-37.

Art. 86 din cadrul regulilor de procedură ale Curţi de Arbitraj

Bucureşti prevede că, ”în litigiile internaţionale, se aplică, pe lângă regulile
menţionate, şi dispoziţiile convenţiilor internaţionale la care România este
parte.”
Susţinătorii acestei opinii spun că, se poate socoti că parţile au ales,
o dată cu organul de jurisdicţie competent român, şi dreptul conflictual
român care să fie aplicat litigiului respectiv.
În opinia altui autor, în arbitrajul internaţional nu există o lege a
forului, indiferent dacă este vorba de arbitrajul instituţionalizat sau de cel
ad-hoc. Susţinând această opinie autorul acceptă consecinţele sale şi
asupra altor instituţii ale dreptului internaţional privat (calificare, normele
de aplicare imediată, normele de ordine publică din ţara sediului insitutţiei
de arbitraj). Deci, în arbitrajul internaţional ad -hoc, unde nu există o lex
fori, în lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile fondului litigiului, arbitrii
vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor
considera potrivită în speţa respectivă. Pe de altă parte în aprecierea că
norma conflictuală este „cea mai potrivită” în speţa respectivă trebuie să
se ţină cont de „stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale”. 199 Din
punctul de vedere al acestui autor200 „în situaţia în care tribunalul arbitral
se raportează la normele conflictuale ale ţării unde se află sediul instituţiei
de arbitraj, aceasta se întâmplă datorită posibilităţii de a opta a arbitrilor,
nu pentru că ei ar fi ţinuţi din punct de vedere legal să procedeze astfel.
Potrivit art. 1119 alin (1) din Codul de procedură civilă, ”în lipsa alegerii de
către părţi al drpetului aplicabil, tribunalul arbitral va aplica legea pe care o
consideră adecvată.” Acestă reglementare credem că permite valorificarea
soluţiilor care pot sa fie evidenţiate în ceea ce priveşte practica arbitrală a
Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris referitoare la determinarea
legii aplicabile, aşa cum a fost ea sistematizată în cadrul celor trei tendinţe
dominante prezentate anterior.”201
4.3. Normele materiale (substanţiale)

4.3.1. Precizări prealabile202
Normele materiale (substanţiale) sunt acele norme care se aplică

direct (nemijlocit) raportului cu element de extraneitate dedus judecăţii
Normele materiale spre deosebire de normele conflictuale cârmuiesc
în mod direct raportul juridic.
Normele materiale se subclasifică în: norme de drept material sau
substanţial (civil, familiei, comercial, muncii, etc.) şi norme de drept
procesual civil. Această subclasificare a normelor materiale nu se
199
S., Deleanu. Există o lege a forului în arbitrajul internaţional? Revista Dreptul nr. 5/1999, pp. 32-36.
200
201
I, Deleanu. V., Mitea. S., Deleanu. Tratat de procedură civilă, vol. III, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013, pp. 823-826.
202
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 37-38; D., Lupaşcu. D.,
Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 29.

confundă cu clasificarea principală a normelor dreptului internaţional privat

în: norme conflictuale şi norme materiale.
Cele mai importante categorii de norme materiale aparţinând
dreptului internaţional privat sunt cele care reglementează două insţituţii
principale ale acestei ramuri de drept:
Condiţia juridică a străinului (persoană fizică sau persoană juridică).
Spre exemplu, art. 27 din C. civ. dispune că: „Cetăţenii străini si apatrizii
sunt asimilaţi în condiţiile legii cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte
drepturile şi libertăţile lor civil. (alin.1). Asimilarea se aplică în mod
corespunzător şi persoanelor juridice străine” (alin.2);
Efectele hotărârilor (judecătoreşti sau arbitrale) străine în România.
Potrivit art. 1107 alin.(1) din Codul de procedură civilă „Hotărârea străina
pronunţată de instanţa competentă beneficiază în România de forţa
probantă în privinîa constatărilor pe care le cuprinde, dacă satisface
exigenţele necesare autenticităţii sale conform legii statului de sediu al
instanţei.”
În cadrul normelor materiale care interesează dreptul internaţional
privat, o poziţie specială o ocupă normele de aplicaţie imediată
(necesară).
4.3.2. Normele (legile) de aplicaţie imediată (necesară)

4.3.2.1. Criteriile după care se defineşte norma de aplicaţie imediata (necesară)
În literatura de specialitate se admite existenţa normelor de aplicaţie

imediată (necesară) dar, în privinţa definirii sau caracterizării lor s-au
propus următoarele criterii:203
 Criteriile formaliste;
 Criteriile tehnice;
 Criteriile finaliste.
Criteriile formaliste. În literatura de specialitate in privinţa acestor
criterii s-au format două opinii. Într-o primă opinie, se susţine că, normele
de aplicaţie imediată au un carcter imperativ, determinând domeniul lor de
aplicare în spaţiu în mod unilateral, excluzând astfel aplicarea normei
conflictuale obişnuite şi înlăturând în toate situaţiile aplicarea legii străine.
Aşadar, ori de câte ori se determină domeniul de aplicare în spaţiu al legii
proprii şi nu se pune problema aplicării legii străine, aplicarea acesteia
fiind exclusă, de neconceput, suntem în prezenţa legilor de aplicaţie
imediată. Într-o altă opinie, se precizează că normele de aplicaţie imediată
sunt acelea care au un domeniu de aplicare în spaţiu mai mare decât ar
rezulta în mod normal prin folosirea normei conflictuale. Criteriile
formaliste nu sunt însă suficiente întrucât situaţiile în care legiuitorul
203
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp.41-42; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2011, p.24; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 38;
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 75-
78.

stabileşte domeniul de aplicare în spaţiu a unei asemenea legi sunt

puţine.204
Criteriile tehnice. Prin folosirea acestor criterii s-a încercat apropierea
normelor de aplicaţie imediată fie de normele teritoriale, fie de normele de
ordine publică. Deci, s-au format două opinii. Într-o primă opinie se
consideră că sunt norme de aplicaţie imediată normele teritoriale
punându-se semnul egalităţii între normele de aplicaţie imediată şi cele
teritoriale (lex fori, lex rei sitae, locus rigit actum, lex domicilii). Acestei
opinii i se aduc următoarele critici: legile teritoriale nu sunt toate de
aplicaţie imediată, spre exemplu regula lex rei sitae. Într-o altă opinie se
consideră că, legile de aplicaţie imediată sunt cele de ordine publică. În
ceea ce priveşte analiza normelor de aplicaţie imediată ca norme de
ordine publică, trebuie să se facă întâi distincţie întree normele de ordine
publică în dreptul intern şi normele de ordine publică în dreptul
internaţional privat. Trebuie menţionat că, normele de aplicaţie imediată nu
pot fi asimilate normelor de ordine publică din dreptul intern întrucât nu
orice normă imperativă care aparţine ordinii publice este şi normă de
aplicaţie imediată. Totuşi normele de aplicație imediată se disting de
normele de ordine publică din dreptul internaţional privat. Ca atare,
împotriva acestei opinii se aduc următoarele argumente: aplicarea ordinii
publice în dreptul internaţional privat presupune desemnarea prealabilă a
legii străine, pe când legile de aplicaţie imediată presupun că exprimă
interese atât de importante în domeniul lor de acţiune încât nu se poate
desemna şi aplica o lege străină. De asemenea, trebuie avut în vedere că
în situaţia în care cele două noţiuni au acelaşi înţeles una dintre ele este
inutilă deoarece nu serveşte la nimic. Normele de aplicaţie imediată
înlătură incidenţa normelor conflictuale. În cazul acestora nu are
semnificaţie care sunt prevederile legii străine deoarece luarea în
considerare a dispoziţiilor lex fori se impune în toate circumstanţele.205
Criteriile finalist. Susţinătorii acestei opinii afirmă că sunt norme de
aplicaţie imediată acele norme care exprimă un interes social deosebit şi
care se aplică în principiu, pe teritoriul statului respectiv, persoanelor
juridice, raporturilor juridice ce se au in vedere, ele înlăturând conflictul de
legi. Deci, legea forului se aplică după propriile ei dispoziţii. Cei care critică
această opinie arată că nu se oferă un criteriu concret cu ajutorul căruia să
se poată determina legile de aplicaţie imediată. Între aceste legi şi cele
care nu au asemenea caracter există numai o diferenţă de măsură şi nu
una calitativă.
204
„Unele norme juridice îşi determină domeniul de aplicare în spaţiu, fără a fi norme de aplicaţie imediată.
Aşa sunt de exemplu, normele juridice care se iau in considerare numai într-o anumită regiune. Aceste
norme, pot eventual, să se aplice în cazul în care norma conflcituală a forului trimitela legea căreia ele
aparţin.” Apud nota de subsol nr. 2, din, S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
205
A se vedea, în sensul identitţii între normele de aplicaţie imediată şi normele de ordine publică în dreptul
internaţional privat, V., Henze. La reglementation francoise des contrats internationaux, GLN, Paris, pp.
170-191 apud S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013,p. 78.

În concluzie, literatura de specialitate206 precizează: „caracterizarea

unei norme juridice ca fiind o normă de aplicaţie imediată nu se paote
realiza decât prin analizarea fiecărei prevederi legale în parte, neexistând
criterii bine conturate, care să poată fi luate în considerare pentru toate
ipotezele. Criteriile finaliste şi cele formaliste pot să fie folosite, ca repere
totuşi, de către organele de jurisdicţie. Totodată, se poate observa că
normele imperative care sunt şi norme de aplicaţie imediată sunt întâlnite
în principiu în materiile unde se oferă părţilor posibilitatea de a se
desemna legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate.”
4.3.2.2. Definiţia normei de aplicaţie imediata sau necesară
În literatura de specialitate „normele de aplicaţie imediata sau

necesară” sunt definite ca fiind acele norme materiale, aparţinând
sistemului de drept intern al statului forului care, dat fiind gradul lor înalt de
imperativitate, se aplică cu prioritate (imediat), unui raport juridic
internaţional (cu element extranietate), atunci când acel raport juridic are
un anumit punct de legătură concret cu ţara forului, excluzând în acest fel
conflictul de legi şi deci aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale. 207
Literatura de specialitate franceză defineşte normele de aplicaţie
imediată ca fiind normele a căror respectare este necesară pentru
salvgardarea organizării politice, sociale sau economice a statului.208
Art. 2566 alin. (1) C. civ. cu denumirea marginală ”Normele de
aplicație imediată” dispune: „Dispoziţiile imperative prevazute de legea
romană pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
extraneitate se aplică in mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente
prevederile prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile.”
Din dispoziţiile alin. (1) ale art. 2566 din Codul civil observăm că,
normele imperative aparţinând legii forului (române) care reglementează
un raport juridic cu element de extraneitate se aplică in mod prioritar fiind
exclusă aplicarea dispoziţiilor din Cartea a VII-a din Codul civil care
reglementează determinarea legii aplicabile.
În plan european normele de aplicaţie imediată sunt definite de art. 9
alin.(1) din Regulamentul Roma I209ca fiind acele norme „a căror
respectare este privită drept esenţială de către o anumită ţară pentru
salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială
sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile
oricărei situaţii care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea
aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament”.
206
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
p. 78.
207
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 38
208
Ph., Francescakis. Quelques precisions sur les lois d application immediate le leurs rapports avec les
regles de conflictde loisin Revue crituque de dorit international prive, 1966, pp.1-12.
209
Regulamentul (CE) Nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).

Se observă că normele de aplicaţie imediată constituie excepţia de la

regula aplicării normelor conflictuale în raporturile de drept internaţional
privat.
Normele de aplicaţie imediată sunt, în principiu, luate în considerare
atât în cazul raporturilor juridice interne, cât şi în cazul raporturilor juridice
cu element de extranietate.
În doctrină şi practica judiciară au fost considerate norme de aplicaţie
imediată prevederi legale referitoare la: operaţiunile valutare, domeniul
concurenţei, protecţia consumatorilor, ocrotirea salariaţilor care încheie
contracte de muncă.210
În general normele de aplicaţie imediată stabilesc domeniul propriu
de aplicare în cazul raporturilor juridice cu element de extranietate, prin
referire la un criteriu teritorial (domiciliul sua reşedinţa unei persoane, locul
încheierii unui act juridic ori a săvârşirii unui fapt juridic locul situării unui
bun) şi mai rar în funcţie de criteriul naţionalităţii (cetăţeniei).
Organele jurisidcţionale sunt cele care stabilesc în practică care sunt
normele de aplicaţie imediată dar, în anumite situaţii legiuitorul este cel
care dispune că anumite norme juridice sunt de aplicaţie imediată.
În literatura de specialitate se pune întrebarea: Organele de
jurisdicţie trebuie să ia în considerare norme străine de aplicaţie de
imediată?
Art. 2566 din C. civ. alin. (2) prevede: „Pot fi aplicate direct şi
dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru reglementarea
unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă
strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o
impun. In acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor
dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau
neaplicarea lor. ” Deci, alin. (2) al art. 2566 din Codul civil ne răspunde la
această întrebare arătând că există şi posbilitatea aplicării normelor
imperative care aparţin lex causae (legii altui stat) pentru reglementarea
unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă
strânse legături cu legea acelui stat iar interesele legitime ale părţilor o
impun dar, condiţia este de a avea în vedere obiectul şi scopul acestor
dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau
neaplicarea lor.
Art. 9 alin. (2) din Regulamentul Roma I prevede: „Prezentul
regulament nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea
instanţei sesizate.” Din acest aliniat rezultă că, normele de aplicaţie
imediată din legea instanţei sesizate au prioritate în raport cu dispoziţiile
imperative ale legii contractului sau cu normele de aplicare imediată
străine.
Art. 9 alin. (3) din Regulamentul Roma I dispune: „ Este posibilă
aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea ţării în care
210
A se vedea D., Holleaux. J., Foyer. G., de Geouffre de la Pradelle. Droit international privé, pp. 322-323
apud S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.
76.

obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în
măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează
nelegalitatea executării contractului. Pentru a decide dacă aceste dispoziţii
să fie puse în aplicare, se ţine cont de natura şi de obiectul acestora,
precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor.” Din aceste dispoziţii
reiese că normele de aplicare imediată ale legii ţării în care obligaţiile care
rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în raport cu
dispoziţiile imperative ale legii forului dacă prin aceste norme de aplicare
imediată antrenează nelegalitatea executării contractului dar trebuie să se
ţină seama de natura şi de obiectul acestora, precum şi de consecinţele
aplicării sau neaplicării lor.
Doctrina211 în unanimitate apreciază că, în condiţiile existenţei a
numeroase norme de aplicaţie imediată în cadrul sistemelor juridice ale
statelor, ar fi dificil să se susţină ideea ignorării acestora de către organele
de jurisdicţie. Prin asemenea, norme se asigură, în principiu, ocrotirea
unor interese private, iar neaplicarea lor ar putea să constituie un indiciu al
unei poziţii potrivnice faţă de obiectivele urmărite de către legiuitorul străin
la adoptarea normelor respective. Or, scopurile avute în vedere de către
legiuitorul străin pot sa fie asimilate celor urmărite la edictarea normelor de
aplicaţie imediată ale forului.
De altminteri, nu s-ar justifica, bunăoară, nesocotirea normelor
străine de aplicaţie imediată adoptate pentru protecţia consumatorilor
dacă interesele protejate prin acestea au relevanţă în cauză. În plus,
luarea în considerare a normelor străine de aplicaţie imediată creează un
climat favorabil punerii în practică de către organele de jurisdicţie străine
în contextul cooperării pe plan internaţional, a normelor de aplicaţie
imediată ale forului.212
În situaţia în care norma de aplicaţie imediată aparţine lex causae
literatura de specialitate213 face următoarele precizări:
Lex causae va fi luată în seamă de catre organul de jurisdicţie
deoarece norma conflcituală a forului trimite la sistemul de drept străin în
ansamblul său;
În anumite situaţii norma de aplicaţie imediată poate să nu cuprindă
în domeniul său faptele care sunt aduse în atenţia organului de jurisdicţie.
Ca atare, lex causae va conţine o altă reglementare aplicabilă raportului
juridic cu element de extraneitate;
În situaţia în care norma de aplicaţie imediată aparţinând lex causae
nu exclude luarea ei în considerare referitor la raportul juridic dedus
judecăţii organul de jurisdicţie va trebui să hotărască dacă norma de
aplicaţie imediată respectivă va pusă în practică în acel litigiu. Spre
exemplu, în situaţia în care lex causae este legea franceză, organul de
211
p. 78.
212
A se vedea H., Batifol. P., Lagarde. Traite de dorit international prive, tome I, LGDJ, Paris 1993, pp. 124-
130.
213
p. 79.

jurisdicţie va fi necesar să stabilească dacă reglementările legale

privitoare la clauzele de indexare se aplică – în circumstanţele în care prin
aceste dispoziţii se urmăreşte evitarea creşterii inflaţiei – contractelor care
se execută în întregime în afara Franţei;
În anumite situaţii norma de aplicaţie imediată aparţinând lex causae
poate să intre în conflict cu o norma de aplicaţie imediată a forului. În
această situaţie va avea proritate norma de aplicaţie imediată a forului
întrucât aceasta exprimă interesele economico-sociale deosebite ale ţării
organului de jurisdicţie;
În situaţia în care norma de aplicaţie imediată a forului care se află în
conflict cu norma de aplicaţie imediată aparţinând lex causae va fi
înlătuartă dacă aceasta contravine ordinii publice de drept internaţional
privat a ţării forului.
Normele de aplicaţie imediată care nu aparţin lex causae sunt
reglementate în diverse acte normative cum ar fi: Convenţia UNESCO
asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi împiedicarea
operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate a bunurilor
culturale214 care conține prevederi referitoare la respectarea mutuală de
către statele contractante a interdicţiilor pe care pot sa le instituie referitor
la exportul bunurilor culturale; Convenţia UNIDROIT privind bunurile
culturale furate sau exportate ilegal215 se aplică, între altele, bunurilor
culturale scoase de pe teritoriul unui stat contractant cu încălcarea
legislaţiei sale prin care se reglementează exportul de bunuri culturale;
etc.
4.4. Alte norme aplicabile raporturilor juridice cu element

de extraneitate
Normele conflictuale sunt înlăturate şi în situaţia în care normele

materiale au fost unificate printr-o convenţie internaţională. În această
situaţie nu există conflict de legi deoarece se aplică normele din tratatul
respectiv pe care le numim norme materiale uniforme. Spre exemplu, art.
33 alin. (1) din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 din 22
decembrie 2000216 (aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
dispune că: „O hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută
de celelalte state membre fără sa fie necesar să se recurgă la vreo
procedură specială”.
Normele materiale uniforme sunt luate in consideraţie doar dacă
organul de jurisdicţie investit cu soluţionarea litigiului aparţine statului care
214
Adoptata de Conferinta ONU pentru Educatie, Stiinta si Cultura la Paris din 14 noiembrie 1970 si ratificată
de Romania prin Legea nr. 79/1993 publicata in M. Of. , Partea I, Nr. 268 din 19.11.1993
215
România a ratificat Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, adoptată la
Roma la 24 iunie 1995, prin Legea nr. 149 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 176 din 30 iulie
1997.
216

a ratificat convenţia internaţională. Spre exemplu in cazul Tratatului dintre

România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele
civile doar organul de jurisdicţie român sau ucrainian are competenţa de a
soluţiona litigiul ivit între un cetăţean român și unul ucrainian. Per a
ccontrario organele de jurisdicţie din ţări terţe vor rezolva litigiul
raportându-se la normele conflictuale proprii.
Există situaţii în care organele de jurisdicţie ale statului care a
ratificat convenţia internaţională aplică dispoziţiile acesteia ca urmare a
trimiterii realizată de norma conflictuală din sistemul de drept al ţării
respective. Spre exemplu, conform art. 2612 C. civ, „Legea aplicabilă
obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului
Uniunii Europene.”
4.5. Legea aplicabilă
Legea la care trimite norma conflictuală este sistemul de drept cu

care face legătura prin punctul de legătură.
În literatura de specialitate există aşa cum precizam şi la începutul
secţiunii două curente: un prim curent217 care susţine că lex causae este
al treilea element al normei conflictuale şi prezintă o importanţă „capitală”
atunci când legea aplicabilă este legea străină şi un al doilea curent care
susţine că lex causae nu este element structural al normei conflictuale
(indiferent dacă este în discuţie o lege română sau o lege străină). În
acest sens se arată că sistemul de drept la care norma conflictuală trimite
prezintă o însemnătate deosebită în dreptul internaţional privat deoarece
determinarea acestuia constituie finailtatea normei conflictuale, iar în
temeiul său se reglementează în principiu, raportul juridic cu element de
extraneitate. Acest sistem de drept se numeşte „legea aplicabilă” sau
„legea cauzei” (lex causae).
Autorii eleveţieni admit că structura normei conflictuale conţine 3
elemente:
- raportul de bază;
- punctul de legătură sau indicile de localizare;
- sistemul de drept desemnat sau autoritatea competentă.218
Raportul de bază înglobează în mod abstract şi pentru un număr
nedeterminat de cazuri, situaţii aproximativ identice existente în sisteme
de drept diferite. Punctul de legătură este elementul prin care raportul de
bază intră în relaţii cu un sistem de drept, iar al treilea element este lex
causae.219
217
F., Knoepfler. P., Schweizer. Precis de droit international prive, Editura Staempfli&CIE Sa, Berna, 1990,
p. 94 apud. O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
218
2008, p. 50.
219
F., Knoepfler. P., Schweizer. Precis de droit international prive, Editura Staempfli&CIE Sa, Berna, 1990,
pp. 81-82; pp. 85-87 apud. O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,

4.6. Sfera raporturilor juridice cu privire la care pot exista

norme conflictuale220
Normele conflictuale există doar în acele materii în care pot să apară

conflicte de legi admiţându-se luarea în considerare şi aplicarea legii
străine.
În materie penală, administrativă, fiscală, etc., care sunt guvernate în
exclusivitate de legea forului, nu pot exista norme conflictuale.
1. Ce se înțelege prin conținutul dreptului internațional privat?

................................................................. ...........
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
2. Cum este definită norma conflictuală?
............................................................................
............................................................................
.................................................................. ..........
............................................................................
..........................................................................
3. Care sunt izvoarele normelor conflictuale?
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
4. Prezentați și explicați structura normei conflictuale.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
5. Ce se înțelege prin conținutul normei conflictuale?
............................................................................
............................................................................
............................................................................
220
D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p. 28.

............................................................................
..........................................................................
6. Să explice și să înțeleagă legătura normei conflictuale.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
7. Prezentați și analizați punctele de legătură.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
8. Dați exemple de puncte de legătură.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
9. Ce înțelegeți prin norme materiale?
............................................................................
............................................................................
................................................................... .........
............................................................................
..........................................................................
10. Ce norme mai pot fi aplicate raporturilor juridice cu element de extraneitate?
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
11. Care este legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate?
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................

Natura, autonomia și metodele dreptului internațional privat
Capitolul 5
NATURA, AUTONOMIA ŞI METODELE DREPTULUI
INTENAŢIONAL PRIVAT 221
CONŢINUT
5.1. Natura dreptului internaţional privat

5.2. Autonomia dreptului internaţional privat
5.3. Metode de reglementare în dreptul internaţional privat
OBIECTIVE
Studiul capitolului va avea ca obiective:

 Să înţeleagă şi să explice natura dreptului internaţional privat;
 Să înţeleagă şi să explice autonomia dreptului internaţional privat;
 Să înțeleagă și să explice metoda normelor conflictuale;
 Să înțeleagă și să explice metoda normelor materiale.
5.1. Natura dreptului internaţional privat

5.1.1. Aspecte privind natura dreptului internaţional privat
în literatura de specialitate străină
Doctrina europeană la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX acorda

o importanţă deosebită lămuriri naturii juridice a dreptului internaţional
privat răspunzând următoarelor întrebări:
 disciplina drept internaţional privat este de drept intern sau de
drept internaţional?;
 aparţine dreptul internaţional privat dreptului privat sau dreptului
public?;
 este dreptul internaţional privat o ramură de drept sau nu este
dreptul internaţional privat ramură de drept?222
221

222
P., Lerebours-Pigeonniere. Yvon, Loussouarn. Droit international privé, Dalloz, Paris, 1962 pp. 63-67
apud. I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 51-52; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura

Prima şi cea mai veche problemă legată de stabilirea naturii dreptului

internaţional privat: drept public sau drept privat.
Friedrich Karl von Savigny în lucrarea System des heutigen
Romischen Rechts susţine natura de drept privat şi de apartenenţă la
dreptul intern al fiecărui stat a dreptului internaţional privat fiind justificată
atât prin particularismul soluţiilor conflictualiste, din judecarea litigiilor de
către tribunale naţionale şi reglementarea condiţiei juridice a străinului prin
norme statale interne, expresie a suveranităţii de stat, cât şi de calitatea
subiectelor de drept: persoane fizice şi persoane juridice de drept privat.223
Pasquale Fiore se detaşează net de opinia majorităţii autorilor din
epoca sa susţinând că dreptul internaţional privat este distinct atât de
dreptul civil - care reglemenetază raporturile juridice de drept privat între
indivizi din interiorul statului - cât şi de dreptul internaţional public - care
reglementează raporturile dintre state - considerând astfel, dreptul
internaţional privat o disciplină de sine stătatoare.224
F. Luarent consideră că, dreptul internaţional privat rămâne o ramură
a dreptului public în ciuda diferenţelor dintre reglementările relative
referitoare la raporturile dintre state şi cele dintre indivizi în relaţiile
internaţionale. Raportând dreptul internaţional privat la dreptul civil
consideră că dreptul internaţional privat are un caracter extern, în timp ce
dreptul civil are un caracter intern.225
Juriştii din Ţările de Jos au afirmat natura de drept privat a dreptului
internaţional privat prin definiţia pe care o dau dreptului internaţional
privat: ”ansamblul principiilor care determină legea aplicabilă fie relaţiilor
juridice între persoane aparţinând unor state diferite sau teritorii diferite, fie
actelor făcute în ţară străină, fie, în toate cazurile unde apare problema
aplicării legii altui stat pe teritoriul unui stat”.226
Armand Laine susţine natura de drept privat și de drept intern a
dreptului internaţional privat precizând că ”dreptul internaţional privat
reglementează raporturile ce se încheie între state privind interesele
subiectelor private de drept, cu ocazia conflictului de legi.”227
Andre Weisss chiar dacă consideră dreptul internaţional privat
ramura a dreptului intern prin definiţia pe care o dă dreptului internaţional
privat ”ca ansamblul de reguli aplicabile soluţionării conflictelor ce pot să
apară între suveranităţi datorită legilor interne şi intereselor private ale
naţionalilor”, el susţine natura de drept public al acestuia.228
Universitaria, Craiova, 2002, pp. 154-160; E., Ungureanu. A.,C., Tătar. Drept internaţional privat. Partea
generală actualizată, Editura Lumen, Iaşi, 2014, pp.25-28.
223
B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p.154.
224
B., P., Fiore. Droit international prive, Durand -Pedone Lauriel, paris, 1975, p.3 apud B., M., C., Predescu.
Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 154.
225
F., Laurent. Droit civil international, Bruxelles-Paris, 1880-1881 apud B.,M.,C., Predescu. Drept
internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, pp. 154-155.
226
T., M., C., Aser. Alphonse Rivier. Elements de droit international prive B.,M., C., Predescu. Drept
internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 155.
227
A.Laine. Introduction on droit international prive, Tome I, paris, Librairie Cotllion, 1888, p.1 apud .B,M., C.,
Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 155.
228

Alberic Rolin consideră că ”există un drept general, care cuprinde

reguli stabilite de toate statele, cum ar fi locus rigit actum, iar pe de altă
parte un drept internaţional local sau special ce cuprinde soluţiile date de
fiecare stat în privinţa raporturilor internaţionale dintre indivizi, remarcând
faptul că dreptul internaţional privat, nu are un caracter universal, el
limitându-se la dreptul pozitiv al fiecărui stat.”229
F. Surville si F. Arthuys au definit dreptul internaţional privat ca
„ansamblul principiilor care se aplică între popoare şi subiectele
aparţinând diverselor popoare”.230 Astfel, ei au âmpărtăşit opinia integrării
dreptului internaţional privat în dreptul internaţional pblic cât şi ideea că
dreptul internaţional privat nu este o ramură de sine stătătoare,
considerând reglementările de drept privat doar un aspect a
reglementărilor de drept public.
Antoine Pillet a împărtăşit concepţia universalistă, de drept
internaţional asupra soluţiilor conflictualiste.
J.P.Niboyet arătând că „dreptul internaţional privat este ramura
dreptului public ce are ca obiect stabilirea naţionalităţii indivizilor,
determinarea drepturilor de care se bucură străinii, rezolvarea conflictelor
de legi relative la naşterea sau exerciţiul drepturilor şi asigurarea
respectării acestor drepturi”. El susţine natura de drept public a acestei
ramuri juridice plecând de la ideea că este o problemă a suveranităţii
statului calificarea conflictului de legi. Disitnsul autor, consideră că în ciuda
reglemantărilor internaţinale, soluţiile conflictualiste şi condiţia juridică a
străinului rămân strict de drept naţional, ca atare suntem în prezenţa unui
drept intern al statelor.231
Dupa a doua jumătate a secolului al XX-lea reputatul jurist german
Savigny a arătat că la stabilirea legii aplicabile unui anumit raport juridic
problema este determinarea domeniului de drept care să corespundă cu
natura proprie şi esenţială a acelui raport.
Conflictul de legi este un conflict de interese, în sensul interesului
statului de a reglementa raporturile juridice cu element de extraneitate
care au legătură cu propriul sistem de drept. Legiuitorul indică situaţiile în
care oferă posibilitatea că o lege străină să fie aplicată în locul legii forului
sau ca o speţă să fie judecată pe un teritoriu străin şi să producă efecte pe
teritoriul propriu, având în vedere doar interese particulare, care sunt
esenţiale pentru respectarea drepturilor subiective ale persoanelor, nu şi
interese generale, naţionale, situaţie în care nu se permite aplicarea legii
străine. Legea străină se aplică în temeiul autorităţii conferite de normele
conflictuale ale forului dacă drepturile subiective ale părţilor sunt mai bine
229
230
F., Surville. F., Arthuys. Cours Elementaire de dorit international prive, Rousseau, Paris, 1910, p.3 apud
prive B.,M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 155.
231
J., P., Niboyet. Manuel de droit international prive, Recueil Sirey, Paris, 1928, p.1.

ocrotite de legea străină care are un interes mai mare de a reglementa

acel aspect al raportului juridic. Teza conflictului de legi ca fiind un conflict
de interese susţine natura de drept privat a acestei ramuri juridice.232
Dreptul internaţional privat este o ramură a dreptului intern deoarece
reglementările de drept internaţional privat au în vedere situaţii juridice
particulare fecarui sistem juridic formând astfel obiectul unei ramuri interne
componentă a sistemului juridic al fiecarui stat. Chiar daca întâlnim unele
soluţii conflictualste comune diferitelor sisteme de drept, ele nu sunt soluţii
între state că să dobândească un caracter internaţional ci sunt soluţii ale
statului pentru rezolvarea raporturilor juridice stabilite de particulari în
relaţiile internaţionale ale acestora. În această situaţie, judecând prin
prisma propriilor interese de reglementare juridică, legiuitorul naţional va
stabili normele juridice, fie de aplicare imediată, fie norme conflictuale, prin
care va rezolva raporturile juridice cu element de extraneitate.
5.1.2. Aspecte privind natura dreptului internaţional privat

potrivit literaurii de specialitate române
Literatura juridică română233 precizează că discuţiile legate de locul

dreptului internaţional privat în sistemul dreptului au în vedere dacă
această disciplină:
 aparţine dreptului intern sau aparţine dreptului internaţional;
 face parte din dreptul public sau dreptul privat;
 este sau nu este ramură de drept. Astfel, vom răspunde la
următoarele întrebări:
1. Dreptul internaţional privat aparţine dreptului intern sau dreptului
internaţional ?
I. Pentru teza - dreptul internaţional privat este drept intern se invocă
următoarle argumente:
 izvoarele interne sunt preponderente faţă de cele internaţionale,
 sistemul de soluţionare a conflictelor de legi are caracter naţional
(acest caracter are şi condiţia juridică a străinului şi conflictul de jurisdicţii).
II. Pentru teza - dreptul internaţional privat este drept internaţional se
invocă următoarle argumente:
 caracterul naţional al sistemului de soluţionare a conflictelor de
legi nu exclude respectul voinţei altor state;
 aplicarea legii străine nu însemană că ea face aprte din dreptul
forului;
 condiţia juridică a străinului prezintă particularitatea că ţine seama
de reglementarea internaţională.
232
233
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 51-52

III. În cea de a treia teză se consideră că dreptul internaţional

privat este drept intern prin izvoarele sale şi un drept internaţional prin
obiectul său, respectiv prin elementul de extraneitate.
2. Dreptul internaţional privat face parte din dreptul public sau dreptul
privat?
I. Pentru teza - dreptul internaţional privat este drept public se invocă
 condiţia juridică a străinului şi conflictul de jurisdicţii aparţin
dreptului public;
 sistemul de soluţionare a conflictelor de legi se apropie de dreptul
public în măsura în care se ţine seama de factorul politc.
II. Pentru teza - dreptul internaţional privat este drept privat se invocă
 obiectul său de reglementare îl consituie raporturile de drept
privat;
 metoda de reglementare se apropie de aceea a dreptului privat;
 condiţia juridică a străinului se referă la drepturile private ale
străinului;
 conflictul de jurisdicţii constituie o proiectare în relaţiile
internaţionale ale dreptului judiciar intern, fiind discutabil dacă acesta din
urmă aparţine dreptului public.
3. Este dreptul internaţional privat ramură de drept sau nu este
ramură de drept?
În privinţa răspunsului că dreptul internaţional privat este nu este
ramură de drept s-au conturat următoarele opinii:
a. prima opinie consideră că dreptul internaţional privat face parte din
dreptul civil invîcându-se că ambele discipline au ca obiect raportul juridic
civil cu deosebirea că dacă dreptul civil se referă la raportul juridic de drept
civil intern, dreptul internaţional privat se referă la raportul juridic cu
element de extraneitate. Deci, obiectul acestei discipline este un raport
juridic civil, însă acţiunea lui se desfăşoară în cadrul internaţional şi nu în
cadrul intern;
b. cea de a doua opinie consideră că dreptul internaţional privat face
parte din dreptul internaţional în sensul larg al cuvântului. În sprijinul
acestei opinii se aduc următoarele argumente:
 raporturile de drept internaţional privat presupun alături de
subiectele din acel raport şi existenţa statului care poate interveni pe cale
diplomatică transformând litigiul în conflict între state. Acestui argument i
se pot aduce următoarele obiecţii: chiar dacă este posbil ca în privinţa unui
raport juridic cu element de extraneitate să se nască un litigiu, nu
înseamnă că acest litigiu se transformă în conflict între state, acesta ar fi
un fenomen neobişnuit de a acţiona atât din punct de vedere politic cât şi
din punct de vedere juridic iar intervenţia diplomatică s-ar putea explică
doar dacă odată cu încălcarea normelor de drept internaţional privat s-ar
încălca şi normele dreptului internaţional public; normele dreptului

internaţional privat reglementează şi raporturi juridice la care nu participă

străinul, deci elementul de extraneitate constă în altceva decât părţile lui
(spre exemplu existenţa unui bun imobil într-o altă ţară);
 unul din izvoarele principale ale normelor dreptului internaţional
privat îl formează convenţia internaţională. Literatura de specialitate
precizează că natura normelor de drept internaţional privat nu este
determinată de caracterul izvoarelor sale, ci de relaţiile care formează
obiectul reglementării sale. Astfel, există convenţii internaţionale care se
referă la căsătorie, divorţ, etc., fără ca acestea să devină problemă de
drept internaţional;
 unele norme ale dreptului internaţional privat constituie aplicaţii ale
principiilor dreptului internaţional public. Literatura de specialitate
precizează că ne aflăm în prezenţa legăturii, corelaţiei dintre cele două
discipline aşa cum dreptul internaţional privat are legături, corelaţii şi cu
alte discipline spre exemplu: drept civil, dreptul familiei, drept procesual
civil, dreptul muncii, etc.;
 atât dreptul internaţional privat cât şi dreptul internaţional public
apar în cadrul relaţiilor internaţionale, dar fiecare dintre aceste discipline
îşi are particularităţile sale în privinţa obiectului de reglementare.
4. Este dreptul internaţional privat ramură de sine stătătoare a
dreptului?
Împărţirea sistemului de drept în ramuri de drept sine statătoare se
face în funcţie de următoarele criterii:234 obiect de reglementare,235
metodă de reglementare,236 calitatea subiectelor,237 caracterul
normelor,238 specificul sancţiunilor,239 principiile care stau la baza acelei
ramuri de drept,240 etc..
234
A se vedea pentru amănunte Gh., Beleiu. Drept civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1987, pp.328-330; G., Boroi. C., A., Anghelescu. Curs de Drept civil. Partea generală, Editura
Hamangiu, ediţia a II-a, Bucureşti, 2012, pp. 1-50.
235
Obiectul dreptului civil este alcătuit din raporturi patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale (personale
nepatrimoniale) care i-au nastere fie între persoane fizice, fie intre persoane juridice, fie între persoane fizice
si persoane juridice.
236
Metoda de reglementare a unei ramuri de drept se întelege pozitia părtilor participante la raportul juridic,
care poate fi de egalitate sau de subordonare.
237
În dreptul civil, poziţia părtilor este de egalitate juridică, ceea ce înseamnă că niciuna din părţi nu se
subordonează celeilalte.În dreptul civil subiectele nu au o calitate specială astfel acestea sunt: persoane
fizice şi persoane juridice spre deosebire de alte ramuri de drept în care subiectele au o anumită calitate (de
exemplu în dreptul constituţional cel puţin un subiect este organ administrativ de stat). Persoana fizică
reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi si obligaţii civile. Persoana juridică reprezintă colectivul
de oameni, care odată ce îndeplineste conditiile cerute de lege, este titular de drepturi si obligatii civile.
238
Normele de drept civil reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
239
Specifică dreptului civil este sancţiunea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat, de regulă, prin
repararea prejudiciului (pagubei) cauzate prin încălcarea respectivului drept.
240
Principiile specifice anumitor institutii din ramura dreptului civil sunt reguli de bază care se aplică numai
într-o institutie sau în mai multe institutii ale dreptului civil. O institutie de drept civil reuneste un grup de
norme juridice civile, care reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, precum: raportul juridic
civil, actul juridic civil, dreptul de proprietate, succesiunea, contractele, prescriptia extinctivă, s.a. Pot fi
enumerate următoarele principii specifice anumitor institutii ale dreptului civil: - principiul consensualismului,
care priveste forma actului juridic civil; - principiile fortei obligatorii, irevocabilitătii si relativitătii actului juridic
civil, care privesc efectele actului juridic civil; - principiul ocrotirii bunei credinte, care se regăseste în mai
multe institutii ale dreptului civil, precum drepturile reale, răspunderea civilă, etc;- principiul proximitătii
gradului de rudenie, specific mostenirii legale.

Caracterul de sine stătător ca ramură de drept a dreptului

internaţional privat rezultă şi din analiza comparativă a acestei ramuri de
drept cu alte ramuri de drept.
Dreptul internaţional privat este o ramură distinctă de drept întrucât
sunt întrunite trăsăturile unei discipline autonome în sistemul de drept.
5.2. Autonomia dreptului internaţional privat
Dreptul internaţional privat este o ramură de sine stătătoare în cadrul

sistemului de drept roman deoarece:241
 Are un obiect propriu de reglementare;
 Are metode proprii de reglementare;
 Are conţinut propriu de reglementare;
 Calitatea subiectelor de drept;
 Poziţia juridică a subiectelor de drept.
1. Obiectul de reglementare al dreptului internaţiona privat242
Literatura de specialitate precizează că, obiectul dreptului
internaţional privat este constituit din relaţiile de drept privat (adică din cele
reglementate de dreptul civil, dreptul familiei etc.) şi din alte raporturi
conexe cu ele, care au un element străin.243
2. Metode de reglemenatre în dreptul internaţional privat 244
Dreptul internaţional privat reglementează relaţiile de drept privat cu
element străin folosind două metode:
- metoda normelor conflictuale (reguli interne care trimit la legea
competentă să guverneze raportul juridic) care prezintă două variante:
 metoda normelor de aplicare imediată;
 metoda proper law;
- metoda normelor materiale (reguli interne edictate special pentru
acel raport juridic cu element străin).
3 .Conţinutul reglementării dreptului internaţional privat245
Prin conţinutul dreptului internaţional privat înţelegem totalitatea
normelor juridice care alcatuiesc această ramură de drept.246
241
D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp.12-
31; N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp.17-19. B.,
M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp.
43-77.
242
Il vom studia in amănunt la capitolul dedicat acestuia.
243
M.,V., Jakotă, Drept internaţional privat, vol. I, Editura Chemarea, Iaşi, 1997, p. 7; O. Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 12-13; D.,
Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.12; . D.-Al.,
Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.23-24.
244
Le-am dedicat un capitol separat in paginile care urmează.
245
In amanunt va fi tratat in capitolul dedicat acestuia.
246
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 25; I. P., Filipescu. A.I.
2012, p.18; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.18; O., Ungureanu.
C., Jugastru. A., Circa.Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 45.

Normele de drept internaţional privat au drept scop să indice, la un

raport juridic cu element de extranietate, care dintre legile în prezenţă pot
să se aplice, fie în momentul naşterii raportului juridic, fie în momentul
soluţionării litigiului de către instanţă, fie în orice alt moment al existenţei
raportului juridic internaţional.247
Normele de drept internaţional privat248 se clasifică în:
 norme conflictuale definite ca norme juridice specifice dreptului
internaţional privat, care desemnează legea internă aplicabilă raportului
juridic cu element de extraneitate;249
 norme materiale (substanţiale) definite ca norme aplicate direct
(nemijlocit) raportului cu element de extraneitate dedus judecăţii.
4. Calitatea subiectelor în dreptul internaţional privat
În dreptul internaţional privat ca şi în celălalte ramuri de drept
calitatea de subiect o au oamenii ca titulari de drepturi şi obligaţii (fie în
calitate de persoane fizice, fie în calitate de persoane juridice).
Totuşi ţinând cont de faptul că dreptul internaţional privat are ca
obiect raporturile juridice de drept civil în sens larg (raporturi civile,
raporturi de dreptul familiei, raporturi comerciale, raporturi de dreptul
muncii şi alte raporturi de drept privat) cu element de extraneitate,250
observăm că în anumite situaţii, subiectele trebuie să aibă o anumită
calitate (spre exemplu: copil, soţ, rudă, cetaţean, salariat, profesionist,
etc.).
5. Poziţia juridică a subiectelor de drept internaţional privat
În dreptul internaţional privat subiectele se află pe poziţie de egalitate
juridică în sensul că nu se subordonează una celeilalte.
În raporturile juridice de drept internaţional privat poziţia de egalitate
juridică o are inclusiv statul, care acţionând ca jure gestionis, participă în
raporturile cu element de extraneitate în calitate de subiect de drept
privat.251
247
2010, p. 104.
248
Ibidem.
249
D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.18.
250
Art. 2557 alin. (2) din Codul civil dispune: ”În înţelesul prezentei cărţi, raporturile de drept internaţional
privat sunt raporturi civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.”
251
A se vedea pentru amănunte Y., Eminescu, s.a. Subiectele colective de drept în România, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 51.

5.3. Metode de reglementare în dreptul internaţional privat

5.3.1. Precizări prealabile 252
Dreptul internaţional privat reglementează relaţiile de drept privat cu

element străin folosind două metode:
1. metoda normelor conflictuale (reguli interne care trimit la legea
competentă să guverneze raportul juridic) care prezintă două variante:
 metoda normelor de aplicare imediată; 253
 metoda proper law;
2. metoda normelor materiale (reguli interne edictate special pentru
acel raport juridic cu element străin).
5.3.2. Metoda normelor conflictuale
1. Noţiuni generale despre metoda normelor conflictuale

Metoda normelor conflictuale sau metoda conflictuală ori metoda
conflictualistă presupune alegerea legii competente să reglementeze un
raport juridic cu element de extraneitate cu ajutorul normei conflictuale. Cu
alte cuvinte, ori de câte ori instanţa (judecătorească sau arbitrală) are de
soluţionat un litigiu cu privire la un raport juridic cu element de extraneitate
şi sunt susceptibile de aplicare două sau mai multe sisteme de drept,
determinarea legii aplicabile se face în raport de „ceea ce zice” norma
conflictuală a forului sau altfel spus instanţa respectivă recurge la norma
conflictuală conţinută de propriul sistem de drept.254
Deci, legea astfel stabilită poate fi cea a forului (spre exemplu viitori
soţi aleg ca lege aplicabilă regimului matrimonial legea română), cea
străină (spre exemplu pentru bunul imobil se aplica lex rei sitae, adică
legea de la locul situării bunului imobil) sau ambele (caz in care fiecare
reglementează aspecte diferite de drept internaţional privat astfel, spre
exemplu capacitatea civilă este reglementată de legea naţională a
fiecăruia dintre soţi).
Normele conflictuale, sunt de regulă, norme de drept intern, stabilite
prin legislația proprie fiecărui stat. Astfel, conform dispoziţiilor din Codul
civil, normele conflictuale le găsim tratate în Cartea a VII-a intitulată
Dispoziţii de drept internaţional privat dar şi în Codul de procedură civilă.
252
A se vedea Y., Loussouarn. Cours général de droit international privé in Recuel de Cours de l Academie
de Droit International de la Haye, 1973, pp. 275-280; H., Batiffol. Les pluralisme des methodes en dorit
international prive, in Recuel de Cours de l Academie de Droit International de la Haye, 1973, pp.11, 79;
Géraud, Geouffre de la Pradelle. Marie-Laure, Niboyet. (both professors at Paris Ouest Nanterre La Défense
University), Droit international privé, 3-edition, Editura LGDJ, 2011, J., P., Niboyet, Cours de droit
international privé, Editura Serey, 1947; I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat,
ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 27-32; O., Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 16-19; D.,
Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp.15-18.
253
I., Macovei. Drept internaţional privat, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2001, pp. 16-20.
254
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 18.

Trebuie să precizăm că România a încheiat tratate de asistenţă

juridică care conţin norme conflictuale direct aplicabile înlăturând astfel
aplicarea normelor interne. Menţionăm cu titlu de exemplu: Tratatul dintre
România şi Republica Cehă privind asistenţa juridică în materie civilă.255
De asemena, normele conflictuale sunt prevăzute in diverse
convenţii internaţionale, caz în care aceste norme sunt uniforme (sau
unificate) pentru ţările cărora li se aplica acea convenţie. Menţionăm cu
titlu de exemplu: Convenţia asupra legii aplicabile regimurilor
matrimoniale, încheiată la Haga la 14 martie 1978.
La nivelul Uniunii Europene normele conflictuale pot fi cuprinse în
regulamente ce au în conţinutul lor norme conflictuale direct aplicabile
înlăturând astfel aplicarea normelor interne ale statelor membre în
domeniul de reglementare al regulamentului. Menţionăm cu titlu de
exemplu: Regulamentul (CE) nr.1393/2007 al Parlamentului European şi a
Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind comunicarea actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă.
2. Trăsăturile caracteristice ale metodei normei conflictuale
Metoda normelor conflictuale prezintă următoarele caractere:
 utilizarea acestei metode presupune alegerea sau opţiunea legii
competente, ceea ce înseamnă că de regulă norma conflictuală are
caracter bilateral;
 în situaţia în care există sisteme de drept internaţional privat
diferite competente, judecătorul forului aplică întotdeauna propria normă
conflictuală;
 norma conflictuală desemnează ca lege aplicabilă fie legea forului,
fie legea unei ţări străine.
Împotriva metodei normei conflictuale s-au emis următoarele
critici:256
 metoda are un caracter de complexitate, care ridică dificultăţi în
aplicarea practică, mai ales dacă avem în vedere că distincţia dintre
normele de fond şi normele de formă diferă de la un sistem de drept la
altul;
 metoda este incertă şi imprevizibilă deoarece în majoritatea ţărilor
normele conflictuale au origine jurisprudenţială şi nu legală. Deci, pe de o
parte, depind de instanţa care le aplică şi pe de altă parte, soluţia litigiului
se poate cunoaşte numai după determinarea şi cunoaşterea legii
aplicabile, ceea ce înseamnă că prin aplicarea aceleiaşi norme
conflictuale se ajunge la soluţii diferite ca urmare a deosebirilor între legile
aplicabile. Spre exemplu, lex partiae trimite la legea naţională a persoanei
pentru statutul personal, dar trebuie să avem în vedere că celor două
persoane de cetăţenii diferite li se aplică legi diferite (astfel francezului îi
aplicăm legea franceză iar românului îi aplicăm legea română) şi deci şi
255
Bucureşti, 11 iulie 1994) prin Legea nr. 44/27 mai 1995 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 106
din 1 mai 1995.
256
Ibidem.

soluţiile pot fi diferite (dacă litigiul se judecă în România, instanţa română

dă o anumită soluţie, iar dacă litigiul se judecă în Franţa, instanţa franceză
dă o anumită soluţie);
 metoda nu ţine seama de faptul că raportul juridic conţine
elementul (elemente) de extraneitate şi îi aplică o lege internă ca şi când
raportul juridic respectiv ar avea caracter intern.
3. Avantajele metodei normei conflictuale
Doctrina257 este de părere că pentru aprecierea corectă a metodei
normei conflictuale trebuie avute în vedere următoarele împrejurări:
 metoda normelor conflictuale presupune aplicarea legii care are
cea mai strânsă legătură cu raportul juridic în cauză;
 metoda normelor conflictuale are un caracter omogen, unitar,
corespunzând cerinţelor vieţii sociale, astfel, spre exemplu, normele
conflictuale privind starea şi capacitatea prezintă unele deosebiri faţă de
normele referitoare la contracte. De asemenea, există norme sau legi de
aplicare imediată în anumite materii considerate ca o formă a normelor
conflictuale şi metoda proper law (tot o formă a normelor conflictuale)
folosită mai ales în dreptul common law;
 pentru reglementarea raporturilor cu element de extraneitate,
dreptul internaţional privat foloseşte, deci, metode diferite, dobândind o tot
mai mare importanţă normele conflictuale uniforme şi normele materiale
uniforme.
4. Variante ale metodei normelor conflictuale
a). Metoda utilizării normelor (legilor) de aplicaţie imediată
(necesară)258
Normele (legile) de aplicaţie imediată (necesară) sunt norme
specifice fiecărui stat în parte şi care prin importanţa deosebită a lor nu
îngăduie aplicarea vreunei legi străine în materia pe care o
reglementează, înlăturând astfel chiar şi legea indicată de norma
conflictuală a statului care îi aparţine.259
Art. 2566 C. civ. cu denumirea marginală Normele de aplicaţie
imediata dispune: „Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română
pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate se
aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile
prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile. (alin. 1) Pot fi aplicate
direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul
257
Pentru amanunte a se vedea I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 27-29; O., Ungureanu. C., Jugastru. A.,
Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 18-19.
258
I.P., Filipescu., A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 19; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept
internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.16.
259
I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura Ars Longa, Iaşi, 2001, pp. 16-20.

juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime
ale părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul
acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau
neaplicarea lor.” (alin.2)
Din dispoziţiile alin. (1) ale art. 2566 din Codul civil reiese clar că
normele imperative (obligatorii) prevăzute de legea română (lex fori) se
aplică imediat nemaipunându-se problema determinării legii aplicabile
raportului juridic respectiv de drept privat.
Din dispoziţiile alin. (2) ale art. 2566 din Codul civil observăm că,
normele imperative (obligatorii) prevăzute de legea altui stat pot fi aplicate
direct, în situaţia în care raportul juridic de drept internaţional privat
prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale
părţilor o impun, dar în această situaţie, se va avea în vedere obiectul şi
scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea
sau neaplicarea respectivelor norme imperative ce aparţin acelui stat.
Norme materiale, aparţinand sistemului de drept al forului (lex fori)
care, dat fiind gradul lor accentuat de imperativitate,se iau in considerare
cu prioritate, atunci cand raportul juridic are un punct de legatura concret
cu ţara forului.
Metoda utilizării normelor (legilor) de aplicaţie imediată (necesară)
este o formă particulară a metodei normelor conflictuale întrucât implică
legătura cu forul (ca de exemplu: domiciliul ori reşedinţa obişnuită a
persoanei fizice, naţionalitatea persoanei juridice, locul situarii bunului,
încheierea actului jruidic, etc. - toate localizate în sistemul de drept al
forului). Deci, metoda utilizării normelor (legilor) de aplicaţie imediată
(necesară) presupune existenţa unei categorii speciale de legi şi anume,
cele de aplicaţie imediată şi că aplicarea normei conflictuale este
subordonată sau condiţionată de împrejurarea ca, în materia respectivă,
să nu existe o lege de aplicaţie imediată. Folosirea acestei metode are
caracter prealabil aplicării normei conflictuale în materie.
S-a arătat în doctrină260 că metoda legilor de aplicaţie imediată
comparativ cu metoda normelor conflictuale prezintă următoarele trăsături:
 metoda legilor de aplicaţie imediată exclude aplicarea legii străine,
înlăturând în acelaşi timp, incidenţa metodei normei conflictuale chiar
dacă, conflictul de legi, presupune o opţiune între legea forului şi legea
străină care se face în raport de punctul de legătură;
 metoda legilor de aplicaţie imediată ridică o problemă de
determinare a aplicării lor în spaţiu, aceste legi aplicându-se datorită
importanţei lor, acaracterului de obligativitate pe care îl prezintă. Deci, se
pleacă de la aceste legi de aplicaţie imediată pentru a vedea dacă se
aplică sau nu această lege situaţiei juridice respective (raportului juridic în
cauză), în timp ce în cazul metodei normei conflictuale se porneşte de la
situaţia juridică pentru a se vedea ce legi i se aplică în raport de punctual
260
Ibidem.

de legătură, ceea ce înseamnă un procedeu de determinare a legii

aplicabile sau de a pune problema in mod diferit;
 legile de aplicaţie imediată au caracter unilateral, in timp ce
normele conflictuale au caracter bilateral.
Literatura de specialitate precizează că normele de aplicaţie imediată
se aseamănă cu cele conflictuale, întrucât ambele au ca punct de legătură
forul şi se deosebesc prin aceea că în timp ce normele de aplicaţie
imediată (necesară) rezolvă direct litigul de drept internaţional privat,
normele conflictuale determină numai competenţa unui sistem de drept
(care poate fi sistemul de drept propriu statului respectiv, sistemul de drept
al celuilalt subiect de drept sau un alt sistem de drept strain raportului
juridic in cauză). În acest context doctrina consideră că, faţă de normele
conflictuale clasice, normele de aplicaţie imediată „sunt norme conflictuale
speciale şi excepţionale.”
b). Metoda proper law261
Considerându-se că metoda conflictualistă obişnuită nu dă rezultate
satisfăcătoare în toate cazurile de răspundere delictuală s-a elaborat
metoda proper law, care a apărut mai întâi în sistemul common law, în
materia răsspunderii civile delictuale, fiind ulterior extinsă şi la: contracte,
regim matrimonial. Astfel, în elaborarea metodei s-a avut în vedere
sistemul de determinare a legii contractului (the proper law of the
contract).
Literatura de specialitate262 consideră că metoda the proper law of
the contract este o aplicare a principiului autonomiei de voinţă a părţilor în
dreptul internaţional privat (lex voluntatis).263
Metoda proper law este o formă a metodei normelor conflictuale.
Această metodă presupune ca pentru fiecare situaţie juridică să se
determine legea aplicabilă în raport de totalitatea împrejurărilor de fapt şi a
particularităţilor pe care le prezintă deoarece legea aplicabilă poate diferi
de la o cauza la alta în aceeaşi materie. Deci, pentru fiecare speţă 264
legea aplicabilă se determină în funcţie de situaţia concretă (împrejurări de
fapt, particularităţi etc).
Comparativ cu metoda normei conflictuale care presupune aplicarea
aceloraşi dispoziţii legale pentru situaţii juridice similare (spre exemplu
261
G., Cheshire. Private International Law, I.P Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat,
ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 31-32; O., Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 19; D.,
Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.17.
262
A se vedea notele de subsol nr.6,7 ale prestigiosului prof. univ. dr. I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu, Tratat
de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 31.
263
Este vorba de unele state europene care utilizează metoda proper law în materie contractuală, în lipsă de
lex voluntatis.
264
A se vedea I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005 p. 31. Autorii citează speţa lider „Babcock V. Jackson” în care, în
executarea unui transport benevol de persoane, s-a produs un accident, punându-se problema răspunderii
juridice. În speţă, atât conducătorul autoturismului, cât şi pasagerul erau din New York; punctul de plecare şi
cel de sosire era New York, iar accidentul a intervenit în Ontario. Instanţa a aplicat legea statului New York şi
nu a statului Ontario.

pentru regimul obligaţiei rezultând din cauzarea de prejudicii se aplică

regula lex loci delict commissi) metoda proper law reclamă determinarea
legii aplicabile pentru fiecare speţă în parte.
Adepţii metodei proper law au avansat următoarele propuneri pentru
determinarea legii aplicabile:265
a) să se ţină cont de cele mai puternice puncte de legătură
identificate după gruparea şi aprecierea tuturor punctelor de legătură;
b) trebuie aplicată legea care are cel mai mare interes să
reglementeze situaţia juridică litigioasă ceea ce presupune determinarea
scopurilor legilor respective prin analiza conţinutului lor;
c) se aplică legea cea mai favorabilă părţii care trebuie protejată;
această lege trebuie să exprime ideea de justiţie, astfel cum este
concepută de instanţa investită cu soluţionarea litigiului.
Metoda proper law prezintă următoarele inconveniente:
a). soluţia nu se poate cunoaşte înainte ca o instanţă judecătorească
să se pronunţe şi să determine legea aplicabilă;
b). legea aplicabilă se determină prin compararea conţinutului legilor
în conflict, în timp ce potrivit metodei conflictualiste obişnuite determinarea
legii competente se face de norma conflictuală înainte de a se cunoaşte
conţinutul acestor legii ceea ce înseamnă că judecătorul are un rol foarte
important în determinarea legii aplicabile.266
În Codul civil sunt anumite domenii (spre exemplu, ocrotirea
minorului267, patrimoniul de afectaţiune268, actul juridic269, etc.,) în care se
aplica legea cu care situaţia juridică respectivă are cele mai strânse
legături.
De asemenea, Codul civil prin art. 2565 instituie un caz de înlăturare
excepţională a aplicării legii determinate de norma conflictuală a forului în
locul căreia se va aplica legea cu care raportul juridic prezintă cele mai
strânse legături.270
265
D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.17;
I.,P., Filipescu. A.I. Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
266
267
Art. 2578 alin. (2) din Codul civil dispune: „În mod excepţional, în măsura în care este necesar pentru
ocrotirea persoanei fizice, autoritatea competentă poate să aplice sau să ia în considerare legea altui stat, cu
care situaţia juridică prezintă cele mai strânse legături.”
268
Art. 2614 din Codul civil dispune: „Legea aplicabilă unei mase patrimoniale afectate unei destinaţii
speciale, profesionale sau de altă natură, este legea statului cu care această masă patrimonială are cele mai
strânse legături.”
269
Art. 2638 din Codul civil dispune: „ În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă
legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul
juridic a fost încheiat. (alin.1) Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei
caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită,
fondul de comerţ sau sediul social. „ (alin.2)
270
Art. 2565 din Codul civil dispune: „ În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărţi
poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu
această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături. (alin.1)
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei,
precum şi atunci când părţile au ales legea aplicabilă. (alin.2)

5. Metoda normelor materiale (substanţiale)271

Metoda normelor materiale (substanţiale) presupune existenţa
normelor materiale (substanţiale) a căror trăsătură caracteristică rezultă
din aceea că se aplică direct (nemijlocit) raportului cu element de
extraneitate dedus judecăţii.272 Reglementarea directă, prin norme
substanţiale prezintă o pondere importantă şi conferă raporturilor juridice o
reală certitudine.273
Normele materiale se împart în două categorii:274
 norme materiale interne;
 norme materiale uniforme.
1. Normele materiale interne au caracter teritorial şi exclud în
principiu aplicarea legii străine. De exemplu, norma materială prevăzută
de art. 2570 alin. (1) C. civ. stabileşte că „În sensul prezentei cărţi,
reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana îşi
are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de
înregistrare. Reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în
exerciţiul activităţii sale profesionale este locul unde această persoană are
stabilimentul său principal.”
În principiu, norma materială internă devine aplicabilă în măsura în
care norma conflictuală o declară incidentă pentru acel raport juridic.
2. Norme materiale uniforme se elaborează pe calea convenţiilor
internaţionale.
În cazul normelor materiale uniforme (adoptate prin convenţii
internaţionale) aplicarea acesteia se face independent de o normă
conflictuală. Pentru raporturile cu element de extranietate, normele
materiale uniforme constituie un drept comun special.
După natura lor normele materiale pot fi de drept civil, comercial,
administrativ, financiar, penal, etc.. (spre exemplu, dispoziţiile de drept
material privind condiţia juridică a străinului persoana fizică sau juridică).
Se impune precizarea că normele materiale (substanţiale) sunt
înţelese astfel în opoziţie cu normele conflictuale. Această noţiune este
distinctă de cea folosită în dreptul intern unde norma materială
(substanţială) este o normă care vizează fondul (spre deosebire de norma
de procedură - care se referă la formă).275
Aplicarea normelor materiale poate sau nu să depindă de o normă
conflictuală.
271
D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp.17-
18; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.11; I.,P., Filipescu. A.,I.,
2005, pp. 31-32.
272
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 31-32.; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.17.
273
I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.11.
274
I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.11; I.,P., Filipescu. A.,I.,
2005, pp. 31-32.
275
D ., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.18.

În unele situaţii, normele materiale se aplică raporturilor juridice în

temeiul unei norme conflictuale. Astfel spre exemplu, Convenţia de la
Haga din 1964 - Legea uniformă privind vânzările internaţionale de obiecte
mobile corporale stabilește normele materiale aplicabile între părţile
contractante, care au domiciliul pe teritoriul unor state diferite. Normele
materiale fiind aplicabile numai raporturilor cu element de extraneitate,
domeniul lor de acţiune se determină printr-o normă conflictuală.
În alte situaţii, normele materiale se aplică direct raporturilor juridice,
fără a fi necesară o normă conflictuală. De exemplu, Convenţia de la
Geneva din 1930 - Legea uniformă asupra cambiei si biletului la ordin,
curpindea dispoziții prin care părţile contractante se obligau să introducă
în legislaţia lor internă dispoziţiile reglementării uniforme. Normele
materiale aplicându-se raporturilor interne, dar si raporturilor cu element
de extraneitate, nu presupun o normă conflictuală.276
Ca şi regulă, norma materială internă devine aplicabilă în măsura în
care norma conflictuală o declară incidentă pentru acel raport juridic.
Astfel, de exemple sunt: Convenţia privind conflictele de legi în materia
cambiei şi biletului la ordin, încheiată la Geneva la 7 iunie 1930, Convenţia
privind conflictele de legi în materia cecului încheiată la Geneva la 19
martie 1931, etc.)277
Pentru statele membre ale Uniunii Europene, conform art. 114 din
Tratatul privind Uniunea Europeană,278 regulamentul ca act normativ cu
caracter genaral, direct aplicabil stabileşte un drept material uniform, care
înlătură de la aplicare inclusiv normele substanţiale şi procesuale de
aplicare imediată din dreptul intern.279
276
I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu.Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 31-32. Apud I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2011, p.11; Yvon, Loussouarn. Pierre, Bourel. Pascal de Vareilles-Sommieres. Droit
international privé, 10e edition, Coolection Precis Dalloz, 2013.
277
În Codul civil este dedicat camibei, biletului la ordin şi cecului Capitolul VII intitulat Cambia, biletul la ordin
şi cecul (art. 2651-2658) din cartea a VII-a Dispoziţii de drept internaţional privat. Textele propuse preiau
reglementari din: Capitolul IX din Legea nr.105/1992, Convenţia privind conflictele de legi în materia cambiei
şi biletului la ordin, încheiată la Geneva la 7 iunie 1930 şi Convenţia privind conflictele de legi în materia
cecului încheiată la Geneva la 19 martie 1931. Aceste materii fac obiectul acestor convenţii internaţionale,
la care însă România nu este parte În aceste condiţii, este evidentă necesitatea de a menţine reglementarea
în dreptul intern. De altfel, reglementarea cuprinsă în Legea nr.105/1992 în această materia preia normele
conflictuale cuprinse în cele două Convenţii de la Geneva. Cambia, cecul şi biletul la ordin sunt excluse din
sfera de aplicare a reglementărilor comunitare în materia obligaţiilor contractuale şi extracontractuale.
278
Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene , JO C 326, 26.10.2012
279
B., M.,C. ,Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010,
p. 73 apud D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p.18.

1. Definiți și explicați metoda normelor conflictuale.

................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
2. Definiți și explicați metoda normelor de aplicare imediată.
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
3. Definiți și explicați metoda proper law.
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
4. Definiți și explicați metoda normelor materiale.
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................
................................................................................


Domeniul dreptului internațional privat
Capitolul 6
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT 280
CONŢINUT
2.1. Noțiunea de domeniu al dreptului internațional privat

2.2. Instituțiile care formează domeniul dreptului internațional privat
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va ajuta la înţelegerea:

- Să înţeleagă şi să explice conflictul de legi;
- Să înţeleagă şi să explice conflictul de jurisdicţii;
- Să înţeleagă şi să explice condiţia juridică a străinului;
- Să înţeleagă şi să explice noţiunea de cetăţenie;
- Să înţeleagă şi să explice normele conflictuale de aplicare imediată.
6.1. Noţiunea de domeniu al dreptului internaţional privat
Prin domeniul dreptului internaţional privat înţelegem instituţiile

juridice care formează ramura dreptului internaţional privat şi constituie
implicit principalele materii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional
privat.281
280

281
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 25-26. B., M., C.,
Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wolters Kulwer, 2010, p. 118; I.,P., Filipescu.
A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 19; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.17.

6.2. Instituţiile care formează domeniul dreptului

6.2.1. Preliminarii
Doctrina282 din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul

secolului XX şi doctrina europeană a evidenţiat că domeniul dreptului
internarţional privat este dat de conflictul de legi, condiţia juridică a
străinului, conflictul de jurisdicţii şi determinarea naţionalităţii.
Doctrina naţională283 arată că domeniul dreptului internaţional privat
este dat de:
1. conflictul de legi;
2. conflictul de jurisdicţii;
3. condiţia juridică a străinului;
4. cetăţenia;
5. normele conflictuale de aplicare imediată.
1. Conflictul de legi
Prin conflict de legi se înţelege situaţia în care un raport cu element
de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe
legi aparţinând unor sisteme de drept diferite.
Doctrina284 în privinţa noţiunii de conflict de legi precizează că:
„Denumirea de conflict de legi nu este corespunzătoare deoarece creează
impresia că este vorba de legi aparţinând unor state deosebite şi care ar
pretinde fiecare a se aplica în cazul dat, astfel că până la urmă soluţia ar fi
în favoarea celei mai puternice. În realitate instanţa sau autoritatea ascultă
de propria lege, din care face parte norma conflictuală ce indică dreptul
aplicabil, acesta din urmă putând fi fie legea forului fie legea străină. În
acest sens nu este vorba de niciun conflict. Un stat nu poate aplica legile
sale pe teritoriul altui stat dar poate aplica, o lege străină pe teritoriul său
ori să o ia în considerare în situaţia dată. Conflictul de legi ar putea exista
din punctul de vedere al unei instanţe supranaţionale sau internaţionale.
Aşadar, noţiunea de conflict de legi exprimă numai o indoială ce stăruie în
cugetul interpretului, o luptă psihologică între raţiune care militează pentru
aplicarea uneia din legi.285 În raport de esenţa acestor instituţii, sintagma
mai potrivită este de „concurs de legi”, întrucât, în legătură cu acelaşi
raport juridic, sunt „în concurs”două sau mai multe legi aparţinând unor
sisteme de drept diferite."286
282
Savigny, Fiore. Asser, Rivier. Weiss, Laine. Surville, Arthuyis. Pillet, Laurent. Rolin, Niboyet. Watt,
Bureau. Geraud de la Geouffre de la Pradelle. Batifol. Lagarde. Audit.
283
M., V., Jakotă. T.,R., Popescu. Dragos, Al. Sitaru. I.,P., Filipescu. O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa.
S., Deleanu. D., Lupaşcu. B., M., C., Predescu. D., A., Popescu, Harosa, E., Ungureanu.
284
M., V., Jakotă, op. cit. pp. 21-22; Pierre, Arminion. Precis de droit international prive, 1947, vol: I, p. 21;
G., C.,, Cheshire, op.cit. p. 14 apud I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. op. cit. p. 35, nota de subsol nr. 3.
285
T.,R., Popescu. Drept internaţional privat. Editura Romfel, Bucureşti, 1994, p.12.
286
D., A., Sitaru, op. cit. p. 17-18.

Totuşi, doctrina în unanimitate conchide că denumirea de „conflict de

legi” este o noţiune specifică doar dreptului internaţional privat. În acest
sens literatura de specialitate287 precizează „Conflictul de legi se poate ivi
numai în domeniul raporturilor cu element de extarneitate care formează
obiectul dreptului internaţional privat. În ipoteza in care litigiul este intern,
instanţa de judecată română nuami trebuie să aleagă legea aplicabilă,
întrucât acesta este legea română. Litigiile născute din raporturi de drept
internaţional privat pun însă „probleme conflictuale” cu privire la fiecare
chestiune de drept substanţial care se ridică în cauză. Aşadar, conflictul
de legi apare în condiţiile existenţei unui raport juridic având ca participanţi
persoane fizice şi/sau juridice „private” şi a existenţei unui element de
„extraneitate”.”
Ca regulă conflictul de legi apare între legea instanţei sesizată cu
soluţionarea litigiului (lex fori) şi legea străină cu care raportul juridic are
legătură prin elementul de extranietate. Oricare dintre aceste legi este
susceptibilă de a cârmui raportul juridic respectiv. Se spune că aceste legi
se găsesc in conflict. În acest context instanţa de judecată are menirea de
a hotărî care este legea ce se va aplica raportului juridic respectiv. De
asemenea, conflictul de legi poate să apară între mai multe legi dacă
pentru diferite situaţii juridice ce pot apare sau există sunt aplicabile legi
diferite.
Conflictele de legi apar în domenii variate. În continuare vom
prezenta următoarele exemple:
Un cetăţean român se căsătoreşte cu o cetaţeană italiană, în
România, ulterior aceştia îşi stabilesc domiciliul în Maroc, unde după un
anumit interval de timp, doresc să divorţeze. În acest context va trebui să
se determine care este legea aplicabilă divorţului: legea română? legea
italiană? legea marocană?
Un litigiu judecat în România cu privire la vânzarea unui imobil situat
în Spania, act încheiat in Franţa între un cetăţean portughez şi unul italian
domiciliat in Marea Britanie. În acestă situaţie instanţa trebuie să
stabilească care sunt legile care guvernează acest litigiu ţinând cont de
faptul că există mai multe elemente de extraneitate. Astfel, având în
vedere că bunul imobil este situat in Spania, va fi competentă legea
spaniolă ca lex rei sitae, pentru aspectele care ţin de regimul juridic al
imobilului şi drepturile reale ce se pot constitui asupra lui. Se aplica legea
locului de încheiere a actului care atrage competenţa legii franceze ca
locus rigit actum pentru probelemele ce privesc forma exterioară a actului
juridic. Se aplică punctual de legătură al cetățeniei care va atrage
competenţa legii portugheze ca lege naţională lex patriae pentru
capacitatea juridică a persoanei şi respectiv domiciliul părţilor care va
atrage competenţa legii engleze ca lex domicilii pentru cetăţeanul italian.
O altă problemă pe care o ridică această speţă este cea care ţine de
condiţiile de fond şi efectele actului juridic, în măsura în care părţile nu au
287
S., Deleaunu. op. cit. pp.11-12.

stipulat legea aplicabilă că lex voluntatis, instanţa română va trebui să

determine legea contractului (lex contractus), ţinând cont de
particularităţile acestei speţe. În acest litigiu, observăm că, în afară de
legea română ca lex fori, se mai aplică patru sau chiar şase sisteme de
drept, care pentru instanţa română (for), sunt legi străine, între toate
aceste ordini juridice interne existând un conflict de legi.
În situaţia în care o Casă de Modă din România încheie un contract
cu o Casă de Modă din Italia în vederea confecţionării unui produs. În
momentul în care s-a pus problema modului în care s-au îndeplinit
obligaţiile asumate în contract s-a constatat că obligaţiile stabilite în
contract nu au fost executate în mod crespunzător de către Casa de Modă
din Italia. În această speţă instanţa română va trebui să stabilească care
este legea aplicabilă: legea română? sau legea italiană? în vederea
angajării răspunderii juridice a Casei de Moda din Italia.
În situaţia în care două nave sub pavilioane aparţinând unor ţări
diferite, spre exemplu, una dintre nave se află sub pavilion spaniol si
cealaltă navă se află sub pavilion portughez se ciocnesc în apele
teritoriale româneşti, instanţa de judecată română va trebui să stabilească
care este legea competentă să soluţioneze acţiunea în răspundere civilă
ce se va intenta.
Conflictul de legi poate să apară atât în ipoteza în care un litigiu
poate fi considerat ca fiind internaţional în orice stat (de exemplu în cazul
divorţului între două persoane cu cetăţenie diferită, cănd avem de pildă
unul cetăţean străin şi celălalt cetăţean român), cît şi în cazul în care într-o
ţară străină ar fi vorba de un litigiu intern astfel spre exemplu in cazul în
care doi cetăţeni italieni divorţează în Italia este vorba de un litigiu de
drept intern, iar dacă cei doi soţi divorţează în România este vorba de un
litigiu internaţional, din pricina elementului de extraneitate.
Conflictele de legi sunt provocate de reglementările diferite care
există în cadrul sistemelor de drept al statelor. Chiar dacă dispoziţiile
legilor în speţă sunt identice, însemnătatea determinării legii care va
guverna raportul juridic nu dispare, deoarece în situaţia în care legea
competentă este legea străină, iar nu legea forului, apar o serie de
aspecte aparte referiotare la aplicarea acestei legi. Analizând din punct de
vedere practic, este mai uşor să se determine legea competentă, decât să
se realizeze un studiu de drept comparat asupra stipulaţiilor legilor care
sunt susceptibile să cârmuiască raportul juridic respectiv.288
În doctrină s-a susţinut că problema legilor în conflict şi a legi
competente nu se mai pune dacă reglementările legale dintre statele luate
în considerare sunt aceleaşi.289 Această idee a fost reluată recent în
cadrul dreptului internaţional privat, în scopul atenuării obligaţiei
instanţelor de judecată de a aplica normele conflictuale ale ţării căreia ele
îi aparţin. Această obligaţie ar fi limitată numai la situaţiile în care ar exista
un conflict de legi „veritabil”, adică rezultatul aplicării prevederilor legilor
288
S., Deleaunu. op. cit. p. 12.
289
T., R., Popescu. op. cit. p.37.

aflate în conflict nu ar fi identic sau similar. În condiţiile în care echivalenţa

soluţiilor nu poate să fie însă dedusă din simpla împrejurare că pârârtul nu
a dovedit că dispoziţiile legii străine sunt diferite de cele ale legii forului290,
înţelegerea în mod „abstract” a conflictului de legi, independent de
conţinutul legilor în concurs, rămâne preferabilă.291
Iată de ce se consideră că termenul de „conflict de legi” este un
termen specific dreptului internaţional privat, cu un sens metaforic pentru
vorbirea curentă şi care exprimă o îndoială ce stăruie în mintea
judecătorului asupra competenţei diferitelor legi de a se aplica raportului
juridic.292 Observăm că, în funcţie de legea ţării sale, judecătorul va aplica
legea indicată de normele de drept internaţional privat din sistemul său de
drept. Astfel, până la determinarea legii aplicabile există conflict de legi.
Din momentul alegerii legii aplicabile cu ajutorul normelor conflictuale din
propriul sistem de drept, conflictul de legi va înceta să mai existe.
În cadrul Uniunii Europene, normele conflictuale sunt stabilite de
dreptul european în mod special prin Regulamentele Europene care
reprezintă instrumentul european cel mai important de armonizare a
soluţiilor juridice din statele membre spre exemplu: Regulamentul (CE) al
Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000293 (aşa numitul Bruxelles I)
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială; Regulamentului (CE) al Consiliului nr.
2202/2003 din 27 noiembrie 2003294 (aşa numitul Bruxelles II bis) privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în
materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru
abrogarea Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 1347/2000.
Conflictele de legi sunt evitate şi în situaţia în care normele materiale
sunt unificate printr-o convenţie internaţională încheiate între două state
spre exemplu: Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa
judiciară în materie civilă.295
De asemenea, conflictele de legi pot fi evitate şi în situaţia în care
normele materiale sunt unificate printr-o convenţie internaţională încheiată
între state. În această împrejurare, orice problemă s-ar ridica, în cadrul
materiei reglementate, între ţările participante la convenţie, soluţia va fi
unică. În acest sens vom menţiona următoarele convenţii internaţionale:
Convenţia de la Geneva din 1930 privind cambia şi biletul la ordin;
Convenţia cu privire la legea aplicabilă vânzăriilor internaţionale de bunuri
(15 iunie 1955), etc..
290
D., Bureau. H., M., Watt. Droit international prive, Partie generale, 2 edition, Presses Universitaires de
France, Paris, 2010, pp. 23-24; pp. 391-392 apud S. Deleaunu. op. cit. pp.12-13.
291
S., Deleaunu. op. cit. pp.12-13.
292
P., Arminjon. Precis de Droit international prive, Paris, 1947, vol. I, p.21.
293
294
JOCE, L 338 din 23.12. 2003.
295
Ratificat de România prin Legea nr. 44/1995 (M. Of. nr. 106 din 31 mai 1995).

Potrivit teoriei restrictive,296 dezvoltate în mod deosebit în Germania,

conflictele de legi constituie exclusiv obiectul dreptului internaţional privat.
Astfel, fundamentul teoriei restrictive îl constituie următoarele trăsături
specifice ale „ştiinţei conflictelor”:
Contribuţia cutumei, a jurisprudenţei şi a doctrinei este esenţială în
elaborarea normelor conflictuale deoarece izvoarele dreptului internaţional
privat sunt puţine. Ele se disting de alte materii cărora le-au fost
consacrate importante texte legislative. 297 De asemenea, un rol deosebit
de important îl au convenţiile internaţionale adoptate la Haga;
Menirea normelor conflictuale este de a determina legea aplicabilă
situaţiei juridice respective şi nu de a soluţiona litigiul. Deci, normele care
soluţionează conflictul de legi sunt norme de trimitere care se deosebesc
de normele substanţiale care reglementează direct raporturile juridice;
Având în vedere metoda utilizată soluţionarea conflictului de legi
impune, în prealabil, încadrarea situaţiei date într-o anumită categorie
juridică (contracte, familie, etc) care aparţine instituţiilor dreptului civil
intern, iar sarcina instanţelor este de a le cerceta natura. Spre exemplu,
dacă prescripţia acţiunii este calificată ca fiind o instituţie aparţinând
dreptului material atunci vom aplica legea care cârmuieşte fondul dreptului
subiectiv în discuţie (prescripţia este un mijloc de stingere a unei obligaţii
contractuale se aplică lex voluntatis), iar dacă vom considera că aparţine
dreptului procesual atunci va fi supusă legii forului (lex fori). Pe de altă
parte pentru rezolvarea conflictelor de legi este necesar să fie folosite
anumite criterii sau puncte de legătură cu care să se delimiteze câmpul de
aplicare în spaţiu a legilor în prezenţă şi să se arate care dintre acestea va
guverna domeniul respectiv, precum să se şi interpreteze raporutrile
juridice pentru a vedea în conţinutul şi legătura cărei norme conflictuale
intră. De exemplu, în materia contractelor punctul de legătură este voinţa
părţilor (lex voluntatis) iar viciile de consimţământ ţin de legea contractului.
Asemenea soluţii au fost stabilite de către instanţele de judecată şi de
către tribunalele arbitrale, pornind de la categoriile juridice cunoscute în
dreptul civil. Spre exemplu, dacă prescripţia acţiunii este calificată ca fiind
o instituţie aparţinând dreptului material, atunci vom aplica legea care
cârmuieşte fondul dreptului subiectiv în discuţie iar dacă vom considera că
aparţine dreptului procesual atunci va fi supusă legii forului;
Structura teoriei generale a conflictelor de legi presupune operarea a
următoarelor două distincţii: distincţia între crearea de drepturi subiective
şi invocarea drepturilor dobândite, în ultimul caz efectele invocării ordinii
publice fiind „atenuate” şi distincţia între normele conflictuale „ordinare”
(care se aplică în mod obişnuit) în ipoteza unui conflict de legi şi normele
conflictuale „extraordinare” (care se iau în considerare în situaţii
excepţionale). Primele sunt norme conflictuale care desemnează legea
296
Y., Loussouarn. P., Bourel. op. cit. pp. 5-7; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. op. cit. p.38; S.,
Deleanu. op. cit. pp. 14-15.
297
Spre exemplu in România până la promulgarea Legii 105/1992 dreptului internaţional părivat ii erau
rezervate câteva articole din vechiul Cod civil.

aplicabilă iar celelalte sunt norme „excepţionale” ce reglementează

instituţii care împiedică aplicarea legii străine normal competente: în cazul
retrimiterii, a invocării ordinii publice, a fraudării legii aplicabile în dreptul
internaţional privat.
Teoriei restrictive i se aduce următoarea critică „fără a pierde din
vedere instituţia conflictelor de legi care constituie nucleul dreptului
internaţional privat limitează în mod nejustificat aria acestei ramuri de
drept la conflictele de legi. În sânul oricărei discipline juridice coexistă mai
multe instituţii diferite cărora trebuie să li se acorde egală importanţă.”298
2. Conflictul de jurisdicţii
Prin conflict de jurisdicţie se înţelege situaţia în care un litigiu de
drept internaţional privat este susceptibil de a fi soluţionat de două sau
mai multe instanţe (judecătoreşti sau arbitrale) aparţinând unor state
diferite după norme de procedură proprie.
Raportul juridic cu element de extraneitate poate da naştere la
următoarele probleme de ordin procesual:299
competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat;
eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine.
a). Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat

Normele privind competenţa în dreptul internaţional privat
reglementează „conflictele de jurisdicţie” care alături de conflictele de legi,
formează principalele domenii de studiu ale dreptului internaţional privat.
Normele care relgementează competenţa jurisdicţională a instanţelor
române le găsim în Codul de procedură civilă in Titlul I „Competenţa
internaţională instanţelor române” (art.1065 - art. 1081) din Cartea a VII
numită „Procesul civil internaţional”.
Art. 1064 din Codul de procedură civilă dispune „Dispoziţiile
prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de
extraneitate în masura în care prin tratatele internaţionale la care România
este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se
prevede altfel.”
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, României îi sunt
aplicabile sub acest aspect Regulamentele adoptate de Consiliul Uniunii
Europene ca de exemplu: Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 din
22 decembrie 2000300 (aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa
298
Y. Loussouarn. P., Bourel. op. cit. p. 7 apud O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. op. cit. p.38.
299
Universul Juridic, Bucure,şti, 2005, p. 34; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 45-46; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p.p. 15-22; D D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp.33-34; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 39-42; N., Diaconu. Drept internaţional privat,
ediţia a II-a, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.43; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat.
Partea generală, Editura Wolters Kulwer, 2010, pp.84-94.
300

judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi

comercială; Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2202/2003 din 27
noiembrie 2003301 (aşa numitul Bruxelles II bis) privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie
matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea
Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 1347/2000;etc.
Totuşi potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) al Consiliului nr.
44/2001 dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru,
competenţa este determinată, în fiecare stat membru de legislaţia statului
membru în cauză, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 22 care
reglementează competenţa exclusivă, respectiv prorogarea de
competenţă.
b). Procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat
Codul de procedură civilă reglementează în Titlul II intitulat „Legea
aplicabilă procesului civil” ( art. 1082- art. 1092) din Cartea a VII care este
procedura aplicabilă în procesul civil de drept internaţional privat.
c). Eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine
În cadrul Codului de procedură civilă Titlul III este intitulat
„Eficacitatea hotărârilor străine” (art. 1093-1109) din Cartea a VII vizează
nu numai hotărârile instanţei de judecată străine ci conform art. 1093 din
Codul de procedură civilă „......, termenul de hotărâri străine se referî la
actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor
judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un
stat nemembru al Uniunii Europene.” Deci, fiecare stat are vocaţie să
desemneze autorităţile competente să intervină pentru a adopta un act de
jurisdicţie.pe de altă parte, actele notariale, nu pot fi privite ca acte de
jurisdicţie.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor statelor membre ale Uniunii
Europene (cu excepţia Danemarcei) formează spre exemplu, obiect de
reglementare al Capitolului III din Regulamentul (CE) al Consiliului nr.
44/2001 sau al Capitoului III din Regulamentul (CE) al Consiliului
nr.2201/2003.
Titlul IV este intitulat „Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor
arbitrale străine” (art.1110- 1132) din Cartea a VII din Codul de procedură
civilă. Capitolul II (art. 1123- art. 1132) din acest titlu reglementează
efectele hotărârilor arbitrale străine.
După cum ştim arbitrajul are o dublă natură - contractuală şi
jurisdicţională – iar în dispoziţiile art. 1123 din Codul de procedură civilă
face distincţie între hotărârile arbitrale străine şi cele naţionale, primele
fiind recunoscute şi executate în ţara noastră în condiţii similare celor
prevăzute în Convenţia de la New-York din anul 1958.
Dispoziţile art. 1093 din Codul de procedură civilă se referă atunci
când defineşte hotărârile străine la „autorităţi competente dintr-un stat
nemembru al Uniunii Europene”.
301
JOCE, L 338 din 23.12. 2003.

În cazul hotărârilor dintr-un stat membru al Uniunii Europene,

principalele prevederi legale aplicabile sunt cuprinse în Regulamentul
Bruxelles I.
Conflictul de jurisdicţii se soluţionează după norma juridică
aparţinând sistemului de drept al instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului
(lex fori). În măsura în care va constata că este competentă instanţa va
aplica normele procedurale din legea naţională cu privire la aspectele
procesului.
De asemenea, efectele hotărârilor străine se determină după norma
juridică proprie.
Normele juridice care soluţionează conflictul de jurisdicţii sunt norme
materiale, (substanţiale) care se aplică în mod direct raportului juridic
respectiv.
3. Condiţia juridică a străinului
Condiţia juridică a străinului reprezintă ansamblul normelor juridice
referitoare la drepturile şi obligaţiile străinului (persoană fizică sau juridică)
într-o anumită ţară.
Condiţia juridică a străinului nu se confundă cu noţiunea de
„capacitate juridică a străinului”, aceasta din urmă fiind reglementată de
norme conflictuale care fac trimitere, de regulă, la legea personală a
străinului.
Condiţia juridică a străinului este stabilită de legea statului în care
acesta se găseşte sau cu jurisdicţia căruia are legătură. Ea este
determinată prin norme juridice materiale aparţinând fie dreptului intern, fie
rezultând din izvoare internaţionale (ca de exemplu tratatele şi convenţiile
de asistenţă juridică, tratatele şi convenţiile de evitare a dublei impuneri,
tratatele de cooperare tehnico-ştiinţifică, etc).
În ţara noastră cele mai semnificative reglementări în acest domeniu
sunt prevăzute de OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
(republicată) şi în cadrul textelor legale prin care au fost transpuse în
dreptul nostru prevederile Directivei nr. 38/2004 privind dreptul la libera
circulatie şi sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si
mmbrii familiilor acestora.302
Condiţia juridică a străinului este legată atât de conflictul de legi, în
sensul că, numai în măsura în care se recunoaşte străinului un anumit
drept apare conflictul de legi cât și de conflictul de jurisdicţii interesând
spre exemplu, capacitatea procesuală a străinului, situaţia procesuală a
statului străin, asistenţa juridică, etc.
4. Cetăţenia
Prin cetăţenie se înţelege situaţia juridică care rezultă din raporturile
juridice statornicite ce intervin între o persoană fizică şi un stat exprimând
apartenenţa persoanei la acel stat în calitate de cetăţean, fiind titularul
anumitor drepturi şi obligaţii care constituie condiţia sa juridică.
302
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 158/77 din 30 aprilie 2004 la adresa: http://eur-lex.europa.eu

Raporturile astfel stabilite exprimă aparteneţa persoanei la un anumit

stat.
În privinţa cetăţeniei opinia dominantă în literatura de specialitate
română este că această instituţie juridică aparţine dreptului public.
Într-o altă opinie la care achiesăm se susţine că instituţia cetăţeniei
aparţine şi dreptului internaţional privat datorită legăturii dintre cetăţenie şi
condiţia juridică a străinului. Spre exemplu normele referitoare la
dobândirea, pierderea cetăţeniei, etc. sunt incluse în cadrul instituţiei
condiţiei juridice a străinului în România numai în măsura în care sunt
privite prin prisma drepturilor şi obligaţiilor acestora. De asemenea,
cetăţenia constituie punct de legătură pentru unele norme conflictuale cum
sunt cele referitoare la starea şi capacitatea persoanei fizice dar cetăţenia
interesează şi din punctul de vedere al procesului civil internaţional.
În concluzie, conexiunile evidenţiate mai sus justifică studiul
cetăţeniei sub anumite aspecte şi în cadrul dreptului internaţional privat.
1. Explicaţi conflictul de legi.

............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
2. Explicaţi conflictul de jurisdicţii.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
3. Explicaţi condiţia juridică a străinului.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
4. Explicaţi noţiunea de cetăţenie.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
5. Ce înţelegeţi prin normele conflictuale de aplicare imediată?
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................

Aplicarea legii străine și luarea în considerare a legii străine
Capitolul 7
APLICAREA LEGII STRĂINE ŞI LUAREA ÎN
CONSIDERARE A LEGII STRĂINE 303
CONŢINUT
7.1. Precizări prealabile

7.2. Aplicarea legii străine ca lex causae
7.3. Aplicarea legii străine altfel decât lex causae
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va ajuta la:

- Asimilarea cunoştinţelor referitoare la aplicarea legii străine ca lex causae;
- Asimilarea cunoştinţelor referitoare la aplicarea legii străine altfel decât lex
causae.
7.1. PRECIZĂRI PREALABILE
Aplicarea legii străine în România se va realiza doar în limitele şi sub

condiţiile impuse de legea forului304 neputându-se aplica prin propria ei
forţă juridică niciodată.
Legea română se aplică de judecătorul român (sau de un organ
competent să soluţioneze un raport juridic cu element de extraneitate) în
două moduri principale:
- ca lex causae;
- altfel decât lex causae.305
303

304
Legea străină se aplică doar pentru că o normă juridică română trimite la ea.
305
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială –Normele conflcituale în diferite
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 29; I.,P., Filipescu. A,.I.,
2005, p. 45.

7.2. Aplicarea legii străine ca lex causae306

7.2.1. Noţiunea de aplicare a legii străine ca lex causae
Legea care reglementează problema ridicată în faţa instanţei de

judecată se numeşte „lex causae.” Aceasta poate să fie, după caz: fie lex
fori, fie legea străină.
”Lex causae” are accepţiuni diferite în literatura de specialitate:
Într-o primă accepţiune ”lex causae” poate fi: lex domicilii, lex patriae,
lex loci contractus, lex loci solutionis, lex loci delictii, lex rei sitae, lex loci
celebrationis, lex loci actus, lex monetae, lex loci disgrazie, lex loci stabuli,
lex succesionis, etc.;
Într-o altă accepţiune ”lex causae” poate avea înţelesuri diferite din
punctul de vedere al teritoriului. În cazul statelor unitare, accepţiunea de
”lex causae” coincide cu sistemul de drept al statului respective (de
exemplu: legea română, legea franceză, legea moldovenească, legea
poloneză, etc).. În cazul statelor federaţii, accepţiunea de ”lex causae”
desemnează sistemul de drept al statului în cadrul căruia se localizează
raportul juridic respective (de exemplu: Alaska, Georgia, Florida, Nevada
(din SUA), Ontario sau Quebec (din Canada));
Într-o altă accepţiune ”lex causae” desemnează ansamblul de
reglementări existente în statul respectiv, deci în sistemul de drept
respectiv, aplicabile domeniulul ce ne interesează. Astfel, dacă ne referim
la ţările de common law, de exemplu: legea engleză, are în vedere atât
actele normative emise de organele legislative, (statute law), cât şi dreptul
juridic format pe cale jurisdicţională (common law şi equity);
Într-o altă accepţiune ”lex causae” desemnează subiectul de drept
internaţional (de exemplu: Italia, Bulgaria, sau numai un teritoriu care
constituie un întreg din punctul de vedere al sistemului, ce-l
reglementează (teritorium legis) fără a interesa dacă reprezintă o parte
sau totalitatea teritoriului unui stat suveran)
Într-o ultimă accepţiune ”lex causae” desemnează o altă lege decât
cea a forului, dar ţinând seama de specificul dreptului internaţional privat
(de exemplu: în Anglia, se diferenţiază dreptul englez, scoţian şi nord –
irlandez astfel încât pentru o instanţă engleză legea scoţiană şi nord-
irlandeză sunt legi străine).
În dreptul intern, raporturile juridice cu element de extraneitate sunt
reglementate de Codul civil român, iar problema care se pune este aceea
a justei aplicări a acestui drept. Raportul juridic cu element străin ridică
problema aplicării legii străine în diverse situaţii. Spre exemplu: 307
306
I.,P., Filipescu,.A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 45, p. 43; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală.
Partea specială –Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck,
307

- o firmă română încheie în străinătate un contract de vânzare-

cumpărare sau un alt contract de comerţ exterior cu o firmă străină. În
acest context se pot pune următoarele întrebări: Care sunt condiţiile fond
aplicabile contractului?; Care este forma de încheiere a contractului pentru
a fi valid?; În funcţie de ce lege (sistem de drept) se vor determina
drepturile şi obligaţiile părţilor: legea ţării căreia îi apaţin părţile?; legea ţării
unde s-a încheiat contractul?; legea executării contractului?; legea aleasă
de părţi?;
- doi cetăţeni români se află în Franţa şi vor să se căsătorească. Ce
lege se aplică condiţiilor de validitate pentru ca acea căsătorie sa fie
validă: legea română? legea franceză?;
- în România decedează un cetăţean polonez care are bunuri ce se
găsesc pe teritoriul ţării noastre. Care este legea după care aceste bunuri
vor fi transmite moştenitorilor? În cazul în care nu vor fi moştenitori, cărui
stat se cuvin aceste bunuri: statului român? statului polonez?.
Deci, aşa cum precizează literatura de specialitate308 aplicarea legii
străine:
- înseamnă determinarea efectelor juridice în conformitate cu
această lege pentru cauza pe care o avem în vedere, în măsura în care se
admite o asemenea aplicare (spre de exemplu: care sunt condiţiile de fond
şi formă pentru încheierea validă a căsătoriei?);
- corespunde noţiunii de aplicare a legii interne pentru situaţia în care
nu există niciun element de extraneitate;
- presupune un act al unui organ competent, (de exemplu al instanţei
judecătoreşti, prin care se realizează prevederile acestei legi) în sensul că
se naşte, se modifică, se transformă sau se stinge un raport juridic, iar
acesta se face în conformitate cu dispoziţiile legii străine aplicate, în
temeiul normelor conflictuale proprii. În acest context, aplicarea legii
străine, înseamnă aducerea la îndeplinire a prevederilor acestei legi prin
actul emis de organul competent, deducându-se astfel, efectele juridice,
pentru cauza respectivă.
Concluzionăm că, legea străină este aplicată ca lex causae309 doar
atunci când norma conflictuală română trimite la acesta. Astfel, legea
străină este aplicată ca lex causae în temeiul normei conflictuale a forului
care soluţionează conflictul de legi trimiţând prin punctul ei de legătură la
un sistem de drept străin. Spre exemplu, în dreptul internaţional privat
român, potrivit art. 2572 alin. (1) C. civ.: „Starea civilă îi capacitatea
persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională ......”. Observăm că,
legea română, ca lex fori, face trimitere la legea naţională a persoanei
fizice, ca lex causae, care va cârmui starea şi capacitatea acesteia. Deci,
în cazul unui cetăţean francez care doreşte să se căsătorească cu o
româncă starea civilă şi capacitatea francezului vor fi cârmuite de legea
franceză (lex causae) în timp ce starea şi capacitatea româncei vor fi
cârmuite de legea română (legea naţională).
308
Ibidem.
309
Vom dedica un capitol separat aplicarii legii străine ca lex causae.

Având în vedere că legea română, ca lex fori, face trimitere la lex

causae aceasta din urmă este privită ca un întreg sistem de drept, adică
este avută în vedere totalitatea izvoarelor juridice din sistemul de drept
străin, la care norma conflictuală română trimite. Aceste izvoare de drept
pot fi diferite, desigur, de la un sistem de drept la altul. Astfel spre
exemplu, în sistemul de drept romanist principalul izvor de drept este
legea scrisă, în cel anglo-saxon (common law) predomină practica
judiciară, în timp ce în dreptul musulman principalul izvor de drept este
Coranul.310
7.2.2. Necesitatea aplicării legii străine
În dreptul internaţional privat din diferite state se admite că elementul

străin nu poate fi reglementat doar prin aplicarea legii forului ci se are în
vedere şi aplicarea legii străine dar în anumite condiţii şi limite specifice
fiecărui stat.
a. Aplicarea legii străine este determinată în anumite condiţii şi limite
de dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale.
Literatura de specialitate precizează că ,„dreptul internaţional privat a
apărut, la începutul evului mediu, ca un drept care reglementa conflictele
dintre cutumele (obiceiurile juridice nescrise sau scrise) privind raporturile
particularilor din cadrul aceluiaşi stat ori unitate politică: Italia, Franţa,
Sfantul Imperiu Roman de Naţiune Germană, Bavaria, Prusia, etc.. Aceste
probleme conflictuale se numeau „chestiuni mixte. 311 În secolul al XIX-lea
când s-a format piaţa mondială, dreptul internaţional privat a devenit un
drept al conflictelor între elgile naţionale. Legea străină se aplică în scopul
întreţineiri şi dezvoltării relaţiilor economice internaţionale, a relaţiilor de
colaborare paşnică, în acest fel contribuindu-se la apărarea şi menţinerea
păcii.”312
Precizăm că nu toate raporturile cu element de extraneitate apar în
condiţiile relaţiilor economice internaţionale. Spre exemplu, aplicarea legii
străine este determinată, în materia relaţiilor de familie de migraţiile în
masă care au sporit pe parcursul secolului al XX-lea, ca urmare, în
special, a marilor conflicte militare şi nenumăratelor răscoale şi revoluţii. În
acest context numărul mare al imigranţilor a dus şi la creşterea conflictelor
de legi în materia relaţiilor de familie. Pentru soluţionarea conflictelor de
310
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 29.
311
Des tribunaux dans les provinces de la Grèce et de l’Asie Mineure d’après les lettres de Cicéron, în
Sodalitas, Scritti in onore di Antonio Guarino, Napoli, 1959, p.1659-1703 ; Werne,r Niederer. Ceterum
quaero de legum imperii romani conflictu, Revue critique de droit international privé, I, 1960, p. 141; Hans,
Lewald. Conflits de lois dans le monde grec et romain, `n Labeo, nr.3 din 1959, p. 366 ; Henri Lévy-
Bruhl, La condition du romain à l’étranger, in : Quelques problèmes du très ancien droit romain, Paris,
1934, pp30-32 ; J.-P., Niboyet. Le romain en pays étranger, in, Revue de droit international privé, 1933,
p. 553 Fritz, Sturm. Comment l’Antiquité réglait-elle ses conflits de lois ? Journal du droit international,
(Clunet), 1979, p.259.
312

legi în domeniul relaţiilor de familie sistemele de drept internaţional privat

contemporane folosesc legea străină ca lege aplicabilă în diferite situaţii.
În ceea ce îi priveşte pe cetăţenii români, după anul 1990, ca urmare
a tranziţiei la economia de piaţă, tot mai mulţi se stabileasc în străinătate,
se căsătoreasc cu cetăţeni străini, muncesc în străinătate, îşi desfăşoară
diferite activităţi în străinătate punând problema legii aplicabile unor
raporturi de drept privat astfel: fie a legii române ca lex causae, fie a legii
statului respective; fie a unei alte legi străine.
Din cele prezentate observăm că „raporturilor juridice cu element de
extraneitate li se aplică legea străină, în condiţiile în care relaţiile
economice internaţionale ale statului respectiv au ajuns la un anumit nivel
de dezvoltare, care nu permite neaplicarea legii străine sau
nerecunoaşterea nici unui drept străinului.”313
b. Aplicarea legii străine mai este determinată de interesul
reciprocităţii.
Pentru a asigura persoanelor fizice şi juridice proprii o situaţie juridică
favorabilă în strîinătate, o anumită ţară trebuie să recunoască, în ce
condiţii şi limite stabilite de ea sunt competente legile străine pe teritoriul
ei. Deci, este vorba de motivele pentru care un stat admite aplicarea legii
străine.314
7.2.3. Condiţiile în care se admite aplicarea legii străine
Aplicarea legii străine se admite în următoarele condiţii:315

- legea străină se aplică ca urmare a dispoziţiilor normelor
conflictuale ale ţării forului. Aşa fiind legea străină se aplică în condiţiile şi
limitele normei conflictuale proprii;
- în general aplicarea legii străine nu este limitată şi condiţionată de
principiul reciprocităţii şi nu are nicio relevanţă dacă statul aplică în
aceeaşi problemă legea ţării forului. Spre exemplu dacă România ar
pretinde Franţei să aplice la aceeaşi situaţie juridică legea română ar
însemna că România pretinde ca Franţa să aibă acelaşi sistem de norme
conflictuale. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva ar însemna că România doreşte
privilegii din partea Franţei pentru cetăţenii români comparativ cu cetăţenii
altor state.
Din dispoziţiile art. 2561 C. civ. rezultă că aplicarea legii străine este
independentă de condiţia reciporictăţii, cu excepţia situaţiei în care
dispoziţiile speciale prevăd altfel. În cazul în care se cere condiţia
reciprocităţii de fapt îndeplinirea ei este prezumată până la dovada
313
M., V., Jakotă. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea,I iaşi, 1997, p. 27-
31; Dicey şi Morris, op. cit.volI, p.5-6 apud I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat,
ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 44.
314
315
Ibidem.

contrară. Dovada se solicită Ministerului de Justiţie care stabileşte situaţia

reală prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Norma conflictuală a statului străin trebuie respectată cu stricteţe,
fără a se admite, cu prilejul aplicării ei, niciun fel de discriminări faţă de un
alt stat, faţă de cetăţenii şi organizaţiile acestuia.316
Reciprocitatea317 poate fi pretinsă în legătură cu problema capacităţii
de folosinţă a cetăţenilor străini (acordarea reciprocă „a regimului naţional”
şi a „regimului naţiunii celei mai favorizate”) în legătură cu acordarea
drepturilor străinilor la apărarea judiciară şi în legătură cu unele probleme
ale procesului civil internaţional. De asemenea, reciprocitatea există în
problemele dreptului consular, căci este vorba de recunoaşterea dreptului
consulului de a înregistra actele de stare civilă.318
7.3. Aplicarea legii străine altfel decât lex causae319

7.3.1. Preliminarii
În cazul aplicării legii străine altfel decât cu titlu de lex causae,

specificul este dat de faptul că, în anatgonism cu lex causae, legea străină
este privită ca o reglementare izolată sau ca un element de fapt.320
În unele situaţii, legea străină este doar „luată în considerare”, adică
nu se stabilesc efectele juridice privind cauza potrivit prevederilor
acesteia, ci legea străină constituie: fie o condiţie pentru aplicarea legii
proprii, fie se ţine seama de ea pentru a defini un raport juridic. Aşadar,
„luarea în considerare” a legii străine presupune că se ţine seama de
aceasta dar numai pentru a se aplica legea proprie (a forului).321
Se observă că, din punct de vedere terminologic, aplicarea legii
străine îmbracă două forme care ne duc la acelaşi rezultat recunoaşterea
autorităţii unei legi străine de către judecătorul forului.
316
Ibidem.
317
Idem, p. 45.
318
Exercitarea funcţiei consulare este supusă reciprocităţii, dar acest princiu nu funcţionează într-un mod
mecanic şi absolut, deoarece în convenţii deşi funcţiile consulare deşi sunt formulate cu efect bilateral, în
unele cazuri se face trimiterea la legislaţia statului de reşedinţă în privinţa condiţiilor de exercitare, iar în alte
cazuri este condiţionată de legea statului de reşedinţă însăşi adimiterea unei funcţii. Aşadar nu se face apel
la noţiunea de reciprocitate materială, iar reciporictatea formală are o accepţiune specială în cazul funcţiilor
consulare. Menţionăm două Convenţii: Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963 şi
Convenţia europeană din 1967 privind funcţiile consulare. Pentru amănunte a se vedea: I., Anghel. Drept
diplomatic si consular, Editura Lumina Lex, bucureşti, 1996; M., L., Trocan. Regimul juridic al oficiilor
consulare onorifice, Analele Univ. „Constatnitn Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2011,
pp.83-108.
319
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 30-33; I.,P., Filipescu. A.,I.,
2005, p. 45.
320
321

7.3.2. Formele aplicării legii străine altfel decât lex causae
Formele pe care le îmbracă „luarea în considerare a legii străine”

sunt:
1. aplicarea legii străine condiţie a aplicării legii forului altfel
decât „lex causae”;322
2. aplicarea legii străine ca element de fapt. 323
1. Aplicarea legii străine condiţie a aplicării legii forului altfel
decât „lex causae”
Legea străină se aplică altfel decât „lex causae” în mod deosebit în
următoarele situaţii:
a. situaţia în care pentru aplicarea legii române este impusă
condiţia reciprocităţii;
b. situaţia efectelor hotărârilor judecătoreşti recunoscute în
România numai dacă sunt îndeplinite printre altele anumite
condiţii ţinând de legea străină;
c. în situaţia chestiunilor prealabile de natură civilă (de drept
privat), în procesul penal, dacă acestea sunt supuse unei legi
străine.
a. Situaţia în care pentru aplicarea legii române este impusă
condiţia reciprocităţii.
Referiri la condiţia reciprocităţii o întâlnim spre exemplu în:
 Codul civil (art. 2582 alin. (2) dispune: „Partea care invocă o lege
străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei”);
 Codul de procedură civilă (art. 1083 dispune: „Persoanele fizice şi
persoanele juridice străine au, în condiţiile legii, în faîa instanţtelor
române, aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi cetăţenii
români, respectiv persoanele juridice române. (alin.1) Cetăţenii
străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele civile
internaţionale, de scutiri şi reduceri de taxe şi alte cheltuieli de
procedură, precum şi de asistenţă judiciară gratuită, în aceeaşi
masură şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia
reciprocităţii cu statul de cetaţenie sau de domiciliu al
solicitantului”.(alin.2);
 art. 1084 dispune: „Sub condiţia reciprocităţii, reclamantul,
cetăţean străin sau persoana juridică de naţionalitate străină, nu
poate fi ţinut să depună cauţiune sau obligat la vreo altă garanţie
pentru motivul că este străin sau nu are domiciliul ori sediul în
Romania.”;
322
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 30-31.
323
Idem, pp. 31-32.

 art. 1092 alin (3) dispune: „Scutirea de supralegalizare este

permisă în temeiul legii, al unui tratat internaţional la care
România este parte sau pe bază de reciprocitate.” ;
 art. 1095 alin (1) lit. (c) dispune:” există reciprocitate în ceea ce
priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul
instanţei care a pronunţat hotararea .”;
 art. 1108 dispune: „Hotărârea străină care stabileşte o obligaţie
decurgand dintr-o lege fiscală străină necesită şi condiţia
reciprocităţii pentru a fi recunoscută şi executată în România.”);
 în alte legi: (Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă
republicată în 2012324 în art. 4 dispune: „Străinii, titulari ai dreptului
de autor sau ai drepturilor conexe, beneficiază de protecţia
prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la
care România este parte, iar în lipsa acestora, beneficiază de un
tratament egal cu cel al cetăţenilor români, cu condiţia ca aceştia
să beneficieze, la rândul lor, de tratament naţional în statele
respective.”; Legea nr. 81/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe (cu modificările şi completările ulterioare)325 în
art. 147 dispune: „Persoanele fizice sau juridice străine, titulari ai
drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe, beneficiază de
protecţia prevazută prin convenţiile, tratatele şi acordurile
internaţionale la care România este parte, iar in lipsa acestora
beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor români, cu
condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament
naţional în statele respective").
b. Situaţia efectelor hotărârilor judecătoreşti recunoscute în
România numai dacă sunt îndeplinite, printre altele, anumite condiţii
ţinând de legea străină.
Codul de procedură civilă prevede următoarele condiţii ţinând de
legea de procedură străină:
- hotărârea străină să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost
pronunţată (art. 1095, alin. (1) lit. (a);
- instanţa străină, care a pronunţat hotărârea, să fi avut, potrivit legii
statului de sediu, competenţă să judece procesul (art. 1095 alin. (1), lit.
(b);
- în plus pentru ca executarea hotărârii străine să poată fi încuviinţată
în România, se cere ca hotărârea străină să fie executorie, potrivit legii
statului de sediu al instanţei care a pronunţat-o. (art. 1103 alin.(1)) .
De asemenea, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială (Bruxelles I) conform dispoziţiilor art. 38 alin. (1)
„O hotărâre pronunţată într-un stat membru şi care este executorie în statul în
cauză este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea
324
Monitorul Oficial, partea I, nr. 339 din 18 mai 2012,
325
http://www.legi-internet.ro/lgdraut.htm#33 consultată pe 26.10.2013.

oricăreia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul

respectiv” iar potrivit art. 58 „Tranzacţiile judiciare care au fost aprobate de o
instanţă în cursul unui proces şi care sunt executorii în statul membru în care
au fost încheiate sunt executorii în statul membru solicitat în aceleaşi condiţii
ca şi actele autentice. Instanţa sau autoritatea competentă dintr-un stat
membru în care a fost aprobată o tranzacţie judiciară eliberează, la cererea
oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V
la prezentul regulament.” Se observă că dispoziţiile acestor articole solicită ca
o hotărâre pronunţată sau o tranzacţie judiciară aprobată într-un stat membru
al UE, pentru a putea fi executată într-un alt stat membru să fie „executorie”
în statul de origine.
c. În situaţia chestiunilor prealabile de natură civilă (de drept
privat), în procesul penal, dacă acestea sunt supuse unei legi străine.
Chestiunile (aspectele) prealabile ce apar în procesul penal sunt de o
altă natură decât penală (in acest exemplu sunt de natură civilă (privată),
privesc relaţiile de familie, relaţiile comerciale, etc.) urmând regimul
conflictual aplicabil raporturilor juridice de drept privat, fiind distincte de
latura penală a faptei. În acest sens art. 522 din Codul de procedură
penală dispune că „executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre
judecătorească penală străină se face potriivt regulilor prevăzute pentru
executarea hotărârilor străine.” Spre exemplu, în cazul înfracţunii de
bigamie, atunci când una din căsătorii a fost încheiată în străinătate,
instanţa română va trebui să ţină seama de respectiva lege străină, ca o
condiţie pentru aplicarea legii penale române.
Situaţia este aceeaşi, ca mecanism logico-juridic, în cazul în care
legea penală română se aplică în temeiul principiului universalităţii. Astfel,
potrivit art. 6 din Codul penal „Legea penală se aplică şi altor infracţiuni
decât celor prevăzute în art. 5 alin. (1), săvârşite în afara teritoriului ţării,
de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării, dacă: a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi
de legea penală a ţării unde a fost săvârşită; (b) făptuitorul se află în ţară.”
În acest caz observăm că pentru aplicarea legii române se impune
condiţia dublei incriminări, aspect ce nu interesează dreptul internaţional
privat, fiind vorba numai de aplicarea a unor legi penale (atât a legii
române cât şi a legii străine a unui anumit stat).
De asemenea, chestiunile prealabile pot apare, iar raţionamentul se
aplică mutatis mutandis şi în ipoteza în care chestiunea prealabilă apare în
alte cauze decât penale (spre exemplu în cele financiare, adminstrative,
etc.).
În această categorie de situaţiii se includ şi normele de aplicaţie
imediată din legea unui stat terţ. Astfel potrivit art. 2566 din Codul civil alin.
(2) „Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui
stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate,
dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar
interesele legitime ale părţilor o impun. In acest caz, vor fi avute în vedere
obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg

din aplicarea sau neaplicarea lor.”; art. 9 alin. (3) din Regulamentul Roma I
dispune: „Este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în
legea ţării în care obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au
fost executate, în măsura în care aceste norme de aplicare imediată
antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a decide dacă
aceste dispoziţii să fie puse în aplicare, se ţine cont de natura şi de
obiectul acestora, precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor.”
2. Aplicarea legii străine ca element de fapt
a. În situaţia recepţiunii (încorporării) contractuale a legii străine, de
către părţile la un contract.
Un reputat specialist al dreptului internaţional privat român326
precizează că „există recepţiune contractuală a legii stărine (metoda „per
relationem”) în cazul în care părţile unui contract fac trimitere la o lege
străină, nu pentru ca aceasta să se aplice contractului lor cu titlu de „lex
causae” (respectiv de „lex voluntatis”, fiind vorba de un context
contractual), ci cu scopul de a face din legea străină un mijloc de
interpretare sau completare a contractului respectiv.” În continuare
distinsul autor precizează că „Recepţiunea contractuală este folosită mai
ales în practica contractuală din comerţul internaţional, unde părţile
încorporează în contractul lor clauzele prestabilite (standard), elaborate de
ele însăle sau de organisme neutre, care îmbracă forma contractelor de
tip (model), condiţiile generale (foarte cunoscute fiind regulile Incoterms),
contractelor cadru, contractelor de adeziune, etc. Prin această metodă, în
loc ca părţile să arate în cuprinsul contractului drepturile şi obligaţiile lor,
ele fac referire la o anume reglementare juridică, care devine, astfel, parte
din cuprinsul contractului (deci clauză contractuală), reglementându-i
conţinul ceea ce atrage pentru părţi o economie de timp şi mijloace.327 Pe
calea recepţiunii contractuale părţile sunt libere să facă trimitere la orice
lege (reglementare juridică), chiar dacă nu are nicio legătură obiectivă
(reală, materială) cu contractul, posibiliatte de care ele beneficiază, de
altfel, în principiu, şi în cazul aplicării legii străine ca „lex causae”(sub
forma de „lex voluntatis”). Legea străină recepţionată contractual este
„îngheţată”la stadiul în care se află la momentul când este încorporată
contractului, fără a mai interesa deci, sub acest aspect, eventualele
modificări pe care această lege le-ar suferi pe parcursul executării
contractului şi nici chiar abrogarea ei în acest timp.”
b. Normele de siguranţă şi de comportament se aplică de regulă, în
materia faptelor juridice328 (mai ales a delictelor), ele aparţinând ţării
locului săvârşirii faptului.
326
327
A se vedea pentru amănunte D.-Al., Sitaru. Dreptul comerţului internaţional. Tratat Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 437 si din Partea specială p. 183.
328
Faptele juridice în sens larg sunt acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte
juridice, cât şi evenimentele sau faptele naturale. Faptele juridice care prin efectele lor determină structura

Art. 17 din Regulamentul Roma II dispune că „În evaluarea

comportamentului unei persoane a cărei răspundere este invocată, se ţine
cont, în fapt şi în mod corespunzător, de normele de siguranţă şi
comportament în vigoare în locul şi în momentul producerii faptului care
angajează răspunderea persoanei respective.”
Aceste norme sunt privite ca reglementări de fapt (as a matter of fact,
în versiunea originală a art. 17 din Regulamentul Roma II).329
1. Ce înţelegem prin noţiunea de aplicare a legii străine ca ca lex causae?

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
........................................................................................ ..
..........................................................................................
2. De ce este necesără aplicarea legii străine?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
....................................................................................... ...
..........................................................................................
3. În ce condiţii se admite aplicarea legii străine?
..........................................................................................
..........................................................................................
raportului juridic (subiect, obiect, conţinut) au fost denumite de literatura de drept internaţional privat fapte
juridice materiale. Faptele juridice ccre leagă faptele juridice materiale de legislaţia unui anume stat sunt
fapte juridice de ataşare.
329

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
................................................................................. .........
..........................................................................................
4. Prezentaţi formele pe care le îmbracă „luarea în considerare a legii străine”.
.......................................................................... ................
..........................................................................................
..........................................................................................
............................................................ ..............................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Conflictele de legi în situații speciale
Capitolul 8
CONFLICTELE DE LEGI ÎN SITUAŢII SPECIALE330
CONŢINUT

8.2. Conflictul dintre legile statului în care coexistă mai multe sisteme
legislative
8.3. Conflictele de legi interprovinciale sau interregionale
8.4. Conflictul de legi în cazul succesiunii de state
8.5. Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut
8.6. Conflictul interpesonal
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va ajuta:

- Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi dintre legile statului în care coexistă
mai multe sisteme legislative;
- Să înţeleagă şi să expună conflictele de legi interprovinciale sau interregionale;
- Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi în cazul succesiunii de state;
- Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi în cazul statului necunoscut;
- Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi interpersonal.
330
NC Aniței. Lectii de drept internațional privat român, Editura Lumen, Iasi, 2014, pp.127-140.

Conflictele de legi în situații s peciale
8.1. PRECIZĂRI PREALABILE
Conflictele de legi care pot apărea în situaţii speciale se împart în:

1. Conflicte de legi internaţionale. Conflictele de legi, ca regulă,
apar între legile unor state independente. În situaţii speciale norma
conflictuală a forului poate să trimită însă la legea unui stat care a încetat
să mai existe sau la legea unui stat care nu este recunoscut de către ţara
organului de jurisdicţie;
2. Conflicte de legi interne. Conflictele de legi pot apare în situaţia
în care norma conflictuală a forului trimite la legea unui stat unde, datorită,
condiţiilor istorice sunt în vigoare mai multe legislaţii. De asemenea,
conflictele de legi pot apare între legile statelor membre ale unei federaţii
sau între legile provinciilor ori regiunilor aceluiaşi stat, precum şi între
legile aceluiaşi stat dacă o lege se aplică în funcţie de diferite criterii, spre
exemplu: criteriul etniei, criteriul confesiunii, etc.
8.2. Conflictul dintre legile statului în care coexistă mai

multe sisteme legislative
8.2.1. Precizări prealabile
În cele ce urmează vom studia situaţia în care norma conflictuală

română trimite la un sistem de drept în care coexistă mai multe sisteme
legislative. Spre exemplu, norma conflictuală română trimite la: legea unor
state federale (Germania, SUA, Canada) sau confederale (Elveţia) ori la
state în care există provincii sau regiuni cu sisteme de drept proprii
(Belgia, Marea Britanie) şi se pune probleme în aceste situaţii a legii
aplicabile.
Dreptul internaţional privat român, regulamentele UE şi convenţiile
internaţionale la care România este parte conţin dispoziţii care ne spun ce
lege aplicăm în astfel de stiuaţii.
8.2.2. Sediul juridic al normei conflictuale la sistemele

plurilegislative conform dispoziţiilor din Codul civil român
Art. 2560 C. civ. român cu denumirea marginală „Sistemele

plurilegislative” dispune: „Dacă legea străină aparţine unui stat în care
coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină
dispoziţiile legale aplicabile, iar în lipsă, se aplică sistemul legislativ din
cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu acel raport.”
Din dispoziţiile art. 2560 din Codul civil observăm că legea română
adoptă două soluţii conflictuale:
- soluţia principală care presupune rezolvarea conflictului de legi de
către sistemul de drept (mai ales a normelor conflictuale) al (ale) statului
care determină dispoziţiile legale aplicabile situaţiei juridice respective la
care a făcut trimitere norma conflictuală română. Astfel, determinarea

sistemului legislativ aplicabil apare ca fiind o problemă de drept intern al

statului federal sau confederal ori a statului în care există provincii sau
regiuni cu sisteme de drept proprii;
- soluţia subsidiară care presupune aplicarea legii statului membru al
federaţiei, sau al confederaţiei, ori al provinciei, regiunii care prezintă cele
mai strânse legături (the proper law) cu raportul juridic respectiv.
8.2.3. Prevederile Regulamentelor Roma I şi Roma II
Regulamentul Roma I în art. 22 alin. (1) cu denumirea marginală

„State cu mai multe sisteme juridice” dispune: „În cazul în care un stat
cuprinde mai multe unităţi teritoriale, fiecare având propriile sale norme de
drept în materie de obligaţii contractuale, fiecare unitate teritorială se
consideră o ţară în scopul de a identifica legea aplicabilă în temeiul
prezentului regulament.”
Regulamentul Roma I în art. 25 alin. (1) cu denumirea marginală
„State cu mai multe sisteme juridice” dispune: „În cazul în care un stat
cuprinde mai multe unităţi teritoriale, fiecare având propriile sale norme de
drept în materie de obligaţii necontractuale, fiecare unitate teritorială se
consideră ca fiind o ţară în scopul identificării legii aplicabile în temeiul
prezentului regulament.”
Se observă că, aceste două reglementări europene diferă de
reglementarea oferită de Codul civil român. Soluţia oferită de
reglementările europene este aceea a localizării directe a materiei în sfera
legii unităţii teritoriale competente a federaţiei în care se localizează
punctul de legătură al normei conflictuale astfel, „fiecare unitate teritorială
se consideră ca fiind o ţară în scopul identificării legii aplicabile în temeiul
prezentului regulament.” O astfel de soluţie este uşor de aplicat, în materie
contractuală, atunci când punctele de legătură sunt localizabile la nivel
teritorial: reşedinţa obişnuită, locul situării imobilului, etc. Totuşi,
reglementările europene nu rezolvă explicit situaţia în care, norma
conflictuală din reglementarea europeană, care trimite, are un punct de
legătură localizabil numai la nivel federal. Această situaţie, apare, de
regulă, atunci când părţile, prin voinţa lor, au desemnat ca „lex causae”
legea statului federal (art. 3 din Regulamentul Roma I şi art. 14 din
regulamentul Roma II) sau când punctul de legătură este cetăţenia 331
(spre exemplu art. 7 alin. (3), lit (c) din Regulamentul Roma I „ În cazul
unui contract de asigurare, altul decât cele cărora li se aplică alineatul (2),
părţile pot alege, în conformitate cu articolul 3, numai una dintre
următoarele legi: .... în cazul asigurărilor de viaţă, legea statului membru al
cărui cetăţean este titularul poliţei de asigurare” care este unică la nivelul
statului federal.332
331
Cetăţenia apare extrem de rar ca punct de legătură ăn regulamentele Rma I si Roma II.
332
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p.35.

Literatura de specialitate333 arată că ipoteza în care părţile au

desemnat legea aplicabilă ca fiind cea statului federal este similară celei în
care părţile au făcut aplicabil dreptul european (în întregul său), soluţiile
pentru deterimarea legii aplicabile fiind, în consecinţă aceleaşi, unitare şi
autonome faţă de interpretările date de sistemele de drept naţionale.
„Astfel, instanţa forului trebuie să procedeze la interpretarea voinţei
părţilor, pentru a vedea dacă din indiciile existente rezultă că ele au dorit
să localizeze raportul juridic în sfera sistemului legislativ al uneia dintre
entităţile componente ale statului federal. Asemenea indicii, pot fi, în cazul
contractelor, de exemplu: locul încheierii contractului sau locul executării
contractului iar în cazul raporturilor necontractuale locul săvârşirii faptului,
reşedinţa obişnuită a uneia dintre părţi, etc. În situaţia în care nu există
indicii ale voinţei părţilor, localizarea se va face prin aplicarea normei
conflictuale interne (interprovinciale) a statului federal respectiv. Această
situaţie apare ca o retrimitere forţată de gradul II. Dacă nicio asemenea
normă nu există, instanţa forului va localiza raportul juridic în sfera legii
unităţii teritoriale cu care acel raport prezintă legăturile cele mai strânse,
adică clauza de salvare („escape clausae”) din art. 4 alin. (4) din
Regulamentul Roma I conform căruia „În cazul în care legea aplicabilă nu
poate fi determinată în temeiul alineatelor (1) sau (2), contractul este
reglementat de legea ţării cu care are cele mai strânse legături”, respectiv
art. 4 alin. (3) din Regulamentul Roma I potrivit căruia „În cazul în care
reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la caz, că fapta ilicită are în
mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionată la
alineatul (1) sau la alineatul (2), se aplică legea acelei alte ţări. O legătură
vădit mai strânsă cu o altă ţară se poate întemeia, în special, pe o relaţie
preexistentă între părţi, ca de pildă un contract, care este în strânsă
legătură cu respectiva faptă ilicită.”
În continuare literatura de specialitate,334 precizează că „la baza
viziunii proprii pe care Regulamentele o au aspura soluţionării conflictului
în discuţie stau unele principii şi obiective specifice ale legiuitorului
european. Acestea, constau, mai ales, în îmbunătăţirea previzibilităţii
soluţiilor litigiilor şi a certitudinii privind dreptul aplicabil, salvgardarea
soluţiilor protective pentru partea considerată dezavantajată din raportul
pe care îl consacră normele conflictuale din Regulamente, precum şi
facilitarea raţionamentului conflictual prin scutirea judecătorului de
obligaţia de a lua în considerare normele conflictuale interprovinciale din
dreptul federal, la care trimite norma conflictuală din Regulament.” 335
333
Ibidem.
334
Idem pp.35-36.
335
„Aceste principii şi obiective sunt comune cu cele pe care legiuitorul european le-a urmărit atunci când a
exclus retrimiterea, materie contractuală (art.20 din Regulamentul Roma I prevede: „Aplicarea legii oricărei
ţări determinate în temeiul prezentuluiregulament înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara
respectivă, cu excepţia normelor sale de drept internaţional privat, cu excepţia cazului în care prezentul
regulament prevede altfel”) cât şi necontractuală (art. 24 din Regulamentul Roma II dispune: „Aplicarea legii
oricărei ţări menţionate în prezentul regulament înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara
respectivă, cu excepţia normelor sale de drept internaţional privat”) aşa încât între aceste articole şi cele
privind soluţionarea conflictului cu legile statului există o perfectă concordanţă logică.” Apud D.-Al., Sitaru.

8.2.4. Prevederile Regulamentului Roma III şi Protocolului

de la Haga din 23 noiembrie 2007
1. Regulamentul (UE) NR. 1259/2010 al Consiliului din 20

decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare
consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp 336
(numit şi Roma III) în art. 14 cu denumirea marginală „State membre cu
două sau mai multe sisteme de drept aplicabile teritorial” dispune că ”În
cazul în care un stat cuprinde mai multe unităţi teritoriale, fiecare având
propriul sistem de drept sau un ansamblu de norme privind aspectele
reglementate de acest regulament, soluţiile conflictuale sunt următoarele:
(a) orice trimitere la legea unui astfel de stat se interpretează, în
scopul stabilirii legii aplicabile în temeiul acestui regulament, ca referindu-
se la legea în vigoare în unitatea teritorială relevantă;
(b) orice trimitere la reşedinţa obişnuită în acel stat priveşte reşedinţa
obişnuită într-o unitate teritorială;
(c) orice trimitere la cetăţenie priveşte unitatea teritorială desemnată
de legea respectivului stat sau, în absenţa normelor relevante, unitatea
teritorială pentru care au optat părţile sau, în absenţa opţiunii, unitatea
teritorială cu care unul dintre soţi sau ambii au cele mai strânse legături.”
2. Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea
aplicabilă obligaţiilor de întreţinere337 dedică art. 16 „Sistemelor juridice
neunitare cu caracter teritorial”.
Alin. (1) al art. 16 al Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007
prevede situaţia în care „într-un stat sunt două sau mai multe sisteme
juridice sau regimuri de drept care se aplică, în orice materie reglementată
prin prezentul protocol, din unităţi teritoriale diferite soluţiile conflictuale
sunt următoarele:
(a) orice trimitere la legea unui stat se înţelege ca o trimitere, atunci
când este cazul, la legea în vigoare în unitatea teritorială relevantă;
(b) orice trimitere la autorităţile competente sau la organismele
publice ale unui stat se înţelege ca o trimitere, atunci când este cazul, la
autorităţile autorizate să acţioneze în unitatea teritorială relevantă;
(c) orice trimitere la reşedinţa obişnuită din respectivul stat se
înţelege ca o trimitere, atunci când este cazul, la reşedinţa obişnuită în
unitatea teritorială relevantă;
(d) orice trimitere la statul a cărui cetăţenie comună o au două
persoane se înţelege ca o trimitere la unitatea teritorială desemnată de
Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială –Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii
ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 36
336
Publicat în L 343/14 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 29.12.2010 consultat la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2010:343:0010:0016:RO:PDF pe 27 octombrie 2013.
337
DECIZIA CONSILIULUI din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a
Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere publicată în
Jurnalul Oficial al UE nr. L331/19 din 16.12.2009 consultat la adresa: http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:331:0017:0023:ro:PDF

legea respectivului stat sau, în absenţa unor norme relevante, la unitatea

teritorială cu care obligaţia de întreţinere are legătura cea mai strânsă;
(e) orice trimitere la statul a cărui cetăţenie o are o persoană se
înţelege ca o trimitere la unitatea teritorială desemnată de legea
respectivului stat sau, în absenţa unor norme relevante, la unitatea
teritorială cu care persoana are legătura cea mai strânsă.”
Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că: „În sensul identificării legii
aplicabile în temeiul protocolului, în ceea ce priveşte un stat care include
două sau mai multe unităţi teritoriale, fiecare dintre acestea având propriul
său sistem juridic sau propriul regim de drept cu privire la materiile
reglementate prin prezentul protocol, se aplică următoarele reguli:
(a) în cazul în care într-un astfel de stat există norme în vigoare care
să stabilească unitatea teritorială a cărei lege este aplicabilă, se aplică
legea respectivei unităţi;
(b) în absenţa unor astfel de norme, se aplică legea unităţii teritoriale
relevante, astfel cum este definită la alineatul (1).
Alin. (3) din acelaşi articol precizează că „Prezentul articol nu se
aplică unei organizaţii regionale de integrare economică.”
8.3. Conflictele de legi interprovinciale sau interregionale

8.3.1. Precizări prealabile
Pe plan internaţional există state federale (SUA, Canda) în cadrul

cărora există statele federate sau confederale (Elveţia) care îşi au propriile
legi. De asemenea, există state în care legile sunt diferite de la provincie
la alta sau de la o regiune la alta (spre exemplu legile Angliei se
deosebesc de cele ale Soţiei; legile Alsaciei şi ale Lorenei sunt diferite faţă
de cele care se aplică în restul Franţei). Această împrejurare face ca
privitor la un anumit raport juridic să existe mai multe legi susceptibile a se
aplica. Este o situaţie ce pare asemănătoare aceleia care se numeşte
conflict de legi. Conflictele de legi care pot apărea în cadrul unor astfel de
state poartă denumirea de conflicte între legile statelor federate sau
conflicte de legi interregionale ori conflicte de legi inerprovinciale.
Conflictele între legile statelor federate sau conflictele de legi
interregionale ori conflictele de legi inerprovinciale au fost şi sunt
determinate de condiţiile istorice în care s-au dezvoltat statele respective
şi de atenţia acordată particularităţilor locale din ţările menţionate.
În prezent, tendinţa generală este de unificare a reglementărilor
legale din statele în care coexistă mai multe sisteme legislative.
În cazul conflictului de legi între statele federate ori de tip federal,
adunările legiuitoare din fiecare stat component adoptă legile care sunt
susceptibile să intre în conflict. Conflictele între legile statelor federate
sunt mai apropiate de conflictele de legi propriu-zise decât conflictele
legilor inerregionale sau interprovinciale. De altminteri în SUA, conflictele

interne şi cele internaţionale sunt analizate de difeirţi autori sub denumirea

generică de „conflict of laws.” 338
În cazul conflictelor legilor interregionale sau interprovinciale se
exercită controlul unei singure autorităţi centrale suverane care edictează
ori admite aplicarea unor legi diferite pentru fiecare regiune sau rpovincie.
Ca şi exemplu în materia relaţiilor de familie literatura de specialitate
străină339 si-a exprimat îngrijorarea că epoca postmodernă340 va duce la
implozia şi retragerea normelor juridice conflictuale din sfera relaţiilor de
familie. Astfel, s-a arătat că tehnologiile postmoderne le conferă membrilor
de familie puterea de a exploata diversitatea legilor şi a instanţelor de
judecată, precum şi capacitatea de a introduce situaţii familiale
nerecunoscute de ordinea juridică a forului sub un veşmânt juridic
împrumutat din străinătate (a se vedea, de pildă, reglementările privind
procrearea asistată medical).
Se afirmă că tehnologiile postmoderne, prin fluxurile mondiale şi
regionale pe care le declanşează, nu pot răsturna norma conflictuală care
supune raportul familial legii statului cu care are cea mai strânsă legătură,
ci o vor transforma într-o normă conflictuală variabilă, în funcţie de
caracterul inter sau intra civilizaţional al litigiului.
În cazul conflictului de legi regional se propune localizarea
raporturilor familiale prin intermediul punctelor de contact.
În cazul conflictului de legi dintre civilizaţii se propune adăugarea
unei clauze de excepţie normei conflictuale de mai sus, care să permită
transpunerea juridică, prin puncte de legătură subsidiare, a evoluţiei
sentimentului de identitate al cuplului.
Utilizarea normei conflictuale în această situaţie trebuie însoţită de
consultarea prealabilă a ordinelor juridice competente, pentru a împiedica
naşterea în străinătate a unor situaţii nerecunoscute de ordinea juridică a
forului.
338
S., Deleanu. op. cit. p.89.
339
NC., Dareiscu. Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 1-15.
340
Postmodernismul este o mişcare artistică, o filosofie sau o condiţie existenţială, apărută după modernism
sau ca o reacţie la acesta. Dacă modernismul se recomandă drept apoteoză a căutării unei estetici de către
Iluminism, ca etică, dar şi ca epistemologie a autorităţii raţionale, postmodernismul priveşte modul în care
autoritatea unor entităţi ideale, uneori numite metanaraţiuni, este slăbită ulterior prin procesul de
fragmentare, consumerism şi de construcţie. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o
,,neîncredere în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). Lyotard crede că postmodernismul atacă noţiunea unor
universalii monolitice şi încurajează perspectivele fracturate, fluide şi multiple. Un termen înrudit este
postmodernitatea, care se referă la toate lucrurile care au venit după Modernitate. Aceasta indică
determinaţiile sociologice, tehnologice, istorice sau de altă natură care disting Epoca Modernă de tot ce a
urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte, reprezintă un set de reacţii, de ordin intelectual, cultural,
artistic, academic sau filosofic la condiţia postmodernităţii. Un termen conex este adjectivul postmodern, un
adjectiv folosit pentru a descrie condiţia omului contemporan sau apartenenţa la postmodernitate.

8.3.2. Aspecte comparative între conflictele de legi

propriu-zise şi conflictele de legi interregionale
sau inerprovinciale ori între legile statelor
federate (sau federale)
Conflictele de legi interregionale sau interprovinciale ori între legile

statelor federate (sau federale)se deosebesc de conflictele de legi propriu-
zise prin următoarele:341
a. În ceea ce priveşte natura lor
Conflictele de legi apar între două state suverane şi independente,
pe când în cazul conflictului de legi interregionale sau inerprovinciale ori
între legile statelor federate (sau federale) este vorba de legile aceluiaşi
stat, indiferent dacă este stat unitar sau federal. Prin urmare în această
situaţie conflictul de legi este doar aparent, toate circumstanţele care pot
să fie avute în vedere pentru localizarea raportului juridic aparţin aceluiaşi
stat. Din acest motiv hotărârile judecătoreşti date într-un stat federal sau
într-o provincie ori regiune se execută se excută într-un alt stat membru al
federaţiei sau într-o altă provincie al aceluiaşi stat ori regiune a aceluiaşi
stat fără exequatur sau altă formalitate.
b. În ceea ce priveşte posibilitatea de unificare a soluţionării
conflictelor de legi şi a conflictelor de legi interregionale sau
interprovinciale ori între legile statelor federate.
Unificarea normelor conflictuale este mai uşor de realizat în cazul
conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale întrucât există o
singură autoritate centrală comparativ cu conflictele de legi, unde există
autorităţi din state diferite. Astfel, unificarea normelor se realizează fie pe
cale legislativă, fie prin practica instanţelor de judecată, fie în condiţiile
sistemului juridic al respectivului stat.
Pe de altă parte, poate să fie evidenţiată şi o tendiţă de unificare a
normelor materiale. Spre exemplu, în Elveţia conflictele de legi
intercantonale au dispărut ca urmare a unificării normelor de drept privat.
Unificarea normelor conflictuale în cadrul statelor federale este
posbilă prin adoptarea unor legi federale, dar acest proces este îngreunat
de necesitatea dceterminării naturii juridice a unor instituţii civile şi
comerciale, ceea ce poate să aducă atingere autonomiei legislative a
statelor membre. În lipsa reglementărilor legale la nivelul federaţiei revine
341
I., P., Filipescu., A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 47-49; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală.
Partea specială –Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2013, p. 38; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, pp. 89-94; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, pp.33-34; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 39-42; N., Diaconu. Drept internaţional privat, ediţia a II-a, editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.43; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
Wolters Kulwer, 2010, pp.84-94.

fiecărui stat federat obligaţia de a stabili modul de soluţionare a conflictelor

între legile statelor componente.
c. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a conflictelor de legi şi a
conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale ori între legile statelor
federate.
Regulile de soluţionare a conflictelor de legi nu sunt obligatorii pentru
soluţionarea conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale ori între
legile statelor federate. De altfel, în unele situaţii, rezolvările sunt in mod
inevitabil diferite. Spre exemplu, în numeroase ţări statul personal este
supus legii naţionale, în conflictele interprovinciale sau între legile statelor
federate, statutul persoanl, nu este reglementat în mod obişnuit de legea
naţională, deoarece cetăţenia este unică, ci este reglementat de lex
domicilii.
În unele cazuri conflictele de legi din statele membre ale federaţiei
sunt soluţionate ca şi conflictele de legi, adică după aceleaşi reguli. Spre
exemplu, în faţa instanţelor unui stat federat din SUA, legile altui stat
federat din SUA, sunt tot atât de străine ca şi legile oricărui alt stat, ca de
exemplu, ale Franţei.
Hotărârile judecătoreşti date în conflictele de legi interregionale sau
interprovinciale ori între legile statelor federate se consideră precedente
judiciare, pentru soluţionarea conflictelor de legi internaţionale şi invers,
hotărârile judecătoreşti date în conflictele de legi internaţionale sunt
considerate precedente judiciare, pentru conflictele de legi interregionale
sau interprovinciale ori între legile statelor federate.
d. În ceea ce priveşte ordinea publică
Ordinea publică nu poate să fie invocată în cazul conflictelor de legi
interregionale sau interprovinciale, întrucât legile provinciilor sau regiunilor
sunt edictate de acelaşi legiuitor. Totodată, hotărârile judecătoreşti
pronunţate într-o provincie sau regiune se execută în altă provincie sau
regiune din statul unde există asemenea conflicte fără a fi nevoie de
exequatur sau altă formalitate.
În cazul conflictelor de legi din statele federate ordinea publică poate
să fie invocată pentru a înlătura legea competentă, deoarece fiecare stat
membru are propria adunare legiuitoare. Precizăm că ordinea publică este
foarte puţin invocată în cazul conflictului între legile statelor federate
deoarece au în vedere concepţia legislativă de la nivelul statului federal.
e. În ceea ce priveşte retrimiterea
Retrimiterea nu este posibilă în materia conflictelor de legi
interregionale sau interprovinciale ori între legile statelor federate în
ipoteza în care norma conflictuală a instanţei de judecată trimite la legea
unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative, iar dreptul acelei
ţări stabileşte care sunt reglementările legale aplicabile.

În literatura de specialitate342 s-a arătat că este posibil să apară un

caz de retrimitere forţată de gradul II. Astfel, atunci când norma
conflictuală română trimite la legea unui stat federal, ca lege a cetăţeniei,
dacă în acel stat nu există o lege federală privind statutul personal, ci
numai legi aparţinând statelor componente ale fedraţiei, punctul de
legătură cetăţenia trebuie schimbat cu domiciliul, care operează o trimitere
forţată mai departe (retrimitere de gradul II) la legea statului membru al
federaţiei, care va determina statutul personal.
8.3.3. Teoriile propuse de dreptul comparat în scopul

determinării legii aplicabile, dintre legile statului
în care coexistă mai multe sisteme legislative
Pe planul dreptului comparat343 au fost propuse teorii diferite în

scopul determinării legii aplicabile, dintre legile statului în care coexistă
mai multe sisteme legislative.
Prima teorie344 susţine că norma conflictuală a forului încetează în
momentul în care desemnează, în calitate de lege aplicabilă raportului
juridic cu element străin, legea unui anumit stat. Determinarea normelor
materiale aplicabile se va realiza apoi cu ajutorul regulilor speciale
priviotare la conflictele interne de legi în spaţiu din ţara la al cărei sistem
de drept a trimis norma conflictuală a instanţei de judecată. Spre exemplu,
în situaţia în care norma conflictuală trimite la legea Marii Britanii,
prevederile legale din această ţară vor stabili dacă se vor aplica dispoziţiile
legii engleze sau scoţiene ori celei irlandeze. Dacă nu vor exista în statul
desemnat de către norma conflictuală a forului reglementări legale
referitoare la stabilirea legii interne aplicabile, atunci, instanţa de judecată
se va raporta la legea statului cu care raportul juridic are cele mai strânse
legături.
Teoria a fost consacrată, spre exemplu, de: Convenţiile de la Haga
din 5 octombire 1961 referiotare la protecţia minorilor şi de cea referitoare
la forma dispoziţiilor testamentare; Convenţia de la Haga din 15 noiembrie
1965 privitoare la adopţie; Convenţia de la Haga din 2 octombire 1973
privitoare la obligaţiile alimentare.
Cea de-a doua teorie345 are în vedere conflictele de legi interne care
au aceeaşi natură juridică ca şi conflictele de legi propriu-zise. Ca atare,
instanţa de judecată nu trebuie să ţină seama de prevederile legale prin
care se soluţionează conflictele interne de legi din statul la al cărui sistem
juridic a trimis norma conflictuală a forului, după cum instanţa nu este
obligată nici să ia în considerare reguli străine prin care se rezolvă
conflictele de legi propriu-zise. Astfel, instanţa trebuie să determine cu
342
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 56; S., Deleanu. Drept
internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 91.
343
344
Idem, pp. 91-92.
345
Idem, pp.92-93.

ajutorul propriilor norme conflictuale nu numai legea statului în care

coeexistă mai multe sisteme legislative, ci, deopotrivă, legea regiunii sua a
statului federat care urmează să se aplice. Spre exemplu, în cazul în care
norma conflictuală a forului trimite la legea SUA, fiecare stat federat va fi
privit, pentru determinarea legii aplicabile, asemenea unei ţări de sine
stătătoare. Deci, legile statelor federate din SUA vor fi considerate, în
circumstanţele evocate, legi străine, după cum sunt legi străine şi
reglementările legale din oricare altă ţară.
Teoria a fost consacrată, spre exemplu, de: Convenţia de la Roma
din 1980 referitoare la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale; Convenţia
de la Haga din 4 mai 1971 privitoare la accidentele de circulaţie;
Convenţia de la Haga din 16 iunie 1977 referitoare la legea aplicabilă
contractelor de intermediere şi reprezentări; Convenţia de la Haga din 22
decembrie 1986 priviotare la legea aplicabilă contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri.
Literatura de specialitate346 precizează că „în convenţiile
internaţionale încheiate mai recent a fost adoptată concepţia conform
căreia legea aplicabilă este stabilită numai cu ajutorul normelor
conflictuale ale forului, chiar dacă în statul străin există prevederi elgale
consacrate modului de soluţionare a conflictelor interne de legi în spaţiu,
care conduc la rezolvări diferite. Această concepţie ţine seama, în mod
adecvat, de principiul potrivit căruia normele conflictuale bilaterale permit
determinarea legii competente, independent de domeniul de aplicare care
a fost atribuit acestora de către legiuitorul străin.”
Cea de-a treia teorie susţine că norma conflictuală a forului trimite la
legea statului, în situaţia conflictelor interregionale sau interprovinciale,
respectiv, la legea statelor membre, în cazul conflictelor între legile statelor
federate.347 Prin această teorie se încercă, concilierea concepţiilor
prezentate anterior, pornindu-se de la ideea că doar conflictele de legi
interregionale sau interprovinciale sunt conflicte interne, în timp ce
conflictele între legile statelor federate pot să fie asimilate conflictelor de
legi propiru-zise. Conflictele de legi interregionale sau interprovinciale sunt
considerate conflicte interne, deoarece legiutorul este unic iar conflictele
între legile statelor federate sunt calificate ca fiind conflicte veritabile,
deoarece fiecare stat membru are propria sa ordine juridică.348
Literatura de specialitate susţine că „această teorie este dificil de pus
în practică, pentru că, după cum demonstrează studiile de drept comparat
în materie, distincţia între conflictele de legi interregionale sau
interprovinciale şi conflictele între legile statelor federate, este adesea,
controversată.”349
346
Idem, p. 93.
347
P., Mayer. op. cit. p.162.
348
P. Mayer. Op. cit. pp. 69-71.
349
H., Battifol. P., Lagarde, op. cit., vol I, nota 258, p, 435.

Ne alăturăm opinei350 care susţine că în situaţia în care, la nivelul

statului federal nu există prevederi legale prin care să se rezolve
conflictele între legile statelor federate, ar trebui să se analizeze mai întâi
dacă normele conflictuale ale statelor federate concordă sau nu cu privire
la legea aplicabilă astfel: dacă normele conflictuale ale statelor federate
concordă ar trebui să fie luată în considerare legea indicată, în mod
cumulativ, de normele conflictuale care sunt în prezenţă; dacă normele
conflictuale ale statelor federate trimit la legi diferite, va fi aplicată legea
statului federat are cele mai strânse legături cu raportul juridic respectiv.
8.4. Conflictul de legi în cazul succesiunii de state
În ipoteza în care, între momentul naşterii raporutlui juridic şi cel al

judecării litigiului, statul la a cărui sistem de drept trimite norma
conflictuală a organului de jurisdicţie dintr-o ţară terţă (de exemplu
România) a dispărut se pune problema dacă va fi aplicată legea statului
care a încetat să existe sau a statului succesor. 351
Pentru soluţionarea acestei probleme, se impune a se face
următoarea distincţie:352
a. Situaţia în care statul străin a fost desfiinţat prin
constrângere;
b. Situaţia în care statul străin a fost desfiinţat prin contopirea
voluntară cu o altă ţară.
a. Situaţia în care statul străin a fost desfiinţat prin
constrângere.
În această situaţie au fost propuse într-o primă opinie următoarele
soluţii:353
Să se aplice cu titlu de lex causae reglementarea statului dispărut, în
ultima ei formulare în vigoare înainte de suprimarea acelui stat. De aici
rezultă, per a contrario, că sistemul de drept al statului succesor se
exclude, chiar dacă a fost declarat, în mod expres, ca fiind retoractiv;
Să se ţină seama de realitate independent de implicaţiile ei politice,
urmând să fie aplicată legea nouă edicată de către statul anexat;
Organul de jurisdicţie să aprecieze în concret circumstanţele locale,
spre a declara legea nouă sau legea veche care validează actele juridice
patrimoniale ori nepatrimoniale încheiate de locuitorii statului desfiinţat.
Această teorie este întemeiată pe interesele legitime ale persoanelor
nemijlocit afectate prin faptul schimbării abuzive de suveranitate.
Într-o altă opinie se susţine teoria eclectică, întrucît aceasta ia în
considerare atât o necesară reacţie de boicot, faţă de actele nelegitime de
350
351
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 39; S., Deleanu. Drept
internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 85-86.
352
ibidem
353
O, Căpăţină. Caracteristici ale dreptului tranzitor în raporturile de comerţ internaţional, Revista de drept
comercial nr. 1/1995 pp.25-26.

încorporare a unor state mici şi mijlocii,354 cât şi realităţile existente după

ce statul străin a fost desfiinţat prin constrîngere.355
Organele de jurisidicţie vor putea să aplice reglementările legale
iniţiale, în cazul în care conflictul armat nu a încetat sau dacă statul
succesor foloseşte în continuare ameninţările cu utilizarea forţei, în scopul
consolidării autorităţii sale. Totuşi, dacă ţara căreia îi aparţine organul de
jurisdicţie a recunoscut statul succesor, legiel acestuia urmează să fie
aplicate de către instanţa de judecată.356
Într-o altă opinie357 se consideră că dacă statul străin a fost desfiinţat
prin constrăngere, să se mergă pe ideea intereselor legitime ale
persoanelor afectate nemiijlocit prin schimbarea abuzivă de suveranitate.
Practic, în aplicarea acestei soluţii, urmează a se ţine seama de voinţa
reală a părţilor actului juridic şi de principiul că actul trebuie interpretat în
sensul de a produce efecte juridice.
b. Situaţia în care statul străin a fost desfiinţat prin contopirea
voluntară cu o altă ţară.
În această situaţie se vor aplica regulile de drept tranzitoriu din
Tratatul de unificare a celor două state.358 În principiu organul de jurisdicţie
va ţine seama de dispoziţiile intertemporale din lex causae, (la care spre
exemplu norma conflictuală română a trimis) iar nu de cele stabilite de lex
fori (legea română).359
8.5. Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut
Ipoteza avută în vedere este cea în care norma conflictuală a forului

trimite la sistemul de drept al unui stat pe care statul forului nu-l
recunoaşte.360
Soluţia general admisă în literatura de specialitate şi practica
judecătorească este aceea că legile unui stat nerecunoscut de legea
forului pot da naştere la conflicte de legi.
354
Această reacţie s-a manifestat în jurisprudenţa nord-americană, engleză şi franceză cu prilejul înglobării
de către Uniunea Sovietică, în anul 1940, a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. apud. S., Deleanu. Drept
internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 86, nota de subsol 1.
355
S ., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.86
356
Ibidem.
357
358
O asemena soluţie este posbilă în cazul Tratatului de unificare a celor două Germanii din 1990, care
conţine şi anumite dispoziţii rpiivnd dreptul tranzitoriu.
359
internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 86.
360
internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 87-88; I.,P., Filipescu.
A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, pp. 40-41.

În sprijinul acestei soluţii se pot aduce cel puţin

următoarele argumente:
recunoaşterea statului străin de către statul forului, are în principiu
caracter declarativ, iar nu constitutiv pentru statul respectiv. În caz contrar,
consecinţa ar fi încălcarea suveranităţii statulu străin respectiv;
dacă nu se aplică legile statului nerecunoscut, atunci ar trebui să se
aplice cele care au existat anterior, în acel stat, ceea ce poate duce la
consecinţe injuste pentru părţi;
fiind vorba de raporturi de drept privat, ar fi injust ca drepturile
persoanelor participante să fie micşorate sau înlăturate pe motivul că
aceste persoane aparţin unui stat nerecunoscut.
8.6. Conflictul interpesonal
Conflictele interpesonale apar în situaţia în care, în cadrul aceluiaşi

stat, persoanele sunt supuse în funcţie de criteriul etniei sau al confesiunii,
unor legi şi eventual unor jurisdicţii diferite. Aceste conflicte sunt specifice
ţărilor care nu sunt laice. De asemenea, conflicte interpesonale au existat
şi în ţările colonizate, unde legile aplicabile erau stabilite după originea
locală sau europeană a subiecţilor de drept.
Conflictele interpesonale prezintă importanţă pentru dreptul
internaţinal privat român spre exemplu, în următoarele situaţii:
- atunci când norma conflictuală a forului (legea română) trimite la
legea unui asemenea stat, pentru a reglementa statutul personal, trebuie
văzut cărei colectivităţi îi aparţine persoana în cauză, pentru a se putea
stabili astfel ce lege de fond i se aplică;
- atunci când se pune problema executării în România a unei hotărâri
pronunţate de un tribunal de colectivitate (confesional) din străinătate,
instanţa română de exquatur trebuie să verifice şi comptenţa acestui
tribunal, în conformitate cu legea statului unde hotărârea a fost
pronunţată.
Conflictele interpesonale apar mai ales în problemele de familie, în
special în sistemul de drept în care religia produce efecte juridice, precum
în dreptul mozaic, musulman, hindus.
Prevederi având ca scop soluţionarea conflictelor personale sunt
inserate în unele Regulamente ale UE (spre exemplu, art.14 din
Regulamentul Roma III; art. 17 din Protocolul la Haga din 23 noiembrie
2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere) şi convenţii
internaţionale la care România este parte.

1. Prezentaţi conflictul de legi dintre legile statului în care coexistă mai multe sisteme
legislative.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
........................................................................................ ..
2. Ce înţelegeţi prin conflictele de legi interprovinciale sau interregionale?
..........................................................................................
.................................................................................... ......
..........................................................................................
..........................................................................................
...................................................................... ....................
..........................................................................................
..........................................................................................
3. Prezentaţi conflictul de legi în cazul succesiunii de state.
..........................................................................................
..........................................................................................
................................................................... .......................
..........................................................................................
..........................................................................................
..................................................... .....................................
..........................................................................................
4. Explicaţi conflictul de legi în cazul statului necunoscut.
.................................................................. ........................
..........................................................................................
..........................................................................................
.................................................... ......................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
5. Ce se înţelege prin conflictul de legi interpersonal?
..........................................................................................
........................................................ ..................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Titlul II.
TITLUL II
PROBLEME GENERALE PRIVIND
PRINCIPALELE FELURI DE CONFLICTE
CARE POT APĂREA ÎN LEGĂTURĂ CU
RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT
INTERNAŢIONAL PRIVAT361
361
NC Aniței. Lectii de drept internațional privat româ n, Editura Lumen, Iasi, 2015, ISBN 978-973-166-385-
2,. https://www.worldcat.org/search?qt=worldcat_org_all&q=nadia+cerasela+anitei , pp..

Calificarea și felurile calificării
Capitolul 9
362
CALIFICAREA ŞI FELURILE CALIFICĂRII
CONŢINUT

9.2. Noţiunea de calificare
9.3. Conflictul de calificări
9.4. Felurile calificării
9.5. Legea după care se face calificarea
OBIECTIVE

- Să definească şi să înţeleagă noţiunea de calificare;
- Să definească şi să înţeleagă noţiunea de conflict de calificări;
- Să dea exemple de conflicte de calificări;
- Să prezinte felurile de calificare în dreptul internaţional privat român;
- Să înţeleagă şi să expună după ce lege se face calificarea în dreptul internaţional
privat român.
362
2, pp.203. https://www.worldcat.org/search?qt=worldcat_org_all&q=nadia+cerasela+anitei , pp. 143-152.

Conţinutul363 şi legătura normei conflictuale se determină cu ajutorul

unor noţiuni juridice.
Conţinutul normei conflictuale poate consta în următoarele noţiuni:
- starea civilă (art. 2568 alin. (1) C. civ.);
- capacitatea juridică a persoanei fizice (art. 2572 C. civ.);
- persoana juridică (art. 2571 şi art. 2580 C. Civ.);
- condiţiile de fond şi de formă ale actului juridc (art.2637 C. civ., art.
2639 C.civ.);
- regimul matrimonial (art. 2590- art. 2593 C. civ., art. 2595 C. civ) ;
- convenţia matrimonială (art. 2593 - art. 2594 C. civ);
- moştenire (art. 2633- art. 2636 C. civ.); etc..
Spre exemplu, art. 2595 alin. (1) C. civ. „Masurile de publicitate şi
opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse legii
aplicabile regimului matrimonial.”
Constituie conţinut al acestei norme conflictuale expresia „Masurile
de publicitate şi opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi (...).”
Conţinutul normei conflictuale determină câmpul de aplicare în spaţiu
al unei legi.
Legatura normei conflictuale este redată prin noţiuni precum:
cetăţenia (art. 2572 alin. (1) C. civ.);
locul încheierii contractului (art. 11 alin. (1) din Regulamentul Roma
I);
reşedinţa obişnuită a persoanei fizice sau juridice (art. 2570 C. civ.);
sediul social al persoanei juridice (art. 2580 C. civ.), etc.
În exemplul de mai sus, legătura normei conflictuale este expresia:
„(...) sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial.”
„În procesul aplicării ei, norma conflictuală trebuie „confruntată” cu
raportul juridic concret dintre părţi, care constituie situaţia de fapt, cu
scopul de a vedea în conţinutul sau legătura cărei norme conflictuale intră
respectivul raport juridic (eventual litigios). Pentru a „aduce la acelaşi
numitor”, în scopul de a putea fi comparate, cele două elemente ale
raţionamentului logico-juridic (silogismul juridic) care se face în acest caz,
şi anume norma conflictuală-abstractă- (care reprezintă premisa majoră a
silogismului juridic) şi raportul juridic -concret- (care formează premisa
minoră a acelui raţionament), etse necesar ca acestea să fie calificate.”
9.2. Noţiunea de calificare
Aplicarea dreptului internaţional privat este imposibilă fără

descifrarea înţelesului normelor juridice specifice acestei ramuri şi fără
clasificarea speţelor deduse judecăţii pe categorii. Această dublă
operaţiune mentală pe care trebuie să o facă judecătorul se numeşte
calificare.
363 A se vedea capitolul referitor la Conţinutul dreptului internaţional privat.

Noţiunea de calificare este definită de autori.364 În privinţa definirii

noţiunii de „calificare” ne realiem opiniei potrivit căreia, în realizarea
calificării este preferabil să se pornească de la situaţia de fapt concretă, nu
de la normele în prezenţă.
Îndiferent dacă este vorba de dreptul internaţional privat român sau
străin observăm că noţiunea de calificare poate fi privită din două puncte
de vedere:
- pe de o parte explică sensul noţiunilor utilizate de norma
conflictuală în conţinut şi legătură. Calificarea presupune aşadar, înţelesul
noţiunilor de „starea civilă”, „capacitatea juridică a persoanei fizice”,
„cetăţenie”, „locul încheierii contractului”;
- pe de altă parte înseamnă operaţiunea de determinare a normei
conflictuale aplicabile situaţiei juridice concrete, prin încadrarea acestei
situaţii în conţinutul uneia din normele conflictuale ale forului. De exemplu,
în cazul în care două persoane de cetăţenie diferită încheie o căsătorie
civilă în ţara unuia dintre ei şi, după un anumit interval de timp, soţul care
are cetăţenia statului unde s-a realizat căsătoria solicită divorţul, iar
celălalt soţ invocă, printr-o cerere reconvenţională, nulitatea căsătoriei, pe
motiv că, potrivit legii sale naţionale, căsătoria trebuia încheiată în formă
religioasă, instanţa de judecată va fi obligată să stabilească dacă
caracterul civil sau religios al căsătoriei este o condiţie de formă ori fond a
acesteia. În ipoteza în care este vorba de o condiţie de formă, se va lua în
considerare norma conflictuală conform căreia forma căsătoriei este
supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se celebrează. Dacă este privită
ca o condiţie de fond, se va aplica norma conflictuală corespunzător căreia
condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de
legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi. Dacă plecăm în realizarea
calificării de la normele în prezenţă vom observa că, analizarea
reglementărilor legale din sistemele de drept care se găsesc în conflict
poate să conducă la situaţii de cumul sau de lacună. Astfel, în exemplul
nostru, în cazul în care cercetam prevederile legale consacrate
caracterului religios al căsătoriei pentru a determina sensul, întinderea şi
trăsăturile căsătoriei din punct de vedere religios, în contextul sistemului
de drept căruia aparţine, chiar folosind categoriile juridice conţinute de lex
fori vom ajunge la concluzia că o asemenea cerinţă constiuie o condiţie de
fond a căsătoriei. Dacă, ne raportăm apoi la dispoziţiile legale din ţara
unde a fost celebrată căsătoria, exigenţa oficierii căsătoriei în faţa
delegatului de stare civilă, va fi considerată o condiţie de formă a
căsătoriei. Observăm că, se ajunge la aplicarea cumulativă a legilor din
364 N., Diaconu. Drept internaţional privat. Curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura Universitara, Bucuresti, 2013, pp. 91-103; S.,
Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 98-113; I., P., Filipescu. A.,
I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pp. 82-96; D.,
Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 52-67; B., M., C., Predescu.
Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 200-245; O., Ungureanu. C., Jugastru.
A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.86-90; D.,A.,Sitaru. Drept international
privat. Partea generala. Partea speciala. Normele conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013, pp.
57-70.

statul soţului care a formulat cererea reconvenţională şi, respectiv, din ţara
unde a fost încheiată căsătoria. În schimb, dacă în exemplul nostru,
pornim de la situaţia de fapt concretă sau de la problema de drept pusă în
discuţie, prin cererea reconvenţională de către unul dintre soţi, răspunsul
pe care îl va formula instanţa de judecată va fi unic, întrucât există o
singura problemă ridicată de reclamant. În consecinţă, calificarea
aspectelor privitoare la obiectul calificării, înlătură orice incoerenţe
referioare la norma conflictuală care va fi luată în considerare de către
organul de jurisdicţie.
În dreptul european, semnificaţia practică a unei opţiuni în favoarea
unuia dintre modurile de calificare este atenuată prin prevederile care
arată aspectele cu privire la care nu se aplică dispoziţiile legale europene
(de exemplu, în cuprinsul art. 1 din Regulamentul Roma I şi a art. 1 din
Regulamentul Roma II) şi prin precizarea problemelor de drept care sunt
supuse legii aplicabile. (de exemplu, în cuprinsul art. 12 din Regulamentul
Roma I şi a art. 15 din Regulamentul Roma II).
O altă observaţie priveşte interpretarea noţiunilor juridice din
conţinutul şi legătura normei conflictuale. Chiar dacă, pentru stabilirea legii
aplicabile raportului juridic cu eement de extraneitate sunt necesare
ambele noţiuni, în cazul calificării interesează în primul rând lămurirea
sensului n noţiunilor din conţinutul normei conflcituale, întrcât de această
operaţiune depinde chiar norma conflictuală care va fi luată în
considerare.
9.3. Conflictul de calificări

9.3.1. Definiţia noţiunii de „conflict de calificări”
Operaţiunea calificării a fost observată de Charles Doumoulin dar

pusă pentru prima data în discuţie de Franz Kahn în 1891 sub numele de
„conflicte latente” şi de Etienne Bartin în 1897, într-un articol publicat în
Journal de droit international privé, reluat ulterior în Études de droit
international privé. Examinând practica judiciară Bartin a observat că în
speţe asemănătoare, în care se aplică aceleaşi reguli conflictuale, instanţe
din diverse ţări aplică soluţii diferite. Astfel, Bartin pune problema
conflictului de calificări în situaţia în care acelaşi raport de drept
internaţional privat este încadrat în sisteme de drept care vin în contact în
conţinutul unor norme conflictuale complet diferite.
Noţiunile juridice care exprimă conţinutul şi punctul de legătură al
normei conflictuale pot să nu aibă acelaşi înţeles în sistemele de drept
care sunt în prezenţă cu privire la un raport juridic. În cazul în care aceeaşi
noţiune juridică are accepţiuni diferite în sistemele de drept aplicabile unui
raport juridic, există un conflict de calificări.
Deci, prin conflict de calificări înţelegem, situaţia care apare atunci
când noţiunile din conţinutul şi/sau legătura unei norme conflictuale au
înţelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile de a se aplica unui
raport juridic.

9.3.2. Exemple de „conflicte de calificări”
Prezentăm în continuare câteva exemple de ”conflicte de calificări”

privind:
1. conţinutul normei conflictuale;
2. legătura normei conflictuale.365
1. Exemple de conflicte de calificări privind conţinutul normei
conflictuale
Speţa soţilor Bartholo
Doi cetăţeni maltezi, soţii Bartholo se căsătoresc în Malta fără a
încheia o convenţie matrimonială (o convenţie determinând regimul
bunurilor în timpul căsătoriei). După o perioadă de timp de la căsătoria lor
şi numai accidental soţii s-au stabilit în Algeria franceză unde soţul
dobândeşte bunuri imobile. La moartea soţului, soţia pretinde averea
lăsată de soţul ei întemeindu-şi pretenţia pe două argumente:
Ca succesoare a soţului dar potrivit legii franceze din anul 1889 soţul
supraveţuitor nu avea drept la succesiune. Bunurile imobile se găseau pe
teritoriu francez. Devoluţiunea ereditară a imobilelor situate pe teritoriul
francez depindea de legea locului unde bunurile imobile erau situate. Deci,
după legea franceză, pretenţiile erau calificate ca drept succesoral şi
determinau competenţa legii franceze (ca lege a locului situării imobilelor)
după care soţiei supraveţuitoare nu i se atribuie nimic;
Soţia mai putea pretinde un drept la averea rămasă de pe urma
soţului în virtutea regimului legal al bunurilor soţilor în timpul căsătoriei.
Din acest punct de vedere legea din Malta acorda soţiei, în afară de
jumătate din bunurile dobândite în timpul căsătoriei, încă o parte din
bunurile deţinute în comun ca soţ supraveţuitor. Regimul bunurilor soţilor
în timpul căsătoriei era supus legii malteze pentru că după căsătorie, soţii
au rămas un timp apreciabil în Malta şi abia mai târziu s-au stabilit în Malta
teritoriu francez. Din punct de vedere al legii franceze soţii aveau regimul
matrimonial al legii malteze.366 Problema care s-a pus a fost de a
determina natura pretenţiilor şi de a şti care lege se aplică: legea malteză
sau legea franceză? Judecătorul a calificat după legea franceză adică
după legea forului. Ca atare avantajele acordate de legea malteză erau
calificate după legea franceză ca drept la moştenire şi potrivit Codului civil
francez de atunci soţia nu putea primi succesiunea. Bartin, a aprobat
365 N., Diaconu. Drept internaţional privat. Curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura Universitara, Bucuresti, 2013, pp. 91-103; S.,
Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 98-113; I., P., Filipescu. A.,
I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pp. 82-96; D.,
Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 52-67; B., M., C.,
Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 200-245; O., Ungureanu. C.,
Jugastru. A.,Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.86-90; D.,A., Sitaru. Drept
international privat. Partea generala. Partea speciala.Normele conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck,
2013, pp. 57-70.
366 Regimul matrimonial era guvernat în Malta de convenţia expresă a părţilor ori în lipsă de legea unde soţii intenţionau
să-şi fixeze domiciliul după căsătorie.

calificarea după legea forului, calificare ce este larg răspândită şi astăzi în

practica dreptului internaţional privat contemporan.
Speţa testamentul olandezului
Un cetăţean olandez întocmeşte în Franţa un testament olograf.
Valabilitatea acestui testament este contestată printr-o acţiune introdusă
în faţa instanţei franceze. În conformitate cu legislaţia franceză, precum şi
cu cea olandeză, capacitatea persoanei de a încheia acte juridice este
supusă legii sale naţionale, iar forma actelor juridice legii locului încheierii
lor. Dar dispoziţiile Codului civil olandez nu permit ca olandezul domiciliat
în străinătate să facă un testament în formă olografă. Caracterul olograf al
testamentului poate fi socotit ca o problemă de capacitate sau ca o
problemă de formă a actelor juridice. În consecinţă, testamentul olograf
este valabil pentru instanţa franceză dar va fi declarat nul de instanţa
olandeză.
Această speţă este valoroasă nu doar din punct de vedere istoric367
deoarece mai există încă state ca de exemplu Portugalia, unde un
cetăţean portughez nu poate să testeze în formă olografă nici chiar într-o
ţară care admite ca valabil testamentul olograf.368
Contract de vânzare –cumpărare între o firmă română şi o
societate în comandită simplă cu sediul în Germania
Societatea germană a acţionat firma română în faţa instanţei arbitrale
de comerţ internaţional pentru pretenţii legate de acest contract. Firma
română a ridicat nexcepţia lipsei „capacităţii procesuale active” a societăţii
germane, invocând faptul că, în conformitate cu dreptul român, o entitate
fără personalitate juridică nu poate acţiona în justiţie. Conform dreptului
german, deşi, societăţile în comandită simplă nu au personalitate juridică
beneficiază totuşi de capacitate procesuală. Problema care s-a pus în faţa
instanţei arbitrale a fost cea a calificării instituţiei „capacităţii procesuale”.
Dacă această insituţie este calificată ca o problemă de procedură, ea va fi
supusă normei conflictuale lex fori care, în speţă era dreptul român,
conform căruia respectiva societate comercială nu ar fi avut capacitate
procesuală, fiind lipsită de personalitate juridică. Dacă însă, capacitatea
procesuală este calificată ca o problemă de capacitate, ea intră în
conţinutul normei conflictuale lex societatis (care se referă la statutul
organic – inclusiv capacitatea juridică - a societăţilor comerciale) şi care,
în speţă, trimite la dreptul german, deoarece sediul societăţii era în
Germania. Conform dreptului german, societatea are „capacitate
procesuală,” deşi nu are personalitate juridică. Instanţa arbitrală a făcut
calificarea conform dreptului român,369 care interpretează „capacitatea
procesuală” ca o problemă de capacitate, şi deci a introdus-o în conţinutul
367 Ţările de Jos au ratificat în 1982 Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 asupra conflictelor de legi în materia succesiunilor
prin care se recunoaşte valabilitatea testamentului olograf.
368 A se vedea art. 65 alin. 2, art.210 din Codul civil portughez.
369 În momentul soluţionării cauzei, calificarea a fost făcută conform principiilor generale de drpet şi practicii judiciare
româneşti. În prezent acestă claificare este prevăzută în art. 1082 C. Proc. Civ. „Capaciatatea procesuală a fiecăreia dintre părţile în
proces este guvernată de legea sa naţională” (similar cu art. 158 din Legea nr. 105/1992)

normei conflictuale lex societatis, care trimite la dreptul german conform

căruia societatea acea capacitate procesuală. În consecinţă, excepţia
lipsei capacităţii procesuale a societăţii germane, invocată de partea
română, a fost respinsă.
Cui revine moştenirea în cazul în care de cujus nu are moştenitori?
Doi soţi chinezi care au reşedinţa obişnuită în România şi care au
dobândit aici bunuri mobile şi imobile mor fără moştenitori. Se ridică
problema cui vor fi atribuite aceste bunuri şi cu ce titlu? Vor reveni statului
pe teritoriul căruia îşi aveau reşedinţa obişnuită la data morţii? Vor reveni
statului ai cărui cetăţeni sunt defuncţii – statul chinez - sau vor intra în
patrimoniul statului pe teritoriul căruia se găsesc bunurile vacante – statul
român? Va trebui să calificăm dreptul statului asupra bunurilor vacante.
Dacă apreciem că dreptul statului asupra bunurilor vacante este un drept
de moştenire, atunci bunurile respective vor reveni statului ai cărui cetăţeni
erau defuncţii, respectiv statului chinez. Dacă acele bunuri trec în
patrimoniul statului ca bunuri fără stăpâni, res nullius, ele trebuie atribuite
cu acest titlu statului pe teritoriu căruia se găsesc, deci statului român.
De asemenea, dreptul statului de a culege succesiunea vacantă
existentă pe teritoriul său poate fi calificat ca un drept la moştenire, supus
legii succesiunii (lex succesionis), sau ca un drept originar al statului,
decurgând din suveranitatea sa, caz în care se va aplica caz în care se va
aplica legea locului situării bunului (lex rei sitae).
2. Exemple de conflicte de calificări privind legătura normei
conflictuale
Prezentăm urmatoarele de conflicte de calificări care au legătură cu
norma conflictuală:
a. Sediul social poate fi calificat ca fiind fie sediul real, (conform art.
2571 alin (2) şi alin (3) C. Civ.) fie sediu statuar, fie sediu principal al
persoanei juridice.
b. Momentul şi locul încheierii contractului între absenţi sunt diferite
în funcţie de sistemul avut în vedere, care poate fi cel al emisiunii
acceptării, al expedierii-cceptării (de regulă în dreptul englez de common
law), al recepţiei acceptării (conform art. 1186 alin. (1) C. civ. şi art. 15
alin. (1) din Convenţia de la Viena din 1980 asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri) sau al informării. În cazul emisiunii
acceptării şi al expedierii acceptării contractul se consideră format la
momentul las care oferta este acceptată, respectiv, când acceptarea a fost
expediată către ofertant. În consecinţă locul încheierii contractului este în
statul în care se află acceptantul.
c. locul executării contactului este diferit după cum plata este cherabilă sau portabilă.
În ipoteza în care plata este cherabilă, acesta se face în statul unde se află debitorul. Daca
plata, etse portabilă, ea se face în ţara unde se găseşte creditorul.

9.4. Felurile calificării
În dreptul internaţional privat calificarea este de două feluri:370

- calificare primară;
- calificare secundară.
Prin calificare primară care se stabileşte legea aplicabilă raportului cu
element de extraneitate. În acest context, vor trebui definite noţiunile
utilizate în conţinutul tuturor normelor juridice conflictuale în vigoare în
statul unde funcţionează, spre a descoperi care dintre aceste norme
juridice se poate aplica raportului de drept internaţional privat cu care a
fost sesizată. După ce s-a descoperit regula conflictuală aplicabilă situaţiei
juridice concrete, autoritatea va trebui să definească noţiunile ce constituie
legătura respectivei norme conflictuale, pentru a afla statul a cărui lege va
reglementa raportul juridic de drept internaţional privat. Ca atare,
calificarea primară se face după lex fori. Deci, în urma calificării primare,
norma conflictuală bilaterală generală se transformă într-o normă
unilaterală, particulară, în care legătura trimite cu precizie la legea unui
anumit stat. Spre exemplu, art. 2586 alin. (1) C. Civ. privind reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat român dispune că: „Condiţiile de
fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea
naţională a fiecăruia dintre viitorii doi soţi la momentul celebrării
căsătoriei”, se transformă după calificarea primară (necesară pentru
aflarea legii ce reglementează validitatea consimţământului dat la
căsătoria unui cetăţean francez cu un alt cetăţean francez) în următoarea
regulă conflictuală: „Validitatea consimţământului pentru încheierea
căsătoriei între doi cetăţeni francezi este determinată de legea franceză”.
Calificare secundară este subsecventă calificării primare şi intervine
după ce s-a făcut calificarea primară şi este o problemă a legii interne;
deci, este dată de lex causae. A face calificare secundară în cazul de mai
sus, înseamnă să analizezi condiţiile de validitate ale consimţământului
dat la căsătorie după regulile Codului civil francez.
9.5. Legea după care se face calificarea
În dreptul internaţional privat o problemă foarte discutată este cea

referitoare la legea după care se face calificarea primară. În principiu
calificarea se face după lex fori dar există şi opinii care susţin calificarea în
funcţie de lex causae.
Calificarea după legea forului – lex fori - este susţinută de majoritatea
autorilor care îşi întemeiază opinia pe următoarele argumente:
370 N., Diaconu. Drept internaţional privat, curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura Universitara, Bucuresti, 2013, pp. 91-103; S.,
Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.98-113; I., P., Filipescu. A., I.,
Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pp. 82-96; D.,
Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 52-67; B., M., C., Predescu.
Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 200-245; O., Ungureanu. C., Jugastru.
A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.86-90; D.,A., Sitaru. Drept international
privat. Partea generala. Partea speciala.Normele conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013, pp.
57-70.

- normele conflictuale sunt cuprinse în sistemul de drept al forului,

adică sunt norme naţionale, instanţa aplicând în principiu propriul său
sistem de norme conflictuale, adică după lex fori conform principiului
„aceluia îi aparţine interpretarea care a edictat norma” ( ejus est
interpretari, cujus condere);
- calificarea este o problemă prealabilă soluţionării conflictului, iar
operaţiunea se poate efectua numai după legea forului.
Calificarea după legea cauzei – lex causae – este susţinută de o
serie de specialişti.
Legea cauzei este legea străină competentă cu privire la un raport
juridic sau la unul din elementele sale. Argumentele pe care se bazează
specialiştii sunt:
- legea străină normal competentă nu se poate aplica fără a ţine seama
de propria calificare;
- protecţia drepturilor născute sub imperiul legii străine se asigură prin
corecta ei aplicare.
În susţinerea acestei opinii vom folosi următorul exemplu: atunci
când trebuie să calificăm primar o instituţie juridică străină necunoscută
dreptului românesc, trebuie să parcurgem întâi faza de analiză, în care
vom determina caracteristicile esenţiale ale acestei instituţii conform legii
străine după care vom trece la faza de judecată (de clasificare), în care pe
baza trăsăturilor fundamentale decelate în prima etapă, vom asemăna
instituţia respectivă cu una din instituţiile juridice ale sistemului de drept
românesc, urmând ca apoi să descoperim acea normă conflictuală
românească care are drept conţinut chiar instituţia românească
desemnată prin calificare. Din această cauză, instituţiile juridice ce slujesc
drept conţinuturi pentru normele conflictuale ale forului nu sunt identice cu
instituţiile din dreptul intern al forului.
Cu privire la legea după care se face calificarea secundară fiind o
problemă de drept intern, majoritatea doctrinei de drept internaţional privat
indică lex causae, adică legea care are cele mai strânse legături cu
situaţia de fapt. Astfel, autoritatea sesizată cu un raport de drept
internaţional privat privind efectele patrimoniale ale căsătoriei descoperă
cu ajutorul normei conflictuale proprii, că este aplicabilă o lege străină şi
că noţiunile de: căsătorie şi efecte patrimoniale ale căsătoriei vor căpăta
noi înţelesuri, în acord cu prevederile sistemului de drept străin.
Totuşi există unele împrejurări în care calificarea nu se poate face
după legea forului.
Excepţiile care sunt admise se referă la următoarele:
- autonomia de voinţă – părţile au libertatea să aleagă prin acordul
lor legea aplicabilă contractului precum şi calificările indicate în cauză;
- calificarea secundară – se face după legea desemnată a se aplica
raportului juridic;
- bunurile imobile - fiind reglementate de legea locului unde se
găseşte situat imobilul - lex rei sitae - şi calificarea va fi dată de aceeaşi
lege;

- retrimiterea – normele forului trimit la dreptul străin, ale cărui norme

conflictuale trimit înapoi la legea instanţei sau mai departe la legea unui alt
stat astfel admiterea de către lex fori a retrimiterii implică luarea în
considerare şi a calificării date de legea străină;
- instituţii juridice necunoscute – unele instituţii juridice pot fi
necunoscute de legea forului ca de exemplu dreptul german permite
copilului din afara căsătoriei de a solicita unele sume de bani de la
pretinsul tată;
- cetăţenia – apartenenţa persoanei fizice la un anumit stat – regulă
ce va fi luată în considerare numai atunci când persoana are o singură
cetăţenie;
- calificarea autonomă – cerinţele specifice ale raporturilor cu
element de extraneitate, şi în special promovarea relaţiilor economice
internaţionale, pot impune anumite calificări distincte de legile care se află
în conflict;
- convenţiile internaţionale – pentru evitarea dificultăţilor şi
armonizarea soluţiilor, uneori noţiunile incluse într-o convenţie
internaţională sunt calificate chiar în textul înţelegerii.
În ceea ce priveşte dreptul internaţional privat român, calificarea
primară se face după legea română, lege a forului pentru orice autoritate
publică română.
1. Ce înţelegem prin noţiunea de calificare în dreptul internaţional privat român?

............................................................................. .............
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Ce înţelegem prin noţiunea de conflict de calificări?
..........................................................................................
..........................................................................................
................................................................................. .........
3. Daţi exemple de conflicte de calificări.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
4. De câte feluri este calificarea în dreptul internaţional privat român?
..........................................................................................
..........................................................................................
5. După ce lege se face calificarea în dreptul internaţional privat român?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Conflictul în spațiu al normelor conflictuale și retri miterea
Capitolul 10
CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR
CONFLICTUALE ŞI RETRIMITEREA371
CONŢINUT
10.1. Conflictul in spațiu al normelor conflictuale

10.2. Retrimiterea
10.3. Retrimiterea în dreptul român
10.4. Retrimiterea în convențiile internaționale la care românia este parte
10.5. Retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în care coexistă mai multe
sisteme liegislative
10.6. Modificarea normei conflictuale străine care retrimite
OBIECTIVE

- Să definească conflictul în spaţiu al normelor conflictuale;
- Să definească noţiunea de retrimitere;
- Să prezinte condiţiile retrimiterii;
- Să expună formele retrimiterii;
- Să înţeleagă şi să expună retrimiterea în dreptul român;
- Să înţeleagă şi să expună retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în care
coexistă mai multe sisteme legislative.
371

Conflictul în spațiu al normelor conflictuale și retrimiterea
10.1. Conflictul în spațiu al normelor conflictuale

În situaţia în care sistemele de drept în prezenţă conţin norme
conflictuale care au puncte de legătură diferite spunem că există un
conflict în spaţiu al normelor conflictuale.
Conflictul se numeşte în „spaţiu” deoarece normele conflictuale din
sistemele de drept în prezenţă coexistă.
Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale este de doua feluri:372
 Pozitiv, atunci când fiecare normă confictuală trimite la propriul
său sistem de drept. De exemplu, se pune problema stării civile a unui
cetăţean cu domiciliul în Anglia. Dacă problema apare ăn faţa instanţei
engleze, aceasta va aplica norma sa confilctuală lex domicilii, care trimite
la sistemul de drept englez, dacă însă problema apare în faţa instanţei
române, aceasta conform art. 2568 C. civ. va aplica dreptul român. Totuşi
conflictul pozitiv de norme conflictuale nu duce la retrimitere. Acest conflict
se soluţionează, în principiu, prin aplicarea normei conflictuale a forului, de
către instanţa competentă în soluţionarea litigiului. În situaţia în care
ambele instanţe, se declară deopotrivă competente, există o litispendenţă
internaţională. Astfel, sistemul de drept românesc, aplică dispoziţiile art.
1075 din C. de proc. civ. care admite de principiu litispendenţa
internaţională. De asemenea, vom aplica art. 9 din Regulamentul
Bruxelles I în relaţiile cu celălate ţări emmbre ale UE.
 Negativ, în situaţia în care niciuna din normele conflictuale în
prezenţă nu declară aplicabil propriul său sistem de drept, ci fie trimite
fiecare la sistemul de drept al celuilalt stat, fie trimiterea se face la dreptul
unui stat terţ. Conflictul negativ de norme conflictuale duce la retrimitere.
10.2. Retrimiterea
10.2.1. Definiţia şi condiţiile retrimiterii
Prin retrimitere în dreptul internaţional privat se înţelege situaţia în
care normele forului trimit la dreptul străin, ale cărui reguli conflictuale
trimit înapoi la legea instanţei sau mai departe la legea unui alt stat.
Pentru a exsita retrimitere trebuie să fie întrunite următoarele două
condiţii:
1. să existe asa cum precizam un conflict negativ între normele
conflictuale din sistemele de drept în concurs;
372
N., Diaconu. Drept internaţional privat. Curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura Universitara, Bucuresti,
2013, pp. 104-111; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, pp.114-139; I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie revizuită şi
adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pp. 97-112; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept
internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 78-83; B., M., C., Predescu. Drept
internaţional privat. Partea generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 284-303; O., Ungureanu.
C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 91-
101; D.,A., Sitaru. Drept international privat. Partea generala. Partea speciala.Normele conflictuale in diferite
ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013, pp. 71-78.

2. norma conflictuală a forului (a statului instanţei sesizate) să trimită

la întregul sistem de drept străin (adică sa accepte retrimiterea).
Ca şi exemplu prezentăm „speţa lider” în domeniu si anume speţa
Forgo,373 soluţionată de instanţele franceze în anul 1878. Un cetăţean
bavarez (în condiţiile în care, în acel moment, Bavaria acorda o cetăţenie
proprie), pe nume Forgo (el era copil din afara căsătoriei), trăieşte de la
vârsta de 5 ani până la varsta de 68 de ani cand decedează în Franţa,
unde nu dobândeşte însă un domiciliu legal (deoarece nu îndeplineşte
formalităţile legale cerute în acest sens de legea franceză), ci are numai
un domiciliu de fapt. În aceste condiţii conform legii franceze Forgo este
cetăţean bavarez, cu domiciliul legal în Bavaria. La moarte, lasă o
importanta avere mobiliară pentru care nu a întocmit testament. Acesta nu
avea descendenţi. Cu privire la succesiune au ridicat pretenţii statul
francez şi rudele colaterale după mamă (fraţi, surori ale mamei, nepoţi).
Soluţia în cauză depindea de legea aplicabilă succesiunii. În situaţia în
care se aplică legea bavareză, rudele colaterale aveau drept la
succesiune, iar dacă era luatză în considerare legea franceză,
succesiunea urma să fie culeasă de statul francez. Potrivit normei
conflictuale franceze lex patriae, succesiunea mobiliară era cârmuită de
legea naţională a defunctului (respectiv cea bavareză), care acorda drept
de succesiune rudelor colaterale după mamă.
Instanţele de judecată franceze care s-au pronunţat în cauză între
anii 1874-1882, au constat însă că norma conflictuală bavareză privind
succesiunea mobiliară trimitea înapoi la legea franceză. Norma
conflictuală franceză, trimetea în materie, la legea bavarează, dar această
lege trebuia aplicată în întregime, deci era necesar să fie luată în
considerare şi norma conflcituală bavareză care retrimitea la domiciliul de
fapt. Or, domiciliul de fapt al lui Forgo fusese în Franţa, iar domiciliul legal
în Bavaria, deoarece el nu îndeplinise formalităţile cerute de legea
franceză pentru a dobândi ceea ce reglementările legale din acea
perioadă denumeau “domiciliu legal”.
În decizia Curţii de Casaţie, sumar motivată, se stipula că atat
bunurile mobile corporale cât şi bunurile mobile incorporale erau supuse în
materie de succesiune, conform dreptului bavarez, fie legii domiciliului de
fapt sau reşedinţei obişnuite a defunctului, fie legii de la locul situării
bunurilor şi că în ambele cazuri, succesiunea mobiliară, este guvernată de
legea franceză, chiar dacă Forgo fusese cetăţean francez. Judecătrii Curţii
de Casaţie au considerat că, norma conflictuală bavareză nu acceptă
373
Bucureşti, 2013, pp. 114-139; I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie revizuită şi
C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.91-101;
D., A.,Sitaru. Drept international privat. Partea generala. Partea speciala.Normele conflictuale in diferite
ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013, pp. 71-78.

trimiterea, ci retrimiterea la dreptul francez. Acceptând retrimiterea,

instanţa franceză a aplicat legea succesorală franceză, conform căreia
rudele colaterale după mamă nu aveau drept la moştenire şi, în acest fel,
succesiunea fiind vacantă, a fost culeasă de statul francez, pe teritoriul
căruia se aflau bunurile mobile respective.
Problema retrimiterii a fost analizată în literatura de specialitate şi în
practica judiciară o dată cu speţa Forgo dar problema retrimiterii s-a pus
anterior speţei Forgo atât în dreptul francez cât şi ăn cadrul sistemelor
juridice din alte state. Ulterior, retrimiterea a fost invocată în decursul
timpului în diferite speţe referitoare la succesiunile imobiliare, la forma
actelor juridice şi în domeniul dreptului familiei.
Totuşi ne alaturăm doctrinei şi considerăm că în unele situaţii se
abuzează de retrimitere în vederea diminuării aplicarii dreptului străin în
rezolvarea litigiilor.
10.2.2. Formele retrimiterii

Retrimiterea îmbracă două forme:
 retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi)
există atunci când norma conflictuală a forului desemnează drept
competent dreptul străin a cărui normă conflictuală, la rândul său, atribuie
competenţa dreptului forului. Retrimiterea în speţa Forgo spre exemplu
este de retrimitere de gradul I. Această formă de retrimitere prezintă
avantajul de a permite instanţei de judecată să aplice legea statului căruia
ea îi aparţine, ceea ce facilitează, aplicarea legii competente, iar în unele
situaţii cum sunt spre exemplu tutela sau curatela rezolvarea
corespunzătoare a acestora;
 retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă sau dubla
retrimitere) există atunci când norma conflictuală străină, aplicabilă în
virtutea normei conflictuale a forului, atribuie competenţa dreptului unui
stat terţ. Retrimiterea de gradul II constituie pe de o parte o soluţia care
corespunde exigenţelor specifice sistemelor de drept din crae fac parte
normele conflictuale în prezenţă, întrucât instanţa de judecată ia în
considerare toate aceste norme conflictuale iar pe de altă parte aceasta
este favorabilă părţilor raportului juridic, datorită previzibilităţii pe care o
asigură, în principiu referitor la legea aplicabilă. Spre exemplu, într-o speţă
rezolvată de instanţele germane, norma conflcituală germană trimitea, în
materia moşteniri, la legea naţională a defunctului, care era legea
belgiană, iar norma conflcituală belgiană retrimitea la legea de la locul
situării bunurilor, care era legea rusă.
În anumite situaţii retrimiterea ar putea continua şi ma departe de
gradul II. De exemplu, norma conflictuală din cadrul celei de a treia ţări ar
putea trimite la legea celei de a patra ţări şi tot aşa.

10.3. Retrimiterea în dreptul român

10.3.1. Regula privind admiterea retrimiterii de gradul I
Retrimiterea este admisă în mod tradiţional în dreptul român.
Potrivit art. 2559 alin (1) C. civ. „Legea străină cuprinde dispoziţiile
de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii
contrare.” Din dispoziţiile acestui aliniat observăm că trimiterea de către
dreptul român la legea străină se face dacă legea străină conţine dispoziţii
de drept material înclusiv norme conflictuale cu excepţia unor dispoziţii
contrare dreptului românesc. Deci, sensul trimiterii, în dreptul român, care
cosntituie o problemă de calificare a normei conflictuale este la întregul
sistem de drept străin. Fiind condiţia esenţială pentru existenţa retrimiterii,
observăm că este îndeplinită de sistemul de drept românesc.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „Dacă legea străină retrimite
la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu
se prevede în mod expres altfel.” Din aceste dispoziţii observăm că se
admite retrimiterea de gradul I în situaţia în care „legea străină retrimite la
dreptul român (...) se aplică legea română (...),” fiind exclusă aşa cum
observăm din prevederile acestui text retrimiterea de gradul II „Dacă legea
străină retrimite la (...) la dreptul altui stat, se aplică legea română, (...)” şi
totuşi există excepţia „dacă nu se prevede în mod expres altfel.”
Retrimiterea în dreptul român există şi în cazul litigiilor supuse
procedurii arbitrale. Această soluţie se deduce din art. 67 alin (1)) din
Regulile de procedură ale C. Arb.-C.C.I.R. care dispune că „Tribunalul
arbitral soluţionează litigiul în temeiul (...) normelor de drept aplicabile.”
Din aceste dispozţii, observăm că, textul nu vorbeşte de normele de drept
material aplicabile şi în această situaţie, constatăm că, retrimiterea nu este
respinsă de plano în litigiile de competenţa arbitrajului C. Arb.-C.C.I.R.
Aşa cum precizam într-o lucrare anterioară374 legea străină,
declarată competentă să guverneze spre exemplu, relaţiile patrimoniale
dintre soţi, va cuprinde în sfera sa, atât reglementările materiale cât şi pe
cele conflictuale străine. În măsura în care normele conflictuale străine
retrimit la legea română, judecătorul român este obligat să ia în
considerare aceste dispoziţii străine, să accepte retrimiterea şi să aplice
relaţiilor patrimoniale dintre soţii în cauză normele materiale româneşti în
domeniu. Dacă normele conflictuale străine retrimit la dreptul altui stat
decât cel român, atunci, judecătorul român trebuie să aplice relaţiilor
patrimoniale dintre soţi doar regulile materiale străine, fără să mai
considere şi soluţia conflictuală străină. Astfel, în situaţia în care normele
conflictuale străine retrimit la dreptul altui stat decât România, judecătorul
român elimină reglementările străine de drept internaţional privat din sfera
noţiunii de „lege străină competentă să cârmuiască relaţiile patrimoniale
dintre soţi”, păstrându-le doar pe cele materiale. De exemplu: în situaţia în
374
NC. Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soti în dreptul internaţional privat român, Editura C H Beck,
Bucuresti, 2008, pp.1-304.

care soţii cu aceeaşi cetăţenie străină au reşedinţa obişnuită în România

şi legea lor naţională care guvernează relaţiile patrimoniale dintre soţi
retrimite la legea forului (adică la legea română) atunci aceasta va
guverna relaţiile evaluabile în bani dintre soţii cu aceeaşi cetăţenie străină
şi cu reşedinţa în România.
Retrimiterea de gradul I este admisă în dreptul român în: materia
statului persoanei fizice; materia statutului real; materia moştenirii.
10.3.2. Excepţia de la regulă

Conform art. 2559 alin (3) C. civ. „Prin excepţie de la prevederile alin.
(1), legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în cazul în care
părţile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii străine aplicabile
formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale, precum şi in alte
cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care România
este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.”
Din aceste dispoziţii observăm că legea străină nu cuprinde şi
normele ei conflictuale în următoarele trei cazuri:
a. atunci când părţile au ales legea străină aplicabilă. Deci, dacă
părţile au ales lex contractus înseamnă că partenerii de afaceri nu ar
putea să desemneze un drept străin în ansamblul său să fie aplicabil
actului juridic încheiat. În toate împrejurările, părţile vor putea să aleagă
numai normele materiale străine care să guverneze contractul dintre ele.
În situaţia în care instanţa este cea care determină legea aplicabilă
contractului respectiv, în doctrină s-a stipulat că nu poate să fie ignorată
eventualitatea unei retrimiteri, pentru că nu este posbil să se susţină că un
contract are legăturile cele mai strânse cu legea unui stat care nu se
socoteşte competentă să cârmuiască acel raport juridic;
b. în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor
extracontractuale. Deci, retrimiterea nu este admisă în cazul formei actelor
juridice, adică în cazul în care punctele de elgătură sunt alternative;
c. în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la
care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege. Deci,
în dreptul Uniunii Europene excluderea retrimiterii constituie regula. Vom
menţiona cu titlu de exemplu: Regulamentul privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale (Roma I) în art. 20 prevede că „Aplicarea legii
oricărei ţări determinate în temeiul prezentului regulament înseamnă
aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţia
normelor sale de drept internaţional privat, cu excepţia cazului în care
prezentul regulament prevede altfel.”
Din dispoziţiile art. 2559 alin. (3) C. civ., rezultă că limitarea
retrimiterii intervine atunci când norma conflictuală recunoaşte efecte
voinţei părţilor (în cazul regimului matrimonial, al obligaţiilor contractuale
cu privire la care se aplică art. 2640 alin. (2) C.civ.), dar nu şi în situaţia în
care, în lipsa alegerii legii aplicabile de către părţi, acesta este determinată
de către instanţa de judecată.

În privinţa dreptului Uniunii europene aşa cum rezultă din

reglementările de mai sus este exclusă retrimiterea indiferent dacă legea
aplicabilă a fost aleasă de către părţi sau aceasta a fost determinată de
instanţa de judecată a unui stat membru.
Literatura de specialitate375 precizează că „neaplicarea retrimiterii în
cazurile la care se referă Codul civil şi Regulamentele U.E. are drept
consecinţă restrângerea severă a sferei de incidenţă a acestei instituţii
juridice, făcând ca aplicarea retrimiterii să devină practic, o „excepţie.”
10.3.3. Retrimiterea de gradul II, de principiu, nu este admisă

Retrimiterea de gradul II nu este admisă, de principiu după cum
rezultă din dispoziţiile art. 2559 alin. (2) C.civ. atunci când norma
conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, iar acesta, prin
norma sa conflictuală în materie, trimite mai departe la dreptul unui stat
terţ, se va aplica dreptul român. Aşadar, nu se va aplica dreptul străin la
care norma conflictuală română a trimis, deoarece acesta a refuzat
trimiterea.376
Totuşi cred că din interpretarea dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi
articol „Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui
stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.”
Rezultă că în situaţii excepţionale dacă legea străină retrimite la dreptul
altui stat se pot aplica dispoziţiile acelui stat. Considerăm că judecătorul ar
putea stabili care sunt aceste situaţii excepţionale sau asemenea situaţii ar
putea fi prevăzute în trataele de asistenţă juridică.
În literatura de specialitate377 se precizează că „Justificarea refuzului
retrimiterii de gradul II, în dreptul român constă, credem, în nesiguranţa
juridică pe care această instituţie o generează. Dacă s-ar admite
retrimiterea de gradul al II-lea s-ar putea ajunge la situaţii absurde, şi
atunci când norma conflictuală ar trimite la rândul său mai departe, la un al
patruela sistem de drept, etc., judecătorul care ar aplica retrimiterea ar fi în
situaţiade a face mental, ocolul lumii.”
Şi totuşi, există sisteme juridice care admit retrimiterea de gradul II în
situaţia în care norma conflictuală a celei de a treia ţări trimite la un al
patrulea sistem de drept sau cazul în care norma conflicctuală a celei de a
treia ţări trimite la una din legile consultate anterior. Într-adevăr, în aceste
condiţii determinarea legii aplicabile este mai dificilă dar nu imposibilă.
Astfel, în situaţia în care s-ar aplica al patrulea sistem de drept, legea
aplicabilă va fi cea care va guverna în speţa respectivă. Şi totşi
375
376
D.-Al., Sitaru. T., M., Bantaş. Consideraţii privind dispoziţiile de drept internaţional privat cuprinse în noul
Cod civil, comunicare prezentată la Conferinţa „Reglementări fundamentale în noul Cod civil şi noul Cod de
procedură civilă”, organizată de Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, 17-18 februarie 2012.
377

succesiunea retrimiterilor nu poate sa fie prea lungă, întrucât raportul

juridic are legătură cu un număar limitat de sisteme de drept.
10.3.4. Retrimiterea de gradul II situaţie specială în materia

statutului organic al persoanei juridice
Retrimiterea de gradul II este totuşi posibilă în materia statutului
organic al persoanei juridice.
Potrivit art. 2580 alin. (1) C. civ., „Statutul organic al persoanei
juridice este cârmuit de legea sa naţională” iar conform art. 2571 C. civ.
„Persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a
stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. (alin.1) Dacă există sedii în
mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei
juridice este sediul real. (alin.2) Prin sediu real se înţelege locul unde se
află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare,
chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. (alin.3) Cu toate acestea,
dacă dreptul străin astfel determinat retrimite la dreptul statului în
conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil
dreptul acestui din urmă stat.” (alin.4).
Din aceste dispoziţii observăm că este posibilă atât retrinmiterea de
gradul I, atunci când dreptul statului în conformitate cu care a fost
constituită persoana juridică ar fi dreptul român, cât şi retrimiterea de
gradul II, în situaţia în care dreptul statului în conformitate cu care a fost
constituită persoana juridică aparţine celui de-al treilea stat. Ca atare,
norma confictuală română ar putea să trimită la legea statului străin unde
se află sediul real al persoanei juridice, iar norma conflictuală străină să
retrimită la legea unei a treia ţări, dacă statul străin unde se află sediul real
consacră teoria incorporării.378
10.4. Retrimiterea în convențiile internaționale la care

românia este parte379
10.4.1. Convenţii internaţionale care nu admit retrimiterea
Prin dispoziţiile art. 12 ale Protocolului de la Haga din 23 noiembrie
2007 este exclusă retrimiterea. Prin termenul de „lege” al acestui articol se
înţelege legea în vigoare într-un stat, cu excepţia normelor privind
conflictul de legi.
Ca regulă Convenţia privind răspunderea părintească de la Haga din
1996 nu admite retrimiterea art. 2 alin. (1) stipulând că prin termenul de
378
„Corespunzător jurisprudenţei Curţii de Justiţie a UE, fiecare stat membru dispune de posibilitatea de a
defini legătura specifică solicitată unei societăţi pentur ca aceasta să poată fi considerată consitutită potrivit
dreptului său naţional, cât şi legătura solicitată pentru menţinerea ulterioară a acestei calităţi.” Apud S.,
Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 134 nota
de subsol nr.1.
379

„lege” se are în vedere legea în vigoare într-un stat, cu excepţia regulilor

aplicabile conflictului de legi.
Potrivit art. 21 alin (2) teza I din Convenţia privind răspunderea
părintească de la Haga din 1996 este adimisă retrimiterea de gradul II în
sensul că atunci când legea aplicabilă este cea a unui stat necontractant
iar normele conflictuale ale acelui stat trimit la legea unui alt stat
necontractant, care aplică propria sa lege, se aplică legea celui din urmă
stat.
10.4.2. Convenţii internaţionale care admit retrimiterea

Retrimiterea este admisă în Convenţia pentru reglementarea
diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state,
încheiată la Washington în 18 martie 1965.380 Aceasta in art. 42 dispune
că „În lipsa unui acord între părţi, tribunalul aplică dreptul statului
contractant parte la diferend - inclusiv regulile referitoare la conflcitele de
legi... (s.n.)”
De asemenea, retrimiterea este admisă spre exemplu, de: Regulile
uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al călătorilor
şi bagajelor (CTV) şi Regulile uniforme privind contractul de transport
internaţional al feroviar al mărfurilor (CTM) care formează Apendicele A şi
respectiv B la Convenţia cu privire la transporturile internaţionale feroviare
(COTIF)381 din 9 mai 1980 care în art. 9 şi 10 prevede că „Prin drept
naţional se înţelege dreptul statului în care cel îndreptăţit îşi valorifică
drepturile sale, inclusiv regulile relative la conflictele de legi... (s.n.)”
Literatura de specialitate consideră că în cazul în care o convenţie
internaţională conţine norme conflictuale şi nu există prevederi care să să
înlăture retrimiterea se consideră că aceasta este posibilă.382
10.4.3. Retrimiterea în practica judiciară română383

În practica judiciară antebelică precum şi după cel de-al doilea război
mondial, retrimiterea a fost extrem de rară, aproape inexistentă.
În perioada în care a fost în vigoare Legea nr. 105/1992 reglementa
retrimiterea în art. 4. astfel, „dacă legea străină, determinată potrivit
dispoziţiilor aceluiaşi act normativ, retrimite la dreptul român, se aplică
legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel.”
Alin. 2 dispunea că „retrimiterea făcută de legea străină la dreptul altui stat
să fie fără efect.” Aşadar, se admitea doar retrimiterea de gradul I.
Chiar dacă a existat acest text de lege care reglementa retrimiterea
acesta a fost aproape inexistentă, atât în practica judecătorească, cât şi în
cea arbitrală de comerţ internaţional.
380
ratificată prin Decretul nr. 62/1975 şi publicat în B.Of. nr. 56 din 7 iunie 1975.
381
România a aderat prin decretul nr. 100/1983 publicat în B.Of. nr. 23 din 1 aprilie 1993.
382
383
Ibidem.

10.5. Retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în care

coexistă mai multe sisteme legislative
Potrivit art. 2560 din C. civ. „Dacă legea străină aparţine unui stat în
care coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină
dispoziţiile legale aplicabile, iar in lipsă, se aplică sistemul legislativ din
cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul
juridic.”
Deci, după legea statului federal, la care norma conflictuală română
a trimis, instanţa română va stabili dacă în speţa respectivă este aplicabilă
o normă conflictuală federală sau, în lipsă, norma conflictuală a căruia
(căreia) dintre statele (provinciile) federaţiei va fi luată în considerare.
Determinarea normei conflictuale aplicabile în cadrul statului federal,
apare astfel, ca fiind o problemă de drept intern a acestui stat.
Doctrina384 precizează că avem două situaţii:
1. „În situaţia în care norma conflictuală română, care trimite, are un
punct de legătură localizabil numai la nivel federal –ne referim, de regulă,
la cetăţenia persoanei fizice- se paote pune o problemă de retrimitere.
Astfel, pentru că cetăţenia este unică în statele federale, dacă nu există po
lege federală în materia în care cetăţenia este punct de legătură, pentru
localizarea persoanei fizice în spaţiu, în una dintre unităţile teritoriale
componente ale federaţiei, trebuie schimbat acest punct de legătură cu
unul teritorial (reşedinţa obişnuită, domiciliul, etc.), care va fi indicat de
norma conflictuală internă (interprovincială) a statului federal respectiv.
Priivtă prin prisma dreptului român, acestă schimbare a punctului de
legătură apare ca o retrimitere forţată de gradul al II-lea, de la legea
federală la legea unui stat membru al federaţiei. O asemenea retrimitere
forţată poate avea loc şi atunci când părţile, prin voinţa lor, aleg ca
aplicabilă legea unui stat federal, care, în catzul în care nu conţine
prevederi în materie, trebuie să trimită mai departe, la legea uneia dintre
entităţile federaţiei. Operaţiunea nu consittuie o excepţie propiru-zisă de la
interdicţia acestei forme de retrimitere în dreptul român, deoarece
trimiterea mai departe se face în cadrul statului federal străin, de la legea
federală la cea a unei entităţi componente a acestuia, iar nu către elgea
unui stat terţ.
2. În situaţia în care norma conflictuală română, care trimite, are un
punct de legătură teritorial (reşedinţa persoanei fizice, sediul persoanei
juridice, locul situări bunului, etc.) o asemenea retrimitere forţată, în
principiu, nu există deoarece se va aplica norma conflcituală a entităţii
componente a federaţiei în cadrul căreia respectivul punct de legătură se
localizează.”
384
Idem p. 77.

10.6. Modificarea normei conflictuale străine care retrimite

În situaţia în care norma conflictuală română trimite la un sistem de
drept străin, iar între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului
norma conflictuală străină se modifică se pune o problemă de drept
tranzitoriu specifică. Această problemă de drept tranzitoriu în dreptul
român este rezolvată de art. 208 alin (3) din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 297/2009 priivnd Codul civil care prevede
că „în cazul de acceptare a retrimiterii, în condiţiile prevăzute de art. 2559
C. civ., „regula de drept internaţional privat străină este luată în
considerare în forma şi conţinutul existente la momentul identificării
dreptului străin aplicabil.”
1. Ce înţelegem prin conflictul în spaţiu al normelor conflictuale?

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Cum definim noţiunea de retrimitere?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
3. Care sunt condiţiile retrimiterii?
.......................................................... ................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
4. Prezentaţi formele retrimiterii.
................................................................................... .......
..........................................................................................
..........................................................................................
..................................................................... .....................
..........................................................................................
5. Prezentaţi retrimiterea în dreptul român.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

..................................................................................... .....
..........................................................................................
6. Prezentaţi retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în care coexistă mai
multe sisteme legislative.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Ordinea publică. Frauda la lege în dreptul internațional privat.
Înlăturarea excepțională a legii aplicabile
Capitolul 11
ORDINEA PUBLICĂ. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PRIVAT. ÎNLĂTURAREA
EXCEPŢIONALĂ A LEGII APLICABILE 385
CONŢINUT
11.1. Ordinea publică

11.2. Frauda la lege în dreptul internațional privat
11.3. Înlăturarea excepțională a legii aplicabile
OBIECTIVE

- Să definească noţiunea de ordine publică;
- Să prezinte caracterele juridice ale ordinii publice;
- Să definească noţiunea de fraudă la lege;
- Să prezinte şi să analizeze modalităţile de fraudare a legii;
- Să expună condiţiile fraudei la lege;
- Să înţeleagă şi să analizeze etapele fraudei la lege;
- Să expună domeniile în care poate exista frauda la lege;
- Să înţeleagă ce presupune sancţionarea fraudei la lege;
- Să înţeleagă ce presupunea înlăturarea excepţională a legii aplicabile.
385

11.1. Ordinea publică

Ordinea publică în dreptul internaţional privat român reprezintă o
excepţie, un mijloc la îndemâna judecătorului pentru a îndepărta legea
străină, normal competentă, sau pentru a refuza efectele aplicării ei, atunci
când este contrară unui principiu fundamental al dreptului autorităţii sau
instanţei chemată să soluţioneze o cauză cu element străin.386
Ordinea publică în dreptul internaţional privat prezintă următoarele
caractere:
 apare ca un coercitiv în aplicarea legii străine, în sensul că se lasă
judecătorului posibilitatea de apreciere dacă o lege străină contravine
intereselor statului căruia el aparţine. Ordinea publică are un conţinut
nedeterminat. Pentru fiecare caz în parte, instanţa va stabili dacă legea
contravine ordinii publice, al cărui conţinut se determină astfel pentru
fiecare cauză venită spre soluţionare. Aşadar, ordinea publică este un
mijloc de limitare sau determinare a măsurii în care se aplică legea
străină;
 este diferită în ceea ce priveşte conţinutul său de la o ţară la alta.
Astfel în unele ţări nu se admite divorţul sau se admite în condiţii
restrictive unde o acţiune de divorţ a unor străini ar fi respinsă ca fiind
contrară ordinii publice a forului;
 este diferită în ceea ce priveşte conţinutul său, în cadrul aceleiaşi
ţări, în timp. Astfel dacă se schimbă concepţia reglementării raporturilor
patrimoniale dintre soţi se schimbă corespunzător şi conţinutul ordinii
publice. Această schimbare poate privi reglementarea din ţara forului sau
din ţara a cărei lege (străină raportată la cea a forului) ar urma să se
aplice. Conţinutul ordinii publice se poate schimba dacă se modifică
oricare din legile în prezenţă, modificare de un anumit nivel calitativ şi se
ajunge la situaţia inversă aceleia care exista. Deci, legea străină, deşi nu
contravenea până atunci ordinii publice a forului, după modificare se
consideră că este contrară acestei ordini publice. De asemenea, este
posibil și invers, astfel, legea străină numai este considerată contrară
ordinii publice a forului, aşa cum era considerată înainte de modificarea
intervenită. Ordinea publică prezintă deci un caracter de mobilitate, nu
numai de la ţară la ţară, dar chiar în timp, în cazul aceleiaşi ţări;
 este actuală, în sensul că din momentul naşterii raportului juridic şi
până în momentul litigiului în legătură cu acest raport juridic s-a schimbat
conţinutul ordinii publice nu se ia în considerare conţinutul acesteia din
386
Bucureşti, 2013, pp. 162-210; I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie revizuită şi
C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.102-
116; D.,A., Sitaru. Drept international privat. Partea generala. Partea speciala.Normele conflictuale in diferite
ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013, pp.92-119.

momentul naşterii raportului juridic, ci cel din momentul litigiului. Astfel,

actul încheiat în străinătate numai poate fi socotit contrar ordinii publice
dacă între timp s-a schimbat legea forului, devenind asemănătoare aceleia
străine, de exemplu, în ce priveşte condiţiile lui de existenţă ori numai
unele din acestea. Dimpotrivă dacă între timp s-a modificat norma
conflictuală, în lipsă de dispoziţii legale contare, se ia în considerare
norma conflictuală în vigoare la data încheierii actului juridic despre care
este vorba.
Ordinea publică de drept internaţional privat român poate interveni în
toate materiile dreptului internaţional privat, ceea ce arată că nu se poate
vorbi de o categorie de legi care sunt de ordine publică, spre deosebire de
legile care nu au acest caracter. Practica judiciară internaţională arată că
ordinea publică s-a folosit mai mult în materia statutului personal şi a
relaţiilor de familie. Invocarea ei depinde de legea forului şi de conţinutul
legii străine desemnată competentă, conţinut ce presupune deosebiri
esenţiale faţă de reglementarea din legea forului, în materia respectivă. De
asemenea, invocarea ordinii publice în dreptul internaţional privat român
nu are la bază distincţia între normele imperative sau prohibitive şi
supletive ori permisive. De aceea numai judecătorul poate aprecia de la
caz la caz, conţinutul acestui mijloc pentru înlăturarea legii străine.
11.2. Frauda la lege în dreptul internațional privat

11.2.1. Noţiunea de fraudare a legii în dreptul internaţional privat
Vechiul adagiu fraus omnia corrumpit este întâlnit în toate disciplinele
juridice.
Fraudarea legii înseamnă operaţia prin care părţile unui raport juridic
folosesc mijloace legale pentru a înlătura aplicarea unor dispoziţii care s-ar
fi aplicat dacă nu ar fi interventi fraudarea legii. În această situaţie nu se
poate vorbi de o încălcare directă a legii, ci de o încălcare indirectă,
deoarece părţile raportului juridic îşi creează voit condiţii pentru a se
sustrage, în acest fel, de sub aplicaţia unor dispoziţii mai puţin
favorabile.387
Frauda la lege în dreptul internaţional privat este acea operţie juridică
prin care părţile unui raport juridic, folosesc în scop fraudulos (ilicit) un
mijloc de drept internaţional privat legal, făcând astfel aplicabil acelui
raport juridic un alt sistem de drept decât cel normal competent să se
aplice.
387
I., P Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 124; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea
specială – Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 110-111; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99-100; E., Ungureanu. A.,C., Tatatr, Drept internaţional
privat. Partea generală acutalizată, Editura Lumen, Iasi, 20014, pp 219-220; N., Diaconu, Drept
internaţional privat, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp. 121-126; B., M., C., Predescu. Drept
internaţional privat. Partea generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 376-391.

Frauda la lege se întâlneşte atât în dreptul intern cît şi în dreptul

internaţional privat. În abstract, condiţiile fraudării legii sunt aceleaşi în
ambele situaţii. Totuşi dacă „în dreptul intern referirile la fraudarea legii
sunt puţine şi sumare în dreptul internaţional privat fraudarea legii
aplicabile este invocată relativ frecvent, întrucât posibilitatea de a fi luate
în considerare sisteme de drept diferite determină părţile raportului juridic
să încerce să se plaseze sub incidenţa unei legi ce curpinde prevederi
care unst apreciate, comparativ cu cele ale sistemului de drept obişnuit
competent ca fiind mai avantajoase. Un asemenea procedeu nu este uşor
de admis, deoarece ar însemna ca autoritatea legilor să fie, în mod
semnificativ, diminuată.”388
De regulă, fraudarea legii presupune intervenţia unei autorităţi
publice străine, care aplică prevederile sistemului de drept convenabil
părţilor, atribuind situaţiei juridice create o aparenţă licită. Pe această cale,
părţile beneficiază de un titlu de care se prevalează în alte state. 389
În esenţă fraudarea legii presupune o comportare a părţilor având ca
unic scop supunerea raportului juridic unei legi care nu-i etse aplicabilă în
mod normal. Prin fraudarea legii în dreptul internaţional privat se paote
ajunge la următoarele situaţii:
 se aplică legea străină în locul legii forului;
 în locul legii străine se aplică o altă lege, tot străină, dar alta decât
cea normal competentă;
 se aplică legea forului deşi normal competentă era o lege
străină.390
Din punctul de vedere al dreptului procedural, frauda la lege este o
excepţie de fond, care poate să fie invocată de orice parte interesată sau
de instanţă din oficiu, până la momnetul la care hotărârea judecătorească
devine irevocabilă.391
În dreptul internaţional privat român, fruada la lege este reglementată
prin dispoziţii cu caracter general cuprinse în art. 2564 alin. (1) din Codul
civil şi art. 1097 alin 1 lit. (b) din Codul de procedura civilă.
Art. 2564 alin. (1) din Codul civil dispune: Aplicarea legii străine se
înlătură dacă încalcă oridnea publică de drept internaţional privat sau.
dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii
române. În cazul înlăturării aplicării legii străine. se aplică legea română.”
Art. 1097 alin (1) lit. (b) din Codul de procedura civilă 392 dispune:
„Recunoaşterea hotărârii poate fi refuzată pentru oricare dntre
următoarele cazuri: .... b). hotărârea pronunţată într-o materie în care
persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obţinută cu scopul
388
189 -190.
389
B., Audit. La fraude à la loi, Dalloz, Paris, 1974, pp.121-127.
390
I., P Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
391
392
Republicat în Monitorul oficial nr. 247 din 10 aprilie 2015, Partea I.

exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului

internaţional privat român.”
11.2.2. Modalităţile de fraudare a legii

Fraudarea legii în dreptul internaţional privat se poate face, de
regulă, prin două modalităţi:393
1. într-un raport juridic de drept intern se introduce, în mod fraudulos,
un element de extraneitate, care declanşează artificial un conflict de legi,
iar, prin aplicarea normei conflictuale normal competente pentru situaţia
creată, se trimite la un alt sistem de drept decât dreptul intern, care ar fi
fost, în mod firesc, aplicabil acelui raport juridic. Astfel spre exemplu:
 la o societate comercială legată, în mod normal, prin elementele ei
definitorii (naţionalitatea, sediul sau reşedinţa obişnuită a societăţii,
provenienţa capitalului social, etc.) de dreptul român, părţile prevăd sediul
în străinătate, în scopul de a eluda legile fiscale româneşti. Astfel, se
creează artificial un conflict de legi (elementul de extraneitate fiind sediul
social în străinătate), iar prin aplicarea normei conflictuale normal
competente lex societatis (art. 2571 C. civ.) se face aplicabil acelei
societăţi dreptul străin în loc de dreptul român;
 un bun mobil de valoare făcând parte din patrimoniul naţional
cultural), care nu poate fi înstrăinat în ţară, este trecut fraudulos frontiera
română şi vândut într-un stat în care comercializarea lui este posibilă. În
acest caz proprietarul bunului, schimbând în mod fraudulos locul
schimbării acestuia, a făcut aplicabil bunului respectiv un regim mai
favorabil pentru proprietar, dat de legea străină, a noului loc de situare a
bunului (lex rei sitae);
2. Într-un raport juridic care are deja un element de extraneitate (deci
este un raport juridic de drept internaţional privat), părţile schimbă, în scop
fraudulos punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin
intermediul normei conflictuale competentă, o altă lege diferită faţă de cea
care era luată iniţial în considerare. Astfel, spre exemplu: speţa Princesse
de Bauffremont, care a determinat ulterior analiza fraudei la lege de către
doctrină. Ca urmare pronunţării de către instanţa de judecată a separaţiei
de corp a prinţesei Bauffremont de soţul ei, prinţul Bauffremont, în
circumstanţele în care legea franceză din anul 1875 nu permitea divorţul,
aceasta s-a stabilit temporar în ducatul de Saxa-Altenbourg, obţinând, la 3
mai 1975, cetăţenia germană. Ca urmare a obţinerii cetăţeniei germane, în
conformitate cu dispoziţiile din legea germană care dispunea că
393
Partea specială – Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99; E., Ungureanu. A.,C., Tatatr, Drept internaţional privat.
Partea generală acutalizată, Editura Lumen, Iasi, 2014, pp 219-220; B., M., C., Predescu. Drept

persoanele catolice separte de corp sunt divorţate prinţesa de

Bauffremont este considerată divorţată. Ulteriror, la data de 24 octombrie
1875, prinţesa de Bauffremont se căsătoreşte la Berlin cu prinţul Bibescu,
pentru care, de altfel, făcuse călătoria în Germania. Prinţul de Bauffremont
analizând situaţia sesizeza instanţa de judecată arătând că prinţesa a dorit
obţinerea cetăţeniei germane în scopul fraudulos de a se putea căsători
cu prinţul Bibescu. Instanţa de judecată franceză competentă a hotărât că
atât divorţul cât şi noua căsătorie a prinţesei sunt fără efecte juridice în
Franţa. Hotărârea instanţei franceze de fond a fost menţinută şi după
exercitarea căilor de atac.394
11.2.3. Condiţiile fraudei la lege în dreptul internaţional privat

Pentru a exista frauda la lege în dreptul internaţional privat trebuie
îndeplinite cumalativ următoarele condiţii:395
a. Să existe un act de voinţă al părţii (părţilor) în sensul deplasării
punctului de legătură privitor la un raport juridic.
În acest caz, frauda la lege:
 este posibilă numai în cazul normelor conflictuale cu legături
variabile (mobile). De exemplu: schimbarea cetăţeniei sau a reşedinţei
obişnuite a persoanei fizice; schimbarea sediului sau a reşedinţei
obişnuite a persoanei juridice; schimbarea locului situării bunului mobil,
etc.;
 este posibilă numai în acele materii în care voinţa părţilor poate
interveni pentru a supune un raport juridic unei anumite legi, prin
schimbarea punctului de legătură. Spre exemplu: forma şi conţinutul
actelor juridice; pavilionul navelor comerciale, etc;
 schimbarea punctului de legătură să fie efectivă, pentru că altfel
suntem în prezenţa simulaţiei.
b). Părţile să folosească un mijloc de drept internaţional privat care,
prin el însuşi, este licit. Spre exemplu, persoana fizică îşi schimbă legal
cetăţenia sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat; părţile încheie actul
juridic într-un alt stat decât cel de care sunt legate în mod firesc. Aceste
situaţii constituie operaţiuni juridice licite, care fac incidentă o normă
394
A se vedea Afacerea Princesse de Bauffremont contre prince de Bauffremont, cf. , A se vedea Afacerea
Princesse de Bauffremont contre prince de Bauffremont, cf. . Bernard, Ancel. Yvonne, Lequette. Les grands
arrets de la jurisprudence francaise de droit international prive, Editura Dalloz, Paris, 2006, p.41-43; M.,V.,
Jakota.Drept internaţional privat, vol I, Editura Chemarea, Iaşi, 1997, p.256.
395
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99-100; E., Ungureanu. AC Tatatr, Drept internaţional privat.
Partea generală acutalizată, Editura Lumen, Iasi, 2014, pp 219-220; N., Diaconu, Drept internaţional privat,,
Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp. 121-126; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea
generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 376-391.

conflictuală ce prin punctul ei de legătură duce la aplicarea în situaţia

juridică respectivă a unei alte legi decât cea normal competentă
raportului juridic respectiv.
c). Scopul urmărit de părţi să fie ilicit. Aşadar:
 frauda la lege presupune, în mod esenţial, existenţa acestui
element subiectiv, şi anume intenţia frauduloasă a părţilor;
 scopul urmărit de părţi este înlăturarea sistemului de dreprt
normal competent să se aplice raportului juridic respectiv şi atragerea ca
aplicabil a unui alt sistem de drept;
 frauda la lege este o încălcare indirectă a normei conflictuale a
forului, şi deci a sistemului de drept normal competent să se aplice în
situaţia respectivă, prin deturnarea acestei norme de la scopul ei firesc.
Se observă că, intenţia frauduloasă (sau intenţia de a eluda legea)
există ori de câte ori, părţile utilizează norma conflictuală în scopul
exclusiv de a se sustrage de la legea normal competentă aplicabilă
raporutului juridic în cauză. Deci, părţile crează în mod vădit condiţii care
să ducă indirect la încălcarea normei conflictuale a forului prin deturnarea
acestei norme de la scopul ei firesc.
d). Rezultatul obţinut prin intervenţia părţilor să fie ilicit. Caracterul
ilicit al rezultatului este dat de caracterul ilicit al scopului urmărit pentru
realizarea lui. Astfel, rezultatul realizat de părţi prin aplicarea situaţiei
juridice respective a unei alte legi decât cea normal competente trebuie
să fie mai favorabil acestora decât cel care s-ar fi obţinut dacă s-ar fi
aplicat legea normal competentă. În caz contrar, nu ar exista raţiunea
(motivaţia) pentru părţi de a săvârşi o asemenea fraudă la lege.
11.2.4. Etapele fraudei la lege în dreptul internaţional privat

Fraudarea legii presupune:396
a). un element subiectiv (intenţional). Acesta este elementul
caracteristic al fraudei la lege care constă în intenţia de a înlătura
aplicarea legii normal competente raportului juridic respectiv cu element
de extraneitate. Spre exemplu, „actul juridic ăncheiat este fraudulos dacă
înlăturarea prevederilor legale imperative care ar fi trebuit sa fie luate în
considerare nu constituie o simplă consecinţă a modificării situaţiei
juridice, ci chiar scopul care a fost avut în vedere de către părţi, celalte
efecte juridice ale acestei schimbări fiind lipsite de relevanţă. De pildă, o
persoană fizică îşi schimbă cetăţenia pentru a obţine ceea ce statutul ei
precedent nu îi permitea, fără să se preocupe de efectele pe care le
implică noul statut juridic. Prin urmare, persoana în cauză a avut iniţiativa
schimbării cetăţeniei numai în scopul înlăturării dispoiziţiilor legale
imperative care îi erau anterior aplicabile.”
396
192-195.

b). un element obiectiv (material). Acesta constă în intenţia (scopul)

autorului (autorilor) de eludare a legii competente şi atragerea incidenţei
unei alte legi. Deci, frauda la lege apare aşa cum menţionam la punctul
anterior numai în cadrul raporturilor juridice cărora le sunt aplicabile norme
conflictuale cu puncte de legătură mobile. Fraudarea legii nu există în
cazul punctelor de legătură fixe, cum ar fi spre exemplu: locul producerii
delictului sau locul producerii prejudiciului ca urmare a săvârşirii faptului
ilicit. Totuşi frauda la lege se poate realiza şi prin alte modalităţi:
 frauda la lege poate să apară atunci când într-un raport juridic, se
introduce un raport de extraneitate care generează un conflict de legi, fiind
înlăturat prin aplicarea normei conflictuale dreptul intern normal
competent;
 frauda la lege poate să aibă loc prin schimbarea calificării unui
raport juridic, fără să fie modificat punctul de legătură al normei
conflictuale aplicabile. Spre exemplu, „în materia moştenirii unde legea
competentă depindea de clasificraea bunurilor în mobile şi imobile, o
persoană a transmis dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în
Franţa unei societăţi civile americane la care deţinea două treimi din
aporturile sociale, acestea fiind transferabile mai departe unui trust,
urmând ca, la decesul persoanei în cauză, ele să revină unui terţ
desemnat. Prin această manevră de cujus a dorit, în esenţă, să
transforme succesiunea imobiliară, astfel încât legea franceză normal
competentă să fie înlocuită cu legea americană, iar descendenţii săi să fie
lipsiţi de părţile din moştenire care li se cuveneau în temeiul
reglementărilor legale franceze privitoare la rezerva succesorală;”397
 frauda la lege poate să apară în situaţia în care „o persoană
stabilită într-o ţară determinată, încercă să obţină în baza invocării
efectului „atenuat” al ordinii publice de drept internaţional privat,
recunoaşterea unei situaţii juridice creată în statul căruia acea persoană îi
aparţine, situaţie care nu ar fi putut să fie constiutită în ţara unde persoana
respectivă îşi are domiciliul, datorită normelor de ordine publică aplicabile
la conflicutl de legi în spaţiu;”398
 frauda la lege se poate realiza şi în situaţia în care părţile prin
manevrele de schimbare a punctelor de legătură a normei conflictuale
aplicabile urmăresc forum schopping, adică alegerea dintre instanţele de
judecată competene ale mai multor ţări, a instanţei de judecată în faţa
căruia reclamantul consideră că va obţine cea mai favorabilă hotărâre, cu
scopul de a invoca, după un anumit interval de timp, acea hotărâre într-un
stat unde instanţa de judecată i-ar fi respins solicitările. Dacă fraudarea
legii aplicabile se combină cu manipularea criteriilor care sunt luate în
considerare în cadrul competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional
397
Afacerea Caron cf B., Ancel. Y., Lequette, op. cit. p. 45-46 apud S., Deleanu. Drept internaţional privat.
Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 192-195.
398
B., Audit. La fraude à la loi, în Juris-claseur de droit international, vol: 8, fasc. 535, p. 4 apud S.,
Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 189-190.

privat, dacă instanţa de judecată străină nu zădărniceşte manevrele

reclamantului, hotărârea care este pronunţată va fi invocată apoi în statul
care suscită efectiv interesul acestuia.
Literatura de specialitate,399 concluzionează că „fraudarea legii
presupune mai multe etape:
 în prima etapă, raportul juridic este guvernat de legea obişnuit
competentă;
 în a doua etapă, partea interesată provoacă un conflict de legi
care se soluţionează de regulă, de către o autoritate publică, prin
aplicarea unei legi diferite;
 în a treia etapă, partea în cauză arată, prin conduita ei, că legea
care a fost înlăturată de la aplcare trebuia să cârmuiască în continuare
raporutl juridic. Această etapă permite stabilirea elementului subiectiv al
fraudei la lege.
Totuşi există situaţii în care nu poate fi invocată frauda la lege. Astfel,
în situaţia în care frauda la lege este invocată la scurt timp de la
încheierea celei de a doua etape, comportamentul părţii interesate nu este
încă suficient de relevant. Aşa fiind, existenţa fraudei la lege nu poate să
fie afirmată decât cu prudenţă.”
Aplicarea prevederilor din dreptul Uniunii Europene poate să
influenţeze modul în care este analizată frauda la lege. Spre exemplu, în
speţa Centros, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotîrât că
înfiinţarea unei societăţi într-un stat membru, fără a desfăşura acolo
activităţi economice, normele de drept în materia constituirii societăţilor
fiind considerate mai puţin constrângătoare de către resortisanţii europeni
ce au înfiinţat acea societate, şi constituirea ulterioară a unei sucursale în
alt stat membru, sucursală care era menită să permită societăţii în cazul în
care îşi desfăşura întreaga activitate în statul unde era înfiinţată sucursala,
nu reprezintă un comportament abuziv şi fraudulos.400
11.2.5. Domeniile în care poate apărea frauda la lege în dreptul

Domeniile în care poate apărea frauda la lege în dreptul
internaţional privat sunt în principal următoarele: 401
399
p. 195.
400
Hotărârea Curţii de Justiţie din 9 martie 1999, cauza C-212/97 parag. 14 şi 23-29 apud S., Deleanu. op.
cit. p.195.
401
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în
diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 109-110; I., P.,
Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 127-128; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 110-111; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional
privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99-100; E., Ungureanu. A.,C., Tatar, Drept internaţional
internaţional privat, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp. 121-126; B., M., C., Predescu. Drept

 Starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei

fizice (statutul persoanei fizice);
 Moştenirea;
 Statutul organic al persoanei juridice;
 Regimul juridic al bunului mobil;
 Forma exterioară a actelor juridice;
 Conţinutul contractelor (fondul obligaţiilor contractuale).
1. Starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei
fizice (statutul persoanei fizice)
Frauda la lege în aceste domenii constă în aceea că persoana fizică
îşi schimbă în mod fraudulos cetăţenia sau reşedinţa obşnuită.
Literatura de specialitate pe baza practicii judiciare dinaintea celui
de-al doilea război mondial reţine două exemple de fraudă la lege în
aceste domenii care interesează dreptul internaţional privat român dat
fiind, nu numai importanţa lor istorică, ci mai ales raţionamentul juridic pe
care îl implică.
Primul exemplu priveşte frauda la lege în materia divorţului.
Speţa Bertola. Frauda la lege în materia divorţului
În speţă, soţii Bertola, cetăţeni italieni, care domiciliau în Bucureşti,
au introdus o acţiune de divorţ în faţa instanţei române. Aplicând, norma
conflictuală lex patriae prevăzută de art. 2 alin. (2) vechiul Cod civ. român,
în vigoare la acea dată, instanţa română le-a respins acţiunea, deoarece
legea italiana în vigoare în acea periaodă interzicea divorţul. Ulterior, cei
doi soţi au îndeplinit formalităţile cerute de legea italiană pentru pierderea
cetăţeniei italiene şi au devenit apatrizi. După aceea au introdus o nouă
acţiune de divorţ în faţa instanţelor române, care le-a fost admisă
deoarece, fiind apatrizi, instanţa le-a aplicat legea română, ca lege a
domiciliului lor comun care le permitea divorţul.402
Actualmente potrivit art. 2596 alin (1) C. civ. „Legea reşedintei
obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să
reglementeze efectele căsătoriei în cazul in care unul dintre ei îşi schimbă
după caz, reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.” Deci, dacă unul dintre soţi îşi
schimba cetăţenia (sa spunem ca era cetaţean român şi devine cetăţean
francez) sau reşedinţa obişnuită (să spunem ca avea reşedinţa obişnuita
in Spania si acum are reşedinţa in Protugalia) efectele căsătoriei vor
continua să fie reglementate de legea reşedinţei obişnuite comune a
soţilor (se presupune că la data căsătoriei aveau o reşedinţă obişnuită
comună) sau legea cetăţeniei comune a soţilor (dacă amândoi soți aveau
aceeaşi cetăţenie). Se observă că este limitată posibilitatea fraudei la lege
din acest punct de vedere.
402
A se vedea, pentru această speţă, A., Juvara. Curs de drept internaţional privat.Conflicte de legi,
Tipografia „Văcăreşti”, Bucureşti, 1934, p.46; M.,V., Jakota. Drept internaţional privat, vol I, Editura
Chemarea, Iaşi, 1997, p.254.

Speţa Mihăiescu. Frauda la lege în materia stabilirii filiaţiei

copilului din afara căsătoriei
O cetăţeană română, Mihăiescu, a avut un copil din afara căsătoriei
cu un cetăţean francez. Ea introduce acţiune pentru stabilirea paternităţii
în faţa instanţei franceze. Deşi acţiunea în stabilirea paternităţii în faţa
instanţei franceze este posibilă conform legii franceze din 1912, această
acţiune este interzisă de legea română din acel moment. Instanţa a aplicat
legea personală a copilului deoarece era vorba de stabilirea paternităţii
copilului din afara căsătoriei. Aplicând această lege instanţa a respins
acţiunea, deoarece copilul a figurat în timpul procesului ca cetăţean
român. Înainte ca procesul să ajungă în faţa instanţelor superioare
franceze, mama copilului reuşeşte să obţină, potrivit dispoziţiilor legii
franceze, cetăţenia franceză pentru copilul său. În acest context instanţa
superioară franceză a aplicat legea franceză, deoarece atât copilul cât şi
pretinsul tată aveau aceeaşi cetăţenie (franceză) şi a admis acţiunea în
stabilirea paternităţii introdusă de mama copilului cetăţeancă română.
În prezent potrivit art. 2605 alin. (1) C. civ. „Filiaţia copilului din afara
căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii.
Daca copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică
legea cetăţeniei care îi este cea mai favorabilă.” Din dispoziţiile art. 2605
alin. (1), teza I, C. civ. deducem că în cazul copilului din afara căsătoriei
filiaţia acestuia se stabileşte în funcţie de legea naţională a copilului de la
data naşterii. Conform tezei II, alin. (1), a aceluiaşi articol în cazul copilului
cu mai multe cetăţenii (nu se mai precizeaza daca din căsătorie sau din
afara căsătoriei) dar nu română, se va alege legea naţională cea mai
favorabilă pentru acel copil. Se observă că o asemenea fraudă la lege nu
ar fi posibilă în faţa instanţelor române.
În general, frauda la lege în domeniul stării civile, capacităţii şi
relaţiilor de familie ale persoanei fizice este mult mai greu de realizat în
prezent având în vedere că schimbarea cetăţeniei este strict reglementată
de Legea nr. 21/1991, iar dispoziţii legale care reglementează cetăţenia
există în toate statele lumii
2. Moştenirea
În materia moşteniri, frauda la lege este posibilă prin schimbarea
reşedinţei obişnuite în scopul dobândirii, de către anumite persoane care
au vocaţie succesorală, a unei cotităţi disponibile mai mari, pentru ași
modifica unele condiţii privind opţiunea succesorală, etc.
Schimbarea precipitată a locuinţei principale din cauza temerii
survenirii unui deces apropiat poate constitui un indiciu al fraudei la lege în
acest domeniu.
Această situaţie poate să fie întâlnită şi în sistemele de drept în care
punctul de legătură consacrat în materia moştenirii este cetăţenia.
După cum am menţionat, punctele de legătură fixe nu sunt
susceptibile să fie modificate de către părţi. În jurisprudenţa străină am

observat că s-a pus problema fraudei la lege, în cazul unei moşteniri

imobiliare, datorită modificării situaţiei juridice.
În prezent potrivit art. 2633 C. civ. „Moştenirea este supusă legii
statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa
obişnuită.” Deci, legea statului unde defunctul şi-a avut ultima reşedinţă
obişnuită guvernează moştenirea. Observăm că frauda la lege nu poate fi
invocată în acest caz.
3. Statutul organic al persoanei juridice
În această situaţie frauda la lege constă, de cele mai multe ori, în
mutarea sediului social, de pe teritoriul statului forului pe cel al unui stat
considerat „paradis fiscal” în scopul de a eldua legea forului prin
săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală cu precizarea că persoana
juridică respectivă continuă să funcţioneze pe teritoriul statului forului, ca
persoană juridică (societate comercială) străină. În această situaţie, sediul
social este fraudulos.
În prezent, dispoziţiile art. 2571 alin (1) C. civ. dispun că „Persoana
juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit
actului constitutiv, sediul social.” Prin acest aliniat nu se exclude frauda la
lege şi de altfel nu ar putea-o face deoarece principiul autonomiei de
voinţă a fondatorilor persoanei juridice este general admis în materia
stabilirii sediului social. Totuşi frauda la lege este limitată prin aplicarea
dispoziţiilor alin. (2) şi (3) ale art. 2571 C. civ. întrucât persoana juridică
are sediu, în mai multe state, deoarece, în această ipoteză determinant
pentru a se identifica naţionalitatea acesteia este sediul real, prin care se
înţelege locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a
activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate
potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state.
4. Regimul juridic al bunului mobil
În acest domeniu frauda la lege constă în faptul că se schimbă locul
situării bunului mobil într-un alt stat. Potrivit art. 2617 C. civ. „Constituirea,
transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a
schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în
momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, a modificat sau a
stins dreptul respectiv.” Astfel, ar fi posbil ca un bun mobil să fie scos din
ţară în eventualitatea naşterii unui litigiu cu intenţia ca acel bun să fie
supus unei legi mai avantajoase, iar, după pronunţarea hotărârii
judecătoreşti străine, bunul respectiv să fie introdus din nou în ţara forului.
În situaţia în care bunul mobil respectiv ar fi fost scos din ţară cu caracter
permanent, nu poate să fie evidenţiată frauda la lege.
O situaţie aparte o constituie aceea în care bunul mobil a fost trecut
în mod fraudulos în străinătate.
În prezent o asemenea fraudă este înlăturată prin aplicarea
prevederilor art. 2615 C. civ. „Revendicarea unui bun furat sau exportat

ilegal este supusă, la alegerea proprietarului originar, fie legii statului pe

teritoriul căruia se afla bunul la momentul furtului sau exportului, fie legii
statului pe teritoriul căruia se află bunul la momentul revendicarii. (alin.1)
Cu toate acestea, dacă legea statului pe teritoriul căruia bunul se află la
momentul furtului sau exportului nu cuprinde dispoziţii privind protecţia
terţului posesor de bună-credinţă, acesta poate invoca protecţia pe care i-
o conferă legea statului pe teritoriul căruia bunul se află la momentul
revendicării. (alin.2). Prevederile alin. (1) si (2) sunt aplicabile şi bunurilor
furate sau exportate ilegal din patrimonial cultural naţional al unui stat.”
(alin.3)
În materia operaţiunilor cu bunuri culturale, care constituie o
categorie de bunuri mobile deplasate adesea ilicit în străinătate, se aplică,
de către statul român, Convenţia UNESCO asupra mărfurilor ce urmează
a fi luate pentru interzicere şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import,
export şi transfer de proprietate a bunurilor culturale furate sau exportate
ilegal şi Convenţia UNIDROIT.
Potrivit art. 7 din Convenţia UNESCO „Statele părţi la prezenta
convenţie se angajează:
a) să ia toate măsurile necesare, conforme legislaţiei lor naţionale,
pentru a împiedica achiziţionarea, de către muzee sau alte instituţii
similare aflate pe teritoriul lor, a bunurilor culturale care provin dintr-un alt
stat parte la prezenta convenţie, bunuri care ar fi putut fi exportate ilicit,
după intrarea în vigoare a prezentei convenţii; să informeze, în măsura
posibilului, statul de origine, parte a prezentei convenţii, asupra ofertelor
primite, privind astfel de bunuri culturale, al căror export ilicit de pe
teritoriul acestui stat s-a produs după intrarea în vigoare a prezentei
convenţii pentru cele două state în cauză;
b) (i) să interzică importul de bunuri culturale sustrase din muzee,
monumente publice civile sau religioase sau dintr-o instituţie similară,
situate pe teritoriul altui stat parte la prezenta convenţie, după intrarea în
vigoare a acesteia pentru statele respective, cu condiţia să se poată
dovedi că bunurile în cauză fac parte din inventarul acelei instituţii;
(ii) să ia măsuri adecvate pentru a sechestra şi a restitui, la cererea
statului de origine, parte la prezenta convenţie, orice bun cultural furat şi
importat după intrarea în vigoare a prezentei convenţii pentru cele două
state în cauză, cu condiţia ca statul reclamant să verse o sumă de bani cu
titlu de despăgubire pentru persoana care a achiziţionat cu bună-credinţă
bunul respectiv sau care este proprietar de drept al acestui bun. Cererea
de sechestrare şi restituire trebuie să fie adresată statului reclamant, pe
cale diplomatică. Statul reclamant trebuie să furnizeze, pe cheltuiala sa,
orice dovadă necesară pentru a justifica cererea de sechestrare şi de
restituire. Statele părţi la prezenta convenţie nu vor percepe taxele vamale
sau alte taxe pentru bunurile culturale restituite în conformitate cu
prezentul articol. Toate cheltuielile aferente restituirii bunului sau bunurilor
culturale respective rămân în sarcina statului reclamant.”

Corespunzător acestui articol art. 3 alin. (1) „Posesorul unui bun

cultural furat trebuie sa îl restituie” iar alin. (3) dispune că „Orice cerere de
restituire trebuie să fie facută în termen de 3 ani de la data la care
solicitantul a cunoscut locul unde se afla bunul cultural şi identitatea
posesorului şi, în toate cazurile, într-un termen de 50 de ani de la data
furtului” din Convenţia UNIDROIT.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Convenţia UNIDROIT „Posesorul unui bun
cultural furat, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul la plată, în
momentul restituirii, a unei compensaţii echitabile, cu condiţia sa nu fi ştiut
sau sa nu fi putut afla, în mod rezonabil, că bunul era furat şi să poată
dovedi ca a acţionat cu diligenţa cuvenită la achiziţionarea lui.”
În situaţia în care este vorba de alte bunuri mobile decât cele care
formează obiectul celor două convenţii mai sus menţionate, în literatura de
specialitate s-a susţinut că este înlăturată legea străină care a devenit
competentă prin fraudă, iar acţiunea în revendicare etse supusă legii
române. În această situaţie frauda la lege s-ar particulariza prin faptul că
schimbarea punctului de legătură este realizată cu ajutorul unor manevre
iliicte.
La acelaşi rezultat se ajunge însă dacă se consideră că pentru
bunurile mobile sustrase fraudulos din ţară şi trecute în străinătate,
acţiunea în revendicare nu trebuie să fie guvernată de legea locului situării
bunului în străinătate, ci de legea ţării de unde bunurile au fost sustrase.
Totodată se poate observa că persoana care a sustras bunul nu

poate invoca în străinătate un drept dobândit cu îndeplinirea tuturor
cerinţelor legale ale ţării unde se pretinde că a avut loc dobândirea
acestuia.
Doctrina precizează că frauda la lege este posibilă şi în cazul
schimbării paviliuonului navei sau aeronavei în scopul aplicarii unor
reglementări legale mai favorabile în materie fiscală, deci într-un stat
considerat „paradis fiscal”.
Potrivit art. 2620 alin. (1) lit. (a) C. civ. „Constituirea, transmiterea sau
stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse: a)
legii pavilionului pe care il arboreaza nava sau legii statului de
inmatriculare a aeronavei...”
Aceste dispoziţii legeale se explică prin caracterul inadecvat al regulii
rex rei sitae în domeniu, navele şi aeronavele se deplasează după caz, în
mod obişnuit între state diferite sau adesea se află în marea liberă.
Înmatricularea navei într-un anumit stat este însă necesar să fie
subordonată cerinţei existenţei unei legături strânse cu ţara în cauză.
5. Forma exterioară a actelor juridice
În cazul formei exterioare a actelor juridice frauda la lege poate
exista în situaţia în care actul se încheie într-un alt stat şi prin efectul
normei conflictuale exprimată prin principiul locus rigit actum se aplică

acelui act o lege mai favorabilă pentru părţi, decât cea normal competentă
să se aplice în cauză (părţile beneficiază de condiţii mai uşoare la
încheierea căsătoriei, încheierea actului se face sub semnătură privată în
loc de act autentic, etc.).
În prezent, această formă de fraudă este exclusă conform art. 2639
alin. (3) C. Civ. „În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale
actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă,
nicio altă lege dintre cele menţionate la alin. (2) nu poate să înlature
această cerinţă, indiferent de locul întocmirii actului.”
Cu toate că punctele de legătură de la art. 2639 C. civ. sunt în
principiu alternative, în cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond,
impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, niciuna din
celelalte legi care pot cârmui forma sa (şi anume: legea locului unde a fost
întocmit actul respectiv; legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a
persoanei care l-a consimţit; legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional
privat al autorităţtii care examinează validitatea actului juridic) nu poate să
înlăture această cerinţă, indiferent de locul întocmirii actului (chiar dacă
actul a fost întocmit ăn străinătate conform art. 2639 alin. (3) C. civ.).
6. Conţinutul contractelor (fondul obligaţiilor contractuale)
Conţinutul contractului a constituit istoriceşte unul dintre domeniile
cele mai predispuse la frauda la lege în dreptul internaţional privat,
deoarece în această materie a funcţionat – şi continuă să funcţioneze -
principiul conform căruia contractul este guvernat de legea aleasă de către
părţi (lex voluntatis), cu atât mai mult cu cât în dreptul român, în mod
tradiţional, de principiu, a prevalat concepţia subiectivistă priivnd limitele
libertăţii părţilor în alegerea legii aplicabile, în sensul că nu se poate
impune ca legea aleasă de părţi să aibă o legătură materială obiectivă cu
contractul.403
În dreptul român, conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul Roma I,
părţile pot să aleagă prin consens legea aplicabilă contractului încheiat.
Tendinţa majoritară în dreptul român este de a aprecia că părţile au
posibilitatea de a alege legea care să le guverneze contractul în funcţie de
sistemul de drept care nu are o anumită legătură obiectivă cu actul juridic
încheiat.404 Bunăoară, părţile pot să determine lex contractus pe motivul
că sistemul juridic asupra căruia ele s-au oprit conţine o reglementare
modernă şi completă în domeniul care le interesează. 405 Această
concepţie îşi menţine valabilitatea şi în raport cu rpevederile art. 3 din
Regulamentul Roma I.
403
diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 115.
404
B., Ştefănescu. I., Rucăreanu. Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi pedagogică,
405
Hotărârea Curţii de Arbitraj Bucureşti, nr. 266 din 16 decembrie 1980 cf. O., Căpăţină. C., Cunescu, p.
171.

Literatura de specialitate precizează că „cele arătate nu credem că

înlătură însă posibilitatea fraudei la lege, întrucât părţile ar putea
introduce, în mod fraudulos, într-un raport juridic de drept intern, un
element de extraneitate, care să genereze artificial un conflict de legi, iar,
prin aplicarea normei conflictuale în materie, să fie luată în considerare o
lege străină după cum ele ar putea să aleagă lex contractus fără nicio
justificare rezonabilă şi să se constate că au fost evitate pe această cale
unele impedimente juridice, îndeosebi cauze de nulitate prevăzute de
legile cu care contractul avea în md firesc conexiuni.”406
11.2.6. Sancţionarea fraudei la lege în dreptul înternaţional privat

Analizarea fraudei la lege în dreptul internaţional privat presupune
realizarea unei distincţii între: situaţia în care este fraudat dreptul român în
favoarea unui drept străin competent potrivit normei conflictuale române,
şi situaţia în care este fraudat dreptul străin competent potrivit normei
conflictuale române, în favoarea dreptului român sau a dreptului unei terţe
ţări.
1. Situaţia în care este fraudat dreptul român în favoarea unui
drept străin
Potrivit art. 2564 alin. (1) teza I şi II C. civ. „Aplicarea legii straine se
inlatura dacă (...) legea straina respectiva a devenit competenta prin
fraudarea legii romane. In cazul inlăturării aplicării legii străine, se aplică
legea română.”
Din aceste dispoziţii se observă că sancţiunea fraudării dreptului
naţional în favoarea unei legi străine implică două efecte:
a. Efectul negativ, şi anume înlăturarea de la aplicare a legii străine.
În literatura de specialitate s-au conturat mai multe opinii:
 într-o primă opinie407 s-a considerat că actul încheiat în frauda legii
române este nul;
 într-o altă opinie efectul negativ se materializează fie prin
inopozabiliatea actului în faţa autorităţilor române, fie prin constatarea
(declararea) nulităţii actului de către instanţele judecătoreşti române; 408
 într-o ultimă opinie se susţine că, în ipoteza frecvent întălnită în
practică, în care fraudarea legii a presupus intervenţia unei autorităţi
publice străine, organele de jurisdicţie române nu sunt abilitate datorită
principiilor suveranităţii şi egalităţii între state, să constate nulitatea actului
juriidc. Prin urmare ele pot numai să declare că acel act este inopozabil în
România. Ca atare, actul juridic respectiv nu produce în ţara noastră
consecinţele juridice care nu sunt admise conform legii române. În
406
p. 200.
407
408

eventualitatea contrară, ar însemna ca instanţa română să hotărască dacă

actul juridic este sau nu valabil în statul străin unde a fost încheiat. Sarcina
de a solicita instanţei competente străine constatarea nulităţii acutlui juridic
îi revine părţii interesate. De asemenea, în cazul inopozabilităţii s-a pus
problema de a şti dacă aceasta se referă la întreg actul juridic ori doar la
efectele avute în vedere de autorul său şi care contravin legii forului. 409
Tendinţa este de a aprecia că sancţiunea priveşte întreg actul juridic,
pentru că, în împrejurarea contrară, ar fi agravată în mod inutil, situaţia
autorului fraudei.410 De exemplu, în situaţia în crae o persoană îşi schimbă
cetăţenia cu unicul scop de a obţine divorţul, ar fi excesiv să se conjuge
infirmarea rezultatului ilicit care a fost realizat (divorţul) cu menţinerea
modificării cetăţeniei, care numai prezintă interes pentru persoana
respectivă odată ce nu a atins obiectivul punctual pe care ea îl urmrea, şi
anume divorţul. De aceea, într-o asemenea împrejurare se va socoti că nu
produce efecte juriidce nici divorţul obţinut prin fraudarea legii aplicabile şi
nici modificarea cetăţeniei. Această soluţie totuşi poate fi pusă în practică
doar în cazul în care frauda la lege se realizează printr-un act juridic.
În situaţia în care fraudarea legii aplicabile apare datorită unui fapt
material, cum ar fi, spre exemplu, deplasarea bunui mobil în străinătate,
legea forului va fi luată în continuare în seamă în pofida manevrelor
frauduloase ale părţii în cauză, dar, în eventualitatea în care bunul este
deteriorat sau distrus în statul străin, răspunderea juridică a autorului
pagubei va fi angajată potrivit legii străine aplicabile, de pildă, lex loci
laesionis, iar nu conform lex fori pe motiv că bunul mobil ar fi rămas în
mod fictiv în ţara forului. Astfel, instanţa de judecată va trebui să distingă
după cum intenţia frauduloasă s-a manifestat printr-un act juridic
(schimbarea cetăţeniei, modificarea sediului social, alegerea lex
contractus) sau printr-un fapt material (schimbarea locului situarii bunului
mobil, modificarea locului încheierii actului juridic, etc.).411
Literatura de specialitate şi practica judiciară studiază situaţia în care
autorul fraudei ar putea invoca propria tupitudine. De exemplu o persoană
invocă nulitatea celei de-a doua căsătorii pe care a încheiat-o pe motiv că
a obţinut în mod fraudulos divorţul în ceea ce priveşte prima sa
căsătorie.412
Principul exprimat prin adagiul nemo auditar propriam turputudinem
este logic şi normal. Deci, nimeni nu-şi face din propria turpitudine un titlu
legitim pentru a acţiona în justiţie. Totuşi „aplicarea acestui adagiu
antrenează şi efecte paradoxale, între care bulversarea consecinţelor
juriidce normale ale nulităţii sua consacrarea unei injustiţii.” 413
409
p. 204.
410
Y., Loussouarn. P., Bourel. op. cit., p. 307.
411
H., Batifol. P., Lagarde, op. cit., vol I; S., Deleanu. op. cit. p. 205.
412
A se vedea Hotărârea Curţii de Apel din Paris din 27 noiembrie 1981 cf. B., Audit, op. cit., volI, fasc. 535,
p. 6.
413
S., Deleanu. op. cit. p. 205.

În concluzie, în materia statutului persoanei fizice, instanţele de

judecată par înclinate să sancţioneze frauda la lege chiar dacă reclamntul
a participat la ea.414
În cadrul dreptului european al concurenţei, corespunzător
jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice particular poate
să invoce în faţa instanţei de judecată încălcarea prevederilor art. 101 alin.
(1) din Tratatul priivnd funcţionarea Uniunii Europene, chiar dacă este
parte la un contract susceptibil să restrângă sau să denatureze
concurenţa, în sensul acestei dispoziţii.415
b. Efectul pozitiv constă în aplicarea legii române în golul rămas
prin înlăturarea legii străine care a devenit competentă prin fraudă.
În legătură cu sancţionarea fraudei la legea română se impun
următoarele observaţii:
 „frauda la lege trebuie sancţionată chiar dacă sistemul de drept
român era competent să se aplice în temeiul unei norme conflictuale care
nu este imperativă (de exemplu, în materia obligaţiilor contractuale)
deoarece ceea ce se sancţionează este frauda (fraus omnias corrumpit)
iar nu simpla încălcare a normei conflictuale române normal comptente să
se aplice;
 sancţionarea fraudei la lege în dreptul internaţional privat român
are un caracter subsidiar faţă de alte sancţiuni de drept internaţional
privat, şi în special faţă de înlăturarea legii străine pentru încălcarea ordinii
publice de drept internaţional privat român.”416
2. Situaţia în care este fraudat dreptul străin competent potrivit
normei conflictuale române, în favoarea dreptului român sau a
dreptului unei terţe ţări
Cum în cadrul fiecărui sistem de drept există norme legale imperative
este posibil să fie fraudată nu numai legea forului ci şi legea străină.
Formele fraudării legii străine sunt:
 fraudarea legii străine în favoarea legii române;
 fraudarea legii străine competente în favoarea legii unei terţe ţări.
Cu privire la acest aspect Codul civil român nu conţine reglementări.
Dimpotrivă, înlăturarea art. 2564 alin. (1), teza I, potriivt căruia „Aplicarea
legii straine se inlatura dacă (...) legea straina respectiva a devenit
competenta prin fraudarea legii romane.”, s-ar putea deduce că numai
fraudarea dreptului român în favoarea dreptului străin este sancţionată în
dreptul român.
414
Ibidem.
415
Hotărârea Curţii de Justiţie din 20 septembire 2001, cauza C -453/99, parag. 17-24.
416

Literatura de specialitate română417 consideră că fraudarea legii

străine trebuie sancţionată în acelaşi mod ca şi frauda legii române. În
sprijinul acestei opinii sunt adus următoarele argumente:
 dreptul străin este element de drept, ca şi dreptul forului, şi deci
trebuie să se acorde aceeaşi protecţie;
 fraudarea dreptului străin normal comptent să se aplice conform
normei conflictuale române, constituie, de fapt, o încălcare a normei
conflcituale române care, de regulă, are caracter imperativ;
 ceea ce se sancţionează, în toate cazurile este intenţia
frauduloasă a părţilor (fraus omnius corrumpit).
Din definiţia fraudei la lege reiese că nu are relevanţă care este
legea fraudată: legea română sau legea străină.
În ipoteza în care este fraudată legea străină, instanţele române vor
aplica legea română normal competentă inclusiv sancţiunile prevăzute de
aceasta, ori, după caz vor refuza recunoaşterea hotărârii străine. Unele
consecinţe juridice ale ale situaţiilor subsecvente actului juriidc săvârşit în
mod fraudulos vor putea însă să fie menţinute în ceea ce îi priveşte pe
terţii participanţi de bună-credinţă.
11.2.7. Dovada fraudei la lege în dreptul internaţional privat

Frauda la lege în dreptul internaţional privat poate fi dovedită prin
orice mijloc de probă.
Practic, există dificultăţi în dovedirea fraudei la lege în dreptul
internaţional privat întrucât ceea ce trebuie dovedit este intenţia
frauduloasă a părţilor, adică un element subiectiv. Această dificultate nu
trebuie să ducă însă la descurajarea instanţelor române de a dezvălui şi
sancţiona frauda la lege în dreptul internaţional privat atunci când sunt
sesizate cu un astfel de caz.
11.3. Înlăturarea excepțională a legii aplicabile

Art. 2565 C. civ. dispune: „În mod excepţional, aplicarea legii
determinate potrivit prezentei cărti poate fi înlaturată dacă, datorită
circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legatură foarte îndepartată cu
această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă
417
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99-100; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea
generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 207; E., Ungureanu. A.,C., Tatar. Drept internaţional
internaţional privat, , Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp. 121-126; B., M., C., Predescu. Drept

cele mai strânse legături. (alin.1) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în
cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei, precum şi
atunci când părţile au ales legea aplicabilă.”(alin.2)
Din dispoziţiile acestui articol observăm că reglementarea se aplică
atât în ceea ce priveşte legea străină –iar sub acest aspect se aseamănă
cu frauda la lege şi cu ordinea publică - cât şi pentru legea română.
Înlăturarea legii aplicabile este excepţională putând interveni doar
atunci când având în vedere circumstanţele cauzelor raportul juridic
respectiv are o „legatură foarte îndepărtată” cu legea respectivă.
Prin sintagma „foarte îndepartată” înţelegem „caracterul de strictă
excepţie al măsurii, care impune şi o interpretare ca atare a situaţiilor de
fapt în care ea s-ar putea aplica.”418
Din dispoziţiile articolului 2565 alin. (1), teza I C. civ. din expresia
„aplicarea legii determinate (....) poate fi înlaturată” se observă că
înlăturarea de la aplicarea legii nu este obligatorie, chiar dacă s-ar consta
că raportul juridic respectiv are o legătură foare îndepărtată cu legea
respectivă ci această măsură „poate” fi aplicată dacă instanţa de judecată
sau de arbitraj consideră că măsura este întemeiată „datorită
circumstanţelor cauzei.”
Înlăturarea de la aplicarea legii, ca efect negativ al împrejurării că
„raportul juridic are o legatură foarte îndepartată cu această lege” , este
însoţită de efectul pozitiv, al intrării în incidenţă a „legii cu care raportul
juridic prezintă cele mai strânse legături” aşa cum rezultă din prevederile
art. 2565 alin. (1), teza II C. civ..
Literatura de specialitate419 consideră că se acordă preponderenţă
principiului aplicării legii proprii raportului juridic respectiv (”the proper
law”) care este consacrat printre altele în: art. 4 alin. (3) şi alin. (4) din
Regulamentul Roma I în care este reglementat al treilea şi al patrulea
criteriu de localizare obiectivă a contractului; art. 4 alin. (3) din
Regulamentul Roma II care reglementează „clauzele derogatorii” („soluţia
de salvare”).
Prevederile art. 2565 alin. (1), C. civ. reglementează două excepţii în
care nu se aplică dispoziţiile din alin. (1) al aceluiaşi articol şi anume:
 O primă excepţie potrivit art. 2565 alin. (1), teza I C. civ. o
reprezintă „.. cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei”.
Deci, observăm că, nici chiar în cazul localizării obiective a
„circumstanţelor cauzei” nu se aplică măsura înlăturării excepţionale a legii
cu care raportul juridic „are o legatură foarte îndepartată” dacă este vorba
despre aplicarea unei legi referitoare la starea civilă sau la capacitatea
persoanei. Jusitificarea excepţiei rezidă din aceea că legile referitoare la
418
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflcituale în
419
Ibidem

starea civilă sau la capacitatea persoanei –aşa cum sunt ele determinate
prin aplicarea normelor conflictuale din Cartea a VII-a din Codul civil – au
un caracter intuitu personae fiind de fapt cele care asigură cel mai bine în
„concepţia legiuitorului român, protecţia persoanelor în cauză, aşa încât nu
se pune problema ca ele să aibă o „legătură foarte îndepărtată cu raportul
juridic respectiv”420
 Cea de-a doua excepţie conform art. 2565 alin. (2), teza II C. civ. o
reprezintă situaţia în care „..părţile au ales legea aplicabilă.” Şi în cazul
acestei excepţii, observăm că, nici chiar în cazul localizării obiective a
„circumstanţelor cauzei” nu se aplică măsura înlăturării excepţionale a legii
cu care raportul juridic „are o legatură foarte îndepartată” dacă părţile
raportului juridic respectiv au ales legea aplicabilă, adică este incidentă lex
voluntatis. Această concluzie ne conduce la constatrea că „măsura
înlăturării legii aplicabile acţionează în cazul unei legi determinate potrivit
Cărţii a VII-a din Codul civil, după citerii obiective.”421 Exceptarea de
principiu a situaţiei în care părţile au ales legea aplicabilă de la măsura
înlăturării ei excepţionale aşa cum este reglementată de art. 2565 alin. (1)
C. civ. confirmă concepţia subiectivistă privind posibilitatea alegerii de
către părţi a legii aplicabile contractului. Intră în conţinutul acestei excepţii
toate situaţiile în care legea prevede posbilitatea alegerii de către părţi a
legii aplicabile raportului juridic respectiv spre exemplu: în materia
regimului matrimonial (art. 2590 C. civ.); a divorţului (art. 2597 C. civ.); a
actului juridic în general (art. 2637 C. civ.); fiduciei (art. 2659 C. civ.), etc
întrucât textul nu distinge.
1. Cum definim noţiunea de ordine publică?

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Care sunt carcterele juridice ale ordinii publice?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
420
Ibidem.
421
Ibidem.

3. Ce înţelegem prin noţiunea de fraudă la lege?

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
4. Prezentaţi modalităţile de fraudare a legii.
..........................................................................................
......................................................... .................................
..........................................................................................
..........................................................................................
5. Ce condiţii trebuie să existe pentru a putea vorbi despre frauda la lege?
..........................................................................................
..........................................................................................
......................................... .................................................
..........................................................................................
6. Prezentaţi etapele fraudei la lege.
............................................................................. .............
..........................................................................................
..........................................................................................
............................................................... ...........................
7. În ce domenii poate exista frauda la lege?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
8. Explicaţi sancţionarea fraudei la lege.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
9. Ce presupunea înlăturarea excepţională a legii aplicabile?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Conflictul de legi în timp și spațiu.
Respectarea drepturilor câștigate în țară străină
Capitolul 12
CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU.
RESPECTAREA DREPTURILOR CÂŞTIGATE ÎN ŢARĂ
STRĂINĂ 422
CONŢINUT
12.1. Noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu

12.2. Comparaţii între conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv, conflictul
de legi în spaţiu
12.3. Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu
12.4. Domeniile în care poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu
12.5. Temeiul juridic al recunoaşterii, în ţara forului a drepturilor dobândite în
străinătate
12.6. Reglementările legale române privind recunoaşterea în ţara noastră, a
drepturilor dobândite în străinătate
12.7. Condiţiile recunoaşterii (respectării) în românia a unui drept dobândit
(câştigat) în străinătate
12.8. Conflictul în timp al normelor conflictuale din dreptul român şi alte
conflicte în timp care interesează dreptul internaţional privat
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va ajuta la înţelegerea:

- Să definească noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu;
- Să compare conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv conflictul de legi în
spaţiu;
- Să expună domeniile în care poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu;
- Să prezinte şi să analizeze formele conflictului de legi în timp şi spaţiu;
- Să înţeleagă ce înseamnă respectarea drepturilor câştigate în ţară străină;
- Să prezinte reglementările legale române privind recunoaşterea în ţara noastră a
drepturilor dobândite în străinătate;
- Să expună şi să explice condiţiile recunoaşteri (respectării) în România a unui
drept dobândit (câştigat) în străinătate.
12.1. Noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu
422

Conflictul de legi în timp şi spaţiu există în situaţia în care efectele un

raport juridic născut, modificat sau stins sub incidenţa sistemului de drept
al unei ţări, se cer ulterior a fi recunoscute într-o altă ţară.
Din punctul de vedere al dreptului român conflictul de legi în timp şi
spaţiu pune problema recunoaşterii (respectării) în România a drepturilor
dobândite (câştigate) într-o altă ţară.
Conflictul este în „spaţiu” deoarece cele două sisteme de drept în
prezenţă – respectiv cel străin sub incidenţa căruia s-a născut dreptul şi
cel român în cadrul căruia dreptul se cere a fi recunoscut –coexistă din
punct de vedere spaţial.
Conflictul este în „timp” deoarece între momentul naşterii raportului
juridic (deci a dreptului), sub incidenţa legii străine, şi momentul când
efectele acestuia se cer a fi recunoscute în România, există un interval de
timp.
În literatura de specialitate instituţia „conflictului de legi în timp şi
spaţiu” se mai numeşte „teoria recunoaşterii drepturilor dobândite” sau
„teoria efectelor extrateritoriale ale drepturilor câştigate”. 423
Achiesăm la opinia unui reputat autor român conform căreia în
dreptul românesc, terminologia adecvată este cea de „conflict de legi în
timp şi spaţiu” sau „recunoaşterea (respectarea) drepturilor câştigate în
ţară străină” aşa cum rezultă din prevederile art. 2567 C. civ.
Spre exemplu, suntem în prezenţa unui conflict de legi în timp şi
spaţiu în situaţia în care, două persoane au divorţat într-un anumit stat
(Spania) şi ulterior solicită recunoaşterea hotărârii judecătoreşti prin care a
fost pronunţat divorţul într-o altă ţară (România).
12.2. Comparaţii între conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi

respectiv, conflictul de legi în spaţiu
Conflictul de legi în spaţiu apare în situaţia în care un raport juridic cu

element de extraneitate, este susceptibil de a i se aplica în acelaşi timp,
două sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor ţări diferite.424
Cele două forme de conflict de legi se aseamănă prin faptul că
ambele sunt în spaţiu deci coexistă spaţial.
Cele două forme de conflict de legi se deosebesc deoarece la
conflictul de legi în spaţiu, sistemele de drept în prezenţă sunt luate în
considerare simultan, pe când la conflictul de legi în timp şi spaţiu, ele se
aplică succesiv, în sensul că dreptul născutîntr-o ţară este apoi recunoscut
într-o altă ţară.
423
D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflcituale în
424
„Conflictul de legi in spaţiu constituie cel mai important conflcit care face obiectul dreptului internaţional
privat, şi a făcut obiectul analizei în contextul particularităţilor dreptului internaţional privat” apud D.-Al.,
Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflcituale în diferite ramuri şi
instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 121.

Spre exemplu: există conflict de legi în timp şi spaţiu în situaţia în

care o cetăţeancă româncă s-a căsătorit în Spania cu o cetăţean spaniol şi
vine apoi în România cerând în faţa instanţei române pensie de întreţinere
de la soţ; există conflict de legi în spaţiu în situaţia în care doi cetăţeni din
care unul italian si unul român doresc să se căsătorească şi se pune
problema legii aplicabile căsătoriei.
Precizăm că, soluţiile în cele două forme de conflict sunt diferite. Aşa
cum arătat în capitolele precedente efectele invocării ordinii publice în
ipoteza conflictului de legi în timp şi spaţiu sunt „atenuate” în raport cu
efectele invocării ordinii publice în situaţia invocării conflictului de legi în
spaţiu. Astfel, unele raporturi juridice care nu ar putea lua naştere în
România, ca urmare a invocării ordinii publice, vor fi recunoscute la noi în
ţară, în circumstanţele în care au fost stabilite în străinătate. Spre
exemplu, o persoană deja căsătorită nu va putea încheia în România o
nouă căsătorie, dar odată încheiată căsătoria în mod valabil în statul
căruia îi aparţine persoana în cauză, efecte ale acestei căsătorii vor putea
fi invocate în România.425
12.3. Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu
Conflictul de legi în timp şi spaţiu se prezintă sub două forme:426

a. Raportul juridic se naşte, modifică sau stinge în dreptul intern
al unui stat străin, iar apoi se invocă în România;
b. Raportul juridic (dreptul subiectiv) se naşte, modifică sau
stinge în dreptul internaţional privat, (în cadru internaţional)
iar ulterior se invocă în România.
a. Raportul juridic se naşte, modifică sau stinge în dreptul intern
al unui stat străin, iar apoi se invocă în România.
În momentul naşterii, modificării sau stingerii raportului juridic nu
există conflict de legi şi este posibil să nu se prevadă că va apărea un
asemena conflict în viitor. Problema conflictuală apare atunci când raportul
juridic respectiv este invocat într-o altă ţară. Deci, va apărea problema
conflictuală dacă dreptul câştigat în străinătate va fi invocat în România.
De exemplu doi cetăţeni portughezi se căsătoresc în Portugalia.
Observam că acest raport juridic nu are nicio legătură cu dreptul român.
Ulterior cei doi soţi portughezi vin în România unde solicită să li se
425
Există sisteme de drept, spre exemplu sistemul de drept francez, în care problematica drepturilor
câştigate în străinătate este analizată în legătură cu ordinea publică de drept internaţional privat (H., Batiffol.
P., Lagarde, op. cit.)
426
I., P., Filipescu, A.,I,. Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 117-118; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 213-214; C., P., Buglea. Drept internaţional privat. Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.70.

recunoască efecetle juridice ale acestei căsătorii. În acest context legea

portugheză intră în conflict cu legea română, fiind necesar să se
stabilească eficacitatea internaţională a unui drept câştigat în cadrul
sistemului juridic portughez.
b. Raportul juridic (dreptul subiectiv) se naşte, modifică sau
stinge în dreptul internaţional privat, (în cadru internaţional) iar
ulterior se invocă în România.
În acest caz, se întâlnesc succesiv două probleme: pe de o parte
problema conflictuală privind naşterea, modificarea, transmiterea sau
stingerea raportului juridic respectiv cu element de extraneitate (conflict de
legi în spaţiu) şi problema eficacităţii internaţionale a unui raport juridic
(conflictul de legi în timp şi spaţiu). Deci, în momentul naşterii raportului
juridic există un conflict de legi în spaţiu care se rezolvă prin aplicarea
uneia din legile în prezenţă, iar după un anumit interval de timp, apare,
când se invocă, în ţara noastră, dreptul câştigat în străinătate, un alt
conflict de legi (conflict de legi în timp şi spaţiu).
Această formă a conflictului de legi în timp şi spaţiu prezintă două
situaţii:427
- în momentul naşterii sale raportul juridic nu are nicio legătură cu
dreptul român. De exemplu, un cetăţean italian se căsătoreşte cu un
cetăţean belgian în Belgia, iar apoi vin în România unde cer sa li se
recunoască efectele juridice ale acestei căsătorii. La momentul căsătoriei
este necesar să se soluţioneze un conflict de legi în spaţiu, pentru a
determina legea care va guverna căsătoria. În România, apare mai târziu
un conflct de legi în timp şi spaţiu, întrucât se pune problema de a şti dacă
dreptul născut potrivit legii străine competente va fi recunoscut în
România;
- chiar în momentul naşterii sale, raportul juridic respectiv are
legătură cu ţara forului, prin faptul că cel puţin unul dintre elementele sale
de extraneitate priveau dreptul român. De exemplu, un cetăţean român
divorţează de un cetăţean spaniol în Spania, iar apoi cere recunoaşterea
sau executarea hotărârii prin care a fost pronunţat divorţul în România. La
momentul divorţului, instanţa de judecată spaniolă trebuie să rezolve un
conflict de legi în spaţiu, în scopul determinării legii aplicabile acestei
instituţii juridice. Ulterior apare un conflict de legi în timp şi spaţiu pentru
că dreptul dobândit în cadru internaţional este invocat în România.
Deci, în cazul conflictului de legi în timp şi spaţiu, se pune problema
dacă o situaţie juridică dobândită conform unei legi competente (a unei
ţări) poate fi recunoscută în altă ţară, adică problema eficacităţii
internaţionale a unei stiuaţii juridice dobândite. Astfel, potrivit art. 2567 C.
civ. „Drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România, cu
excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul
internaţional privat român.”
427
Ibidem.

12.4. Domeniile în care poate apare conflictul de legi în

timp şi spaţiu
Conflictele de legi în timp şi spaţiu pot apare în următoarele domenii:

a. în domeniul dreptului material, cu privire la un drept subiectiv
dobândit în temeiul unei legi străine. În situația în care doi soți străini,
avand aceeasi cetățenie (spre exemplu franceză), îsi au resedința
obisnuită în România, în privința „ admisibilității” convenției matr imoniale și
aleg ca lege aplicabilă ”admisibilității” convenției matrimoniale legea
română deoarece au reședința obișnuită în România ;
b. în domeniul dreptului procesual, referitor la un drept dobândit în baza
unei hotărâri străine. În această situaţie se pune problema recunoaşterii
efectelor hotărârilor străine în România. Astfel, spre exemplu
recunoașterea în România a unei hotărâri de divorț pronunțate în
străinătate. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27
noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în matria răspunderii
părinteşti,428 prevede în art. 21 şi art. 46 că sunt supuse recunoaşterii şi
executării următoarele:
 hotărârile judecătoreşti (de divorţ şi cele care privesc exercitarea
autorităţii părinteşti) pronunţate într-un stat membru, în acţiunile
judiciare intentate după punerea în aplicare a Regulamentului;
 actele autentice (privind desfacerea căsătoriei şi cele privind
exercitarea autorităţii părinteşti) încheiate după punerea în
aplicare a Regulamentului şi executorii într-un stat membru;
 acordurile dintre părţi privind exercitarea autorităţii părinteşti,
acorduri încheiate după punerea în aplicare a Regulamentului şi
executorii în statul membru de origine.
12.5. Temeiul juridic al recunoaşterii, în ţara forului a

drepturilor dobândite în străinătate
O parte a literaturii juridice de specialitate susţine că orice situaţie

juridică, născută sub incidenţa legii unui stat determinat trebuie să aibă
aceeaşi valoare în întreaga comunitate internaţională.429 Respectul
internaţional al drepturilor câştigate a fost privit ca un principiu nou şi
original al dreptului internaţional privat, care a fost analizat în opoziţie cu
conflictele de legi.430
428
de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/20001 (denumit în continuare “Regulament”) cuprinde,
alături de norme uniforme pentru soluţionarea conflictelor de competenţă între statele membre, şi o serie de
norme care asigură circulaţia liberă în spațiul Uniunii Europene a hotărârilor judecătoreşti, a actelor autentice
şi a acordurilor, stabilind dispoziţii cu privire la recunoaşterea şi executarea acestora într-un alt stat membru.
429
A., Pillet. Traité pratique de droit international privé, vol. I, Paris, 1923, p.121.
430

În continuare autorii precizează că „De asemenea, în cadrul acestei

teorii, raportul dintre efcacitatea internaţională a drepturilor câştigate şi
hotărârile străine corespunde legăturii dintre general şi particular. Genul
proxim îl constituie respectul internaţional al drepturilor câştigate, în timp
ce specia o reprezintă hotărârile străine. Astfel, s-a scris că problema
executării hotărârilor străine este inclusă, în principiu, în domeniul
respectului datorat drepturilor câştigate, dar cu complicaţia că aici dreptul
câştigat a fost contestat şi că hotărârea unui judecător a tranşat această
contestaţie”431
O altă parte a literaturii de specialitate consideră că432 „respectarea
drepturilor dobândite în străinătate nu constituie o problemă distinctă în
dreptul internaţional privat, ci reprezintă o aplicare a regulilor privitoare la
soluţionarea conflictelor de legi. Sub rezerva ordinii publice de drept
internaţional privat, singura condiţie care este necesar să fie respectată, în
scopul recunoaşterii, în statul forului, a drepturilor câştigate în străinătate,
este aceea a aplicării în ţara unde s-a născut, modificat sau stins raportul
juridic, în conformitate cu normele referitoare larezolvarea conflictelor de
legi a sistemului juridic competent.”
În ţara noastră la baza soluţionării conflictului de legi în timp şi spaţiu
se află dispoziţiile de drept internaţional privat român.
12.6. Reglementările legale române privind recunoaşterea

în ţara noastră a drepturilor dobândite în străinătate
În conformitate cu dispoziţiile art. 2567 C. civ. drepturile dobândite în

străinătate sunt recunoscute în principiu în România cu excepţia situaţiei
când se încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.
În situaţia în care un drept a fost dobândit în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti străine, aceasta poate să fie recunoscută în România în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1094 C. proc. civ. „Hotărârile
străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la
statutul personal al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă,
fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de
cetăţenie al fiecarei părţi ori, în lipsă de recunoaştere, au fost pronunţate
în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional
privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internaţional privat
român şi a fost respectat dreptul la apărare.”
Art. 1095 C. proc. civ. stabileşte condiţiile recunoaşterii: „Hotărârile
referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1094 pot fi
431
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 215;
A., Pillet. Traité pratique de droit international privé, vol. I, Paris, 1923, p.129.
432
H., Batiffol. P., Lagarde. op. cit. apud S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura

recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat,

dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele conditii:
a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost
pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu,
competenţa să judece procesul fără însă a fi intemeiată exclusiv pe
prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătura directă cu litigiul
în statul de sediu al respectivei jurisdicţii;
c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine
între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea. (alin.1)
Daca hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut
procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, ca părţii în cauză i-a fost
înmânatî în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi
actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de
a exercita calea de atac împotriva hotărârii. (alin.2)
Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea
citării persoanei care nu a participat la proces in faţa instanţei străine,
poate fi invocat numai de către acea persoană.” (alin.3)
Potrivit art. 1096 C. proc. civ.: „Recunoaşterea hotărârii străine poate
fi refuzată pentru oricare dintre urmatoarele cazuri:
a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept
internaţional privat român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-
se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică
română şi de gravitatea efectului astfel produs;
b) hotărârea pronunţată intr-o materie in care persoanele nu dispun
liber de drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage
cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat
român;
c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre,
chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în
faţa acestora la data sesizării instanţei străine;
d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în
strainătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România;
e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea
cauzei;
f) a fost încălcat dreptul la apărare;
g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a
fost pronunţată. (alin. 1)
Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa
care a pronunţat hotărârea străina a aplicat o altă lege decât cea care ar fi
fost determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă
procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar
soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.”
(alin.2)

Recunoaşterea hotărârii străine poate fi obţinută în cadrul unei

proceduri distincte sau odată cu încuviinţarea executării silite a hotărârii,
pe baza procedurii de exequatur.
Potrivit art. 1103 C. porc. Civ. „Executarea hotărârii străine se
încuviinţeaza cu respectarea condiţtiilor prevăzute la art. 1095, precum şi
a celei ca hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al
instanţei care a pronunţat-o. (aln.1) Dispoziţiile art. 1096 şi art. 1097 sunt
aplicabile în mod corespunzător şi cererii de încuviinţare a executării.”
(alin.2)
12.7. Condiţiile recunoaşterii (respectării) în România a

unui drept dobândit (câştigat) în străinătate
Un drept dobândit în străinătate este recunoscut în România dacă

sunt întrunite următoarele condiţii:433
a. dreptul să fie legal născut, modificat sau stins conform legii
competente (fie legea străină a statului unde s-a dobândit dreptul, fie
legea competentă desemenată de norma conflictuală a statului unde se
invocă dreptul;
b. dreptul să fi îndeplinit toate cerinţele prevăzute de legea străină
competentă;
c. dreptul dobândit într-o ţară va produce efecte într-o altă ţară dacă
între timp nu s-a creat în ţara unde se invocă acesta un nou drept, care îl
include sau îl exclude pe cel creat în străinătate.
a. Dreptul să fie legal născut, modificat sau stins conform legii
competente (fie legea străină a statului unde s-a dobândit dreptul, fie
legea competentă desemenată de norma conflictuală a statului unde se
invocă dreptul)
Această condiţie pozitivă se manifestă atât în domeniul dreptului
material cât şi în domeniul dreptului procesual. Altfel, în caz contrar,
dreptul nu există şi prin urmare, nu se pune problema eficacităţii sale
internaţionale.
Deosebim în privinţa legii competente următoarele două situaţii:
1. Dreptul se dobândeşte în cadrul dreptului intern al unei anumite
ţări situaţie în care legea comptentă este legea străină a statului unde s-a
creat dreptul sau situaţia juridică dobândită. Spre exemplu etse situaţia a
doi cetăţeni străini (francezi) care se căsătoresc sau divorţează în Franţa,
şi ulterior, invocă în România dreptul dobândit în străinătate (în Franţa).
Determinarea legii competente nu ridică nicio dificultate în această
situaţie;
433
I., P., Filipescu. A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.118; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura

2. Dreptul se dobândeşte în cadrul internaţional (cu ocazia dobândirii

dreptului sua situaţiei juridice a existat un conflict de legi) situaţie în care
legea competentă este aceea arătată de normele dreptului internaţional
privat al ţării unde se invocă dreptul. Cu privire la această situaţie, în
scopul stabilirii legii străine aplicabile, în dreptul internaţional privat s-au
conturat mai multe teorii:434
a. O primă teorie susţine că legea competentă este aceea arătată de
normele conflictuale ale ţării unde se invocă dreptul. Aşadar, în situaţia în
care dreptul câştigat în străinătate este invocat în România, va fi luată în
considerare legea la care trimite norma conflictuală română. Mai mult chiar
dacă legea noastră materială nu este direct interesată în naşterea
raportului juridic respectiv, trebuie să ţinem seama de normele noastre
conflictuale. Spre exemplu, să presupunem că doi cetăţeni francezi
domiciliază în Anglia unde se căsătoresc potrivit legii engleze, adică li se
aplică legea domiciliului. Potrivit normelor noastre conflictuale căsătoria
trebuie să se încheie în conformitate cu dispoziţiile legii noastre naţionale.
Se consideră că în acest caz o asemenea căsătorie nu este valabilă. În
argumentarea acestei opinii se invocă principiile dreptului internaţional
privat. Un judecător nu poate asculta decât normele lui conflictuale, şi nu
pe cele străine. Chiar şi în cazul în care legea materială română nu este
direct interesată în naşterea raportului juridic respectiv, trebuie să se
aplice normele conflictuale ale forului. Dificultăţile practice care se ivesc
fiind consecinţe ale faptului că dreptul internaţional privat nu este acelaşi
pentru toate ţările.435
b. O altă teroie susţine că legea aplicabilă este desemnată de
normele conflictuale ale ţării unde s-a născut dreptul. Această teroie este
susţinută de dreptul englez şi dreptul american.436
c. Potrivit teoriei intermediare regimul eficacităţii extrateritoriale a
drepturilor câştigate diferă după cum ele sunt sau nu supuse dreptului
internaţional privat al statului unde se solicită recunoaşterea acestor
drepturi propriei legislaţii.437
12.8. Conflictul în timp al normelor conflictuale din dreptul

român şi alte conflicte în timp care interesează
dreptul internaţional privat
În literatura de specialitate se dedică în partea generală din dreptul

internaţional privat un capitol ”Conflictului în timp al normelor conflictuale
din dreptul român şi alte conflicte în timp care interesează dreptul
internaţional privat”
434
O., Căpăţină. Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1971, pp.53-55.
435
I., P Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit. pp.137-139; M., V., Jakotă, op. cit., pp. 78-79.
436
G., Cheshire. Private international law, Oxford, 1961, pp.28-31.
437
S., Deleanu. op. cit. p. 219.

În situaţia în care, în cadrul aceleiaşi ţări, normele conflictuale

anterioare sunt înlocuite cu norme conflictuale noi este necesar să se
determine norma conflictuală aplicabilă respectivei situaţii juridice.
Art. 1 din Legea nr 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr.287/2009 privind Codul civil438 prevede: ”Prezenta lege cuprinde
dispozitiile privind punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 511 din 24
iulie 2009, denumita in continuare Codul civil, avand ca principal obiect
punerea de acord a legislatiei civile existente cu prevederile acestuia,
precum si solutionarea conflictului de legi rezultand din intrarea in vigoare
a Codului civil.” Din dispoziţiile acestui articol, observăm că, prevederile
din legislaţia sistemului de drept românesc cât soluţionarea conflictelor de
legi vor fi puse în acord cu prevederile noului Cod civil.
Art. 207 din Legea nr 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr.287/2009 privind Codul civil dispune că: ” Dispozitiile Cartii a VII-a -
"Dispozitii de drept international privat" din Codul civil se aplica numai in
cauzele deduse instantei judecatoresti sau autoritatii competente dupa
data intrarii in vigoare a Codului civil, avand ca obiect raporturi juridice cu
elemente de extraneitate, indiferent de data si locul incheierii actelor ori
producerii sau savarsirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi
juridice. (alin1). In cazul raporturilor de drept international privat stabilite
anterior intrarii in vigoare a Codului civil, competenta legii determinate
potrivit alin. (1) poate fi inlaturata daca aplicarea sa conduce la consecinte
vadit injuste. (alin.2) In cauzele privind raporturi cu elemente de
extraneitate aflate pe rolul instantelor judecatoresti sau autoritatilor
competente, legea aplicabila se determina conform normelor de drept
international privat aplicabile pana la data intrarii in vigoare a Codului civil.
(alin.3) Dispozitiile alin. (1) si (2) se aplica in mod corespunzator ori de
cate ori ar interveni o modificare a regulilor de drept international privat
stabilite in Cartea a VII-a din Codul civil.” (alin.4). Din dispoziţiile acestui
articol observăm că avem următoarele posibilităţi:
- dispoziţiile noului Cod civil se aplică doar raporturilor juridice cu
element de extraneitate, indiferent de data şi locul încheierii actelor ori
producerii sau săvârşirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi
juridice ce vor fi pe deduse instanţei judecătoreşti sau autorităţii
competente după data intrării în vigoare a acestui Cod;
- raporturilor juridice cu element de extraneitate stabilite anterior
intrării în vigoare a noului Cod civil ca excepţie, li se pot aplica dispoziţiile
vechii legi doar în situaţia în care reglenetările noului Cod civil ar duce la
consecinţe vădit injuste;
- cauzelor juridice privind raporturi juridice cu element de extraneitate
aflate pe rolul instanţelor judecatoreşti sau autorităţilor competente li se
438
Publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011 cu modificarile si completările ulterioare.

vor aplica legea competentă conform normelor de drept internaţional privat

stabilite până la data intrării în vigoare a Codului civil;
- reglementările din alin. (1) si (2) ale art. 207 din Legea nr 71/2011
pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil se aplică
ori de câte ori ar interveni o modificare a regulilor de drept internaţional
privat stabilite in Cartea a VII-a din Codul civil.
1. Ce se înţelege prin noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu?

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Comparaţi conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv conflictul de legi în
spaţiu.
..........................................................................................
..........................................................................................
....................................................................................... ...
..........................................................................................
3. În ce domenii poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
................................................................................. .........
4. Prezentaţi formele conflictului de legi în timp şi spaţiu.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
5. Ce înseamnă respectarea drepturilor câştigate în ţară străină?
..........................................................................................
..........................................................................................
......................................................................................... .
..........................................................................................
6. Care sunt reglementările legale române privind recunoaşterea ţn ţara noastră, a
drepturilor dobândite în străinătate?
........................................... ...............................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

7. În ce condiţii se recunoaşte (respectă) în România a unui drept dobândit

(câştigat) în străinătate?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
............................................................................. .............

Exemple de teste grilă
EXEMPLE DE TESTE GRILĂ
1) Raporturile de drept international privat sunt:

a. raporturi civile fara element de extraneitate
b. raporturi de drept privat cu element strain
c. raporturi de drept financiar
2) Raportul de drept international privat se diferențiaza de raportul de drept

intern prin:
a. existenta unuia sau mai multor elemente de extraneitate
b. obiect
c. continut
3) Raportul de drept international privat poate fi reglementat cu ajutorul:

a. normelor conflictuale
b. normelor de drept constitutional
c. normelor de drept administrative
4) Prin utilizarea normelor de drept substantial, se poate reglementa:

a. raportul juridic cu element strain
b. raporturi juridice de natura penala
c. orice raporturi juridice
5) Care categorie de norme indica doar legea competenta?

a. normele conflictuale
b. normele materiale
c. normele substantiale
6) Ce rol au normele materiale?

a. indica doar legea competenta
b. reglementeaza direct si nemijlocit raportul juridic cu element strain
c. nu se aplica in niciun caz direct si nemijlocit raportului juridic cu element strain
7) Metoda conflictualista presupune:

a. alegerea sau optiunea legii competente
b. aplicarea legii in raport de totalitatea imprejurarilor de fapt si a particularitatilor pe
care le prezinta
c. aplicarea normelor materiale
8) Ce fel de norma este aceea care solutioneaza conflictul de legi?

a. norma conflictuala
b. norma de aplicatie imediata
c. norma materiala
9) Ce categorie de norme inlatura posibilitatea conflictului de legi?

a. normele materiale
b. normele conflictuale
c. normele de drept procesual

10) Norma conflictuala este formata din:

a. continut
b. legatura
c. ambele variante
11) In cazul in care se precizeaza legea carei tari este competenta sa

reglementeze raportul juridic de drept international privat, este vorba de:
a. indicare directa
b. indicare indirecta
c. indicare secundara
12) In cazul in care cu ajutorul unei formule generale se determina legea

competenta, este vorba de:
a. indicare directa
b. indicare principala
c. indicare generala
13) Formula de fixare reprezinta:

a. legatura normei conflictuale sub forma indicarii generale
b. legatura normei conflictuale sub forma indicarii directe
c. legatura normei conflictuale sub forma indicarii secundare
14) Elementele prin care se stabileste legatura dintre un raport juridic si un

anumit sistem juridic se numesc:
a. formule de fixare
b. puncte de legatura
c. raporturi juridice
15) Printre cele mai importante puncte de legatura se numara:

a. cetatenia
b. formula de fixare
c. legatura normei conflictuale
16) Teritoriul este:

a. un punct de legatura
b. o formula de fixare
c. o legatura a normei conflictuale
17) Care din urmatoarele elemente constituie puncte de legatura?

a. pavilionul unei nave sau aeronave
b. marea libera
c. apatridia
18) Dreptul international privat :

a. este o ramura de sine statatoare a dreptului
b. este o parte a dreptului civil
c. este o parte a dreptului international
19) Sunt izvoare interne ale dreptului international privat:

a. Constitutia Romaniei
b. Uzantele comerciale internationale
c. Cutuma international


a. Codul civil
b. Practica judiciara
c. Practica arbitrala
21) Sunt izvoare internationale ale dreptului international privat:

a. Tratatele internationale
b. Practica judiciara
c. Uzantele comerciale interne
22) Sunt izvoare internationale ale dreptului international privat din punctul de
vedere al Romaniei:
a. Tratatele internationale, chiar si acelea la care nu participa tara noastra
b. Cutuma internationala
c. Uzantele comerciale interne
23) Aplicarea legii straine este, potrivit Codului civil:

a. independenta de conditia reciprocitatii, de regula
b. dependenta de conditia reciprocitatii in toate cazurile
c. nu are tangenta juridica cu conditia reciprocitatii
24) Au valoare de factori in cadrul calificarii:

a. faptul ca noțiunile si termenii au acelasi sens in sistemele de drept
b. faptul ca sistemele de drept au instituții juridice proprii, necunoscute celorlalte
sisteme de drept
c. faptul ca dreptul international privat contine doar elemente nationale
25) Faptul ca unele sisteme de drept au notiuni sau institutii juridice

necunoscute altor sisteme constituie:
a. un factor care determina calificarea
b. un punct de legatura
c. o formula de fixare
26) Calificarea secundara se realizeaza:

a. ulterior calificarii primare
b. anterior calificarii primare
c. odata cu calificarea primara
27) Calificarea se poate realiza:

a. dupa lex fori
b. dupa lex voluntatis
c. dupa lex mercatoria
28) Ce presupune teoria calificarii autonome?

a. notiunile folosite de norma conflictuala se califica autonom
b. notiunile folosite de norma conflictuale nu sunt supuse calificarii
c. notiunile folosite de norma conflictuale se califica dependent
29) Calificarea se realizeaza de regula:

a. potrivit lex fori
b. intotdeauna dupa lex causae
c. intotdeauna autonom

30) Sunt exceptii de la calificarea dupa lex fori:

a. autonomia de voința
b. calificarea primara
c. ordinea publica
31) De ce calificarea secundara constituie o exceptie de la calificarea potrivit

'lex fori'?
a. deoarece constituie o problema de drept intern
b. deoarece constituie o problema de drept international
c. calificarea secundara nu constituie exceptie de la calificarea dupa “lex fori”
32) Tratatele internationale constituie exceptii de la calificarea dupa 'lex fori'?

a. da, deoarece unele norme conflictuale se gasesc in izvoare internationale
b. nu, fiindca nu exista vreo legatura intre tratate si calificare
c. nu, deoarece prin tratate internationale se face o calificare dupa “lex causae”
33) Trimiterea la legea straina se realizeaza

a. doar la unele ramuri de drept
b. doar la unele subramuri de drept
c. la intregul sistem de drept strain
34) In dreptul international privat, ordinea publica:

a. impiedica aplicarea legii straine
b. implica aplicarea legii straine
c. reprezinta ansamblul normelor imperative interne
35) Sunt situatii cand poate interveni fraudarea legii:

a. in ce priveste statutul personal, prin schimbarea locului contractului
b. in privinta succesiunii, prin mutarea imobilelor dintr-o tara in alta
c. in ce priveste statutul personal, prin schimbarea domiciliului
36) In care din urmatoarele situatii poate interveni fraudarea legii?

a. in ce priveste statutul personal, prin schimbarea cetateniei
b. in privinta succesiunii, prin schimbarea domiciliului
c. in ce priveste statutul personal, prin deplasarea pe teritoriul altui stat
37) Care sunt conditiile eficacitatii internationale a unui drept:

a. dreptul sa nu fi fost creat potrivit legii competente
b. dreptul sa fi indeplinit cerintele prevazute de legea straina competenta
c. dreptul dobandit nu poate produce efecte daca in tara in care este invocat nu a
aparut o
lege noua care creaza un drept nou ce-l include si pe cel invocate
38) Metoda « proper law » ca metoda de reglementare a raportului juridic cu

element strain este:
a. o forma a notificarii legilor de aplicatie imediata
b. o forma a metodei folosirii normelor materiale
c. o forma a metodei conflictuale

a. Doctrina
b. Codul civil
c. Practica judiciara

40) Pentru Romania este izvor de drept international privat:

a. Tratatul international
b. Tratatul, conventia sau acordul la care Romania participa
c. Concordatul neratificat de Statul Roman
41) Norma conflictuala:

a. carmuiste propriu-zis raportul juridic cu element strain
b. nu desemneaza legea competenta a carmui nemijlocit raportul juridic cu element
strain
c. solutioneaza conflictul de legi
42) Norma conflictuala poate figura:

a. In dreptul intern al fiecarei tari
b. Numai in continutul unei conventii sau tratat international
c. Numai in dreptul intern al unui stat
43) Cu privire la raportul juridic avand un element de extraneitate, se pot ridica

unele probleme care prezinta interes pentru aplicarea legii competente.
Acestea pot fi:
a. Calificarea, Retrimiterea, Ordinea publica in dreptul internațional privat, Fraudarea
legii in dreptul international privat
b. Punctele de legatura
c. Formula de fixare
44) Calificarea poate fi:

a. Numai primara
b. Numai secundara
c. Calificare primara si calificare secundara
45) Calificarea se poate face numai dupa « lex fori » (legea forului)
a. Da
b. Nu
c. Uneori


Bibliografie
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate, cursuri, monografii
Anitei Nadia-Cerasela. Lectii de drept internațional privat român, Editura Lumen, Iasi,
2014, ISBN 978-973-166-385-2, pp.203.
https://www.worldcat.org/search?qt=worldcat_org_all&q=nadia+cerasela+anitei ,
Anitei Nadia-Cerasela. Convenţia matrimoniala in dreptul internaţional privat, Editura
CH Beck, Bucuresti. 2013.
Anitei Nadia-Cerasela.The law applicable to matrimonial agreement. Romanian private
international law, Editura Lambert Germania, 2013.
Anitei Nadia-Cerasela.Private International Law. The law applicable to property relations
between spouses under international treaties, conventions and regulations,
Editura Lambert, Germania, 2012.
Anitei Nadia-Cerasela.Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
Anitei Nadia-Cerasela.Matrimonial regims under the provisions of the Romanian Civil
Code, Editura Lambert, Germania, 2012 .
Anitei Nadia-Cerasela. Marriage agreement under the provisions of the Romanian Civil
Code Editura Lambert, Germania, 2012
Avram, Marieta. Niculescu, Cristina. Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2010.
Alexandresco, Dimitrie. Principiile dreptului civil român, vol. I, Editura Atelierele Grafice
SOCEC & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1926.
Alexandresco, Dimitrie. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. III,
Partea I, Atelierele Grafice SOCEC & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1916.
Audit, Bernard. Droit international privé, 2e édition, Editura Economica, Paris, 1997.
Audit, Bernard. Droit international privé, 4e édition, Editura Economica, Paris, 2006.
Bacaci, Alexandru. Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1986.
Ballarino, Tito. Diritto internazionale privato, III edizione, Gruppo Editoriale Esselibri-
Simone, Napoli, 2006.
Buglea, Paul Claudiu. Drept internaţional privat. Partea generală. Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013.
Ciutacu, Florin. Drept internaţional privat, Note de curs, Editura Themis Cart, 2006.
Chelaru, Ioan. Căsătoria şi Divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept
comparat. Editura A92 ACTEON, Iaşi, 2003.
Danovi, Anna, Gallizia. Sacchi, Maria, Silvia. Matrimonio & Patrimonio, Editura Etas
RCLibris, Milano, 2003.
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii străini având aceeaşi
cetăţenie şi cu domiciliul în România, Editura Lumen, Iaşi, 2006.
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii români având aceeaşi
cetăţenie domiciliaţi în străinătate, Editura Lumen, Iaşi, 2007.

Bibliografie
Dariescu, Nadia, Cerasela. Convenţia matrimonială în dreptul intenţional privat român,

Editura Lumen, Iaşi, 2007.
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii români având aceeaşi
cetăţenie şi cu domiciliul în străinătate, Editura Lumen, Iaşi, 2007,
Dariescu, Nadia, Cerasela. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat
român, Editura Lumen, Iaşi, 2007,
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii străini având aceeaşi
cetăţenie şi cu domiciliul în România, Editura Lumen, Iaşi,2006.
Diaconu, Nicoleta. Legea aplicabilă căsătoriei şi divorţului cu element străin, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
Diaconu, Nicoleta. Drept internaţional privat, curs universitar, Ediţia a IV-a, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2009.
Diaconu, Nicoleta. Drept internaţional privat, curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura
Universitara, Bucuresti, 2013.
Deleanu, Sergiu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013.
Filipescu, P., Ion. Filipescu, I., Andrei. Drept internaţional privat, Ediţie revizuită şi
adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005.
Guillouard, Louis. Traité du contrat de mariage, vol I, Editura A. Pedone, Paris, 1894.
Jakotă, Mihai, Vasile. Drept internaţional privat, vol. I, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1997.
Jakotă, Mihai, Vasile. Drept internaţional privat, vol. II, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1997.
Lamboley, Marie, Annie. Lamboley – Laurens, Hélène. Droit des régimes matrimoniaux,
Ediţia a 4-a, Editura LexisNexis Litec, Paris, 2006.
Loussouarn, Yvon. Bourel, Paul. Précis de Droit international privé, Editions Dalloz,
Paris, 1996.
Lowe, Nigel & Douglas, Gilian. Bromley ‘s Family Law, tenth edition, Oxford University
Press, Oxford, 2007.
Lupaşcu, Dan. Ungureanu, Diana. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012.
Mayer, Pierre. Heuzé, Vincent. Droit international privé, 8e édition, Editura
Montchrestien, Paris, 2004.
Macovei, Ioan. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011.
Novelli, Giancarlo. Compendio di dritto internazionale privato e processuale,
VIII edizione, Gruppo Editoriale Esselibri-Simone, Napoli, 2006.
Plastara, George. Manual de drept internaţional public cuprinzând şi o expunere a
conflictelor de legi (Drept internaţional privat), Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
Popescu, R., Tudor. Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994.
Popescu, Dan, Andrei. Harosa, Marius. Drept internaţional privat –Tratat elementar, vol.
I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Prescure, Titus. Sava, Nicolae, Codruţ. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,
2006.
Predescu. Bianca, Maria, Carmen. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010.

Bibliografie
Rigaux, François. Fallon, Marc. Droit international privé, Droit positif belge, Tome II,
Deuxième édition refondue, Maison Larcier, S.A., Bruxelles, 1993.
Rozas, Fernández, José, Carlos. Lorenzo, Sixto, Sánchez. Derecho internacional
privado, segunda edición, Editura Civitas, Madrid, Spania, 2001.
Salamé, Georgette. Le devenir de la famille en droit international privé. Une perspective
post moderne, Presses Universitaires D´AIX – Marseille –PUAM, 2006.
Ungureanu, Ovidiu. Jugastru, Călina. Circa, Adrian. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
Ungureanu, Ernestina. Drept internaţional privat, Partea I, Editura Cugetarea, Iaşi,
2000.
Ungureanu, Ernestina. Drept internaţional privat, Partea a II-a, Editura Cugetarea, Iaşi,
2000.
Ungureanu, Ernestina. Tatar Adrian Constantin. Drept internaţional privat, Partea I,
Editura Lumen, Iasi, 2014.
Sitaru, Dragoş, Alexandru. Drept international privat. Partea generala. Partea
speciala.Normele conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat,
Editura CH Beck, 2013.
Sitaru, Dragoş, Alexandru. Drept internaţional privat, vol. II, Editura Lumina
Lex,Bucureşti, 2001.
Taliadoros, Constantin. Greek Civil Code. Editura Ant. N. Sakkoulas Publishers, Athens,
2000.
Walder, U., Hubert. Introduction to Swiss Law, second edition, Kluwer Law International,
The Hague – Boston – London, 1996.
Zilberstein, Savely. Procesul civil internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
II. Articole
Anitei Nadia-Cerasela. Tthe rules of private international law immediate application in

accordance with Romanian Civil Code and the relevant European regulations
Revista Moldoveneasca de Drept international si Relatii internationale/ Moldavian
Journal of International Law and International Relations/ Молдавский журнал
международного права и международных отношений, no.3, 2015 SSRN,
ISSN 1857-1999, pp..36-47, http://rmdiri.md/wp-content/uploads/2015/01/RMDIRI-
Nr.-3-20151.pdf
Anitei Nadia-Cerasela. Ce înţelegem prin noţiunea de norme de aplicaţie imediată sau
necesară în dreptul internaţional privat român? Dreptul muncii nr. 8/2015, Editura
Wloters Kluwer, Bucureşti, 2015,. ISSN 1582-7534,pp 39-46.
Anitei Nadia-Cerasela. Precizari privind notiunea de „raporturi juridice care pot fi obiect
al dreptul international privat” conform dispzitiilor din Codul civil/Legal relations in
private international law under the Civil Code dispzitiilor Acta Universitatis,
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, nr. 2/2014. Editura Universul Juridic,
Bucuresti, ISSN 1582-4608, pp.57-65
http://www.ceeol.com/aspx/issuedetails.aspx?issueid=11d1c282-f02d-401e-b41e-
2507f798db00&articleId=448fcff8-c071-4b54-b361-1b5545672bd5
Anitei Nadia-Cerasela Legea naţională punct de legatura conform dispoziţiilor din
Codul civil român, Acta Universitatis, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, nr.

Bibliografie
1/2014. Editura Universul Juridic, Bucuresti, ISSN 1582-4608, pp.153-160.,

http://www.ceeol.com/aspx/issuedetails.aspx?issueid=ec1ebc6c-d7d2-4d46-a6dd-
ab671f6833d9&articleId=27b1e1fd-a314-4692-af2f-393ef73a19b6
Anitei Nadia-Cerasela. Primary Qualification of Matrimonial Regime Notion, Revista
Românească pentru Educaţie Multidimensională, Vol III, nr. 4/2012, Editura
Lumen, Iasi, ISSN: 2066 – 7329, ISSN ONLINE: 2067 – 9270, pp. 7-20,
HTTP://REVISTAROMANEASCA.RO/
Anitei Nadia-Cerasela. Primary Qualification of the General Effects of Marriage, Notion,
Postmodern Openings, Vol III, nr. 4/2012, Editura Lumen, Iasi, ISSN: 2068 – 0236,
e-ISSN: 2069 – 9387, ISSN – L = 2068 – 0236, pp. 7-20,
www.postmodernopenings.ro
Căpăţînă, Octavian. Caracteristici ale noului sistem de drept internaţional privat al
Republicii Federale Germania, R.R.D. nr. 1/1989.Droz, A.L. Georges, Les régimes
matrimoniaux en Droit international privé comparé, Recueil des cours de
L'Académie de droit international de la Haye, Tome 143, 1974/III.
Francescakis, Philippe. Y-a-ti-l du nouveau matière d'ordre public? Travaux du Comité
français de droit international public, 1966-1969.
Gaudement-Tallon, Héléne. Les conflits de lois en matière des régimes matrimoniaux:
tendances actuelles en droit comparé, Travaux du Comité Français de droit
international privé. Trentième a trente-deuxième années 1969-1971, Paris,
Editions Dalloz, 1972.
Winter de, L.I.. Nationality or domicile ? The Present State of Affairs, Recueil des Cours
de L’Académie de droit international de La Haye, vol. 128, 1969/III.
III. Alte lucrări
Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, Istoria dreptului

românesc, vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1980.
Bauman, Zygmunt. Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura ,,Antet”, Bucureşti, 1999.
Pr. Belu, Dumitru, Pr. Todoran Isidor, Ivan, Iorgu, Catehismul creştinului drept
credincios. Ed. Arhiepscopiei Ortodoxe Române a Iaşilor, Iaşi, 1957.
Brookes, Michael. Holden, David. Hutchinson, Wesley. Engleza pentru jurişti, Ed.
Teora, Bucureşti, 1999.
Codul Calimach. Ediţie critică, Editura Academiei Republicii Populare Române,
Bucureşti, 1958.
Christodoulou, Ph. Dimitrios, Introduction to the Greek Legal System la adresa web:
http://jurist.law.pitt.edu/world/greececor2.htm.
Îndreptarea legii, Editura Pelerinul român, Oradea, 2002.

Bibliografie
VI. Acte normative

A. Legislaţie românească
Codul civil
Codul de procedură civilă
Legea nr. 105 din anul 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat ( M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992) abrogată în prezent. .
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi
actele de identitate ale cetăţenilor români (M. Of. nr. 641 din 20 iulie 2005) cu
modificările ulterioare.
Legea nr. 290/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005
privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români
(M. Of. nr. 959 din 28 octombrie 2005) cu modificările ulterioare.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
(M. Of. nr. 955 din 27 decembrie 2002), modificată ulterior prin Legea nr. 357/2003
(M. Of. nr. 537 din 25 iulie 2003), republicată ulterior (M. Of. nr. 201 din 8 martie
2004) cu modificările ulterioare..
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul
Economic european (M. Of. nr. 646 din 21 iulie 2005) aprobată prin Legea nr.
260/2005 (M. Of. nr. 900 din 7 octombrie 2005), modificată ulterior prin Ordonanţa
Guvernului nr. 30/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic european
(M. Of. nr. 636 din 24 iulie 2006), aprobată prin Legea nr. 500 din 28 decembrie
2006 (M. Of. nr. 1055 din 30 decembrie 2006). cu modificările ulterioare.
Hotărârea nr. 839/2006 privind forma şi conţinutul actelor de identitate, ale
autocolantului privind stabilirea reşedinţei şi ale cărţii de imobil (M. Of. nr. 582 din
5 iulie 2006). cu modificările ulterioare.
Legea nr. 53/2007 pentru completarea art. 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale
cetăţenilor români (M. Of. nr. 192 din 20 martie 2007) cu modificările ulterioare.
Legea nr. 54/2007 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2006
pentru completarea articolului 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor
români (M. Of. nr. 192 din 20 martie 2007). cu modificările ulterioare.
Legea nr. 56/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România (M. Of. nr. 201 din
26 martie 2007) cu modificările ulterioare.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul
Economic european (M. Of. nr. 646 din 21 aprilie 2005), aprobată prin Legea nr.
260/2005 (M. Of. nr. 900 din 7 octombrie 2005). cu modificările ulterioare.
Ordonanţa nr. 30/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 102/2005 (M. Of. nr. 636 din 24 iulie 2006), aprobată prin Legea nr.
500/2006 (M. Of. nr. 1055 din 30 decembrie 2006). cu modificările ulterioare.

Bibliografie
B. Tratate internaţionale, Convenţii internaţionale,

Tratate de asistenţă juridică
Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie civilă,
ratificat de România prin Legea nr. 44/1995 (M. Of. nr. 106 din 31 mai 1995).
Tratatul dintre România şi Republica Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice
în cauzele civile, ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 65/1999 (M.
Of. nr. 414 din 30 august 1999).
Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală, ratificat de România prin Lege nr. 177/1997 (M. Of. nr. 310 din 13
noiembrie 1997).
Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele
civile, ratificat de România prin Lege nr. 3/2005 (M. Of. nr. 183 din 03 martie
2005).
Tratatul de drept civil internaţional de la Montevideo din 12 februarie 1889 şi forma sa
revizuită din 1940.
Tratatul asupra dreptului internaţional privat de la Quito, Ecuador din 18 iunie 1903.
Convenţia asupra conflictelor de legi privitoare la efectele căsătoriei asupra drepturilor
şi obligaţiilor soţilor în raporturile lor personale şi asupra bunurilor soţilor de la
Haga, din 17 iulie 1905 la adresa web: http://www.hcch.net/f/status/stat_ef.html.
Convenţia de drept internaţional privat (panamerican), semnată la Havana, la 20
februarie 1928 (denumită şi Codul Bustamante) la adresa web:
http://fpantin.tripod.com/index-44.html.
Convenţia conţinând anumite dispoziţii de drept internaţional privat asupra căsătoriei,
adopţiei şi tutelei încheiată de Statele scandinave de la Stockholm, încheiată la
data de 6 februarie 1931.
Convenţia asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale de la Haga, din 14 martie
1978 la adresa web:
http://hcch.e-vision.nl/index_fr.php?act=conventions.status&cid=87.
Convenţia Comunităţii Statelor Independente asupra asistenţei juridice şi raporturilor în
materia dreptului civil, dreptului familiei şi dreptului penal, semnată la Minsk, în 22
ianuarie 1993.
Treaty Series. Publication of Treaties and International Engagements registred with the
Secretariat of the League of Nations, vol. CXXVI, 1931-1932, Numbers 1,2,3 and
4, dispoziţie prin bunăvoinţa d-nei Birgitta Lethenstrom de la Ministerul Afacerilor
Externe al Suediei. Tratatul de la Montevideo asupra dreptului civil internaţional
(12 februarie 1889) şi forma sa revizuită din 1940.
VII. Pagini web - Legislaţie străină
Textul integral şi actualizat al Codului Civil francez poate fi găsit la adresa:

http://www.legifrance.com/WAspad/RechercheSimplePartieCode;jsessionid=EcWy
LEwbFdVHwQ2yP7GTO1G56dF9dV2pdXfNZPaifLvZbmJP2VRv!-
211060648!iwsspad.legifrance.tours.ort.fr!10038!-1!-
799303035!iwsspad2.legifrance.tours.ort.fr!10038!-
1?commun=&code=CCIVILL0.rcv.

Bibliografie
Textul integral şi actualizat al Codului Civil elveţian poate fi găsit la adresa web:
http://www.admin.ch/ch/f/rs/210/index1.html.
Textul integral şi actualizat al Codului Civil italian poate fi găsit la adresa web:
http://www.jus.unitn.it/cardozo/Obiter_Dictum/codciv/Lib1.htm .
Textul în limba spaniolă a Codului civil spaniol poate fi găsit la adresa web:
http://civil.udg.es/normacivil/estatal/cc/tprel.htm.
Cuprinsul şi textul Codului civil portughez din 1966 pot fi consultate la adresa web:
http://cr3.cea.ucp.pt/leiciv/civil/civilind.htm .
Listele statelor părţi la cele două convenţii se găsesc la următoarele adrese web: http://
www.hcch.net/f/status/stat_af.html (pentru Convenţia din 12 iunie 1902) şi
http://www.hcch.net/f/status/stat_ef.html (pentru Convenţia din 17 iulie 1905).
Textul Legii introductive la Codul civil (E.G.B.G.), din 21 septembrie 1994 se găseşte la
adresa web: http://www.kanzlei.de/egbgb-0.htm.
Traducerea în limba engleză a Codului familiei din Republica Bulgaria poate fi găsită la
adresa web: http://ials.sas.ac.uk/links/Bulgaria/FAMILI.doc.
Legea poloneză nr. 6/1965 privind dreptul internaţional privat ne-a fost pusă la
dispoziţie de Doamna Stefańska_Magdalena__(DWM) Stefanska@ms.gov.pl
(funcţionară în cadrul Ministerului de Justiţie polonez).
SFS 2001:1141 şi SFS 2003:382. Textul consolidat al legii poate fi consultat la adresa:
http://lagen.nu/1990:272.
Textul Cărţii verzi asupra conflictelor de legi privind regimurile matrimoniale poate fi
consultat la adresa web: http://www.conflictoflaws.net/2007/legislation/resolution-
of-the-federal-council-of-germany-on-green-paper-concerning-matrimonial-
property-regimes/.
Răspunsul Consiliului Federal al Germaniei a fost publicat la adresa web:
http://www.conflictoflaws.net/2007/legislation/resolution-of-the-federal-council-of-
germany-on-green-paper-concerning-matrimonial-property-regimes/.

Bibliografie
View publication stats

Dreptinternationalprivat - Parteagenerala Nadia CeraselaAnitei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptinternationalprivat - Parteagenerala Nadia CeraselaAnitei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Drept international privat. Partea generala - Nadia-Cerasela Anitei

Book · April 2020

Nadia Cerasela Anitei

Family Insitution View project

La famille au XXIe siècle View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Prof. Univ. dr . Nadia-Cerasela Aniței

Titlul I. ASPECTE GENERALE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

Drept internațional privat. Partea generală 3

2.3.4. Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual penal................................................. 31

4 Drept internațional privat. Partea generală

4.3.1. Precizări prealabile ..................................................................................................................71

Drept internațional privat. Partea generală 5

7.3. Aplicarea legii străine altfel decât lex causae..............................................................114

TITLUL II PROBLEME GENERALE PRIVIND PRINCIPALELE FELURI DE CONFLICTE

6 Drept internațional privat. Partea generală

9.3.2. Exemple de „conflicte de calificări” ..................................................................................141

Drept internațional privat. Partea generală 7

8 Drept internațional privat. Partea generală

Cursul Drept internaţional privat român se studiază în anul IV, semestrul I şi

Drept internațional privat. Partea generală 5

Drept internațional privat. Partea generală 7

8 Drept internațional privat. Partea generală

1.1. Denumirea și definirea dreptului internațional privat

1.1. Denumirea şi definirea de drept internaţional privat

Dreptul internaţional privat a apărut, la începutul evului mediu, ca un

Drept internațional privat. Partea generală 9

În decursul timpului, disciplinei de drept internaţional privat i s-au

1.1.2. Definiţia dreptului internaţional privat

Dreptul internaţional privat este definit în literatura juridică română de

10 Drept internațional privat. Partea generală

cu element de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea

Drept internațional privat. Partea generală 11

guvernează raporturile juridice dintre persoane aflate sub incidenţa unor

1.2. Elementul de extraneitate

După cum am observat din definiţia dreptului internaţional privat

12 Drept internațional privat. Partea generală

juridic paote fi guvernat de două sau mai multe sisteme de drept,

1.2.2. Trasăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate

Elementul de extraneitate prezintă următoarele trăsături

Drept internațional privat. Partea generală 13

referitoare la: statul personal, actul juridic unilateral, contract, regimuri

14 Drept internațional privat. Partea generală

stării şi capacităţii persoanei fizice, elementul de extraneitate, (deci

1.2.3. Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate

Având în vedere elementele raportului juridic (subiect, obiect şi

Drept internațional privat. Partea generală 15

cumpărare a unui bun mobil), reşedinţa42 (spre exemplu aşa cum

16 Drept internațional privat. Partea generală

 locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti

1 . Definiţi dreptul internațional privat.

Drept internațional privat. Partea generală 17

18 Drept internațional privat. Partea generală

2.1. Aspecte introductive

Studiul acestui capitol va ajuta la înţelegerea:

2.1. Aspecte introductive

Având în vedere complexitatea raporturilor juridice, ramurile de drept

Drept internațional privat. Partea generală 19

studiu al unei ramuri de drept se determină care sunt normele

2.2. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu