Puterea anime-urilor

Când mă gândesc la anime, primul lucru care îmi vine în minte este modul în care toată familia
mea se aduna în fiecare seară în faţa televizorului pentru a urmări un nou episod din Sandy Bell.
De la copii la părinţi, toată lumea era atrasă de acest nou tip de creaţie aflată undeva la graniţa
dintre desen animat şi serial în toată regula. Subiectele abordate depăşeau de multe ori lumea
copilăriei şi abordau subiecte complexe, precum adopţia şi căutarea sinelui, urmărind evoluţia
spirituală şi umană a personajelor văzută prin prisma diverselor obstacole şi provocări pe care le
aveau de depăşit.

Privind în urmă, cred că ceea ce am văzut special la anime-uri era tocmai modul în care ne
puteam regăsi în diferite personaje şi faptul că puteam parcurge împreună cu ele drumul care
avea într-un final sa le modeleze caracterele. Şi de la toate aveam câte ceva de învățat, câte o
lecţie de primit.

De la Sandy Bell am învățat că oricât de dificil ar fi drumul, oricât de improbabilă ar fi reuşita,

niciodată nu trebuie să-ţi pierzi optimismul şi speranţa. Ţestoasele Ninja mi-au arătat că a fi
diferit nu este întotdeauna un dezavantaj, iar neîncrederea celor din jur faţă de aparenţe se poate
transforma, încet şi cu răbdare, în respect.

Şi totuşi, anime-ul care mi-a marcat adolescenţa - şi nu exagerez când spun asta - a fost „Rose of
Versailles”. Mai puţin popular la noi, în principal pentru că nu a fost difuzat în română, am avut
norocul să îl urmăresc iniţial pe unul dintre canalele nemţeşti. RTL 2, dacă nu mă înşeală
memoria. Anime-ul era atât de bun, încât mi-a trezit interesul în ciuda lipsei oricăror cunoştinţe
de limbă germană. Şi cum ar fi putut să n-o facă? Era vorba de o fată care lupta cu sabia în
perioada Revoluţiei Franceze! Era o poveste despre curaj, iubire, sacrificiu şi, într-un final,
moarte. L-am urmărit zilnic cu sufletul la gură şi am vărsat lacrimi de crocodil când s-a terminat.

Ulterior, l-am revăzut de trei ori pe Italia 1 şi ultima dată l-am înregistrat pe casete audio. Din
nefericire, nu aveam video recorder, dar ştiam deja ce se întâmplă în fiecare scenă, prin urmare
m-am rezumat la traducerea celor 40 de episoade. Sigur, nu ştiam nici italiană, DAR spre
deosebire de germană, italiana putea fi tradusă cu ajutorul dicţionarului.

Prin urmare, pot spune cu mândrie că datorită anime-urilor am învăţat primele mele noţiuni de
italiană... Timp de câteva luni de zile am lucrat asiduu la acest proiect. Am tradus fiecare frază
cuvinţel cu cuvinţel şi apoi am scris fiecare episod pe un caiet, cu tot cu descrierea scenelor şi a
personajelor. A fost primul semn timid că pasiunea vieţii mele avea să fie scrisul, dar nu am ştiut
să îl interpretez. A mai trebuit să treacă ceva vreme, ani chiar, pentru a înţelege că indiferent ce
altceva voi face în viaţă, scrisul va fi prima şi poate unica mea pasiune.
Revenind la „Rose of Versailles”, cred că îi datorez cea mai neobişnuită colecţie de „învăţături”.
În primul rând, după cum deja am menţionat, mai de voie mai de nevoie am învăţat ceva italiană.
Ce-i drept în anii care au urmat am uitat mare parte, dar mi-a ajutat mult ulterior, când m-am
angajat la un birou italian de avocatură.

În al doilea rând, am învăţat mai multă istorie franceză decât în toţi anii de studiu. De ce? Pentru
că acţiunea anime-ului avea loc în perioada Revoluţiei şi m-a interesat. Mi-am cumpărat cărţi
despre epocă, am citit corespondenţă, memorii şi cercetări. O dată cu facultatea, am fost şi la
biblioteca universitară în căutare de informaţii – şi asta în condiţiile în care eu nu prea citesc cărţi
împrumutate. Într-un final, anul trecut am vizitat Parisul şi a fost fantastic să văd cu ochii mi
locurile despre care citisem atâtea sute de pagini.

Ştiţi totuşi ce m-a lăsat foarte perplexă? Cât adevăr istoric se regăsea în acest anime! Am văzut
filme vechi şi recente despre Marie Antoinette şi am citit numeroase romane. Niciunul nu a fost
atât de aproape de adevărul istoric precum „Rose of Versailles”! Sigur, au existat şi aici
numeroase exagerări (inclusiv personajul principal, care este în întregime ficţional), dar
evenimentele istorice în sine, chiar unele detalii, au fost efectiv preluate din istoria vremii.

În al treilea, şi ultimul rând, am învăţat că trebuie să lupt pentru ceea ce vreau, să îi apăr pe cei
mai slabi şi să am o opinie proprie, chiar dacă nu toţi din jur mă vor aproba. Am învăţat ce
înseamnă să ai personalitate proprie, distinctă de a celor din jur, şi ce înseamnă să te faci auzit în
mulţime. Am învăţat să îmi doresc mai mult şi să nu mă mulţumesc cu liniile trasate de alţii.

Au urmat nenumărate alte anime-uri şi toate mi-au adus ceva în plus. „Death Note” mi-a arătat
pericolele pe care le implică luarea justiţiei în mâinile proprii şi deţinerea unei puteri prea mari
asupra vieţilor altora. „Bleach!” m-a învăţat că nu există niciun obstacol pe care nu îl poţi depăşi,
atâta timp cât refuzi să te laşi înfrânt. „Inuyasha” vorbeşte despre puterea lucrului în echipă şi
despre importanţa stăpânirii demonilor interiori. „Naruto” a însemnat pentru mine un exemplu
perfect al puterii optimismului şi loialităţii, şi exemplele pot să continue. Într-un fel, anime-urile
au însemnat pentru mine mai mult decât filmele şi cu siguranţă au depăşit nivelul de „desene
animate”, după cum le numesc cu uşurinţă cei care nu au avut curiozitatea să urmărească
niciunul.