Roma Antică

Aşezare geografică
Peninsula Italică reprezintă o punte de legătură între Europa şi Africa, despărţind bazinul
Mării Mediterane în două părţi de apus şi răsărit. În această zonă se dezvoltă începând cu secolul
VIII î.Hr. o serie de populaţii mai mult sau mai puţin înrudite: liguri, etrusci, italici, veneţi,
cartaginezi, iapzgi şi messapi. În sud o mare parte din populaţie o formau grecii, de la ei avem
cele mai multe informaţii scrise în legătură cu populaţiile de mai sus.
O cetate aflată în zona centrală îşi va atribui rolul de unificatoare a acestui spaţiu, fondată
condorm legendei de către Romulus pe fluviul Tibru.
“Nu fără rost şi temei zeii şi oamenii au ales aceste ţărmuri pentru întemeierea oraşului,
aceste coline unde respire un aer atât de curat, atât de sănătos, un fluviu atât de binefăcător pe
care se aduc roadele ţărilor vecine, unde se fac transporturile pe corăbiile maritime, un oraş în
vecinătatea mării, bucurându-se de toate foloasele, nefiind nici prea apropiat de mare să fie
ameninţat de primejdia năvălirii străinilor ce vin cu flotele lor. Un oraş care se află chiar în
mijlocul Italiei, un loc creat parcă anume ca sp fie prielnic pentru creşterea oraşului.”
Roma regală
La început Roma a fost condusă de un număr de 7 regi. Regele provenea din familia
patricienilor(nobilimea) şi era numit de adunarea poporului, având atribuţiile de comandant
militar, lider spiritual şi judecător suprem. O altă instituţie o reprezenta Senatul(Sfatul
bătrânilor), ce reunea capii ginţilor care erau sfătuitori ai regelui. Senatul prelua puterea în cazul
morţii regelui, iar un patrician ajuns senator rămânea în funcţie până la sfârşitul vieţii sale. În anul
509 î.Hr. ultimul rege etrusc Taquinus Superbus, care a condus într-un mod autoritar a fost
alungat de patricieni, Roma devenind republică, condusă de doi consuli aleşi anual şi care
comandau armata, prezidau Senatul şi Adunarea Poporului. Senatul căpăta puteri sporite hotărând
principalele decizii din politica internă şi externă.
Societatea romană era formată din patricieni, singurii care se bucurau de cetăţenie,
plebei mulţimea de persoane care era lipsită de drepturi politice şi nu avea dreptul să deţină
pământuri şi sclavii, care erau reduşi la stadiul de „unelte vorbitoare”. Plebeii care deşi lipsiţi de
drepturi reprezentau o mare parte a armatei romane, relaţiile lor cu patricienii alternau în funcţie
de situaţia externă a Romei, în caz de război erau aliaţi în faţa pericolului. În perioadele de pace
plebeii împovăraţi de datorii erau adeseori aruncaţi în închisori sau luaţi ca sclavi împreună cu
familiile lor. În 494 î.Hr. în preajma unui război al romanilor cu latinii, plebeii s-au retras pe
Muntele Aventin ameninţând cu întemeierea unei noi cetăţi, tratativele au dus la obţinerea
dreptului de a îşi alege din rândurile lor doi tribuni care să le apere interesele. În 451 î.Hr. au fost
alcătuite legile celor XII table, primele legi scrise prin care plebeii obţin drepturi egale cu restul
cetăţenilor.
Cuceririle romane Romanii au fost conuscuţi de-a lungul istoriei ca unul dintre cele
mai faimoase popoare de cuceritori. Pentru a cuceri peninsula italică ei au purtat un şir de
războaie la capătul cărora au reuşit să supună toate popoarele din această peninsulă (latini,
sabini, samniţi, etrusci şi greci). Cu samniţii au avut loc 3 războaie, care s-au încheiat cu
victoria decisivă de la Sentium în 295 î.Hr. Sudul peninsulei italice locuit majoritar de greci a
fost supus în urma conflictului declanşat între romani şi grecii din Tarent, ajutaţi de regele
Epirului, Pyrus, în 275 romanii au obţinut victoria de la Malaventum, în urma căreia obţineau
toată peninsula italică de la râul Pad la strâmtoarea Messina. Înaintând spre sud romanii s-au
lovit mai târziu de o altă mare putere în spaţiul mediteranean, este vorba despre Cartagina,
situată în nordul Africii, reprezenta cea mai mare putere din bazinul Mării Mediterane.
Conflictul cu locuitorii Cartaginei (cunoscuţi şi sub numele de puni) au pornit de la ciocnirea
intereselor Romei şi Cartaginei în Sicilia. În urma primului război punic, romanii au reuşit să
cucerească insula şi profitând de răscoalele cu care se confrunta Cartagina a reuşit să ocupe
Corsica şi Sardinia. Totodată Roma s-a implicat şi în conflictele din Pen. Balcanică ocupând
coasta Iliriei, pe ţărmul Mării Adriatice. Al doilea război punic declanşat de expansiunea
Cartaginei în Pen. Iberică, semnificativ prin campania comandantului armatei cartagineze
Hannibal, care a reuşit să pătrundă în peninsula italică prin nord, după ce a traversat Alpii (cu o
armată în care erau folosiţi pentru luptă chiar şi elefanţi) i-a atacat pe romani învingându-i în
bătăliile de la Lacul Trasimene şi Cannae. După ce a străbătut peninsula italică aşteptând un
ajutor din partea Cartaginei şi Macedoniei a încercat să ridice la revoltă cetăţile supuse Romei.
Sub Scipio Africanul romanii debarcă în Nordul Africii unde Hanibal se întoarce pentru
organizarea apărării. În urma bătăliei de la Zama 202 î.Hr. Cartagina este înfrântă şi supusă unei
păci umilitoare, prin care trebuia să plătească o serie de despăgubiri Romei, pierdea posesiunile
din Spania şi o parte din Africa şi nu avea voie să poarte război fără învoirea Romei. Al treilea
război punic declanşat de confruntarea dintre cartaginezi cu regele Numidiei, aliat al Romei a dus
la dispariţia Cartaginei, care în urma unui asediu de doi ani este cucerită de romani, oraşul fiind
ars din temelie.
Criza republicii romane
Începând cu secolul II î.Hr. republica romană s-a confruntat cu o puternică criză socială,
izvorâtă din interminabilele campanii militare soldate cu îmbogăţira excesivă a aristrocraţiei
senatoriale şi a cavalerilor precum şi sărăcirea ţăranilor soldaţi. Criza a fost accentuată şi de una
politică datorită extiderii teritoriului instituţiile statului erau incapabile să guverneze statul nou
format. Reformele încep cu fraţii Gracchus, primul dintre aceştia Tiberius Gracchus tribun a
poporului a propus distribuirea pământului ţăranilor soldaţi, în acest context s-au format două
tabere optimaţii (senatorii şi majoritatea nobilimii) ostilă reformelor propuse şi popularii
(cavalerii şi plebea) adepţi ai reformelor. Confruntările au dus la moartea lui Tiberius. Fratele lui,
Caius a reluat reformele propunând accordarea cetăţeniei tuturor italicilor, însă şi el a fost ucis.
În perioada următoare la Roma au loc o serie de războaie civile între generalii ce se
remarcaseră în ultimele războaie. Primul care pune bazele unei dictaturi militare este Caius
Marius. Acesta s-a confruntat într-un război civil cu Lucius Sylla, cel din urmă proclamându-
se la sfârşitul războiului dictator pe viaţă. În anul 79 î.Hr. Sylla s-a retras din viaţa politică.
Mai târziu s-a format primul triumvirat, o înţelegere între cei mai puternici 3 generali ai
Romei: Caesar, Pompei şi Crassus, prin care îşi împărţeau puterea în stat, însă în 53 la
moartea lui Crassus în Orient primul triumvirat s-a destrămat. Pompei a trecut de partea
Senatului şi a fost ales consul. Pompei i-a cerut lui Caesar aflat în Gallia să demobilizeze
armata, însă acesta din urmă şi-a continuat campania şi după cucerirea Galliei a pornit spre
Roma declanşând un nou război civil. Pompei şi Senatul au fugit în Grecia unde au fost
înfrânţi în bătălia de la Pharssalos.
Caesar încearcă să transforme guvernarea republicană într-o monarhie de tip oriental, el
preia pe rând funcţia de pontifex maximus(şef religios), dictator pe viaţă, conslul unic, tribun al
poporului, primul dintre senatori precum şi cel de imperator şef suprem al armatei şi al
provinciilor. În anul 44 î. Hr. este însă ucis de către Iunius Brutus, reprezentant al senatorilor
republicani. După moartea lui Caesar are loc o împărţire a puterii între Marc Antoniu, Octavianus
şi Lepidus formând un al doilea triumvirat. Octavianus după ce îl obligă pe Lepidus să
părăsească triumviratul declanşează un război cu Marcus Antonius, pe care îl înfrânge în bătălia
de la Actium în anul 31 î.Hr. Anul următor cucereşte Egiptul unde se refugiaseră Marcus
Antonius şi regina Cleopatra, care se sinucid.
Principatul Întors din Egipt la Roma, Octavian, refuză învestirea sa cu toate puterile
dictatoriale, păstrând doar titlurile de Imperator precum şi pe acela de consul. În anul 28 Î.Hr. îşi
ia titlul de Princeps, primul om din stat, iar mai târziu pe acela de Augustus (cel slăvit, cel
preamărit) devenind astfel şi zeu pe pentru supuşii săi. Această primă perioadă din istoria
Imperiului Roman a purtat numele de Principat. Până în secolul III, Imperiul Roman a reuşit să
cucerească o serie de noi provincii: Panonia, Moesia, Mauretania(N. Africii), Britannia, Iudeea,
Dacia, Armenia, Mesopotamia şi Asiria. Marea Mediterană devenise un mare lac intern, ce
favoriza transportul uşor şi comerţul între aceste provincii. Perioada de extindere maximă a
Imperiului are loc în timpul lui Traian (98-117).

Dominatul
În secolul al III lea î.Hr. Imperiul Roman trece printr-o nouă perioadă de criză atât pe plan intern
cât şi pe plan extern, începând perioada “marilor migraţii”. Pe plan economic asistăm la o depopulare
în mediul urban, datorată în mare parte invaziilor. În zonele rurale a apărut o nouă categorie de oameni
liberi, cea a colonilor ce lucrau pământul primit în arendă de la marii proprietari. Datorită pătrnderii
mercenarilor în armata romană ne confruntăm cu o serie de insubordonări, numirea împăratului din
rândul marilor generali au dus la o perioadă de anarhie politică, această perioadă de criză purtând şi
numele de “epoca împăraţilor soldaţi”.
Împăratul Diocleţian(284-305) a instituit un nou tip de regim politic, prin care este
instaurată monarhia absolută, de drept divin, de inspiraţie orientală, ce modifică structurile
statului roman. Acesta introduce “tetrarhia”, o formă de conducere prin care puterea era împărţită
între 4 împăraţi, doi auguşti şi doi cezari. Teritoriul imperiului este împărţit administrativ în 12
dioceze iar armata este împărţită în trupe de intervenţie (comitatens) şi trupe de graniţă
(limitanei).
Imperiul Roman şi Creştinismul
Creştinismul are la bază, viaţa şi învăţăturile lui Iisus Christos, marcate de existenţa sa
istorică în primul secol al erei creştine. Romanii au creat un cadru propice dezvoltării acestei
religii, prin ideea de unitate a tuturor oamenilor în faţa unui singur zeu dominant (Domines
Deus). A apărut iniţial în mediile sărace din Palestina datorită predicilor Lui Iisus Hristos. S-a
răspândit mai târziu în întreg Imperiul, creştinii având de înfruntat iniţial o serie de persecuţii din
partea împăraţilor romani( acestea se datorau atât refuzului serviciului militar cât şi al venerării
împăratului ca zeu printre muritori). Constantin cel Mare (306-337) a fost primul împărat care a
accordat libertate religioasă creştinilor, după o lungă perioadă de persecuţii. El a eliminat sistemul
tetrarhiei aducând imperiul sub autoritatea unui singur împărat. S-a conturat o nouă ideologie
imperială având la bază sintagma “un singur Dumnezeu în ceruri, un singur împărat pe pământ”,
mai târziu creştinismul devenind religie oficială a imperiului. În anul 325 Constantin a prezidat
Conciliul ecumenic de la Niceea, unde au fost puse bazele dogmatice ale bisericii creştine.
Imperiul a fost îmbogăţit cu o nouă capitală mai apropiată de Orient, oraşul Constantinopol(ati
Istanbul, Turcia), copie fidelă a vechii capitale imperiale.
Sfârşitul Imperiului
În a doua jumătate a secolului IV, Imperiul Roman era tot mai des ţinta atacurilor
popoarelor migratoare. În anul 375, un popor de neam mongol din Asia s-au năpustit asupra
Europei şi s-au izbit mai întâi de goţi (populaţii de origine germanică) iar mai apoi tot spre apus,
de alte populaţii ce vor creea un efect “al bulgărelui de zăpadă”, majoritatea acestora invandând
imperiul.
În timpul împăratului Teodosius, populaţiilor din afară li se permite să se stabilească în
Peninsula Balcanică cu obligaţia de a servi în armată, numărul soldaţilor barbari ajunsese cu mult
mai mare decât cel al romanilor. La moartea sa imperiul a fost împărţit celor doi fii ai săi,
Honorius a moştenit Imperiul Roman de Apus cu capitala la Roma, iar Arcadius, Imperiul
Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol. Această separare a devenit definitivă, cele două
imperii având ulterior evoluţii diferite. Imperiul Roman de Apus sub puternicele lovituri ale
populaţiilor din exterior se prăbşeşte în anul 476 când ultimul împărat roman Romulus Augustus
a fost detronat de căpetenia germană Odoacru. Acesta s-a proclamat rege şi a trimis însemnele
imperiale împăratului Zenon la Constantinopol.
Imperiul Roman de Răsărit va primi din ce în ce mai mult o influenţă greacă, devenind
mai întâi Imperiul Romano-Bizantin şi mai apoi Imperiul Bizantin, acesta va mai dăinui încă
1000 de ani.