Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din Octombrie sau Revoluția bolșevică, din 25 octombrie 1917

(stil vechi), care a devenit 7 noiembrie (stil nou), a fost lovitura de stat[1] prin care bolșevicii au preluat
puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a Revoluției Ruse din 1917.
Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin și este considerată a
fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea având
loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt
capturează puterea cu două zile înaintea revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd, social-democrații
radicali estonieni pierzând-o mai târziu, datorită invaziei armatelor kaiserului), revoluție bazată pe ideile
lui Karl Marx. Cele mai importante activități revoluționare au fost controlate de Comitetul Militar
Revoluționar al Sovietului din Petrograd.

Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție
a operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost scoasă în evidență mai târziu.

Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din 1927, a fost
Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Azi, denumirea de Revoluția din Octombrie este folosită în
mod curent, deși istoriografia rusă modernă contestă caracterul de revoluție populară a loviturii de stat,
iar expresia Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (M.R.S.O.) este folosită de partidele comuniste și
troțkiste, bunăoară de comuniștii ruși.

Cauze

Revoluția din Februarie în Sankt Petersburg

Revoluția bolșevică are drept cauză proximă măsurile represive ale guvernului provizoriu: închiderea
ziarelor partidului[2] ca și decizia guvernului de a trimite garnizoanele capitalei pe front.[3])[4]

O altă cauză proximă este refuzul obstinat al socialiștilor din Dumă de a lua puterea și forma un guvern
socialist pur, așa cum cerea populația.[5][6][7][8][9][10]

O cauză fundamentală a revoluției bolșevice este refuzul guvernelor provizorii de a încheia pacea (care a
fost prima cerere afișată pe pancartele revoluției din februarie)[11][12][13][14][15][16][17][18][19], asta
cu atât mai mult după eșecul total al ofensivei din 16 iunie[20] ordonată de guvernul provizoriu (și care s-
a soldat cu aproape jumătate de milion de soldați ruși omorâți fără nici un câștig) și a concentra
eforturile administrative pentru corijarea gravelor dezechilibre sociale.[21][22][23][24] (țăranii, care
reprezentau majoritatea absolută a populației voiau reformă agrară cu împroprietărire, în timp ce
muncitorii orașelor, și ei țărani la origine, voiau schimbarea relațiilor umilitoare dintre patronat și forța
de muncă)[25][26]

Guvernul revoluționar a alunecat gradual, dimpotrivă, dinspre poziții pro-reformă, înspre măsuri
autoritare și nedemocratice.[27][28][29][30]

Desfășurare

Plume pen w.svg

Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie.

Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuție.

Lenin, liderul bolșevicilor

Insurecția bolșevică survine pe fondul deteriorării complete a popularității Guvernului provizoriu condus
de Kerensky și a unei situații de criză profundă, atât pe front, cât și în întreaga societate și economie, fapt
care a repolarizat societatea pe vechea linie de fractură dintre clase.[31] Ea este, de asemenea, o reacție
la provocările unui guvern nefuncțional și regim muribund.[32]

Unii istorici văd înlocuirea Guvernului provizoriu al lui Kerensky cu guvernul bolșevic al lui Lenin mai mult
ca o prăbușire a primului, decât ca un rezultat al acțiunii celui de-al doilea.[33] Fapt istoric este totuși că
Lenin a impus, în 10 octombrie, Comitetului Central al partidului, reunit într-o formă incompletă (12
membri din 21), planul unei insurecții armate, fără a preciza însă o dată precisă la care aceasta urma să
aibă loc.[34] Din cei 12 membri ai C.C. prezenți, zece au votat pentru propunerea lui Lenin și doi
împotriva ei (Kámeniev și Zinoviev), fapt care face ca decizia să fi fost adoptată de o minoritate a
plenului. Unii istorici consideră de aceea mișcarea ca o lovitură leninistă în Comitetul Central al Partidul
bolșevic, care a precedat lovitura de stat propriu-zisă.[35] În presa bolșevică au avut loc după 10
octombrie confruntări epistolare între Lenin și ceilalți membri marcanți ai conducerii partidului care nu
erau de acord cu declanșarea unei acțiuni de capturare a puterii înaintea desfășurării Congresului
Sovietelor (programat pentru 20 octombrie și amânat, apoi, de menșevici și eseriști (socialist-
revoluționari) pentru 25 octombrie), fapt care face cu greu un "puci" neașteptat din ceea ce a fost, de
fapt, reacția defensivă a bolșevicilor la măsurile antidemocratice și provocatoare ale guvernului Kerensky
din 24 și 25 octombrie.[36][37]

Lovindu-se de indecizia și reticența liderilor partidului de a pune rapid în aplicare acțiunea de capturare a
puterii pe cale armată, Lenin a sperat că Congresul Regional Nordic al Sovietelor va declanșa o invazie
militară baltică (estonienii și finlandezii au fost, tradițional, cei mai radicali membri ai partidului bolșevic
și ai mișcării revoluționare, au format gărzile de corp ale lui Lenin și au fost lideri importanți ai CEKA și ai
Armatei Roșii, Lenin găsindu-și adăpost în Finlanda după puciul eșuat din iulie, iar Sovietul din Riga a fost
primul soviet din Rusia dominat de bolșevici)[38], dar a fost dezamăgit când o dată în plus rezoluția
moderată a lui Kameniev, care recomanda lăsarea deciziei finale în seama Congresului Sovietelor Întregii-
Rusiei, ce urma să se reunească, inițial, pe 20 octombrie, a fost adoptată. Liderii partidului simțeau că
membrii de rând erau încă temători ca urmare a represiunii suferite după revolta eșuată din iulie, iar
populația proletară în general era blazată și epuizată, în ciuda nemulțumirii generalizate și a
sentimentului că situația nu mai putea dura prea mult.[39] În 16 octombrie chiar, reprezentanții
Comitetului Militar Revoluționar (organism bolșevic înarmat), ca și membrii Sovietului Petrogradului
(dominat și el de bolșevici), comitetele de fabrică și sindicatele participante, toți au avertizat contra
riscurilor unei revolte care să aibă loc înaintea Congresului Sovietelor (Întregii Rusii). [40]

Marinari revoluționari

Este relativ neclar motivul pentru care Lenin a insistat pe declanșarea unei insurecții armate înainte de
deschiderea Congresului Sovietelor, în ciuda opoziției altor membri marcanți ai partidului. Deși atât
socialist-revoluționarii și menșevicii, pe de-o parte, cât și bolșevicii înșiși, pe de altă parte, știau foarte
bine că partidul lui Lenin va ieși triumfător la Congresul Sovietelor[41] (popularitatea partidului bolșevic
crescuse ca urmare a atitudinii consecvente în privința opririi războiului, din 31 august ei având
majoritatea în Sovietul Petrogradului și obținând în alegerile din august și septembrie rezultate excelente
(33%, 51%) în Duma orașelor Petrograd și Moscova), Lenin, un individ cu o psihologie extrem de
autoritară, e posibil să nu fi fost mulțumit cu perspectiva unei guvernări în care va fi totuși obligat să
împartă puterea, fie asta și de manieră simbolică, cu alte forțe politice. Pe de altă parte, rămâne o
posibilitate și faptul că, rupt fiind de realitățile Petrogradului, din cauza refugierii lui în Finlanda după
eșecul din iulie, acesta chiar credea sincer în amenințarea unei contra-revoluții organizată de Kerenski,
mai ales că presa vehicula zvonuri despre intenția guvernului de a evacua capitala la începutul lui
octombrie.[42] De altfel, arhivele confirmă faptul ca fostul șef al guvernului provizoriu (Lvov)
intenționase chiar și mai înainte să mute capitala la Moscova pentru a scăpa de prezența în capitală a
soldaților care participaseră la revoluție. Kerensky însuși, ca și alți membri ai guvernului său, intenționa,
așa cum făcuse și în iunie, să folosească războiul drept instrument de blocare a presiunii maselor în
sensul unei revoluții sociale.[43] După 20 noiembrie 1917, Kerensky anunță intenția de a deplasa
majoritatea unităților militare staționate în capitală pe linia frontului, acest fapt dând credibilitate acuzei
bolșevice conform căreia guvernul pregătea un complot antirevoluționar. Însăși ipoteza bolșevică că
guvernul intenționează să abandoneze capitala în mâinile dușmanului, a căpătat credibilitate din
momentul în care presa a relatat despre îndemnurile lui Rodzianko, adresate primului ministru, de a
abandona capitala pentru a închide astfel Congresul Sovietelor. [44]
La 22 octombrie (după calendarul iulian) „Comitetul Revoluționar Militar” condus de Lev Davidovici
Troțki a preluat comanda garnizoanei din orașul Petrograd, care atunci era capitala Rusiei, oraș azi numit
în rusă Sankt-Peterburg și în românește Sankt Petersburg.

Temându-se de presiunea crescândă din partea maselor în sensul acordării puterii Sovietelor (și, astfel,
de o creștere a influenței bolșevicilor, care dominau deja sovietele în capitală, Moscova și marile orașe),
Kerensky decide să-i confrunte în modul cel mai direct pe bolșevici, închizându-le în 24 octombrie 1917
ziarele, reacția ulterioară a acestora din urmă fiind una pur defensivă.[45][46]

Ejército-rojo--russianbolshevik00rossuoft.png

La 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian, încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie după
calendarul gregorian) grupări militare conduse de liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la
putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge. Gărzile Roșii conduse
de bolșevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziție. În
noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei.
Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea
locuitorilor orașului Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar. Palatul era apărat de cazaci,
„batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială
la care se sărbătorește revoluția. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai
dramatice decât au fost în realitate. Filmele sovietice create sub controlul propagandei oficiale arătau o
uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă precum și lupte crâncene. În realitate, insurgenții
bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta
clădirii și să o ia în stăpânire.

După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și
muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc și durabil (mai multe zile și
chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de
vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră și erau
pentru uzul fostului țar. Așa cum se întâmplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în
oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă, liderii bolșevici nefiind în stare să readucă
ordinea nici măcar cu mitraliera, plutonul de execuție sau celula de pușcărie (pușcăriile, de altfel, s-au
umplut complet cu mult timp înainte de a fi epuizat masa de recalcitranți).[47]

Consecințe
Centrul Moscovei după luptele de stradă, 1917.

Al doilea congres al Sovietelor a avut loc în același timp. Din cei 649 de delegați, 390 erau bolșevici și cam
o sută dintre socialiști-revoluționari (cei de stânga) sprijineau, de asemenea, răsturnarea guvernului lui
Kerenski, dar pe căi legale. Când a fost anunțată căderea Palatului de Iarnă în mâinile bolșevicilor,
Congresul a adoptat un decret pentru transferarea puterii către Sovietul Deputaților Muncitorilor,
Soldaților și Țăranilor, vot pe care bolșevicii l-au interpretat ca ratificând revoluția. Transferul de putere
nu s-a făcut fără fricțiuni. Mulți socialiști-revoluționari au considerat că Lenin și bolșevicii au pus mâna pe
putere în mod ilegal și de aceea au părăsit încăperea înainte ca rezoluția să fie adoptată. În timp ce
ieșeau au fost batjocoriți de Lev Troțki care le-a strigat: "da, ieșiți, mergeți, plecați, intrați în lada de gunoi
a societății". În ziua următoare, Congresul a ales Sovietul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) ca bază a
noului guvern, (până la convocarea Adunării Constituționale), și a emis două decrete importante:
Decretul asupra păcii și Decretul asupra pământului.

Decretul asupra pământului ratifica acțiunile țăranilor care, de-a lungul și de-a latul Rusiei, confiscau
moșiile aristocraților și ale chiaburilor și le împărțeau între ei. Bolșevicii se descriau ca fiind o alianță a
muncitorilor și țăranilor și au imortalizat această uniune cu însemnul secerii și ciocanului în stema și pe
steagul URSS.

Capturarea Vladivostokului de forțele aliate în 1918.

Decretul asupra păcii proclama sfârșitul războiului și a fost baza care a permis guvernului lui Lenin să
ceară pacea separată (22 decembrie 1917) și să semneze Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918).

Alegerile pentru Adunarea Constituțională, prevăzute încă de guvernul provizoriu Kerenski, au avut totuși
loc în noiembrie 1917. În istoria Rusiei au fost primele alegeri ceva mai libere, și ultimele, până în 1991.
Au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168,
pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători. Bolșevicii nu au vrut să respecte
rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea
Constituțională. Acest act a fost una din scânteile care au condus, ulterior, la lungul război civil dintre
bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști (rușii albi). O încercare de cucerire a Moscovei,
făcută o lună mai târziu, a întâmpinat o rezistență mai importantă, bolșevicii nereușind să aibă controlul
total asupra orașului decât în martie 1918. O coaliție de grupări antibolșevice au încercat să răstoarne
noul guvern al lui Lenin, declanșându-se Războiul Civil Rus (1918 – 1920).
Succesul bolșevicilor a dus la deturnarea idealurilor revoluției din februarie și a transformat caracterul
socialist-liberal al Revoluției din Februarie în unul comunist, a transformat speranța pentru o republică
democrată într-o dictatură monopartită. A pus bazele Uniunii Sovietice proclamate în 1922, care a durat
până la autodizolvarea sa din 1991.

Statele Unite ale Americii nu au recunoscut noul guvern rus până la sfârșitul deceniului al patrulea. SUA
au trimis 10.000 de militari care să ajute invazia japoneză la Vladivostok, în timp ce alte trupe
intervenționiste, britanice și franceze, au fost debarcate în porturile de la Marea Neagră.