Meseria de părinte

Partea I
Capitolul 1: Părintele: în rolul de părinte trebuie să înțelegem clar ce ne dorim de la
copilul nostru, ne dorim să fie cuminte și disciplinat dacă ne bazăm pe autoritate, efectele vor fi
bazate doar pe frică. Ne dorim să fie ascultător însă nu ne întrebăm ce am făcut noi ca acel copil
să devină așa, cât ne-am luat din timpul nostru să răspundem la ”de ce-urile” lui, să ne implicăm
în activitățile lui.
Vrem să fie ca și copilul X, trebuie să înțelegem că fiecare copil este unic și dacă îi cerem
să fie ca cineva deja îi luăm dreptul de la propria identitate. Ne dorim să fie cel mai bun, însă
trebuie să dăm libertate să-și consolideze propriul sistem de valori, să aibă propriile noțiuni de
autoevaluare. Ne dorim să nu treacă prin aceleași suferințe prin care am trecut noi și avem
tendința să oferim totul fără limite, devenind copii răsfățați. Trebuie, ca părinți, să ne gândim ce
am făcut noi pentru copil, ce i-am oferit pe lângă lucrurile materiale, cât % i-am oferit din atenția
și timpul nostru real.
Stiluri parentale: indulgent, atunci când copilul are libertate totală își dezvoltă capacitatea
de a lua decizii, creativitatea, dar îi va fi tare greu să înțeleagă rolul limitelor.
Stilul autoritar: părintele se ghidează doar după pedepse și reguli, copilul va deveni
disciplinat însă doar prin intermediul fricii.
Stilul indiferent: copilul va învăța că nu se poate baza pe nimeni decât pe el însuși, însă,
va avea un complex de inferioritate.
Stilul protector: părinții pot deveni veșnic îngrijorați, iar copiii nu vor știi să se detașeze de
părinți fiind dependenți de aceștia. Pot avea tulburări de somn și alimentare, dar și stări de frică
nejustificabile.
Stilul democratic: cel mai bun stil, ca dezavantaj copilul se va adapta mai greu stilului
autoritar prezent la locul de muncă, școală.

Capitolul 2: Școala: părintele trebuie să înțeleagă că responsabilitatea trebuie împărțită

între scoală și familie, școala are ca scop atingerea unor obiective prin prisma unor metode și
mijloace științifice. Așteptările părinților sunt diferite în privința unei școli, alții doresc disciplină
și autoritate, alții cultivarea creativității.
 Așa cum școala este văzută diferit, la fel și percepția părinților despre dascăli este diferită,
mulți pun presiune pe copii prin intermediul notelor oferite și temelor pentru acasă, însă, rolul
temelor trebuie să fie acela de a exersa ceea ce deja au învățat, nu să îngreuneze situația.
Autoritatea părintelui și părerea acestuia despre școala nu trebuie transmisă direct copilului,
deoarece acesta în timp, se va confrunta cu probleme disciplinare.

Capitolul 3: Mediul: rolul jucat de grupul de prieteni se împarte pe etape: în viața

preșcolarului, acesta își centrează gândirea doar pe propria persoană, nu înțelege trăirile celuilalt.
În etapa școlarității mici, de la vârsta de 8 ani copilul percepe diferențele dintre persoane.
În etapa preadolescenței, relația părinte-copil este cea mai dificilă, deoarece doresc să se
desprindă de mediul familial și să fie dependenți de grup.
Televiziunea asupra copilului: aceasta are atât avantaje: cultivarea limbajului, dezvoltarea
intelectuală prin prisma programelor de cultură generală, au rol de divertisment, dar îi îndeamnă
să imită comportamentul observat, fie el pozitiv sau negativ. Pe partea de dezavantaje: scenele
violente formează viitorul comportament violent, învăță copilul să folosească violența ca mod de
rezolvare a problemelor, diminuează performanțele academice, deteriorează viața socială
izolându-se de prieteni și poate constitui o formă de dependență. Părinții trebuie să fie atenți la ce
emisiuni vizionează copilul și cât timp. Trebuie să existe o balanță, și, cel mai important, așa
cum doresc ca copilul lor să se comporte, la fel trebuie să o facă și ei.

Partea II
Cunoașterea copilului: inteligența reprezintă capacitatea minții noastre de a stabili
diferențe și asemănări și de a le pune împreună pentru a stabili relații. Un copil este considerat
inteligent când reușește să extragă mai multe informații și să le combine în mai multe moduri
având la dispoziție cât mai puține resurse. Mai reprezintă capacitatea de adaptare la mediu.
Învățarea ține cont de mai multe aspecte: organizarea materialului de învățat, înțelegerea
acestuia, familiaritatea materialului, gradul de motivare, ambianța. S-a demonstrat faptul că dacă
înveți în aceeași ambianță în care va trebui să și reproduci informația învățată rata este mai mare
să reușești. Învățarea mai ține cont de dispoziția copilului. Interferențele fac referire la educația
pe care copilul o primește acasă să fie aceeași cu cea de la școală. Dezvoltarea limbajului și a
creativității prin joacă este importantă, însă, obiectele folosite nu trebuie să fie în exces.
 Partea III
Copiii pot avea temperamente sau aptitudini diferite, pot fi dotați de la naștere cu o
memorie strălucită sau cu o inteligență ieșită din comun, însă ei nu se nasc mincinoși, timizi,
neascultători, obraznici, chiulangii, leneși, granița dintre obrăznicie și îndrăzneală este foarte
fragilă, iar mulți dintre copiii educați în acest spirit nu reușesc să facă diferența între cele două
moduri de comportare.
Astfel, ei ajung să dezamăgească prin lipsa lor de compasiune, de înțelegere, de bun-simț
și respect manifestate chiar față de propriii părinți. Este normal ca părintele să fie supărat atunci
când aude că fiica sau fiul lui este „personajul negativ" al întâmplării de la școală, însă e bine să
se gândească și, că, probabil, schimbarea comportamentului acestuia se poate datora și lipsei de
comunicare eficientă din familie (din diferite cauze: frică, neîncredere, interesul scăzut al
părinților etc.) sau influenței puternice exercitate de către ceilalți colegi de școală.
Considerăm că principalele cauze care îl determină pe copil să mintă sunt următoarele:
- climatul de neîncredere în care trăiește copilul: dacă între copil și persoanele apropiate
nu are loc o comunicare eficientă, atunci în relația care se instalează poate apărea neîncrederea;
- frica: dacă familia îi solicită copilului mai mult decât poate el oferi, atunci acesta se va
folosi de minciună pentru a ascunde unele fapte: „Să nu aud că vii acasă cu o notă mai mică
decât șapte!"; în consecință, când copilul va primi o notă mai mică decât șapte, părintele „nu va
auzi";
- proasta impresie despre sine.
Stingerea presupune eliminarea unui comportament nedorit prin ignorarea lui. Atunci când
copilul nostru se manifestă într-o manieră pe care noi o considerăm neadecvată, e bine ca, în
unele situații, să ignorăm aceste manifestări dacă dorim ca ele să dispară.
Ca tehnică de modificare a comportamentului, pedeapsa reprezintă un eveniment, care,
dacă este prezentat imediat după un comportament nedorit, provoacă o descreștere în frecvență și
intensitate a comportamentului respectiv, în primul rând, trebuie subliniat că în urma folosirii
pedepsei rezultă o suprimare rapidă și de scurtă durată a comportamentului nedorit, dar care nu
rezolvă problema pe termen lung.
Copilul care este pedepsit frecvent va învăța de frica pedepsei, nu din convingere proprie.
Condiția primordială care stă la baza unei comunicări eficiente este aceea de a avea
inițiativa comunicării. Atunci când ascundem exprimarea sentimentelor noastre de frica unor
posibile repercusiuni negative, ne facem un mare deserviciu, ne amăgim singuri. De aceea este
necesar să avem curajul exprimării propriei atitudini vizavi de fapta petrecută, să ne asumăm
responsabilitatea sentimentelor și dorințelor noastre.
Dacă dorim însă ca între adult și copil să aibă loc o comunicare eficientă, va trebui să
învățăm cum să ascultăm și să luăm în considerare părerea copilului, chiar și atunci când nu
suntem de acord cu el.
”Meseria de părinte" nu și-a propus să lămurească definitiv problemele cu care se
confruntă adulții implicați în educația copiilor, în schimb, ea oferă cititorului exemple, situații
autentice și teorii științifice, care îl vor provoca și îl vor ajuta să-şi găsească răspunsuri la unele
probleme concrete cu care se confrunt

Concluzii finale:
Mulți avem impresia că nu avem nevoie de nici o școală ca să fim părinți, că totul vine de
la sine. Cred însă că ar fi util un dram de consiliere, care să facă un pic declicul în mintea
părinților care cred că pot aplica intuitiv metode de parenting și care, fără să își dea seama, vin la
pachet cu prejudecăți, frici, moșteniri familiale, culturale ce pot afecta echilibrul atât de fragil al
copilului.
Ar trebui să începem prin a fi deschiși și a accepta că se poate să existe experți
în parenting care au analizat și studiat acest domeniu și ale căror învățăminte realmente ne pot
deschide ochii și inima. Să practicăm  parenting asumat, conștientizat.
A fi părinte este instinctual, ne naștem cu asta în noi. Însă suntem crescuți de părinți care
au învățat de la alți părinți și de la o societate plină de spaime un parenting nenatural, ghidat de
frici: să nu răcească, să nu cadă copilul, să nu zică lumea că e nepoliticos, să nu deranjeze, să nu
murdărească etc. Avem nevoie de „teoretizarea parenting-ului” pentru a înțelege ce ni s-a
întâmplat nouă, a ne vindeca și a putea să ne creștem copiii cu inima și instinctul adevărat, nu cel
pervertit de societate. Cred că instinctul acela este tot ce avem nevoie pentru a crește copii
excelenți, dar trebuie ca mai întâi să îl scoatem de sub moloz.
Nu, cred că meseria de părinte este un lucru instinctual. Ceea ce facem instinctiv este să
repetăm metodele aplicate de părinții noștri pe noi, indiferent dacă a fost benefic sau
dăunător. Este important să conștientizăm cine suntem prin prisma metodelor parentale
moștenite. Putem schimba aceste pattern-uri, putem să ne șlefuim instinctul prin informare, prin
lucrul cu noi înșine, prin autodepășire. Pentru mine, sursele de informare sunt cărțile și site-urile
de psihologie, de parenting pozitiv, conferințele și workshop-urile cu oameni inspiraționali.
Cu toate acestea, uneori se observă, privit din afară, că o respectare rigidă a acestor
standarde educaționale poate duce la o fisură a relației mamă-copil și, paradoxal, la un control
asupra copilului justificat din nevoia adultului de a face totul perfect, adică… „așa cum știu eu că
este mai bine pentru tine, dragul meu copil“. Practic, azi am înlocuit vechiul „eu te-am făcut, eu
te omor“ cu noul „eu știu mai bine pentru tine, eu decid“.
Instinctual, mama ar trebui să ofere copilului cel mai frumos dar, și anume libertatea de a
gândi, de a se exprima liber, de a greși și de a căuta propriul drum în viață. Numai așa, copilul va
deveni un adult liber, creativ, împăcat cu el însuși și, de ce nu, fericit.