Rătăcitori şi neajutoraţi

câini fără vârstă, nume şi dreptate,

fiţi întru totul binecuvântaţi,
voi, ce dormiţi pe dale îngheţate.

Voi, care puneţi semn de carte trist

atâtor nopţi şi zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobeşte ochii unei vechi ursite.

Veniţi la uşa mea, arareori,

cu pieptul rupt şi însetat de milă,
stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori,
firave monumente de argilă.

Iar eu mă rog să fie cer de mai,

să nu mai tremuraţi în epidaur,
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preţ ca sculele de aur,

Copii ai foamei, câini ai nimănui,

ce cruciadă veşnică vă cheamă?
Ne-aţineţi calea când suntem sătui,
când nu mai vrem să ştim de nici o dramă.

Şi cum vă bucuraţi din răsputeri

la gestul cel mai mic de mângâiere,
aţi şi uitat sudalmele de ieri,
făgaşe moarte prind din nou putere.

Dar o minune ţine cât un crin,

rămîneţi iar mai singuri ca-nainte
şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin,
şi-un foc de oase joacă pe morminte.

Păziţi cu îndîrjire de eroi

pe vetre vechi ruinele şi lemnul,
stăpânii s-au mutat în case noi,
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul.

Şi ca un duh al locului natal

voi bântuiţi prin vaste şantiere,
progresul nu-i deloc sentimental,
neputincioasă, spiţa voastră piere.

Şi cât de blânzi şi de încrezători

voi lingeţi mâna ce vă dă otravă,
cu vintre sfârtecate de sudori
daţi singuri piept cu taina cea grozavă.

Noi n-avem timp, suntem şi-aşa destui,

tragismul nostru poate că-i mai mare,
un egoism atroce face pui,
albeşte Valea Plângerii de sare.

Copii ai foamei, câini ai nimănui

la ce icoane să vă cer iertare?