Grecia Antica

GENEZA
Perioada arhaică a civilizaţiei greceşti este considerată a fi cuprinsă aproximativ între anii 659 î.e.n., când apare arta
statuară în marmură şi 480 î.e.n., dată la care acropola din Athena este prădată de perşi.
Templele și teatrele grecești reprezentau clădiri mărețe ale Greciei antice. Templele erau construite pe piloni, fiind
alcătuite din structuri rectangulare închise, cu acoperișuri joase, ce se sprijineau pe coloane. Teatrele erau
prevăzute cu locuri pentru șezut (gradene), amplasate circular și pe niveluri diferite (trepte). Arhitectura grecească a
moștenit numeroase elemente din culturi și timpuri diferite. Coloana dorică a apărut pentru prima dată pe teritoriul
Greciei antice îmbinând capitelul micenian cu o coloană verticală de formă conică, în stilul arhitectural al egiptenilor,
cu care grecii au avut legături strânse încă din sec. VII î.Hr. Coloana dorică a fost apoi înlocuită cu coloana ionică,
originară din Asia Mică. Prima coloană corintică se află în templul lui Apollo Epicurius din Bassae. Ea pornește de la
stilul ionic, însă reprezintă un capitel floral elaborat. Acest stil a devenit popular odată cu dezvoltarea civilizației
romane.

 Acropole (gr:"orașul de sus")

Apogeul arhitecturii monumentale grecești a fost atins prin realizarea templelor de pe Acropola Atenei, devenite
ulterior tezaur al întregii umanități.
Arhitectura greacă clasică se regăsește în numeroasele temple care s-au păstrat în coloniile grecești din
sudul Italiei și din Sicilia.
Printre construcțiile monumentale ale Greciei antice menționăm: Farul din Alexandria, Acropola din
Atena, Partenonul, Templul Atenei Nike, Erechteionul.

Ordinele clasice
Ordinele de arhitectură. Pentru greci arhitectura exprimă spiritul raţionalist al artei şi se adresează unor fiinţe
raţionale convingând prin ordine, echilibru şi armonie. Grecii au realizat construcţii simple cu linii clare,
simplitate ce se impune pentru că grecii au un simţ accentuat al ordinii. Construcţiile dau impresia de durabil,
calm, stabiltate şi de echilibru. Pentru realizarea acestor edificii, grecii au folosit matematica, calculând precis
raporturi dintre verticale şi orizontale, plin şi gol, structură şi decoraţie. Ca şi în sculptură, şi în arhitectură
există o armonie matematică între întreg şi părţile lui componente. Ordinele de arhitectură au fost inventate
de greci pentru pentru a stabili numrul, mărimea şi modul cum sunt dispuse coloanele în ansamblul
clădirii(mai ales în construcţia templelor). Ordinul exprimă aşezarea într-un raport armonios a platformei,
coloanei, antablamentului şi frontonului, raportându-se în permanenţă la dimensiunile omului. Sunt trei
ordine: doricul,ionicul, şi corinticul. Aceste ordine au apărut în perioade diferite, în locuri diferite şi au trăsături
diferite.
Ordinul doric a apărut în perioada arhaică şi s-a dezvoltat în Peloponez şi în sudul Italiei(Sicilia). Acesta exprimă
robusteţete, prin forme puternice, profile şi decoraţii sobre.
Ordinul ionic este al doilea ordin, în ordine cronologică apărut în perioada arhaică dezvoltându-se în coloniile
din Asia Mică şi în insulele din Marea Egee. Faţă de doric, ionicul este mai bogat decorat şi are proporţii mai
elegante.
Ordinul corintian apare la sfârşitul perioadei clasice, în Asia Mică, şi este caracterizat ca fiind o expresie a
bogăţiei decorative şi a eleganţei. El se aseamănă în mare parte cu ionicul, doar capitelul este mai înalt şi mai
decorat.
Corectii optice
Templul lui Apollon (550-530), ridicat pentru prima oară pe o krepidomă cu patru gradene,
amintind prin proporţiile sale de arhitectura dorică a Greciei Mari, deţine o compartimentare
care va fi preluată în perioada clasică şi beneficiază de un şir de „corecţii optice” pentru prima
oară însumate: contracţia unghiulară a intercolonamentelor, îngroşarea coloanelor de colţ şi
curbarea stylobatului.
Teatrul, construit pentru prezentarea spectacolelor sau a serbărilor în cinstea diverşilor zei. Este un loc public, în aer
liber. Acesta este construit pe panta naturală a unui deal, urmărind configuraţia terenului şi este format din: locul pentru
spectatori(tribune sau gradene din piatră) şi scări de circulaţie, avanscena şi scena(având altare de rugăciune şi spaţii
funcţionale pentru desfăşurarea spectacolelor. Vizibilitatea şi acustica erau foarte bune datorită pantei dar, pentru a se
auzi mai bine se folosea un sistem de amplificare a sunetului cu ajutorul unor vase de arame, de formă specială,
amplasate la baza gradenelor.
Odeonul este o construcţie de dimensiuni mici, în plan circular, folosită pentru desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a
audiţilor muzicale. Alte exemple pot fi:Teatrul lui Dionyso, Atena şi Teatrul din Epidaur, Teatrul din Efes, Teatrul din
Pergam şi Teatrul din Milet.
Odeonul este o construcţie de dimensiuni mici, în plan circular, folosită pentru desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a
audiţilor muzicale. Alte exemple pot fi:Teatrul lui Dionyso, Atena şi Teatrul din Epidaur, Teatrul din Efes, Teatrul din
Pergam şi Teatrul din Milet.

ARHITECTURA IMPERIALA ROMANA

Un element definitoriu al arhitecturii romane îl constituie forumul. Un spaţiu construit public
care, asemeni agorei greceşti, este spaţiul destinat dezbaterilor politice. El este asociat
templelor şi activităţilor comerciale.
Arhitectura este dominată de construcții masive și severe: catedrale, manăstiri,
castele, fortificații, realizate mai ales din piatră, cu ziduri groase, turnuri înalte și
ferestre înguste.Principalele caracteristici ale acestor construcții sunt bolta în semicerc
și forma de arc în plin centru a puținelor deschideri practicate în ziduri: ferestre,
portaluri și arcade.Bisericile cu planul în formă de cruce sunt greoaie, cu bolți, cupole
și coloane rotunde. Catedralele copleșesc prin monumentalitate și măreție .Iar pe
locurile înalte, greu accesibile s-au construit castele fortificate.
Dar poate monumentul cel mai răspândit al arhitecturii romane este reprezentat de băile
publice. Băile publice (terme) sunt prezente pe tot cuprinsul Imperiului roman, atât în oraşe,
cât şi în castrele armatei romane. Ele sunt constituite dintr-un şir de camere cu funcţii
specializate (o cameră pentru băi reci, alta pentru băi fierbinţi, una pentru exerciţii fizice etc.),
iar elementul constructiv cel mai interesant îl constituie sistemul de încălzire a camerelor, aflat
sub podeaua încăperilor. Alături de forum, termele reprezintă marca civilizaţiei romane, căci
ele atestă modul în care este percepută civilizaţia urbană.
La nivelul templelor, lumea romană nu inovează, ci preia modelele greceşti. Inovaţia majoră
aparţine perioadei principatului (vezi infra) şi sunt evidente în două construcţii păstrate până
astăzi (Ara Pacis Augustae şi Pantheonul). Este adevărat, însă, că prea puţin din Roma
republicană mai supravieţuieşte astăzi pentru a ne face o idee despre arhitectura epocii.
Evoluţiile politice din secolele I î.Hr. – II d.Hr. au avut o influenţă deosebită asupra formelor de
manifestare a artei romane. În bună măsură, Principatul şi Imperiul timpuriu (până la Dominat)
au avut o influenţă pozitivă. Controlul mai bun al provinciilor romane după reformele
augusteice a dus la creşterea resurselor disponibile pentru mari programe edilitare. În fapt,
arheologii discută despre două Rome, cea republicană şi cea imperială. Ultima domină şi astăzi
peisajul roman şi al provinciilor din imperiu. Dar schimbarea cea mai mare o reprezintă noua
structură de putere din lumea romană. Trecerea de la sistemul republican la cel imperial a dus
la apariţia unui nou comanditar, familia imperială7 . Iniţiativa edilitară este, din acest moment,
o prerogativă imperială şi în egală măsură un instrument politic de subliniere a autorităţii
împăratului în funcţie.
Excelenţa politică, unicitatea persoanei imperiale, tradusă şi prin atribuirea post-mortem a
calităţii de semizeu, este materializată arhitectonic în mari programe edilitare sau în
monumente cu caracter excepţional. Colloseumul, Forul lui Traian sau amenajarea cursului
Tibrului sunt expresia interesului împăraţilor de a dota oraşele imperiului şi mai ales capitala
cu construcţii care să ateste autoritatea lor.
Un inventar al formelor constructive utilizate de romani indică o schimbare de accent la nivelul
discursului vizual. Termenul care pare să definească cel mai bine arhitectura romană este cel
de masivitate. În ciuda elementelor preluate din arta şi arhitectura greacă, utilizarea
semicercului şi a boltei semicirculare ca forme principale, masivitatea coloanelor portante duc
la impresia generală de soliditate. Acest efect este întărit de utilizarea, în multe situaţii, a
pietrei aparente. Discursul ideologic este subliniat de existenţa basoreliefurilor care narează
succesele militare ale împăratului şi beneficiile aduse puterii şi prestigiului imperiului.
Exemple : Arcul lui Augustus, cel mai vechi păstrat, 27 î.Hr.
Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare, unul din ultimele ridicate

La nivelul tipurilor de monument, două sunt monumentele care par să caracterizeze epoca
imperială: coloanele comemorative (cum este Columna lui Traian) şi arcurile de triumf (cum
este cel al lui Constantin cel Mare). Acestora li se adaugă o serie de statui colosale (cele mai
cunoscute fiind cea a lui Constantin cel Mare, din care s-a păstrat doar capul, respectiv statuia
unui împărat necunoscut din Barletta). Aceste categorii de monumente subliniază centrarea
artei romane (cel puţin a celei aulice) pe figura împăratului încă din timpul lui Augustus. Seria
de statui imperiale indică faptul că acestea atestă mai mult decât nevoile cultului imperial, ele
sunt o formă de demonstrare a fidelităţii faţă de dinastie, dar şi de consolidare a puterii
împăratului.
EXEMPLE: ”Columna lui Traian” basorelief /”Colosseum”/”Pantheonul”
ARHITECTURA BIZANTINA
Studiul istoriei arhitecturii bizantine se refera la activitatea constructiva
desfasurata pe teritoriul imperiului bizantin, incepand cu sec IV-lea pana in sec
XIV-lea.
Aria de dezvoltare cuprindea : peninsula Balcanica, Italia, Africa de Nord, Siria cu
provinciile vecine din Marea Rosie si Asia Mica.
Imperiul bizantin a luat nastere odata cu mutarea capitalei imperiului roman de la
Roma la Constantinopol (330 e.n)
Caracteristic pentru societatea bizantina este procesul lent de trecere de la
sclavagism la feudalism, incheiand abia in sec al VII-lea. Caracterul autocratic al
puterii imperial si al celei religioase urmarea conducerea centralizata a unui stat
alcatuit din popoare diferite.
Manastirile: Amplasate in oras sau izolate, manastrile grupau in jurul unei incinte
fortificate: Cladiri obstesti, sala de mese, biblioteca, paraclis. Centrul incintei era
ocupata de biserica.
Bisericile. Prin importanta ce li sa acordat, datorita rolului pe care il detinea
religia, bisericile sunt constructiile caracteristice pentru arhitectura bizantina.
Ele erau alcatuite in coformitate cu cerintele functionale ale cultului ortodox:
pronaos(vestibule), naos si altar, acesta din urma flancat de doua anexe:
prostcomidia si diaconiconul.
In arhitectura bizantina s-a folosit cu precadere caramida atat pentru zidarie cat si
pentru boltiri. In unele cazuri, zidurile erau realizate din caramida combinata cu
piatra, dispuse in randuri alternative. In Siria, s-a folosit in special piatra.
Invelitorile erau realizate din foi de plumb, olane sau placi de piatra.
A existat o mare varietate de forme de cladiri de acest tip:octogon- San Vitale din
Ravenna, in forma de cruce cu bratele libere-San Marco din Venetia, sau in forma
de “cruce greaca inscrisa”-Pantochratorul din Constantinopol. Acest tip de
arhitectura domina in perioada medie tarzie(laintersecti a doua bolti semicilindrice
care alcatuiesc o cruce, se construieste cupola sau turla.
ARHITECTURA TIMPURIE BIZANTINA

Sec (vI-vII).Perioada timpurie a arhitecturi bizantine s-

a caracterizat prin multiplecautari menite sa conduca spre stabilirea unor pr
ototipuri constructive.S-
au construitnumeroase edificii de marim dimensiuni,ata in capitala cat si in
cantrele provincialeamploarea lor fiind menite sa exprime prestigiul imperial
.

ARHITECTURA MEDIE BIZANTINA

Se caracterizeaza prin edifici de mici dimensiuni care arata slabirea statului

bizantin si a puterii imperiale dat. Luptelor iconoclaste(Pt.putere).In arhit,
cicila s-au refacut cetatile fortificate in zona de frontiera.Pe teritoriul tari
noastre se pastreaza resturi unor cetati bizantine(Harsova,Pacuiului
Soare).Inarhit. religioasa a dominat tipul structural(crucea greaca inchisa-
cele mai importante monumente se gasesc in Constantinopol).

ARHITECTURA TARZIE BIZANTINA

Imperiul Bizantinpierzandu-si din ce in ce mai multa putere economica

activa constructiva din capitala s-a redus la cateva cladiri modeste sau la
refacerea unor cladiri mai vechi.Tendinta generala s-a canalizat catre o
arhitectura mai dinamica,cu o bagata decoratie.Este remarcabil paremetrul
palatul Paleogilor din Constantinopol,Tekfur Serai sec14.

ARHITECTURA GOTICA
Ca si in cazul romanicului, arhitectura este forma suprema
de manifestare a goticului insa sculptura si pictura gotica au o
independeta (si un impact) mai mare decat in romanic. Arhitectura
gotica a fost urmarea logica a nevoii, simtita pretutindeni, de a se
ajunge la mai multa lumina si la mai mult spatiu sau "mai bine zis
a fost incercarea staruitoare de a compune un basm frumos intr-o
ambianta prea brutala pentru a putea fi suportata fara un derivativ
spiritual".. Asa cum s-a precizat mai inainte, Renastere (dar si mai
tarziu) a existat un curent puternic de negare a valorilor artei gotice.
Cel mai elocvent exemplu in acest sens era Giorgio Vasari, celebrul
arhitect italian si unul dintre cei mai cunoscuti discipoli ai lui
Michelangelo care se exprima in termenii urmatori: "Acesti Goti,
acesti barbari care nu cunosteau nimic din traditia adevarata si-au
creat un stil al lor, care se rezuma la un haos de sageti, turnulete
ornamente caraghioase si adaosuri de prisos, din care frumusetea
clasica, simpla este cu totul inlaturata"

Un loc comun in analiza comparativa a celor doua stiluri este

afirmatia ca de obicei o biserica romanica este scunda, greoaie,
masiva, saraca in elemente decorative iar o biserica in stil gotic are
o structura complicata cu aparenta usoara si aeriana cu un interior
bine luminat cu o evidenta tenta spre verticalitate. Definitia - desi
in linii generale concorda cu cele afirmate - nu poate fi absolutizata
de vreme ce bisericile romanice pot avea o structura mai complicata,
bine luminate cu ornamentica bogata pe de alta parte exista si
biserici gotice cu un plan simplu si ornamentica saracacioasa.
Catedralele gotice prin volum si inaltime le depasesc cu mult si pe cele mai
mari catedrale romanice; "privirea nu se loveste de forme masive aflate in
penumbra ci imbratiseaza dintr-o data intregul spatiu (.) fiecarei parti a unei
biserici romanice ii revenea in esenta o anumita functiune: peretii interiori
separau navele, intre ele, colanele si pilastrii sprijineau peretii, arcurile
reuneau sprijinele.

-liniile ascendente vericale, care predomina. Toate liniile gruprurilor de

coloane se pierd in partea de sus si, interiorul scaldat de lumina avand in
vedere faptul ca nu mai era nevoie de ziduri groase care sa sustina
greutatea constructiei, permitandu-se deschiderea de ferestre mari
Catedralele gotice prin turnurile lor avantate si portalurile splendide,fac
deja pe dinafara o impresie deosebita, insa impresioneaza mai puternic prin
interiorul lor prin spatiul aerian imaterial, in care privirea nu se loveste de
forme masive.
Ex: Catedrala Notre Dame din Chartres (sfintita in 1260) reprezinta 'primul
triumf absolut al goticului francez'
Catedralele de la Bourges si Amiens
ARHITECTURA RENASCENTISTA
Periodizare
În arhitectura Renașterii se pot deosebi două tendințe:

 O primă tendință este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale

antichității. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a
Renașterii, prin construcțiile clare și armonice ale lui Donato Bramante, și se
răspândește în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcție coloanele,
pilaștrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de
arhitectură al lui Vitruviu ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele
(Domul din Florența, Bazilica Sfântul Petru din Roma). Fațadele sunt concepute
ținându-se seamă de simetrie și ordine. Arhitecții sunt considerați artiști și aparțin
păturii cultivate a societății.

 A doua tendință, proprie mai ales țărilor nordice, îmbină elementele antice cu
tradițiile stilului medieval, în care predomină liniile verticale combinate
cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente și arabescuri (în Spania). Maiștrii de
construcții sunt meseriași. Exemple: în Franța, aripa de vest a palatului Luvru
din Paris (1550-1558), realizată de Pierre Lescot; în Germania, castelul
din Heidelberg și primăria din Augsburg, construită de Elias Holl.

In arhitectura, ca si in pictura si in sculptura, Renasterea a avut un “cuvant de spus”..daca

putem spune asa. Formele geometrice s-au reconsiderat patraul si cercul pentru plan, cubul si
cilindrul pentru edificii. Este cautata simplitatea. Reprezentantii acestui curent au introdus
anumite imbunatatiri in lucrarile lor in aceasta perioada:

• Filipo Brunelleschi foloseste numarul de aur in constructia capelei Pazzi de la Florenta.

Numarul de aur este phi . Se numeste numarul de aur pentru ca foarte multe lucruri se refera
la el; de exemplu, membrele unui om: daca impartim lungimea bratului unui om cu lungimea
de la cot la degete, va da 1.618; oricare raport a 2 nr din sirul lui Fibonacci va da acest nr sau
daca impartim nr de female la nr de masculti dintr-un stup de albine rezultatul va fi tot 1.618.
De aici i s-a dat acestui nr, 1.618 denumirea de “numar de aur” sau “proportia divina”.
• Bramante Donato (144-1514) a fost un arhitect renascentist Italian care a dat o noua
orientare arhitecturii din secolul al XVI-lea, imbinand armonios principiile matematicii si staticii
de formele de traditie clasica. Acesta a construit biserici ca Santa Maria presso San Satero si
Santa Maria delle Grazie din Milano si a inceput reconstructia bazilicii San Pietro din Roma; a
executat si fresce.
• Giotto a fost un pictor, dar si arhitect premergator al Renasterii si al intregii arte europene
moderne. A inceput constructia campanilei Domului , Santa Maria del Fiore, din Florenta.
• Michelangelo di Lodovico Bounarroti Simoni 1475- 1564). El s-a format in altelierul lui
Ghirlandane si sub influenta mesterilor Academiei platonice florentine. Ca arhitect el a creat
proiectele pentru fatada bisericii San Lorenzo si pentru Piata Capitoliului din Roma. Bazilica
San Pietro din Roma ilustreaza cel mai bine cantitatea enorma de lucrari intreprinse, ca si
bogatia inventivitatii arhitectilor care s-au succedat: Catedrala din Florenţa, proiectată de
Filippo Brunelleschi
Donato Bramante propune papei Iuliu II planul unui edificiu cu o cladire centrala in forma de
cruce greaca inscrisa in patrat, prevazuta cu o cupola centrala, la care se adauga cupole
ascutite.
Giuliano da Sangallo, colaborator al lui Bramante, il convinge sa adopte un plan cu nava
centrala. Raffaelo Sanzio (1514-1520) propune 2 planuri:unul cu nava, altul cu fatada.
• Antonio da Sangallo (1520- 1546) revine la planul in forma de cruce greaca, cu un corp pe
fatada si prezinta un nou proiect de cupola, cel al lui Bramante fiind pastrat pentru tambur.
• Michelangelo Bounarotti (1547-1564) construieste fatada dreptunghiulara care-o inlocuieste
pe cea patrata. El prezinta un nou model de cupola, dupa modelul catedralei din Florenta.
• Giacomo Della Porta (1573-1604) ridica cupola cu inca 4 metri. Ornamentatia interioara este
terminata. Spre est este prevazuta o fatada, destinata unirii bisericii cu palatul Vaticanului.
• Carlo Maderno (1556-1629) transforma fatada, o face mai larga si o impodobeste cu turnuri
frontale plasate spre exterior. Acest proiect este terminat in 1619.
• Giovani Lorenzo Bernini (1646-1667) se consacra mai ales extinderii edificiului la sol.
Compune ansamblul din Piata San Pietro pentru ca fatada bazilicii sa para mai zvelta.
ARHITECTURA BAROCA
Arhitectura barocă este un stil arhitectural predominant al secolelor
al XVII-lea și al XVIII-lea, a derivat din renașterea manieristă și a evoluat
ulterior în rococo, având o ultimă "zvâcnire" de orgoliu ca neo-baroc, înainte
ca neoclasicismul să îl eclipseze aproape în totalitate. A mai cunoscut o
renaștere târzie, la sfârșitul secolului al XIX-lea
în Banat, Transilvania și Rusia.
Teatral și exuberant, barocul a exprimat triumful statului și al bisericii, dar și
al burgheziei seculare. Formele convexe și concave, iluziile
optice, elipse intersectate în planuri care erau de cele mai multe ori extensii
ale tipului centralizat, geometrii complicate și relații între volume de tipuri și
mărimi diferite, exagerare emfatică, culori îndrăznețe și multă retorică
arhitecturală și simbolică sunt caracteristicile stilului baroc.
Roma-sudul italiei
Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu
cupolă și naos în formă de cruce. Printre primele structuri din Roma care s-
au desprins de convențiile manieriste, exemplificate prin Il Gesù, se numără
și biserica Santa Susanna, proiectată de Carlo Maderno și construită între
anii 1597-1603. Ritmul dinamic al coloanelor și pilaștrilor, masa centrală și
decorațiunile condensate și proeminente adaugă complexitate structurii.
Există un joc cu regulile design-ului clasic, dar se păstrează rigoarea.
Același accent pe plasticitate, continuitate și efecte impresionante este
evident și în opera lui Pietro da Cortona, ilustrată de bisericile San Luca e
Santa Martina (1635) și Santa Maria della Pace (1656). Cea din urmă, cu
aripile concave separate, pentru a simula un decor teatral, înaintează spre o
mică piațetă din fața ei. Alte ansambluri din Roma sunt de asemenea
scăldate într-un caracter teatral, dominând împrejurimile orașului ca un
decor. Piața Sfântul Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai
bun exemplu al acestei abordări, fiind calificată ca o capodoperă a teatrului
Baroc. Forma pieței este dată de două colonade, proiectate de Gian
Lorenzo Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o scară colosală, fară
precedent, pentru a inspira respect. Proiectul preferat de Bernini a fost
ovalul policrom al bisericii Sant'Andrea al Quirinale (1658), care
prin altarul semeț și domul plutitor furnizează o mostră a noii arhitecturi.
Ideea sa de reședință urbană barocă este reprezentată de Palazzo
Barberini (1629) si Palazzo Chigi-Odescalchi (1664), ambele din Roma.
Studiindu-l pe Michelangelo și diverse ruine din Antichitate, Francesco Borromini
se formează ca arhitect distins prin inventivitate. Îi era ușor să combine diverse
forme geometrice, să adapteze planuri existente ale unor clădiri civile pe care
ulterior să le transforme în biserici, respectiv construcțiile sale au simbolistică. S-
a autoeducat toată viața, creându-și o masivă bibliotecă. Deși lucrările sale se
pliază pe Barocul matur, nu a avut o influență extinsă. În Piemont, Camillo-
Guarino Guarini îl urmează pe Borromini, respectiv în nordul Europei este
cunoscută opera sa.
Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale
arhitecturii baroce, deoarece design-ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate
colosală, nemaiîntâlnită până la acea vreme. Elevul lui, Giacomo della Porta, a
continuat lucrarea la Roma, în special la fațada bisericii iezuite Il Gesu, care a
condus la cea mai importantă fațadă de biserică a barocului timpuriu, Santa
Suzana a lui Carlo Maderno. În secolul al XVII-lea, stilul baroc s-a răspândit
în Europa și America Latină, unde a fost promovat de iezuiți.
Cele mai importante caracteristici ale arhitecturii baroce sunt:

 înlocuirea navelor lungi și înguste cu formele largi și ocazional circulare, eliptice

sau curbilinii;
 folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic
dintre lumină și umbră sau efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a
luminii cu ajutorul a multiple deschideri și numeroase ferestre;
 folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de
stuc, marmură sau imitație de marmură;
 decorarea cu fresce uriașe a tavanelor, dar și a pereților sau a locurilor
"tradițional" lăsate neornamentate;
 punerea în evidență a fațadelor prin una sau mai multe proeminențe aranjate
simetric sau relativ simetric față de o axă verticală centrală a clădirii;
 utilizarea interiorului în scopul prezentării picturii și sculpturii, în special
în barocul târziu, așa numitul "interior carcasă";
 utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, așa cum sunt trompe l'oeil,
respectiv folosirea frecventă a amestecului dintre pictură și arhitectură;
 prezența coifurilor de biserici în formă de bulb de ceapă în varietățile
barocului bavarez, ceh, polonez și ucrainean etc.
STILURILE 1900-ARHITECTURA NEOROMANEASCA IN CONTEXT
EUROPEAN
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, arhitecţii români Ion Mincu, Grigore Cerkez,
Cristofi Cerkez, Petre Antonescu şi alţii, atraşi de bogăţia de forme şi caracterul
particular al arhitecturii naţionale s-au îndreptat spre căutarea unor forme
originale, inspirate din comorile arhitecturii vechi populare, reunite sub titlul de
stilul Neoromânesc în arhitectură.
O casă în stil neoromânesc constituie un bun imobiliar valoros, pentru care un
proiect de restaurare ar fi extrem de interesant şi de provocator, dar şi plin de
satisfacţii pentru cel care se încumetă să îl ducă la îndeplinire. Conceptul
neoromânesc îmbină elemente vechi ale arhitecturii tradiţionale româneşti,
reinterpretând stilul brâncovenesc, împrumutând din bizantin sau din stilul caselor
şi conacelor ţărăneşti, aducând în prim plan un element definitoriu pentru vechile
construcţii fortificate româneşti: cula. Toate aceste elemente sunt reinterpretate,
pentru a corespunde cerinţelor contemporane, de la începutul secolului XX şi
perioada interbelică, când se manifestă predominant în România stilul
neoromânesc. O arhitectură uimitoare, purtată de unele case care, din păcate, în
multe dintre oraşele noastre, sunt lăsate pradă uitării şi ruinei. Din fericire, clădiri
reprezentative pentru neoromânismul în arhitectură dăinuie şi astăzi, pentru a le
avea drept exemplu.

Printre lucrările din această vreme se detaşează două din clădirile cele mai
reprezentative realizate în Bucureşti de Ion Mincu – considerat drept teoreticianul
principal al acestei şcoli: Pavilionul Bufetului care apare ca o viziune originală pe
tema case ţărăneşti de deal din Argeş sau Muscel şi Şcoala medie din strada
Icoanei, a cărei curte interioară reia ideea porticului, devenit tradiţional în
ansamblurile mănăstireşti.

Activitatea lui Ion Mincu şi a celorlalţi promotori ai şcolii naţionale a avut ca

rezultat întemeierea învăţământului superior de arhitectură din România (1892),
precum şi creşterea continuă a măiestriei arhitecţilor români în interpretarea
originală a tradiţiei populare, în cuprinderea cerinţelor vieţii contemporane.
Acestei şcoli i se datorează nu numai promovarea unui curent naţional în
arhitectură, ci şi grija pentru păstrarea şi valorificarea patrimoniului popular.

La începutul secolului al XX-lea se manifestă tendinţa de a încorpora curentul de

arhitectură naţională în domeniul culturii oficiale promovate de stat. Forţarea
componentei plastice a arhitecturii, ca purtătoare a unei anumite concepţii
estetice, conduce la copierea mecanică a formelor vechii arhitecturi, preluate
adesea din faze de stagnare sau regres. „Ca urmare, se dezvoltă o arhitectură
Neoromânească cu caracter arhaizant, caracterizată prin imagini supraîncărcate
cu elemente decorative, care frânează rezolvarea corectă a funcţiunilor şi a
structurii şi nu are nimic comun cu freamătul de viaţă ce străbate întreaga
arhitectură. Totuşi, ca urmare a telentului, a poziţiei realiste datorate stăpânirii
meseriei, înţelegerii funcţiunilor utilitare primordiale ale arhitecturii, o seamă de
arhitecţi se sustrag în realizările lor, în parte sau total, caracteristicilor negative
arătate, realizând opere valoroase“, opinează Prof. Dr. Arhitect Gheorghe
Curinschi Vorona, în lucrarea „Istoria arhitecturii în România“.
Preţuirea arhitecturii tradiţionale, poziţia sa îndreptată împotriva arhitecturii de
import, cât şi înrâurirea concepţiilor înaintate ale vremii l-au condus pe Ion Mincu
către concluzia practică de a încerca crearea unui stil naţional care să corespundă
noilor programe şi noilor cerinţe ale societăţii, constituind o dezvoltare pe o nouă
treaptă a tradiţiilor vechii arhitecturi româneşti. Mincu considera patrimoniul
arhitectural al trecutului ca fundament pe care se sprijină dezvoltarea creaţiei
contemporane. El a respins însă preluarea mecanică, copierea elementelor vechii
arhitecturi.
Alt arhitect neoromânesc este Grigore Cerkez (1851 – 1927), care a apelat,
îndeosebi, la tradiţia arhitecturii vremii brâncoveşenşti, ale cărei motive le-a redat
cu o anumită fidelitate. Arhitectura brâncovenească are un dublu caracter, pupular
şi umanist, prin legătura sa, pe de o parte, cu soluţiile tradiţionale ale pridvoarelor,
foişoarelor, prispelor şi, pe de altă parte, cu Renaşterea. Aceste caracteristici s-au
transmis, în bună parte, şi lucrărilor lui Grigore Cerkez, dintre care cea mai
importantă este clădirea Şcolii de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti.
ARHITECTURA MODERNA
Principiile de baza ale Stilului International.
La cristalizarea principiilor modernismului au participat cateva mari personalitati ale
arhitecturii din primele decenii ale secolului 20.printre ele se numara Le Corbusier, Walter
Gropius, Ludwig 17317s1819r van der Rohe si altii. Dupa planurile lor au fost construite cladiri
si orase care astazi sunt considerate monumente de prim rang ale arhitecturii. Fiecare dintre
acesti mari arhitecti a fost o personalitate creatoare unica si originala, dar in operele si ideile lor
s-au desprins cateva principii comune, care au fost insusite de intrega lume moderna.

 Functiunea dicteaza forma. Arhitectii nu mai vroiau sa urmareasca drept

obiectiv principal realizarea unor forme frumoase in sens clasic, ci, in primul rand utilitatea
constructiilor trebuia sa corespunda necesitatilor vietii din acel moment. Templul grec, de pilda
- de veacuri model universal de frumusete - a corespuns unor realitati si idealuri ale Greciei
Antice, dar destinatia sa nu mai avea nimic in comun cu existenta moderna si ca atare nici forma
sa.
 Sinceritatea formelor este urmarea primului principiu. Daca nu se mai
construiesc temple si biserici ci birouri, banci, fabrici si supermagazine, acestea nu trebuie sa
arate ca templele si bisericile, ci forma lor sa exprime sincer destinatia pe care o au. Pe de alta
parte, daca forma este realizata dintr-o structura din beton sau metal, aceasta structura nu
trebuie escamodata prin ornamente, ci prezentata sincer, ea avand o frumusete proprie. Acest
principiu si-a pastrat integral valabilitatea.
 Formele arhitecturale sa fie simple, geometrice. Toate cele spuse pana
acum ar trebui sa motiveze aparitia unui nou vocabular de forme arhitecturale.

Abolirea ornamentului a fost un prim pas catre crearea volumelor si suprafetelor simple.
 Principiul zonificarii functionale, aplicat in urbanism, desi a rezolvat prompt
unele probleme acute ale momentului, s-a dovedit o solutie nociva pe termen lung.
In concluzie, Arhitectura Moderna a actualizat vechea triada utilitas-firmitas-venustas,
instaland insa pe primul loc componenta utilitas, sub numele de functiune. Astfel, triada putea
fi numita acum functiune dominanta - structura performanta - forma determinata de functiune
si solutie tehnica.

Functionalismul
In compozitia de ansamblu se disting clar mai multe volume paralepipedice, avand
fatade realizate in tipologii diferite. Deoarece functiunea din interior este una
diferita in fiecare corp de cladire, bineinteles ca si imaginea formala se adapteaza
fiecarei functiuni. Conceptul, enuntat de Louis Sullivan, arhitect american al anilor
1890-1900: “Form follows function” este preluat si de Gropius precum si de alti
arhitecti europeni, constituindu-se ca baza a Functionalismului european.

Bineinteles, sediul Bauhaus de la Dessau, in afara de designul inovator si rafinat

integreaza ultimele tehnologii ale anilor ’30, cum ar fi peretele vitrat, structura in
cadre de beton armat si acoperisul de tip terasa. Peretele vitrat, numit astazi
perete cortina, era folosit in industria aeronautica si a fost pentru prima oara
integrat in arhitectura civila. Betonul armat fusese de cateva decenii introdus in
arhitectura civila, insa la Bauhaus pentru prima oara arhitectura nu ascunde natura
structurii ci o pune in valoare. Iar acoperisul de tip terasa, o tehnologie foarte
avansata pentru epoca respectiva, permite o volumetrie mai simpla a cladirii,
lipsita de acoperisul traditional.

Pentru neinitiatii in arhitectura, chiar si decenii mai tarziu, lipsa cornisei si a

acoperisului la o cladire a constituit indicatorul simplist dupa care acestia se ghidau
spunand despre o cladire ca este in stil Modern. Si acesta observatie era foarte
corecta, insa nu terasa este singurul atribut al arhitecturii moderne.
Constructia sediului scolii Bauhaus de la Dessau a fost un moment foarte
important in arhitectura sec XX, deoarece a reprezentat un exemplu clar de
urmat pentru toti arhitectii care intelegeau sa foloseasca noile tehnologii intr-
o arhitectura potrivita acestora si care le putea pune in valoare.
ARHITECTURA ORGANICA
Arhitectură organică este un termen, o perspectivă, o interpretare, o filozofie și o
modalitate concretă a arhitecturii de a construi structuri și clădiri prin promovarea
armoniei dintre habitatul uman și natură, care se realizează prin proiectarea
clădirilor, interioarelor și a tuturor anexelor într-un asemenea mod încât opera
umană este armonios integrată mediului, devenind o parte fluentă a locului, un
continuu de la natură prin habitat către natură.
Architecți precum Gustav Stickley, Antoni Gaudi, Frank Lloyd Wright, Louis
Sullivan, Bruce Goff, Rudolf Steiner, Bruno Zevi, Aalvar Alto, Le Corbusier, Imre
Makovecz, respectiv cel mai recent Friedensreich Hundertwasser, Hans
Scharoun și Anton Alberts sunt printre cei mai cunoscuți promotori ai arhitecturii
organice.
rhitectura organică întruchipează aspectele sociale în arhitectură, bazate pe
libertate.
Pentru ca omul să trăiască în armonie cu sine însuşi, să fie sănătos, fericit și să
simtă valoarea totală a vieții realizând planurile sale și coexistând în mod
confortabil cu natura, locul său de reședință, fie o casă sau un apartament, ar
trebui să fie la maxim de confortabil, funcțional, modern și... ecologic.
Arhitectura organică este o tendinţă în construcții, care descrie o abordare
principial nouă în proiectare şi se bazează pe interacțiunea a trei factori principali:
- om
- funcție
- mediu.
S-ar părea că acești factori stau la baza oricărui design arhitectural, dar uitaţi-vă în
jur şi veţi vedea moștenirea constructivismului și funcționalismului, în care există o
funcție, dar lipseşte o componentă importantă, cum ar fi mediul din jur. Clădirile
sunt introduse în mod artificial în mediu, care nu devine parte a arhitecturii, și
invers. În arhitectura organică, noi vedem cât de strâns sunt legaţi acești factori,
deseori structura construită este o continuitate a reliefului. Aceeași funcție în
medii diferite capătă formele diferite, are un caracter diferit şi un suport
emoțional diferit.

ARHITECTURA MODERNA ROMANIA

IN PERIOADA 1920-1940
Analiza arhitecturii in sistemul conferit de celelalte arte, permite evidentierea
principalelor interferente ce au existat pe parcursul istoriei, precum si
particularitatile ce decurg din faptul ca ea constituie un domeniu de sinteza intre
arta, stiinta si tehnica, fiind categoric marcata de factorii economici si sociali.

Pana in preajma anilor '20, in Europa dogmatismul clasicismului se diminueaza,

lasand loc unor formule diverse de arhitectura moderna, ce variaza de la o tara la
alta si de la o personalitate la alta. Constienti de faptul ca o cultura nationala nu
poate in general exista in afara sferei culturi universale, oamenii de arta, scriitorii si
nu in ultimul rand arhitectii romani ai epocii si-au afirmat prin lucrarile si atitudinea
lor pozitia de participanti la integrarea in sistemul universal de valori. Romania se
situeaza la confluenta dintre cultura occidentala si cea orientala, pe care le-a
sintetizat prin propria spiritualitate. De-a lungul veacurilor, ea a receptat in diverse
moduri marile curente artistice europene. Intervalul de timp cuprins intre cele doua
Razboaie Mondiale ramane insa un moment de varf al aderarii si participarii
intelectualitatii romanesti la sfera culturii universale. George Matei Cantacuzino,
remarcabilul arhitect si teoretician al acestei perioade scria in 24224h78y 1934: "Noi
nu putem nesocoti, precum nu le-am nesocotit nici pe vremuri, marile curente de
idei care infrigureaza lumea".
Crearea statului national unitar in 1918 face din Romania una din tarile cu
perspective de dezvoltare economica importanta din Sud-Estul Europei. Criza
mondiala din 1929-33 nu va avea repercurisiuni importante asupra societatii
romanesti. Mai mult, anii crizei mondiale impulsioneaza pe detinatorii de capital sa
lanseze investitii imobiliare in intentia de a se feri de pericolul devalorizarii.

Evolutia situatiei legislative a fost si ea destul de favorabila. S-au acordat credite

pentru constructiile de locuinte, precum si alte inlesniri in legatura cu impozitele in
exploatarea constructiilor de locuinte..

Concomitent are loc patrunderea noilor tehnologii de constructie, in principal

folosirea pe scara larga a betonului armat. Toate acestea se conjuga, asa cum o
consemneaza observatorii epocii, cu spiritul progresit al investitorilor, care vor
considera ca arhitectura moderna raspunde exigentelor de confort si ca echivaleaza
performantele civilizatiei vest europene, permitand in acelasi timp realizarea unor
investitii eficiente din punct de vedere economic, prin utilizarea tehnologiilor
eliberate de decorativismul costisitor si laborios.

Patrunderea noilor curente artistice in Romania gaseste in tara si in special in

Bucuresti o arhitectura eterogena, caracterizata prin coexistenta stilurilor
neoclasice, bizantin sau eclectic, la care se va alatura stilul neoromanesc, ce prelucra
arhitectura populara si religioasa romaneasca, fiind considerat ca simbol in aspiratia
catre idealul de unire nationala. Dupa 1918, odata acest ideal realizat, potentialul
spiritual al tinerei generatii de arhitecti se va racorda puternic la miscarile culturale
de avangarda europene, contribuind prin aportul ei la realizarea unei arhitecturi
comparabila cu creatiile de referinta universale. Pe de alta parte academismul
francez, adoptat de orientarea Scolii Romanesti de Arhitectura, este prezent prin
lucrari importante realizate in Bucuresti de catre arhitecti francezi. Primele tentative
de organizare a arhitectilor romani si de constientizarea a rolului lor in societate
incep cu 1891, prin infiintarea Societatii Arhitectilor Romani, prezidata de Alexandru
Orascu; recunoasterea lor oficiala se va face in 1932, cand s-a creat Corpul Tehnic al
Arhitectilor.

Modernitatea, in acceptia societatii interbelice, cuprindea in domeniul cladirilor

social-culturale si abordarea unor tematici noi, iar programele deja consacrate vor
fi privite de pe positii diferite fata de arhitectura secolului trecut. Dorinta explicita a
investitorilor de a patrunde in constiinta publicului cu o imagine de factura moderna
se conjuga cu intentia tinerilor arhitecti de a lansa prin lucrarile lor noul curent al
epocii. Concursurile de idei organizate pentru investitiile importante sau pentru
problemele de sistematizare ale oraselor, au selectat proiecte indraznete, cu
propuneri ce demonstreaza o gandire moderna pe toate treptele de conceptie a
solutiilor

Considerat pe buna dreptate ca o activitate de factura moderna, amplificata

incepand cu aceasta tumultoasa perioada a istoriei, turismul, loisirul si implicit
constructiile hoteliere ce le deservesc isi gasesc exprimarea in proiecte interesante,
amplasate in mediul urban sau in ambientul statiunilor maritime si montane, ce
ofereau un subiet de studiu nou, ducand la rezolvari deosebite.