O scrisoare pierdută

Ion Luca Caragiale

Opera ,,O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale a fost interpretată

pe scena teatrului din Iași în data de 13 noiembrie 1884 , fiind publicată în
revista ,,Convorbiri literare” în anul 1885. Opera lui Caragiale reflectă principiile
junimiste și estetica realismului ,având trăsăturile specifice acestuia: verdicitatea
realizată prin acuitatea simțului de observație, veridicitatea exactă a acțiunii în
timp și spațiu, caracterul de generalitate a situațiilor prezentate,personajele
tipologiei ,supuse ridiculizării și atitudinea critică ce ia forma ironiei și a satirei.
Opera prezintă toate particularitățile unui text drmatic deoarece textul este
organizat în 4 acte, cu un număr variabil de scene, iar dialogul este modul de
expunere predominant. Singurele intervenții ale autorului sunt cuprinse în
didascalii, elementele care orientează jocul de scenă al autorilor sau oferă
informația referitoare la decor. Acțiunea este concentrată, iar acumularea de
conflicte evoluează spre un final spectaculos, astfel fiind o comedie textul are
câteva trăsături definitorii: conflictele sunt derizorii, defectele morale devin ținta
satirei, iar finalul este fericit și aduce împăcarea adevărurilor.
În primul rând, tema comediei constă în critica moravurilor din viața
politică și familială a marii burghezii , iar acțiunea este plasată în ,,capitala unui
județ de munte’’, ,,în zilele noastre”, pe durata a trei zile.Astfel sintagma ,,în zilele
noastre” relativizează timpul dramatic. Titlul face referire la obiectul care
generează și amplifică tensiunea dramatică. De aceea pierderea scrisorii atrage
după sine reacția unora disperată , alteori melodramatică a
protagoniștilor:Zoe: ,,Sunt nenorocită ,Fănică!”,,M-ai adus la moarte!”,
Cațavencu:,,Am pierdut-o!”.Astfel scrisoarea reprezintă un simbol al corupției și al
compromisului. Comediile lui Caragiale conturează un univers comic în care se
ascude tragicul, deoarece personajele dominate de o unică trăsătură de caracter,
par a fi doar marionete lipsite de valori și de interioritate. Fără principii
morale,fără capacitatea de a distinge dintre bine și rău,între adevăr și
minciună,între eseu și aparență, indivizii se situează dincolo de moralitate, fiind
pur și simplu amorali. Personajele mimează comportamente , fie că e vorba
despre dragoste , despre trădare sau despre politică. Din acest punct de vedere,
personajele caragialiene reprezintă spiritul junimismului ,caracterizarea ironică a
formelor fără fond din societatea de la sfârșitul secolului 19. Viziunea scriitorului
este ,așadar, cea a unui realist și a unui moralist.
 În al doilea rând, ca în orice operă dramatică , la baza textului se află
un conflict principal, în acest caz de natură politică. Tensiunea este amplificată
printr-o acumulare gradată de confuzii,coincidențe, răsturnări de situație, la baza
acestui crescendo se află o tehnică specifică genului dramatic numită tehnica
bulgărului de zăpadă. Evenimentele sunt declanșate de pierderea scrisorii care
grupează personajele în câștigători și perdanți. Lupta se dă între gruparea
partidului de guvernământ care îl susține pe Farfuridi și gruparea care îl susține pe
Nae Cațavencu. Se remarcă opoziția dintre incipit și final, astfel scandalul care
deschide comedia are corespondent în petrecerea din deznodământ. Personajele
sunt dispuse simetric ,în tabere care se înfruntă pentru propriul ,,enteres”, iar
printr-o simetrie perfectă imoralitatea este învinsă de imoralitate.
În ultimul rând, se remarcă sursele comicului ,comicul de limbaj,de
situație de moravuri.Așadar, formele greșite ale
cuvintelor, ,,catrindală”, ,,docament”, ticurile verbale ,,aveți puțintică
răbdare” ,erorile de exprimare ,,renumerație”, ,,va să zică că nu le are” , denotă
incultura și statutul de parvenit al personajelor. Astfel, personajele nu evoluează ,
fără a suferi vreo modificare a psihologiei în urma experiențelor trăite , ceea ce le
conferă statutul de personaje plate. Acestea capătă aspectul unor marionete ale
propriilor vicii și obsesii ,ale golului interior.Modernitatea operei lui Caragiale este
dată de asimilarea paradoxală a comicului față de personaje,de situație, lumea în
care se mișcă personajele sale fiind lumea unui imens carnaval.
În concluzie , opera ,,O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale
aparține realismului critic prezentând particularitățile genululi dramatic.