SPATIUL MIORITIC – “TRILOGIA CULTURII” DE LUCIAN 

BLAGA

„ În cadrul problematicii pe care o expunem, ne-am pus nu o dată întrebarea dacă nu s-ar putea
găsi sau construi, ipotetic un spaţiu-matrice, sau un orizont spaţial inconştient, ca substrat
spiritual al creaţiilor anonime ale culturii populare româneşti. Subiectul merită riscul oricăror
eforturi. Ne surâde găsirea unei chei de aur cu care se pot deschide multe din porţile entităţii
româneşti. Dar poate nu e necesar să se restrângă cercetarea exclusiv asupra culturii populare
româneşti. Spaţiul-matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea să fie un pervaz, până la
un punct comun unui grup întreg de popoare, bunăoară popoarelor balcanice. Fireşte că pe noi ne
interesează aci fenomenul românesc. Deocamdată trebuie să facem abstracţie de toţi vecinii, şi
mai ales de problema, în ce măsură aceşti vecini au fost contaminaţi de duhul spaţiului nostru.

Cântecul, ca artă care tălmăceşte cel mai bine adâncurile inconştientului, revelează şi ceea ce ne-
am învoit mai înainte să numim „orizont spaţial al inconştientului”. În ordinea de idei ce ne-o
impunem, „doinei” îi revine desigur o semnificaţie care n-a fost încă niciodată sublimată în toată
importanţa ei. În adevăr, doina, cu rezonanţele ei, ni se înfăţişează ca un produs de-o transparenţa
desăvârşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice, sau al unui orizont spaţial cu totul
aparte. Într-o primă aproximaţie am adus doina în legătură cu „plaiul”, aşa cum cântecul rusesc a
fost adus în legătură cu „stepa”. Să facem un pas înainte. Să adâncim problema şi perspectivele
potrivit teoriei noastre despre orizonturile inconştientului. Orizontul spaţial al inconştientului e
înzestrat cu accente sufleteşti care lipsesc peisajului ca atare. Fără îndoială că şi în doină găsim
un asemenea orizont părtaş la accente sufleteşti: se exprimă în ea melancolia, nici prea grea, nici
prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi
şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va
mai avea de trecut încă un deal şi încă un deal; sau duioşia unui suflet care circulă sub zodiile
unui destin ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat,
monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simte organic şi inseparabil solidar sufletul
nostru inconştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac
din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet
românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ
înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire
paradisiacă:

Pe-un picior de plai,

pe-o gură de rai

Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale
unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu cuvinte, se
desprinde din linia interioară a doinei, din rezonanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa
şi din atmosfera şi din duhul baladelor noastre. Acest orizont, indefinit ondulat, se desprinde
însă, ceea ce e mult mai important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment care are un
fel de supremaţie asupra sufletului individual, etnic sau supraetnic. Destinul aci nu e simţit nici
ca o bolta apăsătoare până la disperare, nici ca un cerc din care nu e scăpare, dar destinul nu e
nici înfruntat cu acea încredere nemărginită în propriile puteri şi posibilităţi de expansiune, care
aşa de uşor duce la tragicul hybris. Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu
indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, se descinde din plai, culminează pe
plai şi sfârşeşte pe plai. Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul românesc, e parcă şi
el structurat de orizontul spaţial, înalt, şi indefinit ondulat. De fapt orizontul spaţial al
inconştientului şi sentimentul destinului le socotim aspecte ale unui complex organic, sau
elemente care, din momentul nunţii lor, fac împreună un elastic, dar în fond inalterabil, de cristal.
Admiţând că sufletul popular românesc posedă un spaţiu-matrice deplin cristalizat, va trebui să
presupunem că românul trăieşte, inconştient, pe „plai”, sau mai precis în spaţiul mioritic, chiar şi
atunci când de fapt şi pe planul sensibilităţii conştiente trăieşte de sute de ani pe bărăgane.
Şesurile româneşti sunt pline de nostalgia plaiului. Şi de vreme ce omul de la şes nu poate avea
în preajmă acest plai, sufletul îşi creează pe altă cale atmosfera acestuia: cântecul îi ţine loc de
plai.”