Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată de o diversitate de

personaje,care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale sau fabuloase cele din urmă
fiind înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt pozitive sau negative, iar ca
importanţă:principale, secundare sau episodice. O notă aparte inedită, în această lume
fabuloasă o au numeroasele relaţii dintre multitudinea personajelor reprezentante ale forţelor
binelui şi ale răului.

În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, la data de
1 august 1877, există ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care este şi personajul
eponim, Harap-Alb, care stabileşte cu celelalte personaje o diversitate de relaţii, dar cea mai
importantă este relaţia sa cu Spânul, personajul opozant şi negativ, deoarece aceasta este o
relaţie specifică, tensionată, întotdeauna întâlnită între cele două categorii ale oricărui basm:
pozitive şi negative.
Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor printr-o serie de
elemente ale textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi evidenţierea
legăturilor cu celelalte personaje ale basmului, folosindu-se diferite procedee de caracterizare.

După cum se poate observa din conţinutul basmului, statutul social al celor două personaje
este prezentat încă de la începutul acţiunii, astfel, Harap-Alb apare în postura unui fecior de
crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu
are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om
obişnuit cu calităţi şi defecte, plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită
sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când este pus în faţa unei noi probe.
Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare şi Spânul,
care reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l accepte ca însoţitor
şi mai târziu ca stăpân. În această calitate, Spânul contribuie mai întâi la individualizarea
feciorului de crai şi la dobândirea unei identităţi, numindu-l Harap-Alb.

Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se mai
încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un învins şi
devine, de-a lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi trufaş, dorind să-şi impresioneze
rudele, iar aceste atitudini ale personajelor le marchează profund şi profilul moral în care
însuşirile lor sunt total diferite. Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi
putut fi îndepărtat de cal de la început, dar care este tolerat în scop formativ:,,Și unii ca
aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…”
Harap Alb dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior („- Fii încredinţat că nu
eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”).
În conflictul dintre protagonist și antagonist el reprezintă forțele binelui. Spânul este rău și
plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în
sine, tremurând de ciudă”).

O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea mezinului cu
Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare directă surprinsă de
narator: „Fiul craiului boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se lasă în
fântână”. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin
vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă
schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe ascuțișul paloșului”că-i va da ascultare
întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău:
om de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.

O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei de
împărat la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, el se îndrăgostește de
tânără, dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate.
Fata farmazoană îl demască pe Spân,care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie
capul. De fapt, „ răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat
sfârșit, iar rolul „pedagogului rău’’ s- a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este
înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice, el reintră în posesia paloșului și primește
răsplata: pe fata Împăratului Roș și împărăția.

Un prim element de structură pentru relația dintre două personaje îl constituie titlul. Concret,
eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a deveni
împărat.Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă
(Alb). De asemenea, modalitățile de caracterizare. Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în
mod direct, de către narator, de către celelalte personaje sau prin autocaracterizare. La
început, personajul principal este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” întrucât nu are o
identitate definităurmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-si găsească un nume.

Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi naivitatea- ,,boboc în felul său”. Prin
intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea sunt
deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască si să-şi pregatească plecarea i
se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care
trebuie să-l împlinească.

În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb calitățile : ,,Harap-

Alb, sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult mai omenos”. Naratorul
notează comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două
personaje: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează
direct: ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundăura”.

Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în relație cu
alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje
fantastice, ,,era tovarăs, era părtaș la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv,
agresiv și înșelător prin acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți. Confruntarea dintre cele
două personaje este o confruntare între două concepții asupra vieții. Pentru Spân, răul este
justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă concepția conform căreia valorile
pozitive sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de
nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin cele două personaje,
răul va fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface constant organicitatea.

Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea” lui

Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie naivitate, dar și de ordin social: om de rând-
slugă mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel. Dintre toate
aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade, se poate observa că, deşi cele două
personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează reciproc în evoluţia lor, destinele lor
se împletesc, se condiţionează aflându-se într-un raport de complementaritate. Spânul
contribuie la maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin comportarea sa ireproşabilă îl
determină pe Spân să devină mai pretenţios, mai orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi
va grăbi sfârşitul, astfel, Harap-Alb parcurge un drum al iniţierii, al devenirii pe când Spânul
merge inevitabil pe calea degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de răutate.
Concluzionând asupra celor prezentate putem constata că relaţia dintre cele două personaje
este prezentă şi evoluează pe întregul parcurs al acţiunii, indiferent de momentele subiectului
într-un conflict permanent şi puternic, deoarece ele sunt construite pe baza opoziţiei pozitiv-
negativ.