Opera.

Evoluție și tendințe

Vasile Alecsandri tipărit pe un timbru poștal

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și
lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie
poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.
În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în
revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul.
Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în
provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se
joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.
În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V.
Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la
Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare
volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la
Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista
lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de
dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se
editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza.
În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare
volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul
volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881,
cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”.
În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină
corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și
lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în
ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are
în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele
mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate
observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din
pasteluri și din unele legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată
însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism.
Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre
clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o
aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă
evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a
numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în
lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de
expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade,
mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>. [10]
Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești
o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri
compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice,
construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă
parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi
găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și
mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice
născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.