În societatea sclavagistã romană nu orice ființă umană putea să participe la raporturile

juridice, în calitate de titular de drepturi și obligații. Societatea modernă însă recunoaște

fiecărui om drepturile așa-zise “naturale” sau “fundamentale”, răspunzând în acest fel
necesităților vieții sociale. Acest lucru nu era posibil în lumea antică română datorită
ierarhiilor sociale instaurate dincolo de considerentele demnității umane.
Prin noțiunea de “personă” se desemna orice subiect de drept, respectiv individ (persoană
fizică) sau o ființă abstractă (persoană juridică), căreia ordinea juridică îi recunoaște
aptitudinea generală și abstractă de a fi titular de drepturi (în sens subiectiv) și de obligațîi, în
particular, dar nu cu referire exclusivă la domeniul dreptului (obiectiv) privat. Această
aptitudine este definită prin termenii de “personalitate” sau de “capacitate juridică”.
Capacitatea juridică, nu este alta decât acea capacitatea abstractă și generală ce se identifica
cu personalitatea juridică. În concret, capacitatea juridică a unei persoane poate fi mai mult
sau mai puțîn amplă. Capacitatea juridică în dreptul român este recunoscută individului de
ordinea juridică sau este oglindită în normele date de stat, tocmai pentru a produce acele
efecte juridice prevăzute de aceeași ordine.
În acest sens, trebuie să subliniem că numai oamenii liberi puteau fi subiecți de drept, deci
puteau participa la raporturile juridice, ca titulari de drepturi și obligații. Dimpotrivă sclavii
nu aveau capacitate juridică, erau considerați ca simple lucruri (“res”) sau unelte vorbitoare
(“instrumenta vocalia”). Statul român era acela care nu recunoștea sclavilor capacitatea
juridică, deci nu puteau fi subiecte de drept.
Capacitatea sau “personalitatea juridică” în dreptul român era de două feluri: capacitate
de folosință (juridică sau de drept) și capacitate de exercițiu (de fapt). Așa cum s-a susținut în
literatură romanistică, terminologia această este îmbrăcată într-o haina modernă care însă își
are originea în cazuistică dreptului român.
Capacitate de folosință posedă numai acea persoană fizică, care îndeplinea următoarele
trei condițîi: aveau calitatea de om liber, era cetățean și respectiv șef de familie (deci nu se
află sub puterea părintească). Conform terminologiei juridice române , persoană fizică trebuia
să aibă: “status libertatis”, “status civitatis” și “status familiae”.
Capacitatea de exercițiu aparține acelor persoane care au “status libertatis”,”civitatis” și
“familiae”, deci îndeplinesc condițiile cerute pentru existența capacitățîi de folosință, iar în
plus, aceste persoane trebuiau să aibă discernământ necesar îndeplinirii rolului pe care îl
jucau în viață juridică, respectiv de a avea posibilitatea de a precumpani în orice fapta sau
acțiune. Astfel, nu aveau capacitate de exercițiu, de pildă: femeile, impuberii, debilii sau
alienații mintali, etc.
Cu toate acestea, capacitatea juridică era recunoscută chiar și copilului conceput, potrivit
regulii “infans conceptus pro iam nato habetur quotiens de commodis eius agitur” (copilul
conceput este socotit că și născut dacă interesele acestuia o cer). Regulă această avea
valabilitate numai dacă copilul se năștea viu și nu mort, deoarece erau ocrotite interesele
exclusive ale copilului conceput. În acest fel, copilului conceput, chiar înainte de naștere i se
putea atribui succesiunea tatălui sau decedat ( între perioada concepției și nașterii copilului).
Este bine cunoscut faptul că orice capacitate a persoanei umane și respectiv existența să
sunt cuprinse între două momente : unul de început care este nașterea și altul final, care îl
reprezintă moartea. Nașterea în dreptul român era percepută ca o separare de sânul matern, iar
nou născutul trebuia să fie viu, și cu înfățișare umană.În mod evident, nașterea trebuia
dovedită întotdeauna de către cel care avea interesul. Proba că nou-născutul este viu, constă,
după teza proculiana, în faptul că s-a auzit un scâncet de copil, iar după teza sabiniana care a
prevalat de altfel și a fost acceptată și în dreptul lui Iustinian, era orice semn de viață, precum
și orice mișcare și respirație.
Nou-născutul nu era considerat viu în caz de avort. De asemenea, nu se considerau
născuți, de regulă, monștrii sau ciudățeniile, în sensul că nou-născuțîi nu aveau înfățișare
umană, afară de cazul, cel puțîn în dreptul lui Iustinian, când pe baza lui “ius liberorum”,
nașterea reprezenta un titlu de merit pentru genitori, mai ales în favoarea mamei care născuse
mai mulți fii.
Din punct de vedere juridic stabilirea cu exactitate a momentului concepției, are o
importantă deosebită. De aceea dreptul român a luat în considerare momentul conceperii,
mai curând acela al nașterii, moment ce reprezintă începutul existenței persoanei fizice, cu
condiția că nașterea să se fi produs.Astfel, status-ul născutului din căsătorie (“iustae nuptiae”)
este determinat de statutul tatălui în momentul concepției, în timp ce status-ul născutului din
afară căsătoriei este determinat de statutul mamei, de regulă în momentul nașterii.Apoi în
epoca clasică târzie s-a admis că pentru determinarea status-ului la naștere, se avea în vedere
momentul cel mai favorabil, între acela al conceperii și acela al nașterii. Astfel, copilul născut
ESEU