Floare albastra

De Mihai Eminescu

Romantismul se caracterizeaza prin libertatea de exprimare, fantezia creatoare, preferinta pentru o

lume ideala. La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu cea a naturii, teluricul, terestrul vibrand la
starile sufletesti ale eului.

Discursul liric “Floare albastra” apartine acestei viziuni idilice si reprezinta ipostaza iubirii parazidiace, ca
in “Lacul” , “Dorinta” si anticipeaza, in acelasi timp, aparitia poemului “Luceafarul” prin tematica
abordata.

Titlul poeziei este, in ciuda simplitatii, plin de conotatii sugerand efermitatea, delicatetea, infinitul, viata.
De altfel, textul liric isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre fericire, simbolizand
totodata dorinta de a atinge absolutul.

Din punct de vedere tematic, textul este reprezentativ pentru romantismul eminescian, impletind
perfect tema iubirii si a naturii cu cea a conditiei geniului.

Compozitional, poezia se constituie prin alaturarea unor specii (diferite) diverse: idila, pastel, meditatie
si este organizata in doua planuri: lumea cunoasterii absolute si cea a iubirii concrete. Totodata, textul
este organizat in patru tablouri poetice si apartin celor doua instante, feminine si masculine.

Lirismul acestei creatii este cel al mastilor, eul liric imprumutand pe rand cele doua ipostaze: el si ea,
intr-un dialog al “eternului cu efemerul”.

Prima secventa poetica se constituie intr-un monolog al fetei care ii reproseaza iubitului distantarea si
raceala: “iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri ‘nalte?” Metafora “rauri de soare/ Gramadesti-
n a ta gandire” ilustreaza universal spiritual al geniului, spatiul cunoasterii absolute. Prin versul “Nu
cauta in departare fericirea ta, iubite” se reliefeaza ideea ca implinirea umana se realizeaza numai prin
iubire. Astfel, se dezvolta trasaturi ale creatorului care este solitar, aspira catre absolut, este incapabil de
a fi fericit.

A doua parte a discursului reprezinta meditatia barbatului asupra iubirii si are accente confesive: “Eu am
ras, n-a si nimica”.

Urmatoarea secventa dezvolta invitatia femeii la iubire intr-un cadru natural idilic, dominant de motive
romantice, precum: codrul, izvoare, luna. Natura devine spatiul protector al iubirii celor doi, vibrand la
sentimentele cuplului. Astfel, “izvoare plang in vale”, “stanca sta sa se pravale” construiesc o imagine a
unei naturi promordiale, ca si cuplul prezent in mijlocul acesteia. Femeia este o aparitie de basm, care
are gesturi delicate (“Mi-oi desface de-aur parul”), este naiva si sagalnica. Verbele la viitor confera o
nota de promisiune a iubirii implinite, exprima visul de iubire si dorinta de a se concretiza fericirea
terestra, fapt ce sugereaza ca idila este visul eului romantic.
Ultimul tablou liric devine o meditatie tragica asupra iubirii trecute, pe care o proiecteaza, de aceasta
data, in amintire. Geniul se detaseaza, isi asuma tristetea: Floare albastra, floare albastra/Totuși este
trist în lume!”

Contrastul dintre vis si realitate , dar si incompatibilitatea dintre cei doi, care s-au intalnit o clipa in
numele iubirii, sunt evidentiate pe parcursul intregului discurs.

In ceea ce priveste versificatia, masura este fixa, de8 silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic, toate
sustiannd muzicalitatea poemului si afectivitatea care transpare din versuri.

In concluzie, poezia “Floare-albastra” reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din etapa de

tinerete, care anticipeaza marile teme dezvoltate ulterior in “Luceafarul”.