Motivul literar al reînnoirii sufletești capătă pregnanță pe contrastul

asocierii armonioase dintre simbolurile teologice: „vinul”,

„prescura”(însemne ale sângelui și trupului lui Dumnezeu) și imaginea
tainică a „cuminecării” femeii, ce prin simbioză sintetizează conceptul
comuniunii dintre om și divinatate, dintre sufletul muritor și spiritul
etern al Atotcreatorului. Motivul reînnoirii sufletești generează tabloul
purificării spirituale prin acceptarea și imbrățișăriea sinelui transfigurat
de căutarea și găsirea Mântuitorului în noi, in propria conștiință, în eul
lăuntric. Simbolul femeii completând acest portret al contopirii și
mântuirii cerești, Ea drept reflecție a Preasfintei Fecioare, întruchipează
eternul, smerenia, sacrificiul, iubirea necondiționată. Prin „femeie”,
Dumnezeu își edifică raportul dintre pământesc și ceresc, își realizează
idealul de procreare, sufletul perfect unificat în care Dumnezeu se
primește pe sine. Starea de spirit al eului liric dominând cu constantă
adorație ca formă elevată a temei despovărării și renașterii sufletești, el
în sine fiind înălțat de aripile mântuirii. Un alt text literar care valorifică
același motiv este „Tat twam asi” de Mihai Eminescu, identificat în
„Rugămu-ne-ndurărilor,/Luceafărului mărilor!/Din valul ce ne
bântuie/Înalţă-ne, ne mântuie!/ Privirea adorată/Asupră-ne coboară,/O,
maică prea curată/Şi pururea fecioară,/ Marie!”. În textul de referință,
motivul sintetizează legea identității și unității Sinelui Suprem. Această
smerenie duce la depășirea limitelor cunoașterii, Fecioara fiind o
reprezentare a conștiinței pure, care generează în lume binele,
cunoașterea adevărului, are un destin divin. Astfel, motivul reînnoirii
sufletești, în ambele texte poetice se exprimă ideea inălțarii prin
mântuire. În creștinism, ființa se sfințește, refăcut după sufletul și
asemănarea lui Dumnezeu, sufletul capătă o altă structură de lumină
devenind fiu al Luminii, al Învierii, al Împărăției.