Un semnal de alarmă

Pentru a elimina de la început orice dubiu (apreciaţi limbajul avocăţesc care a devenit aproape o a doua
natură!) declar cu mândrie că sunt nefumătoare. Nu am devenit (sau mai bine spus, rămas) o nefumătoare
din convingere, deşi admit că vreau să trăiesc o viaţă lungă, să îmi păstrez tinereţea cât mai mult timp
posibil şi să miros a săpun şi parfum. Am decis să nu mă apuc de fumat după mai multe tentative eşuate
de a descoperi ce anume găsesc fumătorii atât de fascinant la inhalarea autoimpusă de fum.

Astfel, prima dată când am încercat să fumez eram în anul I de facultate, aveam enorm de mult de învăţat
şi extrem de puţin timp, motiv pentru care stresul meu atinsese cote maxime. Am încercat mai înainte cu
un distonocalm, apoi cu o jumătate de păhărel (atenţie, păhărel, nu halbă, că aveam de învăţat!) de vin,
dar nimic nu părea să ajute. Rămasă eu în criză de inspiraţie şi cu mai multe pagini de învăţat decât ar fi
trebuit să pot citi într-o zi, am desfăcut pachetul de ţigări pe care îl primisem de acasă pentru a-l da mai
departe în caz de nevoie.

Am mers pe balcon, am aprins ţigara şi am început să fumez... sau cel puţin asta am crezut că fac. În fapt,
am reuşit să pufăi de câteva ori, mi s-a făcut greaţă şi am alergat la baie să mă spăl pe dinţi. De patru ori
la rând. Al naiba de gust de tutun, era precum fixativul de la Taft („Londra. Ploaie. Coafura rezistă”).
Chiar îi puteam face reclamă. „Colgate. Cu mentă. Tutunul rezistă.”

Am aruncat restul pachetului şi următoarea mea interacţiune cu ţigara a avut loc trei ani mai târziu, la un
club. Nu am avut niciodată vreo dorinţă de a merge cu turma sau de a-mi orienta gândirea pentru a se
potrivi mai bine cu cea colectivă, dar de acea dată s-a întâmplat să mi se pară „ cool” să fumez. În apărarea
mea, eram tânără, nu foarte obişnuită cu cluburile şi simţeam că nu mă integrez deloc în peisaj.
Sentimentul acesta în legătură cu cluburile a rămas până în ziua de azi, dar cel puţin acum nu mai am o
problemă cu el – dacă nu mă simt în largul meu undeva, există o mare probabilitate să nu fiu unde
trebuie...

Revenind la fumat, a doua oară cred că am reuşit să pufăi o ţigară întreagă înainte să îmi vină rău şi să mă
întreb ce m-a apucat de am făcut ceva atât de greţos.

În anii care au urmat au mai existat vreo două tentative, ambele după ce am avut de rezolvat ceva
probleme la Baroul Bucureşti. Aţi avut vreodată de-a face cu funcţionarii de acolo? Dacă da, cu siguranţă
mă înţelegeţi. Nu cred ca există vreo ocazie în care să fi intrat la Barou cu indiferent ce problemă şi să fi
ieşit cu ea rezolvată.

Ultima mea întâlnire cu ţigările a avut loc acum trei ani, când am pufăit vreo 10 ţigări în decursul a trei
luni (exces maxim din partea mea!). Nereuşind să găsesc nicio explicaţie logică pentru fumat şi nicio
motivaţie să continui, am încetat pur şi simplu.

Acum, pe deplin în cunoştinţă de cauză (adică, după ce am încercat plăcerea fumatului şi am descoperit că
nu este nicio plăcere!) am realizat că nu îi voi înţelege niciodată pe fumători. Astfel, ce anume este
fumatul şi care sunt beneficiile ţigărilor? Păi, să vedem...

1. Mirosul acru şi afumat al hainelor, părului şi pielii. De multe ori, atunci când stau împreună
cu prietenii într-un bar afumat, nici nu realizez cât de rău put.
 Ca să vă ofer un pont, cel mai bine se observă atunci când stai într-un loc aerisit şi curat (eventual
în propria casă) şi primeşti vizita unui prieten care a trecut pe la bar înainte să ajungă la tine.
Există toalete publice care au un miros mai plăcut decât amicul în cauză...

2. Îmbătrânirea tenului şi îngălbenirea dinţilor. Ştiu că îmbătrânim cu toţii, că frumuseţea nu

este eternă şi că oricum nu contează cum arăţi, important este ce ai în suflet şi tot restul. Totuşi,
de ce ai vrea să arăţi ca o babă la 30 de ani, când poţi ajunge acolo după 60, pe cale naturală?

Dacă nu mă credeţi, iată şi un articol care evidenţiază mai clar şi cu mai multe argumente decât
mine acest efect al fumatului:

http://www.webmd.com/smoking-cessation/news/20090206/smokers-have-rapid-aging-defect

În loc să ne bucurăm că nu ne-am născut cu sindromul Werner, de care probabil o mulţime de

persoane afectate ar dori să se vindece, fumăm în mod voluntar până ajungem să trăim aceleaşi
efecte... Serios, chiar ne urăm atât de mult pe noi înşine încât nu ne putem bucura că ne-am născut
sănătoşi?

3. Dependenţă. Poate mă veţi contrazice, dar ideea de dependenţă este pentru mine egală cu ideea
de slăbiciune. Atunci când ajungem dependenţi de ceva exterior nouă renunţăm la controlul
voluntar asupra propriilor noastre acţiuni şi ne lăsăm dominaţi de acel ceva. În cazul de faţă, de
nicotină. Mai mult, de câte ori ne propunem să renunţăm la tutun şi o luăm de la capăt ne simţim
mai slabi, mai lipsiţi de voinţă, şi ne folosim de scuze penibile precum: „Nu am putut să rezist
pentru că am avut o perioadă foarte stresantă”. Sau, preferata mea. „Nu sunt dependent, aş putea
renunţa mâine, dar de ce sa o fac?”

De fapt, realitatea este că dă dependenţă. Iar dependenţa este o slăbiciune, este un mod constant
de a ne aminti că nu suntem în stare să ne stăpânim impulsurile şi emoţiile fără a îmbogăţi
producătorii de ţigări. Cu ce suntem mai buni decât consumatorii de droguri? La ei cel puţin
renunţarea poate avea efecte cu adevărat spectaculoase, uneori chiar fatale...

Trebuie să spun că unul dintre motivele pentru care l-am respectat enorm pe bunicul meu, fost
colonel în armată cu o voinţă de fier, a fost modul în care a renunţat la ţigări. Pe la vreo 35 de ani,
după vreo 15 ani de fumat, a decis să se lase. De a doua zi nu a mai fumat nici măcar o ţigară
până în ziua în care a murit, la respectabila vârstă de 86 de ani.

4. Îmbolnăvirea sistemului digestiv. Începând cu dantura şi terminând cu efectele asupra

stomacului şi creşterea riscului de diabet, tutunul poate fi o adevărată „binecuvântare” dacă ceea
ce vă doriţi este să vă cauzaţi singuri o boală. Până la urmă, de ce să aşteptăm să ne omoare
poluarea cauzată de alţii, mai bine luăm problema în propriile mâini şi ne îmbolnăvim singuri.
Cel puţin în felul acesta, atunci când ne vom face injecţia zilnică cu insulină, vom avea mândria
că nu am consumat dulciuri!

5. Respiraţia urât mirositoare. Huh, acesta este motivul pentru care nu suport să văd fumători
sărutându-se...
6. Cancer. Aţi avut vreodată motiv să credeţi că aţi avea vreun cancer? Aţi vizitat vreodată secţia de
oncologie de la Spitalul Fundeni? La 18 ani le-am făcut pe amândouă. Vă asigur că este o
experienţă absolut terifiantă. Incertitudinea pe care o ai asupra viitorului tău, analizele pe care le
faci, aşteptarea rezultatelor care îţi pot schimba viaţa pentru totdeauna... Eu am fost atunci un caz
fericit, dar nu înseamnă că experienţa nu m-a marcat. Erau atâţia oameni acolo care nu avuseseră
norocul meu, atâţia oameni care aşteptau resemnaţi pe la uşi!

Sincer, se merită să renunţaţi la viitor pentru ţigară? Se merită să nu vă vedeţi copiii crescând?
Veţi fi OK cu alegerile făcute dacă veţi ajunge să le suportaţi efectele? Veţi putea zice cu inima
uşoară „s-a meritat să-mi las copilul orfan pentru plăcerea de a-mi fuma viaţa?”

7. Exemplul negativ dat copiilor noştri. Am lăsat efectul meu preferat la final tocmai pentru că
este cel mai perfid si cel mai neplăcut.

Chiar dacă aş putea înţelege de ce nu suntem capabili să luptăm pentru sănătatea proprie (deşi în
momentul de faţă îmi depăşeşte puterea de înţelegere!), acesta este exemplul pe care vrem să îl
oferim copiilor noştri? Aceasta este atmosfera în care vrem să îi creştem? Ca părinţi, cred ca ar
trebui să fim în stare să oferim copiilor noştri cât mai multe şanse la o un viitor luminos. Cu ce
autoritate vom interzice unui copil să fumeze atunci când acesta este exemplul pe care i-l oferim?

Cred ca dacă în liceu ne puteam găsi scuze, o dată cu trecerea la o viaţă adultă este momentul să
ne responsabilizăm. Iar unul dintre aspectele responsabilizării este să devenim conştienţi de
efectele pe care viciile noastre le au asupra viitorului nostru şi al copiilor noştri. Nu este suficient
să punem fotografii cu copii pe Facebook de la vârsta de zero ani până la facultate, nu aşa
dovedim că ţinem la ei. Ne putem dovedi iubirea devenind mai buni pentru ei, devenind exemplul
pe care merită să-l urmeze.