6.

Lectura

Diversitate de sisteme de scriere, diversitate de forme de lectură

Lectura, activitate care pare astăzi universală şi unică în datele ei

fundamentale, este legată totuşi de nişte obişnuinţe culturale, dar şi de o experienţă
personală. În realitate, există o diversitate de sisteme de scriere şi ca atare o diversitate
de forme de lectură. Descifrarea ideogramelor, de pildă, solicită sectoare ale creierului
diferite de acelea care intervin în cazul scrierilor alfabetice sau silabice. Sau, un alt
exemplu, circuitele lecturii cu voce tare nu sunt aceleaşi cu ale lecturii silenţioase.
Totuşi viteza de lectură rămâne aproximativ aceeaşi, oricare ar fi sistemul utilizat,
depinzând de antrenamentul subiectului şi mai ales de capacitatea memoriei imediate
a omului care colaţionează semnele, în timp ce creierul le propune un sens.

6.1. Din istoricul lecturii

Sistemul de scriere şi lectura în Antichitate

În Antichitate textul era aşezat în coloane, perpendicular, în sensul derulării

ruloului de papirus, o dispunere grafică asemănătoare oarecum dispunerii imaginilor
de film astăzi. Bineînţeles, în această formă de lectură concepută ca o reproducere a
cuvântului, orice revenire asupra a ceea ce a fost scris deja era mult îngreunată. La
greci, dar şi la latini mai târziu, literele se înlănţuiau de obicei fără pauze, scribii
multumindu-se în unele cazuri doar să izoleze silabele pentru a facilita pronunţia.
Punctuaţia, de asemenea, era elementară, limitându-se, în cazul latinilor, la puncte
plasate la înălţimi diferite. Lectura cu voce tare sau măcar murmurată (ruminatio) era
cel mai răspândit mod de lectură în Antichitate, lecturile publice fiind foarte frecvente
mai ales în Imperiul roman. Asta întrucât publicul larg nu era capabil să descifreze
silabă după silabă decât, eventual, scurte inscripţii, ceea ce nu-l împiedica totuşi să
reţină pe de rost pasaje lungi din opere literare foarte populare. Este însă un fapt
recunoscut acela al facultăţilor de memorare superioare pe care le avea publicul de
atunci faţă de cel de azi.

Sistemul de scriere şi lectura în Evul Mediu

În Evul Mediu scrisul şi lectura au devenit apanajul aproape exclusiv al

clerului care avea acces la bibliotecile bisericilor şi ale marilor mănăstiri. Şi pe atunci
foarte mulţi citeau încă cu voce tare nu numai pentru că părea cea mai facilă metodă
de lectură, dar şi deoarece cuvântul rostit avea o însemnătate deosebită, aşa cum
sublinia şi părintele Leclerq în L’amour des lettres et le desir de Dieu (1957): „În
Evul Mediu ca şi în Antichitate, se citea normal, nu ca astăzi în primul rând cu ochii,
ci cu buzele, ascultând cuvintele pronunţate, auzind, cum se spune, voces paginarum
(vocile paginilor). Te lansezi atunci într-o veritabilă lectură acustică: legere (a citi)
înseamnă în acelaşi timp audire (a auzi). Fără îndoială lectura silenţioasă nu era
necunoscută, fiind desemnată prin expresii ca aceea a Sfântului Benoît: tacite legere
sau legere sibi (a citi în linişte sau a citi pentru sine)”. Cuvântul divin repetat prin
lectura cu voce tare era considerat o hrană spirituală. Scriitura continuă a îngreunat
însă mult timp lectura, până când mai întâi silabele şi apoi cuvintele au fost separate,
folosindu-se în egală măsură şi punctuaţia.
Epoca modernă a cărţii

Începând cu secolele XII şi XIII, condiţiile culturii scrise europene s-au

modificat prin impunerea necesităţii examenului atent al textului şi consultarea
operelor de referinţă. Adesea de format mare, greu de manevrat, manuscrisul din acea
epocă era cel mai frecvent copiat pe două coloane relativ înguste, cu un scris înghesuit
şi împânzit de abrevieri. Totuşi existau mărci grafice, rubrici, paragrafe, majuscule
care îi ajutau pe cititori să se orienteze mai bine în pagină. În paralel cu cultura
creştină, un număr tot mai mare de laici învaţă să citescă, devenind interesaţi de cărţi
având legătură cu preocupările şi interesele lor. La sfârşitul secolului XIV şi începutul
secolului XV, în Italia, un grup de tineri învăţaţi în frunte cu Niccolo Niccolini
revoluţiona domeniul literelor clasice şi pe acela al producţiei de carte. Ei propuneau
un format de carte relativ redus, cu caractere aerisite, aproape fără abrevieri, într-un
cuvânt formatul de carte pe care îl cunoaştem astăzi. Iar apariţia tiparului la jumătatea
secolului XV de către Gutenberg a însemnat deschiderea epocii moderne a cărţii,
aceea pe care o cunoaştem şi noi.

6.2. Tipuri de lectură: lectura de plăcere şi cea critică

Cărţile pe care le citim din plăcere sunt alese adeseori la întâmplare sau la
recomandarea cunoscuţilor. Lectura lor, nesupusă vreunei constrângeri, este spontană,
fără vreun scop utilitar, determinată de plăcerea surprizei, cu eventuale salturi peste
pagini considerate neinteresante sau chiar confundând personajele, pentru că efortul
mental pe care îl cere nu este foarte mare. Aşadar, prima lectură de plăcere este cel
mai adesea una naivă în care încercăm să dăm un sens textului, dar nu neapărat să-l
interpretăm, pentru că nu ne simţim foarte responsabili în ceea ce priveşte receptarea
sa cât mai corectă.
Lectura critică în schimb este rezultatul alegerii şi al judecăţii, este metodică şi
exhaustivă şi uneori, după cum observă şi Matei Călinescu în A citi, a reciti, „atenţia
ascuţită pe care o cere poate ruina plăcerile naive produse de o primă lectură lineară,
interesantă, captivantă, pe care anumite texte ficţionale le-au pregătit pentru fericitul
cititor obişnuit”. Ea are drept ţintă interpretarea, fapt pentru care relectura este absolut
necesară deoarece nimic din ceea ce este important dintr-un text şi care nu poate fi
relevat la prima lectură (şi uneori nici la a doua sau a treia) nu trebuie omis. Această
lectură critică solicită o atenţie mult mai mare şi uneori are drept rezultat producerea
unui alt text, de altă factură decât cea literară: comentariul critic.

6.3. Lectura ca joc

Playing şi game

Celebra carte a lui Michel Picard, La lecture comme jeu, prezintă lectura ca pe
o activitate implicând două tipuri de joc, bine reprezentate prin termenii din limba
engleză playing şi game. În primul caz e vorba de a intra în rolurile pe care le propune
ficţiunea, întocmai cum intră în rol un actor, atât doar că totul se întâmplă pe o scenă
mentală, imaginară atunci când citim. Lectura poate fi privită însă şi ca game atâta
vreme cât implică descoperirea regulilor literare şi aplicarea acestora. Orice carte de
ficţiune, de pildă, este de neînţeles dacă nu acceptăm regula esenţială a convenţiei pe
care o implică povestea lui „ca şi cum” totul s-ar petrece în realitate. Cele două tipuri
de joc şi implicit de lectură sunt complementare. Dacă recunoaştem faptul că lectura
de plăcere este reprezentativă pentru jocul pe roluri, iar cea critică e dominată de jocul
cu reguli, înţelegem că cele două tipuri de lectură nu se exclud unul pe celălalt, cum ar
părea la prima privire.
Când citim de plăcere acordăm o mare atenţie elementelor exterioare, aparent
neînsemnate dar care, în realitate, sunt menite să asigure condiţiile cele mai prielnice
unei activităţi relaxante. Există prin urmare nişte ritualuri de lectură: ne refugiem într-
un spaţiu numai al nostru şi cât mai comod, ascultăm muzică în surdină sau,
dimpotrivă, ne asigurăm că nimic nu ne poate distrage atenţia de la ceea ce citim. În
timpul lecturii în care ne cufundăm, rupând aproape legăturile cu exteriorul, folosim
adeseori textul drept un pretext, pentru că scenele prezentate, emoţiile descrise ne
trimit cu gândul fie la experienţele personale fie la ceea ce ne e cunoscut din
experienţa altora. Trădăm aşadar deseori textul, gândindu-ne la ceea ce ne priveşte în
mod personal. În Trecutul regăsit Proust scria: „În realitate fiecare cititor este, cât
timp citeşte, cititorul propriului său sine. Opera scriitorului e doar un fel de instrument
optic oferit lectorului spre a-i da posibilitatea să discearnă ceea ce n-ar fi perceput
singur, fără ajutorul acestei cărţi”. Cartea ca modalitate de autocunoaştere este
totodată şi cartea prilej al declanşării imaginaţiei personale, al descoperirii sau
redescoperirii şi exhibării propriei subiectivităţi. Totul este permis întrucât această
lectură este una personală, de care nu trebuie să dăm seama nimănui. Dacă ne
propunem însă să cunoaştem mai mult textul decât propriul eu îi vom acorda acestuia
o atenţie deosebită şi abia apoi imaginarului personal.

Identificarea cu personajul

Totuşi proiecţia subiectivă în text are şi valenţe pozitive, permiţându-ne să ne

identificăm cu un personaj sau chiar cu mai multe, deşi mai precis este vorba, după
cum observa şi Picard, despre identificarea nu cu un personaj ci cu un „personaj în
situaţie”. Pe parcursul lecturii trecem de la o identificare la alta, acest proces
petrecându-se chiar şi cu personaje foarte îndepărtate de noi. Intrarea în roluri diferite
e posibilă şi pentru că textul conţine diferite strategii în acest sens, de pildă naraţiunea
la persoana I, care ne obligă să vedem lucrurile din perspectiva personajului care
relatează. Literatura ne invită aşadar să trăim, împreună cu personajele ei, experienţe
diferite. Iar lectura corectă nu presupune refuzul identificării ludice cu personajele, ci
conştientizarea tipului de identificare care ni se propune. De aceea, cunoaşterea
regulilor literare ne poate feri de o lectură deformată de prea multă subiectivitate.
Capacitatea analitică şi interpretativă poate interveni în orice moment al
lecturii, chiar şi pe parcursul lecturii de plăcere, în ciuda aparenţei de abandon şi
imobilitate pe care o poate sugera atitudinea cititorului aşa-zis naiv. Cum textul nu
oferă niciodată semnificaţii de-a gata, ci mai degrabă un ansamblu de instrucţiuni
pentru a construi sensuri de la informaţii parţiale, cititorul ni se revelează în postura
de constructor, de co-participant la procesul constituirii, al facerii acestui text literar.

6.4. Relaţia duală autor-cititor

Scriitorul şi cititorul îşi fac scenarii unul despre celălalt

Astfel lectura apare ca o relaţie duală în care fiecare instanţă îşi face nişte
calcule cu privire la cealaltă, concepând chiar şi diferite scenarii. De-a lungul
naraţiunii autorul filtrează informaţia pe care o oferă cititorului, calculează reacţiile
acestuia şi mizează pe aşteptările lui. Cititorul, la rândul lui, are diferite ipoteze, de
pildă de ce i se ascund unele aspecte ale istoriei şi care este însemnătatea altora mai
puţin explicite, se străduieşte să utilizeze cât mai bine indiciile care i se oferă şi
devine practic memoria vie a textului, realizând la sfârşitul lecturii o sinteză coerentă
a tuturor informaţiilor care i s-au părut importante. În munca sa cititorul este uneori
ajutat de autor, care îi oferă sprijinul în descifrarea considerată de autor ca fiind
corectă a sensului operei. Aşa proceda, de pildă, Balzac. Literatura modernă însă,
renunţă la obiceiul de a „eclipsa munca productivă a textului”, după cum spune şi Jean
Ricardou. Cititorul în acest caz este mult mai solicitat, apelând din plin la propria
experienţă sau la ceea ce Eco numeşte „competenţa enciclopedică”. Uneori însă
acestea nu sunt suficiente şi înţelegerea este mult îngreunată, poate chiar imposibilă.

Regulile jocului literar nu sunt niciodată aceleaşi

Cert este că nu există un îndreptar care să explice în ce constau regulile jocului

literar pe care trebuie să-l joace cititorul. Aceste reguli nu sunt fixate o dată pentru
totdeauna. Ele pot fi apoi explicite sau mai puţin evidente. Cititorul trebuie să le
descopere şi să se adapteze lor pe cât posibil pe parcursul lecturii sale, aceasta este
provocarea.
Lectura critică nu exclude sau nu ar trebui să excludă lectura de plăcere.
Dimpotrivă ea o poate rafina şi nuanţa fără a reduce din spontaneitatea descoperirii
textului şi a bucuriei pe care o poate oferi surpriza. Pe bună dreptate Sartre considera
lectura o libertate dirijată. Pe de altă, parte jocul, fapt dovedit din punct de vedere
antropologic, nu este doar divertisment. El are şi o funcţie serioasă, există în toate
societăţile umane, are rolul de a anticipa şi de a răspunde unor situaţii inedite sau
cunoscute doar parţial. Literatura anticipează şi ea situaţii dintre cele mai diferite,
psihologice, sociale, afective, găsind soluţii în plan ipotetic, propunând răspunsuri
dintre cele mai variate.