NATAŞA (deschide uşile, privind în odăi.

Numai pe aceea care dă în camera lui Andrei n-o

deschide): Aici e Andrei. Să-l lăsăm să citească. Iartă-mă, Vasili Vasilici. Nu ştiam că eşti
aici. Nu sunt îmbrăcată.
SOLIONÎI: Mi-e totuna. La revedere! (Pleacă.)
NATAŞA: Fetiţo dragă, pari foarte obosită! (O sărută.) Ar fi bine să te culci mai devreme azi.
IRINA: Bobik doarme?
NATAŞA: Da, dar cam agitat. Aproo, drăguţă, voiam să-ţi spun ceva. Vezi, aşa se întîmplă
mai întotdeauna, ba eu cu treaba, ba tu nu eşti acasă... Ştii, odaia lui Bobik mi se pare cam
umedă şi rece. A ta ar fi tocmai bună pentru copil. Scumpa mea, ce-ar fi dacă te-ai muta
deocamdată la Olia?
IRINA (nu înţelege): Unde?
(Se aude o troică cu clopoţei care se opreşte în faţa casei.)
NATAŞA: O să stai deocamdată cu Olia într-o odaie, şi pe Bobik îl mut la tine. E atît de
drăgălaş, mititelul! Azi îi spuneam: „Bobik, tu eşti al meu, al meu!" Şi să fi văzut cum mă
privea cu ochişorii lui. (Se aude soneria.) Trebuie să fie Olga. Ce tîrziu vine!
(Intră jupîneasa, care şopteşte ceva la urechea Nataşei.)
NATAŞA: Protopopov? Ce om caraghios! A venit să mă poftească la o plimbare cu troica...
(Râde.) Ce curioşi mai sînt şi bărbaţii ăştia! (Soneria.) Cine-o fi venit? Mă duc să mă plimb
un sfert de oră... (Către jupîneasa.) Spune-i că vin numaidecât. (Soneria.) Iar sună... probabil
că-i Olga. (Pleacă.)