„Aci sosi pe vremuri”

de Ion Pillat
– Eseu despre particularitățile literare –

Tradiționalismul este un curent cultural de la începutul secolului al XX-lea, care apără și promovează
tradiția, percepută ca o însumare a valorilor arhaice, tradiționale. A cunoscut două orientări, poporanismul și
sămănătorismul, a căror activitate a avut și un aspect negativ, deoarece adepții lor au respins orice tendință a
civilizației moderne.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” a fost inclusă în ciclul „Trecutul viu”, care face parte din volumul „Pe
Argeș în sus”, apărut în anul 1923, volum care descrie spațiul copilăriei poetului, moșia Florica, casa părintească
și natura, însuflețite de amintirile de altădată. Este considerată de George Călinescu o capodoperă lirică a lui
Pillat, creaţie „graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri”. În aparență este o poezie de
iubire, dar în esență, ea reprezintă o meditație pe tema trecerii ireversibile a timpului, a fragilității ființei umane
sub acțiunea sa devastatoare. Poezia este un pastel psihologic, spiritual, pretext doar pentru meditația asupra
destinului uman.

1. Încadrare într-un curent literar

Poezia ,,Aci sosi pe vremuri’’ aparține tradiționalismului prin: tema trecerii inexorabile a timpului, prin
prozodia clasică și prin orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa parintească) sau prin descrierea cadrului
natural rustic.

2. Tema și viziunea despre lume

Tema poeziei privește mai multe aspecte, universul rural specific tradiționalismului, asociindu-i-se două
teme de largă circulație: iubirea și timpul. Universul rural este ales drept cadru al concretizării iubirii, care este
tratată în două planuri temporare, trecutul iubirii bunicilor și prezentul iubirii nepotului. Acesta este
particularizat prin motive specifice: casa, hornul, trecerea timpului, uitarea, satul. Viziunea despre lume, de
influență tradiționalistă, conturează idea unui paralelism între nou și vechi, între altădată și acum, în care sunt
transpuse aceleași mituri erotice eterne pentru a reliefa statornicia lumii și poate fi redusă după mărturisirile
poetului la ,,viziunea pământului care rămâne aceeași, la presimțirea timpului care fuge mereu”.

3. Semnificația titlului

Titlul este alcătuit dintr-o propoziție care fixează reperele temporale și spațiale nedefinite, prin
intermediul adverbului de loc “aci”, al verbului la perfect simplu ”sosi„ și al locuțiunii adverbiale de timp “pe
vremuri”. În felul acesta, se realizează o apropiere până la identificare a timpului prezent cu timpul trecut, dând
perspectiva unui timp continuu, care măsoară distanța dintre două trăiri similare, dar conduc, în același timp,
spre motivul vanitas vanitatum (deșertăciune a deșertăciunii) sau pantarhei (totul curge).
De asemenea, legătura dintre trecut și prezent este asigurată de un topos simbolic: satul. Titlul, conținând
adverbul ca marcă a subiectivității, anunță nostalgia și implicit tematica rurală.

4. Comentarea secvențelor poetice

Poezia ”Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este structurată în 19 distihuri şi un vers liber în final, cu rol
de laitmotiv, dar și de concluzie lirică. Structura imprimă muzicalitate lecturii și permite construirea unor
ample paralelism și efecte contra punctice. Simetria poemului este aproape perfectă și opune poveștii de ieri a
bunicii povestea de azi a nepotului. Cele două timpuri se reunesc prin toposul neschimbat al poeziei, ”casa
amintirii cu-obloane și pridvor” - expresie a reluării ciclului devenirii. Numai cadrul este același, ”protagoniștii”
fiind alții.
Incipitul poeziei este sub semnul toposului spiritual al strămoșilor și al unei vremi oprite, alunecând
treptat în penumbră: ”La casa amintirii cu-obloane și pridvor,/ Păianjeni zăbreliră și poartă și zăvor”. Deși
zăbrelită de păianjeni – simbol ale degradării și ale spațiilor neumblate – “casa amintirii” se conservă prin
închiderea ei în spațiul virtual al amintirii, prin suspendarea ei în durată, fiind sustrasă astfel clipei trecătoare.
Spațiul poetic al trecutului se deschide cu o secvență lirică cu aspect narativ,
reconstituind din câteva tușe ritualul erotic săvârșit de cuplul, câdva tânăr, al bunicilor. Idila celor doi stă sub
semnul romantismului. Portretul bunicii Calyopi se creionează prin câteva trăsături sugestive, pline de grație:
fata “subțire” în ”largă crinolină, cu ochi de peruzea”. Venirea ei în “berlină” este pândită de tânărul
“nerăbdător” care era pe atunci bunicul. Scenele de dragoste dintre cei doi se petrec în decor romantic, sub lună,
privind câmpia ca un lac și recitând poezii romantice. Eternitatea revelată de clipa unică a iubirii, desprinsă de
coordonatele temporale, este însă o iluzie (”Dar ei în clipa asta simțeau că-o sărămână…”) Lumea este supusă
timpului, acest fapt fiindu-le amintit îndrăgostiților prin dangătul clopotului din “turnul vechi din sat” – simbol al
destinului și al trecerii inexorabile a timpului, al succesiunii momentelor vieții.

Secvența a doua a textului suprinde povestea de iubire a nepotului care parcurge același ritual al
gesturilor esențiale ca în povestea bunicilor, în același décormdar într-un alt timp și cu alți protagoniști.
Distihurile 12 și 13 – fragment ce face trecerea de la o secvență la cealaltă – au o accentuată valoare de meditație
filosofică, marcată afectiv și axiomatic printr-o structură exclamativă: “Ce straniu lucru: vremea!”.
Pe opoziția “ieri” – “acuma”/“pe-atunci”- “azi” se construiește simetria complementară a poeziei,
marcând repetabilitatea existenței umane, continuitatea generațiilor (”Ca ieri sosi bunica…și vii acuma tu;/ Pe
urmele berlinei trăsura ta stătu...”). Se trece de la un registru obiectiv la unul subiectiv prin implicarea eului liric
(”Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram/ Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.”). Iubita,
creionată în aceleași linii diafane, subțire ca bunica, zâmbitoare și cu ochi de ametist, își întâlnește partenerul în
același decor, dar ceea ce s-a schimbat este sensibilitatea poetică, poemele rostite șoptit fiind ale autorilor
simboliști.
Ultima secvență a textului este un epilog al ambelor povești de dragoste, constituindu-se și ca laitmotiv
al poeziei (”Și cum ședeam….departe, un clopot a sunat […]/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat...”).
Sunetul clopotului din turnul vechi revine ca un avertisment al trecerii timpului, punctând momentele de
referință ale existenței umane (nunta și moartea). “Turnul vechi din sat” este un element al permanenței, în
antiteză cu perisabilitatea omului. Chiar dacă în forme noi, viața își urmează ciclul său. Continuitatea este
asigurată, în plan universal, prin rotirea neîncetată a generațiilor. Timpul bunicilor s-a scurs în timpul nepoților.
Legătura dintre trecut și prezent este marcată și în plan stilistic de alunecarea treptată a timpurilor
verbale dinspre trecut spre prezent, de la perfectul simplu – folosit ca distanțare fermă de momentul trăirii
(”zăbreliră”, ”îmbătrâniră”), la imperfect – ca timp al evocării și al duratei (”erau”, ”simțeau”), până la prezentul
cu valoarea temporală care eternizează clipa în amintire (”…și vii acuma tu”,”Subțire calcinisipul”).

5. Elemente de prozodie

Poezia este organizată în versuri cu rimă perfectă, împerecheată, cu măsura de 13 silabe în distihși de 14
silabe în monostihul concluziv. Muzicalitatea elegiacă, mediativă a celor nouăsprezece distihuri și a versului
liber ale poemului, este dată de măsura versurilor (treisprezece – paisprezece silabe), ritmul iambic, duios, care
potențează confesiunea instanței lirice și rima împerecheată. De asemenea, sunt prezentate elemente cu tentă
arhaică și regionalisme („poetri”, „haiduc”, „aci”, „berlina”, „crinolină”, „aievea”).

6. Concluzie

În concluzie, poezia "Aci sosi pe vremuri" aparţine tradiționalismului, ilustrând tema trecerii ireversibile
a timpului într-un pastel psihologic caracterizat de lirism de tip clasic, armonios prin muzicalitate și senin ca
viziune și prin nostalgia patriarhalității. Opera lui Pillat păstrează o viziune senin-melancolică asupra vieții.
Chiar dacă este străbătură de tristețea trecerii ireversibile a timpului, impresionează prin cadrul natural și prin
încrederea în destinul repetabil al iubirii.