Colindătorii

de George Coşbuc

Cad fulgii mari încet zburând, Şi fără de suflare;

Şi-n casă arde focul, Sunt îngerii din cer veniţi

Iar noi pe lângă mama stând Cu Ler, oi Domnul mare!

De mult uitarăm jocul.

De mult şi patul ne-aştepta, Ei cântă nălţător şi rar

Dar cine să se culce? Cântări de biruinţă,

Rugată, mama repeta Apoi se-ntorc şi plâng amar

Cu glasul rar şi dulce De-a Iudei necredinţă,

De spini, de-ostaşi, şi c-a murit…

Cum sta pe paie-n frig Hristos Dar s-a deschis mormântul

În ieslea cea săracă, Şi El acum e-n cer suit

Şi boul cum sufla milos Şi judeca pământul.

Căldură ca să-i facă,

Drăguţ un miel cum i-au adus Şi până nu tăceau la prag,

Păstorii de la stână Noi nu vorbeam nici unul

Şi îngeri albi cântau pe sus Sărac ne-a fost, dar cald şi drag

Cu flori de măr în mână. În casă-ne Crăciunul.

Şi când târziu ne biruia

Şi-auzi! Răsar cântări acum, Pe vatra caldă somnul,

Frânturi dintr-o colindă, Prin vis vedeam tot flori de măr

Şi vin mereu, s-opresc în drum; Şi-n faşe mic pe Domnul.

S-aud acum în tindă

Noi stăm cu ochii pironiţi