Manuscrisul fanariot

de Doina Ruști
Realizați un eseu urmărind tipul de discurs literar și construcția personajelor.

Motto:
„Manuscrisul fanariot este o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare. Este un poem închinat
Bucureştiului fanariot, o urbe, sau mai bine-zis o încropeală urbană, care se leagănă zi şi noapte în
ritmul moleşitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiţii, zvonuri şi magice arome
orientale, şi care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice şi fără obiect, de tristeţi grele şi
melancolii fără nume. Dacă ar fi atât şi tot ar fi de-ajuns. Dar povestea despre o iubire imposibilă şi
care sfarâmă cutumele, pe care ne-o spune, sprijinită pe documente şi cu talentu-i binecunoscut,
Doina Ruşti, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente
surprinzătoare şi habitudini stranii care îl aruncă în perplexitate chiar şi pe criticul cu bune
cunoştinţe istorice. ” 
Eugen Negrici
Manuscrisul fanariot al Doinei Ruşti este un roman luxuriant, o adevărată frescă
socială și de epocă, cu o acțiune extrem de densă, care valorifică o temă marginală – spre
inexistentă – în cultura noastră contemporană: soarta robilor ţigani în Ţările Române, în
secolele al XVIII-lea. Plecând de la o poveste de epocă ce se desprinde dintr-un scurt
document real, redactat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, autoarea conturează o
naraţiune complicată, cu numeroase personaje şi întâmplări, toate pe fundalul istorico-
geografic al Balcanilor, reconstituit cu deosebită minuţiozitate - şi mai ales - al
Bucureştilor din vremea ultimilor fanarioţi. Sunt prezentate adevărate fațete, de cele
mai multe ori surprinzătoare, ale urbei dâmbovițene în timpurile fanariote.  Pagină
după pagină, cititorul intră într-o lume dispărută, dar nespus de fermecătoare, o lume
țesută din vise, superstiții, ambiții, muzică și cuvinte, în miezul căreia se află o
poveste de dragoste, cu rădăcini cât se poate de reale. Potrivit autoarei Doina
Ruști, ,,niciun început nu poate fi demonstrat”, iar în orice poveste rămân ,,multe
compartimente nedeschise de vreo mână de om.”
Romanul oferă cititorului complexitatea acțiunii care aduce satisfacţii. Avem de-a
face cu o poveste de dragoste între un „vlaş” din Salonic ajuns într-un Bucureşti de
sfârşit de veac XVIII şi o tânără ţigancă, roabă la un mare boier de pe malul
Dâmboviţei:”Prima dată auzise de București în prăvălia prietenului său Mustafa și,
ascultându-i muzica, i se păruse ca un pămătuf trecut peste dinți. În mod inexplicabil,
toată ziua aceea nu mai putu să și-l scoată din cap. Un cuvânt e un mic vierme, făcut să
se înmulțească peste măsură. Îți intră în labirintul urechii cu harta în buzunar și nu-l
intresează niciun popas, nicio alianță, iar în cazul de față nu s-a oprit decât în talamus,
într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome. Dar Ioanis
nu cunoștea această fațetă perversă a cuvintelor.” ( pag.9)
 Povestea de dragoste a celor doi este una cu adevărat luminoasă, adolescentină,
sinceră, fără să ţină seama de convenţiile sociale. Chiar dacă idila dintre Leun şi Maiorca
ocupă destul spaţiu în roman şi consumă din resursa epică a scrierii, în Manuscris...
rămâne suficient spaţiu pentru o sumedenie de alte personaje şi episoade (cuplul
„intelectual” Arghir/Tilu Băjescu, ţiganii, boierii şi rivalităţile lor, domnitorul Alecu
Moruzi, Zoica, fata bijutierului Mantu, Ruşfet, lăutarul care fixează în cântece cotidianul
etc.). Nu pot fi trecute cu vederea nici apariţiile groteşti, al căror caracter sinistru e
potenţat de aparentul firesc al introducerii lor în discurs (dracul ochelarist, Riga din
Veleştin, femeia cu labe de gâscă sau Tuică cel aducător de nenorociri). Toţi aceştia -
entităţi mai mult sau mai puţin realist înfăţişate - sunt prinşi în plasa unor păţanii care
glisează nu rareori înspre fantastic.
Colecția de figuri umane a Doinei Ruşti din Manuscrisul fanariot este însă una
foarte vastă şi cuprinzătoare: de la familia de ţigani ai boierului Dan Doicescu, din care
face parte Maiorca, împreună cu mama ei, vrăjitoarea Tranca, tatăl, zis Cucumeaua, şi o
liotă de fraţi, la inşii mai răsăriţi, dar totuşi, de rând, ca Leun croitorul, Arghir, dascălul,
sau popa Mitu, la boierii Doiceşti ori la băneasa Atinia şi până la domnitorul Moruzi, în
numeroase episoade ce se împletesc într-o acţiune luxuriantă, interacţiunea acestora şi a
altora încă recreează atmosfera unui oraş clocotitor, plin de viaţă, cutremurat de
sentimente puternice, de dorinţe, dar şi de ambiţii.
Sunt ruperi de ritm surprinzătoare şi care fac bine cărţii şi pe care Doina Ruşti le-a
practicat cu sârguinţă şi în celelalte romane. Însuşi spaţiul fizic e uneori parte a unui
continuum real/fantastic cu delimitări imposibil de precizat (a se vedea
Bozăria, topos malefic, dar şi leagăn de iubiri pasionale, aflat pe undeva pe lângă
Patriarhia de azi, după cum ne-o arată o hartă (semi)reală) sau labirintul de subterane
aflat în interfaţă cu exteriorul în casa lui Tilu Băjescu.
Romanul este construit pe baza acestei povești în jurul căreia se conturează
nenumărate alte istorii: nu doar de dragoste, ci și de mărire sau decădere și chiar de
moarte. Iubirea dintre Leun şi Maiorca e firul care ţine naraţiunea de la un capăt la
celălalt. În spatele ei însă există o istorie reală pe care Doina Ruşti o lasă să se vadă în
toată urâţenia ei. Leun nu se poate căsători cu Maiorca, ţiganca roabă a marelui boier
Dan Braşoveanu Doicescu. Pentru că dragostea cere sacrificii, Leun renunţă la o parte
din libertatea personală. Pentru a o putea lua de soţie pe ţigancă, Leun se învoieşte să fie
el însuşi sclav jumătate din timp, de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe. E pactul din
manuscrisul fanariot care reprezintă miezul istoric al dramei. Un rob e un rob, iar cel care
vrea să-i fie soţ devine el însuşi rob. Aceasta este alegerea în faţa căreia stă tânărul Leun,
vrăjit total de roaba Maiorca. Chiar dacă teoretic există posibilitatea răscumpărării unui
ţigan, în practică, boierul nici nu vrea să audă de aşa ceva, luând-o ca pe o sfidare. „Şi
dacă eşti al meu, nu eşti liber?” îl întreabă pe Leun, venit să-i ceară fata şi să-i ofere 30
de taleri pe ea. Replica boierului Doicescu, stăpânul Maiorcăi, din această scenă, e
antologică, rezumând perfect relaţiile sociale din această lume plină de riscuri, în care cel
puternic e de neclintit: „Uite cum stă treaba cu libertatea (…), dacă fac un semn, până să-
mi spui cum te cheamă, eşti luat pe sus, aruncat într-o căruţă şi vândut la Galaţi pe 5
taleri. Ce-ai să faci? Ai să spui că eşti croitorul Cutare? Îl doare-n cur pe cumpărător
cine-ai fost tu. Într-o oră tragi la galere, iar într-un an eşti deja dus!”
Tot atât de relevante sunt şi detaliile de fundal ale acestei fresce de epocă pe care
reuşeşte s-o facă Doina Ruşti. Plictisit, boierul Doicescu o cheamă într-o seară la el pe
ţigăncuşa Gogoşica, a cărei igienă o verifică direct (cum se-ntâmplă şi-n Aferim!), prin
ridicarea fustei. Fata e prepuberă, iar prezenţa ei în iatacul boierului e ceva obişnuit
pentru acele vremuri. La moşia Prundu, încă de pe vremea bunicului, Chiriţă Doicescu,
pentru alaiul de prieteni ai boierului veniţi, chipurile, la vânătoare, tot ţigăncile sunt
punctul forte al distracţiei. În timpul acesta, soţiile stau acasă, precum Manda Doiceasca,
vizitată cu sfinţenie în iatacul ei de… două ori pe an de soţul devotat, ale cărui amoruri
cu roabele le ascultă din odaia de alături, la fel cu toată curtea, de altfel. Doina Ruşti e un
prozator experimentat, care ştie să integreze astfel de informaţii istorice într-o naraţiune
solidă, aşa că tabloul de epocă e unul verosimil şi reuşit din punct de vedere artistic.
În romanul Doinei Ruști, Bucureştiul vechi e plin de farmec cvasi-oriental, cadrul
ideal pentru povestea romanţioasă dintre veneticul Leun şi ţiganca Maiorca.
Evenimentele sunt prezentate într-o cromatică luminoasă oferind poveștii o semnificativă
doză de optimism. Doina Ruști acordă o importanță deosebită construcţiei atmosferei
Bucureștiului fanariot: „În spatele hanului îşi făceau veacul jucătorii de iaslâc, iar Leun
se dovedi un maestru al zarurilor. Nici podurile Dâmboviţei nu-l lăsară indiferent.
Lângă ele, femeile spălau rufe într-o gălăgie totală, mai mult dezbrăcate, nu doar pentru
că-şi ridicau poalele, ci şi din cauza decolteului larg (…). Străzile foşneau de fuste, iar
răscrucile păreau înflorite de fesuri, işlice, taclituri sau chipie nemţeşti, în toate culorile
cunoscute, de la turcoaz la carmin sau la plataginiul care scotea şiruri de lacrimi. Iar pe
lângă culori mai erau şi parfumurile, căci nimeni nu ieşea prin oraş fără să-şi dea cu
alifii ori cu uleiuri înmiresmate, între care moscul şi liliacul erau printre cele mai
scumpe”.(pag.55) Acest oraș îl determină să fugă de acasă și de singurul viitor care îl
așteaptă - acela de a se înrola în flota lui Lambros Katsonis, revoluționarul grec
care-i hărțuia pe otomani în Marea Egee. Ioanis pornește, în schimb, într-o lungă
călătorie spre pământul făgăduinței, unde se spune că toată lumea dansează, iar noii-
veniți își uită trecutul, îmbătați cu elixirele și parfumurile ce invadează străzile
pavate cu lemn de stejar. 
Sunt evidențiate culori și parfumuri, texturi, sunete, gusturi și mirosuri pe care le
descrie în amănunt, folosindu-se de imagini vizuale, auditive și olfactive. Scrierea
literară este una ce provoacă cititorul la nivel senzorial. Compoziţia pestriţă a populaţiei,
preocupările acesteia, relațiile dintre personaje sunt evidențiate pe baza unei descrieri
fidele pe care o conturează folosindu-se de termeni arhaici, care nu de puține ori, te trimit
către surse de documentare. Munca titanică din spatele acestui roman este lesne de intuit.
Autoarea redă acele vremuri cu acuratețe și umor. Printr-o grijă deosebită pe care o
acordă fiecărui detaliu reusește să-și ducă cititorul înapoi în trecut, făcându-l să vadă cu
ochii minții mahalale, arhitectură, costume, chipuri, să simtă arome, să vibreze pe
muzici. Autoarea construiește ,,o carte-mozaic” ce cuprinde o sumedenie de istorii
inedite și multe detalii savuroase legate de gastronomia, vestimentația și obiceiurile
vremii. Textul, dens şi adesea încărcat de un aer poetic neostentativ, scoate în evidenţă
un oraş fără pereche, provocator de sentimente contradictorii pentru tânărul Ioanis/Leun,
un spaţiu fluid şi fascinant, iar bilanţul lecturii este neîndoielnic pozitiv.
Scriitura Doinei Ruști valorifică oralitatea stilului din basmul românesc, amintind
cititorului de poveștile copilăriei. Evenimentele îl au ca erou pe un foarte tânăr aromân,
Ioanis Milikopu din Săruna, care pleacă în capitala Valahiei atras de renumele aproape
mitic al locului. Pasionat de croitorie, fuge de acasă spre București, oraș ce pare să
ascundă fericiri nebănuite : ,,Orașul (…) era ca suspinul ascuns în floarea de tei. Între
zidurile lui se topea orice suferință…” ( pag. 5)
Deplasarea în spaţiul necunoscut înseamnă (şi) transformare personală; tânărul
devine croitor la modă şi îşi schimbă chiar numele în Leun. (Mai corect ar fi că numele îi
este schimbat în urma unei confuzii.) Noul Leun ( numele este preluat de la valetul
dispărut al consulului Rusiei, în Bucureștii aflați sub ocupație austriacă la finele
războiului dintre austrieci și turci) nu e singurul personaj care suferă asemenea
modificări onomastice. Aceluiaşi procedeu îi sunt supuse nu puţine personaje, printre
altele, ţiganca Maiorca ( poreclă primită la naștere) sau tatăl acesteia, Necula numit
Cucumeaua şi atâţia alţii. Nu e nimic neobişnuit în această lume să fii rebotezat la simpla
sugestie a cuiva: viaţa oamenilor oricum atârnă de un fir de păr şi, chiar când nu e în
pericol iminent, oricum nu valorează mare lucru.E o strategie care ar putea să trimită la
jocul dintre aparenţă şi realitate într-un spaţiu metastabil, aflat într-o permanentă
transformare: ,,Ce e un nume? Doar înfumurarea supremă a unui trandafir sortit risipirii.
(...) Numele poate fi vândut, înlocuit sau păstrat pentru vremuri prielnice. Un nume e o
portiță secretă, e o cheie de scrin, o casetă în care sunt păstrate documente de preț.”
( pag.25)
După multe peripeții, odată ajuns la destinație, o întâlnește pe Maiorca, o țigăncușă
cu cozi împletite cu fâșii colorate de pânză, și se îndrăgostește nebunește: ,,…în această
frântură de timp, trăită pe treptele unei clădiri albe, ochii Maiorcăi îi intrară în creier.
Aceasta a fost întâlnirea. (…) Într-o gloată nu contează decât două, maximum trei fețe.
Restul face parte din terci. ” (pag.32).
Ca în orice basm, fie el modern, Leun primește câteva avertizări. Este interzis să
treacă dincolo de râu, în locul numit Bozărie și să stea de vorbă cu babele pricepute în
arta hipnozei, un fel de vrăjitoare despre care va afla mai multe pe măsură ce avansează
în călătoria lui de formare: ,,(…)fu pus la current cu două dintre regulile pe care le
respecta oricine din han: să nu treacă dincolo de râu, în locul numit Bozărie, și să nu se
lungească la vorbă cu babele bucureștene, care erau foarte pricepute în arta hipnozei.”
(pag.43). Despre misterioasa Bozărie și cât de rele puteau fi babele din București
aflăm pe îndelete mai târziu, la fel cum aflăm o mulțime de alte povești despre
boieri, țigani robi, vrăjitoare și locuitori de toate rangurile și națiile, cu toții legați
parcă prin farmece de orașul valah cel plin de forfotă și întâmplări comice,
dramatice sau de-a dreptul ireale.
Autoarea ,,dezbracă” Bucureștiul de secrete în fața cititorului, acesta fiind cu
adevărat viu și singurul care contează. Încă de la început, Doina Ruşti inserează un al
doilea plan al evenimentelor: cel magicsupranatural, întreţesut de zvonurile care circulă
din gură-n gură până tocmai în Săruna grecească. Bucureştiul acesta este un tărâm
misterios, cu tainice locuri de trecere spre zona magicului, a fabulosului, care stăpâneşte
minţile locuitorilor săi, uşor de inflamat de orice lucru ieşit din comun. Drăcescul,
vrăjitoria, atribute asociate ţiganilor ca practicanţi ai magiei, sunt explicaţia cea mai la
îndemână pe care personajele o dau evenimentelor neobişnuite, ceea ce şi duce la
întreţeserea de diverse scenarii ce complică firul epic.
Romanul este o mină de aur pentru cei pasionați de istoria Bucureștiului. În
comparație cu o greoaie carte de istorie, romanul se dovedește o lectură captivantă,
care zugrăvește o imagine vie și memorabilă a Bucureștiului fanariot. Sunt o
sumedenie de informații și povești interesante despre viața în acele vremuri, despre
locuri și obiceiuri dispărute, despre proveniența unor denumiri, cântece și legende.
Orașul pătrunde în inima cititorului iubitor de istorie, fiind prezentat într-un melanj de
culori, arome, note și cuvinte care vibrează de trecut: ”Bucureștiul, pentru cine nu știe,
este un oraș mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de
cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemțești, grecești sau
chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt este o scânteie, un combustibil care ține orașul
în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci
vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul. În firbra lui se plimbă, ca pe banda
unei vitrinei de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul orașului.
Uneori câte un refren apare din neant, adus inexplicabil de apele Dâmboviței, încât pe
cheiul ei ai impresia că șușotesc spiriduși.”(pag.33).

 Ioanis iubea libertatea și-i ura pe turci ca orice om normal din Săruna, dar viața sub
comanda cuiva, pe o corabie amenințată de tunuri, îi tăia orice interes patriotic. El
voia ca toți grecii să fie liberi, dar și mai mult iubea libertatea sa, care în momentul
acela era făcută din parfumuri și haine frumoase. [...] Îi plăceau buzunarele, cât mai
multe, camuflate de nasturi și de broderii complicate, pe care puțini știau să le
aprecieze. Iar în afară de asta prețuia și uleiurile de păr, care făceau ca buclele lui
negre să arate grele și suple, ca mătasea de Brusa. (pag. 13)
Boierul Dan Brașoveanu Doicescu, stăpân peste mahalaua Colțea, va juca un rol
important în povestea lui Ioanis Milikopu. Pasionat de lucrurile rare, bărbatul de 27
de ani descinde dintr-o veche și importantă familie, în care fiecare strămoș avusese o
pasiune aparte: unul era fascinat de lighene și căzi, altul avea damblaua covoarelor,
unuia îi plăceau trăsurile, altuia bijuteriile rare. Singurul din familie care a
supraviețuit ciumei lui Ipsilanti, boierul domnește peste o avere însemnată: moșii și
sate de țigani, trăsuri și numeroase obiecte de valoare, plus curțile din București,
întinse de la Biserica Colțea până dincolo de hanul Bisericii Sf. Gheorghe. 

În Bucureștiul fanariot, toate străzile foșneau de fuste și răscrucile păreau înflorite

de fesuri, ișlice și taclituri în toate culorile cunoscute, căci aici nimeni nu stătea
ascuns în casă, de frică să nu fie cuprins de urât sau de boala melancoliei . O
mulțime colorată, gălăgioasă și parfumată se perinda, zi și noapte, pe strada
Lipscani, cu numeroasele ei cafenele și prăvălii, pe lângă Hanul Zlătari, în zona de
lux a orașului, sau prin vesela mahala Caiamata, plină de lăutari, manele și femei
frumoase. Boierii se plimbau în trăsuri sau unelteau pentru a lua tronul Valahiei, unii
bucureșteni se îndreptau spre biserici pentru a-și blestema dușmanii, alții spre Piața
de Zdrențe în căutare de chilipiruri, iar seara se încingeau scandaluri sau petreceri,
după caz, la care participau, cot la cot, soldați, zlătari, cavafi, cofetari, măcelari,
cupeți, hangițe, podărese și alte soiuri ale căror nume au fost uitate între timp.  

 Orașul își ducea traiul ca și până atunci, căci adevărații stăpâni nu erau turcii, nici
nemții, ci doi sfinți în numele cărora se luau toate hotărârile importante. Unul era Sf.
Gheorghe, omorâtorul de bestii, iar celălalt Sf. Dumitru, ocrotitorul orașului
București. Acești doi sfinți păzesc și astăzi cele două porți ale timpului, primul
patronând viața verii, iar celălalt îmblânzind terorile iernii. Din aprilie până la
sfârșitul lui octombrie, bucureștenii trăiesc repede și într-o nepăsare totală, iar după
aceea, până când înfloresc zarzării, cad într-o tihnă de stăpâni ai caselor lor. (pag.
44)

București, orașul ca o cutie de rezonanță în care se transmit și se amplifică sunetele

și întâmplările, orașul ca o țesătură în care sunt împletite toate vocile și cuvintele ce
au răsunat vreodată în spațiul său, propagate prin subterane spre câteva noduri-cheie
prin care trăiește și respiră imensul organism al urbei. 
 [...] sosi în sfârșit ziua de naștere a manuscrisului. Nu era decât o singură pagină,
dar în ea încăpu toată viața lui Leun, cândva Ioanis. Nu era o poveste, ci harta ei,
făcută din cutii chinezești, în care dorm încă multe compartimente nedeschise de
vreo mână de om. Ceea ce de fapt nici nu are importanță prea mare. Întotdeauna
rămân lucruri nespuse, căci viața unei istorii nu stă în faptele multe, ci în lacrima
tremurătoare pe care un om viu a lăsat-o acolo. Din fibra bătrână a acestei hârtii iese
un zumzet, care în unele nopți, mai ales iarna, nu mă lasă să dorm. Eu i-am zis
manuscrisul fanariot. (pag. 282)

Romanul Doinei Rusti strabate straturile de istorie si de legenda pentru a aduce la

lumina lecturii un spatiu care imbina istoria, legenda, magia.
Bucurestii s-au dezvoltat pe malul stang al Dambovitei. Pe malul drept se afla Mitropolia
populata in acele vremuri de preotul Filaret – pe atunci inca nume propriu. Mosiile
Vacarestilor sunt undeva departe. Majoritatea spatiului este ocupata de Bozarie – spatiu
de legenda, mlastina populata de stafii, aflat sub controlul vrajilor si al vrajitoarelor.
Bucurestii Doinei Rusti continua si se incadreaza intr-o traditie si un spatiu literar
care au facut din Bucuresti fundal si personaj, scena si matca vie pentru multe
dintre personajele memorabile ale literaturii romane. Orasul pe care astazi il criticam
si il denigram pentru dezvoltarea sa haotica post-comunista a fost spatiul in care au
fiintat si faptuit Princepele lui Eugen Barbu, Regele lui Florian Filip, Mitica al tatalui
Caragiale si Craii fiului.
Pentru Ioanis Milikopu, personajul principal al cartii Doinei Rusti insa, Bucurestii sunt in
primul rand un oras magic, la frontiera imperiului intrat fara sa o stie in dulcea sa
decadere:
‘Apoi incepura sa circule zvonurile, intretinute de soaptele sasaite ale grecilor din
Fanar, singurii care batusera drumurile pana dincolo de Dunare, unde se afla
orasul valah. Toata lumea stia, de pilda, ca de cum treci pidul, care e si singura
intrare in oras, iti dai seama ca toata viata ta de pana atunci nu mai face doi bani.
Pe strazile pavate cu lemn de stejar se rasucesc aburii caldaruselor argintii, in
care fierb fara oprire elixirele, parfumurile si alifiile, caci orasul nu traieste nici
din munca pamantului, nici de pe urma numeroaselor lui pravalii, ci dintr-o aroma
innoita continuu, din acea rasuflare calduta care invadeaza toti porii si care face
ca orice nou venit sa uite tot ce-a trait, tranformat pe loc in emir cu ochi de safir,
in nabab cu trasuri si palate, in guvernator, polcovnic, sau macar intr-un contopist
din alaiul domnesc.
Dar erau si guri care povesteau ca unii umbla nauci pe strazi, imbatati de iubire
ori imbuibati cu bunatatile la care au visat, torturati de propriile dorinte care le
rod cea mai fragila parte a carnii, invatandu-i sa se bucure de durerile patimii si
de otrava unui suspin.
Dar oricare ar fi schimbarile, nu exista absolut nimeni care sa nu cada intr-o
lunga euforie. In Bucuresti nu exista griji si nici tristeti lungi, ceea ce explica insusi
numele acestui oras vesel, ca un clopotel in zapezile iernii. ‘ (pag. 5-6)
‘Manuscrisul fanariot’ acopera o perioada istorica in care s-au succedat trei
domnitori fanarioti pe scaunul Tarii Romanesti: Nicolae Mavrogheni, Mihai Sutu si
Alexandru Morizi. Este perioada de imediat dupa Revolutia Franceza, dar impactul
acesteia nu se face inca simitit in tarile romanesti decat prin zvonuri despre
ciudatele rasturnari si legiuri care se vor fi petrecand in celalalt colt al Europei. Aici
inca – mai ales dupa retragere austriecilor – domnesc fanariotii, Inalta Poarta vinde
domnii pe aurul stors din truda romanilor, si legile tarii includ inca infama robie a
tiganilor.
‘Un tigan era un urmas al lui Tyaga, o aschie din visul lui nebunesc. Tiganul era
descendentul frichnisit al indepartatului tyagan, vagabondul, un urmas care intrase
in necazuri, prins, vandut cu valoare exacta de 5 taleri, cat daduse cojocarul
pentru rascumpararea lui. Kirita trecu prin minte toti tiganii pe care ii cunostea si
in timpul scurt cat dura depozitia popii Mitu deveni dusmanul de moarte al
cuvantului tigan, descins din numele unui stramos pentru al carui vis nu avea nicio
stima.’ (pag. 183)
‘Toate, fara nicio exceptie, se bazau pe pravila lui Armeneopol, macedoneanul,
care, cu toate ca trecusera cateva sute de ani, continua sa exercite un respect
unanim, atat printre greci cat si printre romani … Armenopol zicea clar ca orice
robie contrazice Natura, care i-a facut pe toti oamenii liberi. Un tigan scapa de
sclavie daca stapanii lui mureau fara urmasi directi si fara sa fi lasat testament.
Daca un stapan milostiv isi elibera robul, acesta devenea un bucurestean oarecare.
Daca o satra de tigani avea o tidula la mana data de Domnie, prin insistenta
stapanului ei, se putea plimba pe oriunde. Iar un sfert din tiganii existenti
cutreierau prin Tara Romaneasca de la un capat la altul.‘  (pag. 157)

Legilor robiei si dezrobirii le va fi supusa si povestea de dragoste dintre Leun si tiganca

Maiorca. Pentru a se putea casatori cu ea, Leun va trebui sa o rascumpere (dar
rascumpararea de la stapan este doar teoretica in acea perioada) sau sa devina el insusi
rob. Libertatea sau dragostea? Aceasta este dilema din centrul intrigii si voi lasa viitorilor
cititori sa descopere deznodamantul. Voi spune doar ca din fiorul povestii de dragoste
sau din tensiunea intrigii istorice asteptam ceva mai mult de la aceasta carte. Intr-un
fel am avut senzatia ca amanuntele istorice, atmosfera de magie si cateva idei
centrale legate de puterea cuvantului, de exemplu, au fost mai importante pentru
autoare decat constructia minutioasa a intrigii. Ca mister post-medieval sau pre-
Misterele Bucurestilor ‘Manuscrisul fanariot’ este o carte partial ratata.
Suntem in schimb din plin compensati in planurile magiei. Bucurestii Doinei Rusti nu
sunt atat un spatiu istoric, cum este descris de experti precum Neagu Djuvara care
a scris o frumoasa carte de istorie despre perioada fanariota, cat un spatiu magic,
un taram al tuturor posibilitatilor.
‘Deasupra Bucurestiului palpita cerul si valuri de dorinte rabufneau din
pamant.’ (pag. 214)
‘Era noapte cu stele si Dambovita clincaia ca o gusa de gugistiuc suparat.’ (pag.
154)
 ‘Peste mlastina, pe toata suprafata cuprinsa cu ochii respira un dragon fara
cap.’ (pag. 153)
Faptele oamenilor au consecinte magice. Nici nu poate fi altfel, caci secolul 18 a fost in
mare parte pentru tarile romanesti un secol al vrajilor si mai putin un secol al luminilor si
rationalismului precum in alte parti. Aparitia unui balon cu nacela nu poate fi explicata in
acest sistem de referinta decat prin magie. Mai puternice decat vrajile pot fi doar
cuvintele.
Cuvintele vor prevala in cele din urma in intriga cartii. Boieroaica Manda Doicescu, cea
care isi construise un spatiu imaginar alternativ realitatii (cat era ea de realitate) fanariote
din lectura romanelor italienesti si spaniole (in traducere greaca, desigur) va avea rolul
sau nu lipsit de importanta in deznodamant. Un deznodamant care pare doar aparent
tragic pentru ca privim prin perspectiva istoriei, dar nu sunt sigur ca nu va fi fost
perceput ca un dulce happy-end de protagonisti.
Secretul manuscrisului fanariot se va dezvalui cititorilor la sfarsitul acestei carti
frumoase, cu multe straturi de mister, istorie, si magie.

https://doinarusti.ro/roman/manuscrisul-fanariot/cronici.html