Autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor si indrumator, Camil Petrescu este considerat de critica

literara drept ”un om de teatru complet”, dramaturgia reprezentand, se pare, ”vocatia prima si cea mai
acuta” a scriitorului. Acesta pune capat romanului traditional si ramane in literatura romana, in special,
ca initiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria ca ”Intreaga poetica a romanului
camilpetrescian exprima renuntarea curajoasa la iluzia cunoasterii absolute a omului”.
La Camil Petrescu, ca si la Proust, timpul este subiectiv, iar romanul inseamna experienta interioara, in
consecinta, si constructia romaneasca devine mai libera, determinata fiind de conditia memoriei si a
introspectiei : ”sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea
ce gandesc eu,… din mine insumi nu pot iesi (…) eu nu pot vorbi onesc decat la persoana intai…”.
Deci, noului roman i se cer timpul prezent si subiectiv, precum si folosirea persoanei intai, care
actualizeaza ganduri, indoieli, fapte trecute, inglobandu-le in cele prezente, totul fiind subordonat
memoriei, singura care poate da sentimentul concretului.
Opera literara “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman subiectiv,
psihologic, al experientei, modern. Romanul este o secie epica in proza, de cea mai mare dimensiune,
cu o actiune complexa, desfasurata pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase, amplu
caracterizate si prin intermediul carora se construieste o imagine cuprinzatoare asupra existentei
omenesti. Publicat in anul 1930, romanul este jurnalul unei vieti, viata lui Stefan Ghiorghidiu, care are
o viziune aparte despre iubire si despre lumea din jurul sau.
Romanul de dragoste încadrat de romanul de razboi, inregistrează evolutia unui cuplu, jalonată de
gelozii şi trădări, multe dintre acestea find rodul unei imaginatii prea bogate sau al unui orgoliu
nesfarşit, ambele recunoscute de personajul-narator, Stefan Gheorghidiu. In acelaşi timp, Ela este şi
ea o imagine înşelatoare, superfluă, ca un tablou de multe ori refăcut şi refuzat la sfârşit, ca
neconform.
Ela şi Ştefan Gheorghidu, "suflete de carne şi matase", träiesc o poveste de dragoste intensă, dar
sfårşită într-un timp foarte scurt. Intrati intr-un triunghi amoros, alături de G. (Gregoriade),
demonstrează superficialitatea sentimentelor care erau altădată profunde. Statutul lor social pare a fi
piatra de incercare a relatiei. Ştefan este un tânăr intelectual, student la filosofie, fiul unui publicist şi
profesor universitar apreciat, Corneliu Gheorghidiu. De asemenea, este sărac, dar are rude foarte
bogate şi influente in societatea bucureşteană.
Eroii se cunosc din anii studentiei, sentimentul se naste din admiratie, duiosie si , nu mai putin , cum
marturiseste insusi Gheorghidiu, din orgoliu: “Incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o
avea mai toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase
student si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Ela reprezinta un continuu prilej
de uimire, urmeaza ”cu pasiune” franceza si romana, in cadrul aceleiasi universitati, participand cu
entuziasm la cursuri de filosofie si matematici superioare. “Cu ochii mari albastrui, vii ca niste
intrebari de clestar”, ”cu trupul balai” si cu ”gura necontenit umeda si frageda”, dar mai ales cu
generozitatea care i se citeste pe chip, Ela trece triumfatoare inaintea altor fete si starneste orgoliul
celui care avea sa-i devina sot.
Personajul rememorează povestea căsatoriei sale, insistând pe momentele care i-au declanşat şi apoi
i-au întretinut drama. El se cåsatoreşte cu Ela dintr-un sentiment cavaleresc, impresionat de gestul ei
de daruire totala, convertindu-si pretuirea lucidă in sentimente, pana la dependentă. De aceea, pentru
el ”o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru
formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti, greu la început, să-fi placă femeia fara care mai
tarziu nu mai poti trăi.” Gheorghidiu este convins că iubirea evoluează de la idolatrizarea voluntară la
boala.
In momentul in care o cunoaşte pe Ela, el studiaza filozofia, dar, o dată nascuta suspiciunea,
personajul işi abandonează treptat preocupárile intelectuale:” Din cauza asta, nici nu puteam să-mi
dau examenele la vreme. Imi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, facánd probleme
indisolubile din interprearea unui gest, din nuanta unei rochii şi din informarea laturalnică despre cine
știe ce vizită la vreuna dintre matuşile ei.” Mai mult, Gheorghidiu nu are nici o altã preocupare, nici o
altă pasiune, ci trăieşte cu atentie încordată fiecare detaliu al existentei Elei, iar această tensiune îi
atenuează forta vitală. Eroul urmăreşte atitudinea sotiei sale cu o precisă intentie de a ajunge la un
rezultat cert, de a avea o certitudine, adică face din ea un obiect de studiu, alimentându-şi astfel
gelozia, alertându-şi orgoliul, potolindu-si nevoia de investigatie intelectuală.
De aceea, când Ela se lasă fotografiatä de Gregoriade, cu bratele incarcate de flori, gestul ei capätà
poroportiile unei trădări, iar vulgarizarea ei treptată (cochetăriile, superficialitatea, preocuparea
pentru valorile materiale) reprezintă o imagine care se naşte in mintea lui Gheorghidiu din încercarea
disperată de a-si distruge închisoarea pe care sigur şi-o clădise. Hipersensibil şi incapabil de
comunicare, personajul nu se poate elibera de obsesia intretinutà cu asiduitate, adâncită prin inclinatia
lui naturală de a analiza exhaustiv realitatea. El traieşte exclusiv cu mintea: senzatiile, trăirile sale
sunt fabricate cu minutiozitate in laboratoarele gândului.
Schimbarea statutului social, după ce moşteneşte banii unchiului inseamna pentru el distrugerea
intimității cuplului. Obligatiile care decurg din noua viata (distractiile mondene, relatiile de
conjunctură, chiar modificarea garderobei) il împovărează şi îl jignesc. El se simte umilit deoarece nu
mai are exclusivitate asupra Elei. Gelozia sa vine dintr-un orgoliu rănit, mai precis din faptul cã
viziunea sa ideală despre iubire este contrazisă, este atacată violent de noua realitate pentru care el nu
este pregätit. lar convingerea lui se clädeşte treptat, prin analiză şi rememorare:”Printr-o ironie
dureroasă, eu descopeream acum treptat, sub o madonă crezuta autentică, originalul: un peisaj şi un
cap străin şi vulgar.”
Totuşi, detaşarea devine imposibilă pentru că Gheorghidiu a facut deja din acest caz de studiu centrul
vietii lui: ”Cautam din nou in toate localurile, ca s-o văd ,dar, dacă o gaseam, plecam numaidecát, cu
un cutit infipt şi rámas in piept.”Pe lângă aspectele ei strict omenești specifice unui suflet sensibil,
drama se ilustrează si perspectivele pe care le are orice intelectual complex in relatie cu mentalitätile
lumii. Insingurat, deziluzionat moral şi sentimental, Gheorghidiu trăiește dramatic impactul cu
realitatea.
O scenă relevantă este cea care incheie romanul. Gheorghidiu intrà in Bucureştiul camuflat în
intuneric, de teama bombardamentelor. Noaptea din sufletul său rezonează cu noaptea de pe Calea
Victoriei, amplificând impresia copleşitoare de ,,cavou imens". In contrast, casa lor este scäldată in
lumina, lumina adevărului: Ela îi apare aşa cum, probabil, era de fapt, dizgratioasà şi plictisitoare: "tot
armamentul ei cuceritor e parcă demodat şi nefolositor." Descoperind scrisoarea anonimă care îi era
adresată, el ii cere explicatii, zâmbindu-i binevoitor, apoi o intrerupe deodatä: ,,Ascultă, fată dragă,
ce-ai spune tu dacă ne-am despärti?” Detaşat şi lămurit asupra vietii sale interioare, se imaginează
intr-un viitor posibil, ironizat de ceilalti, iar sotia sa – ”aia blondă de colo", ”la fel cu altele” - este
motivul ironiei. Enumeratia din final aruncă în derizoriu povestea sa de dragoste: i-a daruit ”inca o
sumă, ca aceea primită de ea la Câmpulung", "casele de la Constanta", ”obiecte de pret, cărti, lucruri
personale". Subtil, Gheorghidiu pune punct inainte de ultima sintagmă, Adica tot trecutul. Este
discursul unui invingätor.
Astfel, cuplul de personaje Ela-Stefan Ghiorghidiu se destrama din cauza nefericirii determinate de
gelozie. “Se zbat intr-o panza de paianjen, din care nu mai pot sa scape pentru a se regasi in fata
adevaratelor lor sentimente.” (Liviu Calin)