„O scrisoare pierdută”

de Ion Luca Caragiale

– Tema și viziunea despre lume –

Comedia „O scrisoare pierdută”, reprezentată pe scenă în 1884, este publicată în revista „Convorbiri
literare” mai târziu, în 1885. Este una dintre cele patru comedii ale lui Caragiale, pe lângă „ “O noapte
furtunoasă”, „D-ale carnavalului”, „Conul Leonida față cu reacțiunea”, opere în care se urmărește surprinderea și
satirizarea moravurilor societății burgheze contemporane autorului, fiind inspirată din lupta electorală din 1883.

1. Încadrare într-un curent, într-o specie literară

Textul este o comedie, o specie care aparține genului epic, în care comicul se amestecă cu tragicul, în
care este evidențiat un conflict superficial, soluționat de obicei într-un final fericit. Sunt satirizate realități sociale
nepotrivite sau moravuri individuale. Textul poate fi încadrat în curentul clasicism, tocmai prin critica
moravurilor, caracterul satiric, prin susținerea valorilor clasice de bine, frumos, adevăr, căpătând astfel şi un scop
didactic, moralizator, dar şi prin respectarea regulii celor trei unități de timp (loc - „capitala unui județ de
munte", timp - sec al XIX-lea, acțiune). Ține și de realism prin impresia de veridicitate pe care o creează, prin
utillizarea tehnicii detaliului semnificativ, prin ironie și prin construcția personajelor tipologice (Zaharia
Trahanache - tipul încornoratului, Zoe Trahanache - tipul amorezei cochete).

2. Tema și viziunea despre lume

Tema o reprezintă viața burgheziei româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, descrisă minuțios în
toate aspectele ei (intimitate, politică, administrație etc.). Viziunea despre lume este una clasică, prin critica
adusă unor moravuri sociale ale vremii: imoralitate, abuz în serviciu, incultură, demagogie, parvenitism.

3. Elemente de structură

Titlul constituie motivul central, dar și intriga piesei. Astfel, motivul central este o scrisoare de dragoste
a Zoei Trahanache către Ștefan Tipătescu, prefectul județului. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează
prin lupta de culise, instrumental de șantaj politic fiind scrisoarea pierdută. O altă scrisoare este tot una
compromițătoare, însă prin care Agamemnon Dandanache îşi câștigă postul de deputat. Aflat la începutul și la
finalul piesei, motivul dă o simetriei operei. La nivel simbolic, scrisoarea devine o armă de şantaj folosită pentru
preluarea puterii politice, denotând parvenitismul și lipsa de scrupule a personajelor. Articularea nehotărâtă
indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei.

4. Conflictul

Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru putere politică a două forţe opuse:
reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache - preşedintele grupării
locale a partidului – şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu,
ambițios avocat şi proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la bază contrastul comic dintre
aparență şi esenţă. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi - Brânzovenescu, care se teme de
trădarea prefectului.
 5. Compoziție

Piesa este organizată în 4 acte. În primul act ni se prezintă contextul social, economic şi politic în care se
află personajele. Astfel, acțiunea are loc în „capitala unui județ de munte”, “în zilele noastre” (respectiv
sfârşitul secolului al XIX-lea). Primele personaje care apar în scenă sunt Tipătescu şi polițaiul Pristanda, omul
său credincios. Din discuțiile lor deducem raporturile de opoziție sau coaliție dintre celelalte personaje, detalii
referitoare la situația politică sau familială ale altora. Îşi face apariția Zaharia Trahanache, venerabil om politic,
preşedinte de comitete și comisii, care anunță existența unei scrisori de amor compromițătoare, aflată în mâinile
adversarului politic Nae Cațavencu, dar pe care, în naivitatea lui, o crede o plastografie. Cei doi amorezi, însă,
acționează impulsiv şi caută o cale de a smulge scrisoarea de la adversarul politic.

Actul al doilea debutează cu numărătoarea estimativă a voturilor pentru fiecare tabără politică. Farfuridi
şi Brânzovenescu, avocați şi aliați politici ai lui Tipătescu, se tem de o eventuală trădare a acestuia, fapt
întreținut și de numeroasele vizite la adversarul politic, Cațavencu. Tipătescu ordonă arestarea și
percheziționarea casei lui Cațavencu, fără vreun rezultat favorabil, însă acesta este eliberat la cererea Zoei care,
în ciuda dezacordului lui Tipătescu, îi oferă sprijin politic adversarului Cațavencu, în schimbul scrisorii. În
mijlocul acestor frământări politice și personale, se primește o depeșă de la centru care solicită alegerea unui
candidat pentru colegiul al II-lea.

Actul al treilea prezintă şedința și discursurile electorale demagogice ale lui Catavencu și Farfuridi din
sala primăriei. Între timp, Trahanache găsește o poliță falsificată a lui Catavencu pe care intenționează să o
folosească drept armă de șantaj. Se anunță numele candidatului numit de la centru în urma depeşei primite în
numele lui Agamemnon Dandanache. Lucrul acesta creează haos în sală, învălmăşeală în care Cațavencu pierde
pălăria cu scrisoarea, care este găsită de cetățeanul turmentat și predată destinatarului Zoe.

Ultimul act aduce cu sine şi rezolvarea conflictului inițial, scrisoarea ajungând înapoi la Zoe Trahanache.
Intervine un alt personaj, Agamemnon Dandanache, mai incult și necinstit decât candidații locali, mărturisind că
ajunsese în poziție printr-o altă scrisoare compromițătoare, folosită ca armă de şantaj. Piesa se încheie cu
festivitatea în cinstea noului candidat ales, condusă de însuși Cațavencu.

6. Personaje

Caragiale depaşeşte cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza personajele, prin
trăsături care permit încadrarea lor tipologică, conturându-se apartenența la realism. Personajele comediei sunt
plate, se încadrează într-o tipologie comică, clasică și realistă. Astfel, în comedia „O scrisoare pierdută” pot fi
identificate tipologii precum: tipul încornoratului sau a înşelatului (Trahanache), tipul primului-amorez și al
donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul demagogului (Tipătescu, Cațavencu,
Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetățeanului (cetățeanul turmentat), tipul
funcționarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu). Comedia „O scrisoare
pierdută” oferă imaginea unei lumi de carnaval, ridicolă, o lume a orgoliilor nejustificate. Personajele
întruchipează minciuna, demagogia, şantajul, parvenitismul, într-o lume bazată pe „enteres”. Viziunea despre
lume a scriitorului este una realistă şi critică, iar categoria comicului este folosită ca un mijloc de a atrage atenția
asupra defectelor umane.

7. Comicul

Comicul servește intenției autorului de a satiriza defectele omenești cu scopul îndreptării acestora.
Astfel, comicul de moravuri are în vedere corupția în viața politică, infidelitatea (triunghiul conjugal), șantajul.
Comicul de situație reiese din împrejurările surprinzatoare în care sunt puse personajele, provocate de
confuzii, coincidențe, încurcpturi. Principala situație comică o constituie pierderea și găsirea succesivă a scrisorii
de amor. Stârnesc râsul, de asemenea, numărătoarea steagurilor de către Pristanda, ori încurcătura pe care o face
Dandanache, care nu știe cine este soțul și cine e amantul Zoei.
Comicul de caracter reiese prin conturarea personajelor ridicole, tipuri de personaje dominate de trăsături
negative, exponente tipice în orice societate, în orice timp, actuale și astăzi.
Comicul numelor este deosebit de bine reprezentat, tipologia personajelor este sugerată de numele
acestora. Astfel, numele lui Zaharia Trahanache are la origine cuvantul ,,zahariseală” ce trimite la ramolismul
personajului și ,,trahana”- cocă moale care se modelează după „enteres”.

6. Concluzie

Așadar, piesa „O scrisoare pierdută” este un text dramatic, o comedie de moravuri care provoacă râsul și
în același timp atrage atenția asupra dramei societății românești conduse de corupți și ariviști pe care autorul îi
satirizează cu virulență. Ilustrează, astfel, viziunea realist-critică a autorului asupra societății contemporane.
 „O scrisoare pierdută”
de Ion Luca Caragiale
– Caracterizarea unui personaj –

Comedia „O scrisoare pierdută”, reprezentată pe scenă în 1884, este publicată în revista „Convorbiri
literare” mai târziu, în 1885. Este una dintre cele patru comedii ale lui Caragiale, pe lângă „O noapte
furtunoasă”, „D-ale carnavalului”, „Conul Leonida față cu reacțiunea”, opere în care se urmărește surprinderea și
satirizarea moravurilor societății burgheze contemporane autorului, fiind inspirată din lupta electorală din 1883.

1. Încadrare într-un curent, într-o specie literară

Textul este o comedie, o specie care aparține genului epic în care comicul se amestecă cu tragicul, în
care este evidențiat un conflict superficial, soluționat de obicei într-un final fericit. Sunt satirizate realități sociale
nepotrivite sau moravuri individuale. Textul poate fi încadrat în curentul clasicism, tocmai prin critica
moravurilor, caracterul satiric, prin susținerea valorilor clasice de bine, frumos, adevăr, căpătând astfel şi un scop
didactic, moralizator, dar şi prin respectarea regulii celor trei unități de timp (loc - „capitala unui județ de
munte", timp - sec al XIX-lea, acțiune). Ține și de realism prin impresia de veridicitate pe care o creează, prin
utillizarea tehnicii detaliului semnificativ, prin ironie și prin construcția personajelor tipologice (Zaharia
Trahanache - tipul încornoratului, Zoe Trahanache - tipul amorezei cochete).

2. Tema și viziunea despre lume

Tema o reprezintă viața burgheziei româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, descrisă minuțios în
toate aspectele ei (intimitate, politică, administrație etc.). Viziunea despre lume este una clasică, prin critica
adusă unor moravuri sociale ale vremii: imoralitate, abuz în serviciu, incultură, demagogie, parvenitism.

3. Elemente de structură și compoziție

Titlul constituie motivul central, dar și intriga piesei. Astfel, motivul central este o scrisoare de dragoste
a Zoei Trahanache către Ștefan Tipătescu, prefectul județului. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează
prin lupta de culise, instrumental de șantaj politic fiind scrisoarea pierdută. O altă scrisoare este tot una
compromițătoare, însă prin care Agamemnon Dandanache îşi câștigă postul de deputat. Aflat la începutul și la
finalul piesei, motivul dă o simetriei operei. La nivel simbolic, scrisoarea devine o armă de şantaj folosită pentru
preluarea puterii politice, denotând parvenitismul și lipsa de scrupule a personajelor. Articularea nehotărâtă
indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei.
Subiectul, desfășurat pe parcurscul celor patru acte, respect momentele specific evoluției sale și este
determinat de intrigă: pierderea scrisorii de dragoste de la prefect de către doamna Zoe Trahanache şi găsirea
acesteia de către adversarul lor politic, care o foloseşte ca armă de şantaj. Acest fapt ridicol stârneşte o agitație
nejustificată. Desfăşurarea acțiunii prezintă modul în care „îndrăgostiții” şi soţul înşelat răspund şantajului,
precum şi reacțiile celorlalte personaje în situația de criză creată. Punctul culminant - adunarea electorală, în care
este declarat candidat Agamemnon Dandanache, este urmat de un deznodământ fericit, în care scrisoarea revine
la Zoe şi conflictele se sting într-o împăcare generală şi neaşteptată.

4. Conflictul
Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru putere politică a două forţe opuse:
reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache - preşedintele grupării
locale a partidului – şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu,
ambițios avocat şi proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la bază contrastul comic dintre
aparență şi esenţă. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi - Brânzovenescu, care se teme de
trădarea prefectului.

5. Personajul
Caragiale depășeşte cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza personajele, prin
trăsături care permit încadrarea lor tipologică. Astfel, în comedia „O scrisoare pierdută”, pot fi identificate
următoarele tipologii: tipul încornoratului sau al înșelatului (Trahanache), tipul primului-amorez și al
donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul politic și al demagogului ( Cațavencu), tipul
funcționarului (Pristanda).
Ştefan Tipătescu, prefectul oraşului, este tipul junelui prim, al primului amorez, iar importanța acestuia
este dată de Caragiale prin aşezarea pe primul loc în tabela „de persoane”, cu sublinierea „prefectul județului”.
Aducându-l în prim plan, scriitorul îl caracterizează în mod direct astfel: „puțin agitat, se plimbă cu „Răcnetul
Carpaților” în mână; e în haine de odaie”. Arogant, el trăiește sentimentul abandonării unei cariere strălucite în
favoarea partidului.
Caracterizarea directă se realizează prin intermediul didascaliilor, care exprimă starea de agitație în care
trăiește personajul de-a lungul întregii comedii. La început, Tipătescu apare astfel: „plimbându-se înfuriat”, „în
prada agitației”, „supărat”, notații ale autorului ce ilustrează orgoliul care-l definește pe Ştefan. Totodată, nu
este lipsit de inteligență, este instruit, dar este nestăpânit, impulsiv, devenind chiar violent. Aceste trăsături
morale sunt evidențiate, în mod indirect, mai ales prin faptele personajului și prin felul în care vorbește. Astfel,
în una dintre confruntările cu Nae Cațavencu, Tipătescu țipă la el și îl jignește: „Mizerabilule! Canalie
neruşinată! Trebuie să-mi dai acu scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea... ori te ucid ca pe un
câine!”. Aceste însuşiri sunt evidențiate și în mod direct de către personajul Zaharia Trahanache, care precizează
că este „bun băiat, cu carte, dar iute”. Aşa se explică şi faptul că modul său de exprimare nu se compară cu al
altor personaje, folosind limbajul corect al unui om instruit. El este unul dintre stâlpii puterii locale căruia îi
aparține totul și de aceea încalcă legea şi acceptă compromisuri. Administrează județul ca pe propria moşie, îi
ordonă lui Pristanda să-l aresteze fără motiv pe Cațavencu, căruia îi oferă apoi, în schimbul scrisorii, funcții și
chiar moşia, „zăvoiul”, controlează corespondența și oprește depeșele care nu-i conveneau.
Această postură a sa de a dispune de tot după bunul plac este magistral caracterizată de Pristanda:
„moşia moșie, foncția foncție, coana Joițica, coana Joițica”, opinie care pune în evidență și imoralitatea
personajului. Ştie să-l facă servil pe Pristanda căruia îi acceptă micile „găinării”. Oscilează între dorința de
ascensiune politică și sentimentală față de Zoe, dovedind luciditate, dar și la insistențele acesteia, acceptă
menținerea candidaturii lui Caţavencu. De fapt, el stăpânește o adevărată artă a disimulării: față de Trahanache
se preface că nu ştie nimic de scrisoare, față de Farfuridi şi Brânzovenescu pozează în victimă, iar față de
Cățavencu devine chiar violent, pentru a-l impresiona, schimbându-şi apoi atitudinea. Deşi autorul îi reliefează
defectele și viciile, acestea sunt general umane și personajul este privit cu o oarecare îngăduință.
Ştefan Tipătescu este un personaj principal, static, plat, caricatural, realizat în manieră realistă.
Principalele trăsături ale acestuia se deduc din manifestarea diversificată a comicului, care definește contradicția
dintre esență și aparență. Prefectul vrea să pară sigur de sine, o autoritate politică de necontestat, care conduce cu
o mână de fier județul, fiind, însă, total supus lui Zaharia și Zoei. Îi lipseşte cu desăvârşire capacitatea de a-și
exercita independent funcția politică, motiv pentru care se bazează pe sprijinul lui Trahanache și pe amorul Zoei
(„eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia, prin urmare şi al meu”). Spre deosebire de celelalte
personaje ale piesei, Tipătescu nu are replici pline de umor, iar personalitatea lui nu este comică. El este lipsit de
umorul lui Trahanache sau Cațavencu, iar defectele sale sunt specifice unei clase politice întregi.

6. Concluzie
În concluzie, prin realizarea personajului Ștefan Tipătescu, I. L. Caragiale a îmbogățit galeria
personajelor masculine din operele sale, creând, în felul său, din acesta, un model al omului cu defecte și vicii
general umane, fară însă a-l încadra în tagma politienilor demagogi și inculți.