Pe urmele copilăriei...

în epica lui Marin Preda

Prof. Mirela Măldăeanu -

Școala Gimnazială ,,Mihai
Viteazul”- Alexandria
Prof. Lăcrămioara Tăiatu -
Școala Gimnazială Băbăița
Prof. Mirela Măldăeanu -
Școala Gimnazială ,,Mihai
Viteazul”- Alexandria
Prof. Lăcrămioara Tăiatu -
Școala Gimnazială Băbăița
Prof. Mirela Măldăeanu -
Școala Gimnazială ,,Mihai
Viteazul”- Alexandria
Prof. Lăcrămioara Tăiatu -
Școala Gimnazială Băbăița
Prof. Mirela Măldăeanu - Școala Gimnazială ,,Mihai Viteazul”- Alexandria
Prof. Lăcrămioara Tăiatu - Școala Gimnazială Băbăița

Copilăria are o însemnătate deosebită pentru fiecare fiinţă, căci ea constituie mlădiţa pe
care se altoiesc celelalte date fundamental-ciclice, în speţă erosul şi thanatosul. Prizonieri ai
noianului de griji în care ne scăldăm, toţi rostim la ceas de noapte sau în „lumina eternă a zilei
de vară” un limpede şi sincer eminescian „Unde eşti copilărie, cu pădurea ta, cu tot? ”
Copilăria se iveşte încet din paginile prediste şi vine a elucida o perioadă marcantă
pentru fiinţa umană. Ea se desfăşoară sub semnul ruralităţii, o ruralitate adesea cruntă şi
nedreaptă pentru existenţa unor fiinţe care sunt nevoite să muncească asemeni adulţilor:
tatălui şi mamei.
„Marele singuratic” înglobează secvenţe şi reminiscenţe ale copilăriei. De pildă, mersul
lui Niculae în urma inginerului său bătrân îi declanşează imagini din copilărie despre tatăl său:
„şi în timp ce mergea în urma inginerului bătrân îşi aducea aminte că tot aşa mergea, copil
fiind, în urma tatălui său prin grâu, sau prin porumb unde întâlnea floarea-soarelui, prin
cânepă sau prin vie... ”. Pe atunci nu iubea mirosul spicului dat în pârg, „nici bâzâitul
albinelor venite de la mari depărtări să se vâre prin florile galbene de dovleac, nici
zburătăcitul pitpalacului, care îl scotea din sărite dimineaţa când se trezea din somn”.
Niculae dorea nespus să scape de această lume în care oile în frunte cu Bisisica îl
necăjeau în fiecare vară, iar săpatul i se părea un chin. Singura mângâiere era mama, care îl
ajutase o vreme să meargă la şcoală.
Niculae îi relatează Siminei în lungile lor confesiuni o scenă din trecut care implică tot
„prezenţa” tatălui: roşiile „Când eram mic, zise Niculae, mă uitam la tata cum le mânca
muşcând din ele. Mie nu-mi plăceau, tot ce era gras sau moale nu mi-a plăcut niciodată... Până
să deosebesc eu din punctul ăsta de vedere, jumara albă de porc, de roşie, au trecut mulţi ani”.
Simina îi oferă şi ea lui Niculae un episod desprins din copilăria sa, din prima zi de
şcoală, în care pedepsită fiind de învăţătoare să stea la colţ, lua cu degetul lacrimile de pe
obraz şi scria pe perete verbe franţuzeşti. Ba mai mult, Siminica ( aşa o alinta bunicul ei)
nimereşte să stea cot la cot cu o ţigancă.
La fel se întâmplă şi cu lingurile –: „ Uneori, explică el cu mâna întinsă, n-aveam
lingură la masă şi mama îmi spunea : « Nu e nimic, te amâi şi tu cu Ilinca.» adică cu soră-
mea.” – secvenţă provocată de faptul că Simina avea în casă doar un pahar.
Simţ fin de artist, Simina observă că Niculae îşi iubeşte mult părinţii, chiar dacă tatăl i-a
pricinuit o rană adâncă, limitându-i orizonturile prin refuzul de a-l da la şcoală : „Ţi mult la
părinţii tăi, spuse ea, am observat de anul trecut. Îi pomeneşti mereu”.
Deşi a vrut să scape de această lume oarecum potrivnică pentru un ins care-şi căuta eul,
ea îi oferea şi o linişte desăvârşită prin răsăriturile de soare pe care le iubea. Ajuns la
maturitate, Niculae mărturiseşte că apusurile sunt singurele care-i mai plac din acea lume:
„ – Vrei să vezi cum răsare soarele? zise ea.
– Nu, răspunse Niculae. Mie îmi plac numai apusurile. Am văzut în copilăria mea atâtea
răsărituri că ....”.
 Amintirea tatălui revine stăruitor în sufletul copilului de odinioară. Episoadele în care
tatăl îi trezea dimineaţa să meargă la câmp stau şi acum sub semnul ruralităţii. Deşi a vrut să
se sustragă vieţii satului, legăturile dintre el şi familie sunt încă strânse, dovadă şi nostalgia cu
care povesteşte despre acest univers : „ Oriunde am fi fost, cu sapa sau cu secerea în mână, la
auzul glasului tatei: gata, toată lumea la căruţă, lăsam spicele sau firele de porumb acolo unde
erau, legam cei câţiva snopi care mai rămăseseră, îi puneam în clăi şi o luam pe mirişte spre
capul locului. Ce mult îmi plăcea mie atunci! Şi fraţii mei numeroşi şi câinele şi căruţa care se
aurea la lumina asfinţitului”.
Până şi caii ascultau de chemarea tatălui care trona peste rosturile familiale:„ Poţi să-ţi
dai seama? Ce inteligenţi erau caii! Când ne vedeau, cu toate că ei ar fi stat mereu pe câmp să
pască, aşa împiedicaţi cum erau, începeau să vină şi ei spre căruţă, cu boturile întinse, cu
urechile înainte, nechezând aşa încet, parcă ar fi spus: « Şi noi! Şi noi mergem acasă! »
Bineînţeles! Fără ei nici nu se putea! Cine să fi dus căruţa şi grapele şi tot cu ce veneam
pentru o zi întreagă, haine rogojină, unelte mai mici...”.
Rogojina era o altă „chestie” ce-l amuza pe Niculae. Moromete nu a vrut niciodată să
facă rost de un coviltir şi adesea îi prindea ploaia pe câmp şi erau nevoiţi să se strângă toţi în
căruţă şi să se adăpostescă sub rogojină.
Marele singuratic îşi aduce aminte şi de primii pantaloni pe care-i cumpărase de la
Bucureşti : „ Primii mei pantaloni cu nasturi, continuă Niculae chicotind ( fiindcă până atunci
ne făcea pantaloni Iangă, prietenul lui tata, şi ca să iasă mai ieftini nu le făcea nici chioturi,
nici nasturi, trebuia să-i petreci uite aşa unul peste altul, şi pe deasupra să te legi cu curea), mi
i-am cumpărat foarte târziu, m-a trimis tata la Bucureşti pe la frati-meu şi mi-a dat şi nişte
bani pentru mine, bineînţeles că n-am intrat în vreun magazin, ci m-am dus direct la Taica
Lazăr (...) « Domnu! Am un costum de haine special pentru dumneata”].
Cele mai plăcute clipe pentru copilul Niculae rămâneau orele de odihnă dintre sapă şi
seceriş când nu ştia unde să se tolănească . Atunci fericirea îi inunda sufletul : „ Îmi bătea
inima unde să mă duc: să mă duc la vie, într-un loc unde îmi plăcea mie să stau? Să mă duc cu
frati-meu cu caii pe la lot, unde aveam pepeni şi puteam coace porumb? Sau să mă duc în
grădină cu un teanc de romane-foileton, să urmăresc mai departe aventurile «cavalerilor
nopţii»? Oriunde m-aş fi dus, mă întorceam la un moment dat cu faţa să văd asfinţitul”].
De asemenea, un album de Tonitza răsfoit îi produce lui Niculae „ revelaţia” întregului
spectacol al norilor pe care îl trăia cu blândeţe, cuprins de vraja lor la vârsta frumoasei
copilării :„ Nori fioroşi, dar fără nimic periculos în ei, năvăleau câteodată asupra soarelui din
toate părţile, fără să-l împiedice însă să strălucească la buza câmpiei. Alteori erau îndepărtaţi
şi subţiri şi veneau spre el blânzi şi parcă plini de nostalgie, şi atunci soarele îi colora în cele
mai ciudate culori, luminându-i în văpăi câteodată chiar mai puternice decât ale lui”.
Simina, în schimb n-a simţit mângâierea ploilor şi nici n-a admirat spectacolul
asfinţiturilor. Pentru ea copilăria însemna doar mersul la bunici, o vizită mai lungă sau mai
scurtă în care contacta vreo tenie. Pentru ea, un copil de la oraş, vaca „suna” nu „mugea”. „ În
copilărie însă, vezi, pe mine nu m-au bătut nici aceste ploi şi nici n-am fost vreodată trăznită
în vreo căruţă, cu toate că, câţiva ani, verile, am fost şi eu la ţară, la bunicul dinspre mamă.
Era undeva în Moldova. Mi-aduc aminte că odată a venit vaca de la câmp şi s-a oprit în drum
în dreptul porţii. Eram mică, mititică... Vaca a mugit o dată cu capul spre gard uitându-se
foarte agitată, spre fundul grădinii, unde era bunicul, şi i-am spus, ce era în mintea mea, să
vezi, în orice caz îi dădeam o veste importantă : „Tataie, tataie ! Ei, Siminico, ce e ? » Tataie,
sună vaca! » Nu cunoşteam cuvântul „a mugi” sau poate chiar credeam că acolo la poartă era
o sonerie, pe care vaca apăsase!? ”.
Simina ar fi vrut cu ardoare să pătrundă în acel univers rural, în această „lume cu cai
care vin cu gâturile întinse spre căruţa familiei care se pregăteşte de întoarcere acasă sub un
asfinţit scăldat în culori de foc” pe care Niculae voluntar sau involuntar a cutreierat-o,
dezlegându-i tainele.
Lui Niculae îi displăceau activităţile rurale: sapa, cositul „De când eram mic, explică
el, m-a enervat să duc sau să trag ceva cu palmele... Când dam cu sapa îmi venea să mor” pe
care era nevoit să la practice cot la cot cu fraţii săi.
Adversitatea mediului sătesc faţă de copilul Niculae e vizibilă încă din incipitul
romanului „Moromeţii”, când nevoile şi munca de orice fel pun stăpânire pe cei mici. Niculae
ne apare astfel ca un „înfrânt” al vieţii rurale: „Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo
doisprezece ani. Avea capul gol şi cămaşa de pe el ferfeniţă. Picioarele goale erau pline de
zgârieturi vechi cu urme de sânge închegat de praf”. Glasul pătrunzător al tatălui îl întâmpină
pe băiat şi îi porunceşte să vină în ajutorul mamei „– Treci la mă- ta şi vezi ce treabă are!
spuse iar Moromete, pornind încet spre grădină”.
Tot de o adversitate e vorba şi în episodul cu Bisisica, oaia buclucaşă care îl chinuie pe
Niculae. Şi poate că şi aceste neajunsuri constituie un imbold către dorinţa nestăvilită de a
merge la şcoală. El suferă cumplit din cauza animalului răzvrătitor, dovadă şi vorbele
maliţioase pe care i le aruncă: „Lovi-o-ar moartea de Bisisică! mormăi Niculae, apropiindu-se
de o oaie neagră şi cornută care se pitise într-un colţ şi aştepta nemişcată, ascultând parcă cele
ce se spuneau despre ea” sau „– Fire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâşni el şi ridicându-se cu
o sprinteneală uimitoare se repezi iar”. Scena continuă şi mai violent cu „ – Mânca-te-ar lupii
să te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi...”.
Mulsul oilor constituie un prim moment al lui Niculae de a negocia cu mama sa mersul
la şcoală. Negocierea se dovedeşte zadarnică, căci mama e măcinată de grijile cotidiene şi e
nepăsătoare la doleanţele propriului copil.
Vatică şi Irina sunt două fiinţe asemănătoare consăteanului lor, Niculae Moromete.
Vatică va prelua frâiele gospodăriei de la tatăl său Boţoghină. La numai zece ani băiatul se
obişnui să secere la insistenţele tatălui, iar sora lui Irina avu grijă de cai. Vatică se supuse fără
vreun dubiu şi „ambiţios rămase drept, simţind că e vorba să-i fie încercată puterea”.
Vatică o învăţă şi pe Irina să ţină secerea în mână, deşi nu avea mai mult de şapte ani. Lecţia
avu o finalitate plină de reuşite când Irina îşi continuă singură ritualul de tăiere a spicelor.
Marele singuratic îşi face un bilanţ al propriei vieţi şi conchide „am început să
îmbătrânesc, şi copilăria îndepărtată începe să renască...”.
„Copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile.”

Bibliografie‫׃‬
Drimba, Ovidiu, Istoria literaturii universale, vol.2, Editura Vestala, Bucureşti, 1998, apud
Lev Nicolaevici Tolstoi, Copilăria, Editura Univers, Bucureşti, 1980
Preda, Marin, Marele singuratic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981
Preda, Marin, Moromeţii, volumul I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981
Prof. Chiriloiu Daniela Florentina
 Marin Preda, Marele singuratic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 4
[1]