Alexandra şi farfuriile neastâmpărate

Fără niciun cuvânt, Alexandra se uită la farfuria spartă de pe covor, ochişorii mărindu-i-se pe
măsură ce întreaga grozăvie a ceea ce tocmai se întâmplase începea să-şi facă loc în realitate. I se
spusese de zeci de ori că nu avea voie să se joace cu farfuriile. I se repetase zilnic acelaşi refren –
că avea suficiente jucării, că farfuriile se foloseau doar la masă, că Mami şi Tati aveau să se
supere dacă spărgea vreuna din ele.

I se spuseseră toate aceste lucruri. I se repetaseră. Şi ce făcuse?

Cu siguranţă, nu era vina ei că farfuriile erau interesante. Aveau atâtea floricele pe margine,
atâtea modele, atâtea forme, şi nici nu apucase să le vadă pe toate! Cine ştie câte modele magice
se ascundeau în dulap?

Încercase de mai multe opri să îi spună lui Mami că era curioasă, ca vroia să le vadă pentru că îi
plăceau floricelele, dar Mami niciodată nu avusese timp s-o asculte.

Nu ai voie, nu fă aia, nu fă ailaltă.

Astăzi aşteptase să plece Mami şi Tati apoi se furişase la dulap înainte să vină Bunica şi începuse
să scoată una câte una farfuriile magice şi să le pună pe masă. Uneori se oprea să admire câte una
mai specială, cu modele complicate pe margine. O ridica în lumină şi o rotea de jur împrejur
până se plictisea, după care o aşeza cuminte pe masă.

Farfuria care căzuse era frumoasă. Mai rău de atât, era veche, şi Alexandra ştia cât de mult ţinea
Mami la farfuriile vechi.

Nu era vina ei.

Era vina farfuriei. Ea îi sărise din mână, ea fusese neastâmpărată. Ea merita să fie certată.

Cu ochii în lacrimi, fetiţa se aplecă asupra cioburilor triste de pe covor şi începu să le adune, unul
câte unul, în jurul ei. Nici nu erau aşa multe, poate un meşter priceput ar fi ştiut să lipească
farfuria la loc.

Alexandra îşi permise un scurt moment de fericire în care cineva chiar ar fi putut pune la loc
toate cioburile sfărâmate de pe covor. Cioburile pe care nu se îndura încă să le arunce. Odată
ajunse în coşul de gunoi, sentinţa era finală – farfuria nu mai putea fi reparată, avea să ajungă la
tomberon şi Mami...
Mami avea să o certe. Mami avea să se supere şi să o lase singură.
Nu, nu, nu, nu. Nu era vina ei. În niciun caz...

Plângând de-a binelea, Alexandra se ridică de pe covor şi începu să arunce cioburile, unul câte
unul, la gunoi. Poate dacă avea timp să le arunce pe toate înainte să vină Mami, nimic rău n-avea
să se întâmple. Erau atâtea alte farfurii în dulap! Mami n-avea să observe nimic.

Ultimul ciob ateriză în coş cu un clinchet sonor şi Alexandra zâmbi printre lacrimi. Gata! Tot ce
mai avea de făcut acum era să ducă gunoiul şi să pună la loc farfuriile. Floare la ureche!

Zgomotul unei chei răsucite în uşă aproape îi opri respiraţia. Poate era Bunica?

„Mamaie?” îndrăzni ea cu o voce mică, ridicându-se pe vârfuri ca să vadă mai bine prin
ferestruica de la uşa ce separa bucătăria de hol.

„Nu, mami, eu sunt. Mi-am uitat telefonul acasă.” îi răspunse vocea Mamei.

Alexandra aruncă o privire rapidă spre masă. Nicio şansă să pună la loc farfuriile, iar din coşul
din spatele ei cioburile străluceau albe şi trădătoare. Cu o grimasă, se plasă strategic în dreptul
coşului. Era mai important ca Mami să nu vadă dezastrul decât faptul că se jucase cu farfuriile.

„Mamaie n-a venit până la ora asta?” întrebă Mami intrând în bucătărie.

„Aaaa, nu,” răspunse Alexandra. Îşi putea auzi inima bubuind în urechi şi se întrebă dacă şi
Mami putea s-o audă. Acum avea să se întâmple. În orice moment, Mami avea să înceapă să
strige la ea. Să se supere. Să o lase singură.

„Ce-ai făcut cu farfuriile astea?” întrebă Mami.

„Le-am găsit pe masă şi m-am uitat la ele puţin,” minţi Alexandra, greutatea cioburilor din
spatele ei devenind aproape de nesuportat. Strâmbându-se ca să nu înceapă să plângă, îndrăzni să
arunce o privire spre Mami. Şi, ce să vezi?

Acolo unde se aşteptase să vadă furie era doar un zâmbet obosit, blând şi fără mustrare. Pe
Alexandra o bufni plânsul. Nu avea niciun drept să fie tratată cu blândeţe, nu când spărsese
farfuriile vechi ale Mamei. Nu acum.

Ea trebuia să fie copilul perfect.

„Am făcut o prostie.”

Cuvintele ieşiră aproape fără voia ei, arzându-i pieptul.

„Ştiu că ai spart una din ele,” zise Mami şi se aplecă spre ea. Mâna caldă a Mamei poposi pe
părul fetiţei într-o mângâiere.

„Am crezut că o să te superi pe mine,” murmură Alexandra, lacrimile pe care şi le reţinuse până
atunci începând să curgă libere pe obrăjori.

„Pentru o farfurie?” se miră Mama. „Dă-o încolo de farfurie, cumpărăm alta!”

„Dar... Dar asta era una veche.”

„Cu atât mai mult trebuia înlocuită.”

Mami se aplecă asupra Alexandrei şi o luă-n braţe. Fetiţa închise ochii, cuibărindu-se în căldura
şi siguranţa pieptului ei şi trase în piept parfumul de levănţică al Mamei.

„Acum o să trebuie să plec la serviciu, dar hai să facem aşa... Diseară când vin de la muncă,
promit că-ţi arăt eu toate farfuriile din dulap.”

Alexandra aprobă din cap în tăcere şi îi dădu Mamei un pupic pe obraz.

Era în siguranţă.

Totul era bine acum.