ENIGMA OTILIEI

Tema si viziune

George Călinescu se încadrează în seria

personalităţilor româneşti de tip enciclopedic. Este un
spirit polivalent, critic şi istoric literar, biograf, eseist,
romancier, poet, dramaturg de la sfârşitul perioadei
interbelice şii începutul perioadei contemporane
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei apare la sfârşitul
perioadei in- terbelice (o epocă în care această specie literară
se afirmă puternic), și este al doilea dintre cele patru romane
scrise de G. Călinescu. Teoreticianul roma- nului românesc
optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană (rea-
lismul clasic), dar depășeşte acest program estetic, apelând la
elemente de modernitate.
Opera literară „Enigma Otiliei" este un roman deoarece
are o acțiune amplă, desfășurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, la care participå numeroase personaje. Este
roman realist de tip balzacian deoarece apar tema familiei și
motivul moștenirii și al paternității, pentru că structura este
închisă, iar relatarea întâmplărilor este făcută la persoana a III-
a, din perspectiva unui narator omniscient, omniprezent și
obiectiv; este utilizată tehnica detaliului semnificativ
(descrierea amănunțită a străzii Antim, a caselor aflate pe
stradă a locuinței lui Costache Giurgiuveanu), iar personajele
sunt prezentate în relație cu mediul din care provin, fiind tipice
pentru o anumită categorie socială (Stănică Rațiu – arivistul și
avocatul demagog, Felix – intelectualul ambițios, Pascalopol
aristocratul rafinat). Cu toate acestea, romanul depăşeşte
modelul realismului clasic, prin spiritul critic și polemic, prin
elemente ce țin de modernitate, precum ambiguitatea
personajelor. Astfel, moş Costache nu este un avar dez-
umanizat, ci are o iubire paternă sinceră pentru Otilia.
Pascalopol o iubește pe Otilia, patern şi viril în acelaşi timp.
Prin temă, balzacian și citadin. Caracterul citadin ține de
modernismul lovinescian. Frescă a burgheziei bucureștene de la
începutul secolului al XX-lea, prezentată sub aspect social și
economic (istoria moşteni- rii lui moș Costache Giurgiuveanu),
imaginea sociétății constituie fundalul pe care se proiectează
formarea/maturizarea tấnărului Felix Sima, care, îna- inte de a-
și face o carieră, trăieşte experiența iubirii și a relațiilor de
familie.
O secvență semnificativă pentru tema romanului este
aceea a sosirii lui Felix Sima în casa unchiului său, Costache
Giurgiuveanu. Pătruns în locuință, Felix asistă la o scenă de
familie: jocul de table. Observația Aglaei Tulea, sora lui moş
Costache, potrivit căreia bătrânul face „azil de orfani" îi vizează
în mod direct pe Felix şi pe Otilia, Aglae percepându-i pe tineri
ca pe nişte rivali la moștenirea fratelui ei.
Un alt episod prin care este ilustrată tema balzaciană a
moştenirii este acela în care moş Costache face un atac de
apoplexie și întreaga familie Tu- lea, în frunte cu Aglae, îi ocupă
militărește casa, temându-se că Felix sau Otilia și-ar putea
însuși banii pe care bătrânul refuza să-i depună la bancă
Titlul inițial, „Părinții Otiliei", reflecta ideea balzaciană a
paternității, deoarece fiecare dintre personaje determină
cumva soarta orfanei Otilia, ca niște „părinți". El a fost
schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a
eroinei. Otilia este enigmatică iar taina ei este interpretată
în mod diferit de fiecare dintre personaje (relativizarea
imaginii), ceea ce conferă romanului o notă de
modernitate
Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a,
din perspectiva unui narator omniscient și omniprezent.
Naratorul se ascunde în spatele diverselor măști (de exemplu,
personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt
prezentate alte personaje), fapt dovedit şi de limbajul
uniformizat.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal
(,într-o seară de la începutul lui iulie 1909") și spațial (strada
Antim din București, casa lui moş Costache), prezintă
principalele personaje, sugerează conflictul și trasează
principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea
conflictului și este urmat de un epilog.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix,
intrusul/străinul din familia Giur- giuveanu, în momente diferite
ale existenței sale (în adolescență și aproxima- tiv zece ani mai
târziu, „după război"). Simetria este susținută și de răspunsul
dat de moş Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul
romanului: „Aici nu stă nimeni".
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit
pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor
personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui
Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stă- nică etc. Un plan
urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea
moștenirii lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei
Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima
care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia Medicina,
locuieşte în casa tutorelui său, avarul Costache Giurgiuveanu și
trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia.
Romanul, modern prin tehnicile narative (a
contrapunctului, a discursului discontinuu, a colajului)
precum și prin imposibilitatea de a fi încadrat într-o singură
doctrină literară, are în centru figura lui Felix, un student la
medicină ce nutrește o dragoste adolescentină pentru
enigmatica Otilia.
 Felix este gelos pe atitudinea și afecțiunea Otiliei pentru
Pascalopol, însă nu ia nici o decizie în acest sens. Otilia îi lasă
tânărului șansa de a-și împlini visul și după moartea lui
Costache se căsătorește cu Pascalopol care-i oferă protecție și
confort material. Generozitatea acestuia se va dovedi infinită,
redându-i libertatea Otiliei care va pleca din țară devenind
soția unui conte exotic.

Construcția personajelor este realizată prin tehnica

balzaciană a descrierii mediului si fizionomiei pentru deducerea
trăsăturilor de caracter. Personajele reprezintă tipologii: mos
Costache - avarul sufletist, iubitor de copii; Otilia - cocheta;
Felix ambitiosul; Pascalopol aristocratul rafinat, Aglae - baba
absolută si rea; Aurica - fata bătrână; Simion dementul senil.
Aceste tipuri realiste pornesc de la caracterele clasice pe care
realismul le preia. element clasic este si triunghiul amoros.

Concluzie: In opinia mea, „Enigma Otiliei" este un

roman realist balzacian prin: pre- zentarea critică a unor
aspecte ale societății bucureştene de la începutul secolu- lui
al XX-lea, tema paternității și a moștenirii, structură, specificul
secvențelor descriptive (observația și detaliul semnificativ),
realizarea unor tipologii, veri- dicitate, narațiunea la persoana
a III-a. Cartea depășeşte însă modelul realis- mului clasic prin
spiritul critic și polemic, prin elemente ale modernității (am-
biguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice
deviante, tehnicile moderne de caracterizare
comportamentism, reflectarea poliedrică).

Roman al unei familii şi istorie a unei moșteniri, „Enigma

Otiliei" de G. Că- linescu se încadrează în categoria prozei
realist-balzaciene, deşi criticul N. Ma- nolescu consideră că
este de un „balzacianism fără Balzac".

Caracterizare Otilia:

Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de

artistă, Otilia reprezintă tipul cochetei, dar întruchipează, în
egală măsură, misterul feminin.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne. Până în
capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată mai ales prin
comportamentism (fapte, gesturi, replici), cititorul cunoscându-
i gândurile doar propriile mărturisiri, fără a beneficia de
perspectiva unică a naratorului. Această tehnică este du- -
blată, în acelaşi spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a
personalității Otiliei în conștiința celorlalte personaje
(pluriperspectivismul), ceea ce conferă ambiguitate
personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul
feminității. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe
oglinzi paralele alcătuiește un portret complex și contradictoriu:
„fefetița" cuminte și iubitoare pentru moş Costache, fata
exuberantă, ,admirabilă, superioară" pentru Felix, femeia
capricioasă, „cu un temperament de artistă" pentru Pascalopol,
„o dezmățată, o stricată" pentru Aglae, „o fată deșteaptă", cu
spirit practic, pentru Stănică.
Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui
Felix, pe care ea îl primește cu căldură în casa lui moș Costache:
„Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis și văzu, în
apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung și
tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri."
În scena jocului de table, Aglae îi aşază pe Felix și Otilia în
aceeași catego- rie, prin caracterizare directă: „N-am ştiut, faci
azil de orfani", îi reproşează ea fratelui său. Condiția de orfan a
fetei, evidențiată de primul titlu al romanului, „Părinții Otiliei",
este precizată în această scenă din cel dintâi capitol.
Portretul Otiliei se conturează mai ales prin caracterizare
indirectă. Astfel, încă din seara sosirii lui Felix în casa lui moş
Costache, neavând o cameră pregătită, Otilia îi oferă cu
generozitate odaia ei, prilej pentru Felix de a des- coperi în
amestecul de dantele, partituri, romane franțuzeşti, cutii de
pudră parfumuri o parte din personalitatea exuberantă a Otiliei.
În cazul acestui portret se apelează la tehnica balzaciană a
caracterizării prin descrierea interiorului.
Otilia reprezintă întruchiparea misterului feminin, iar
comportamentul derutant al fetei îl descumpănește pe Felix,
pentru că nu-și poate explica schimbările de atitudine, trecerea
ei bruscă de la o stare la alta. Otilia însăși recunoaște cu
sinceritate față de Felix că este o ființă dificilă și se autocarac-
terizează astfel: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!
[…..] Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede,
sufăr când sunt contrariată"
Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din
țară împreu- nă cu Pascalopol, este esențială pentru înțelegerea
personalității tinerilor și atitudinii lor față de iubire. Dacă Felix
este intelectualul ambițios, care nu suportă ideea de a nu
realiza nimic în viață și pentru care femeia reprezintă un sprijin
în carieră, Otilia este cocheta, care crede că „rostul femeii este
să placă, în afară de asta neputând exista fericire". Otilia
concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și
libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât
în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu
Otilia. Dându-şi seama de această diferență, dar și de faptul că
ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale
a lui Felix, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege siguranța
căsătoriei cu Pascalopol.
Concluzie in opinia mea, Otilia reprezintă pentru Felix o
imagine a eternului femi- nin, iar pentru Pascalopol o „enigmă".
Misterul personajului pare a se ascun- de într-o replică pe care
Otilia i-o adresează lui Felix la un moment dat: Noi nu trăim
decât cinci-şase ani." Romancierul însuși a acordat un loc aparte
aces- tui personaj feminin, în care mărturiseşte că regăseşte o
parte din sine
 Relatia dintre doua personaje
Felix
Statutul social al lui Felix din incipitul romanului este diferit
față de cel de la final. Astfel, în incipit tânărul este doar un
licean, orfan fiind de ambii părinți și fiu de medic, care merge să
studieze medicina, de la lași la București, aflându-se sub grijā
tutorelui legal Costache Giurgiuveanu. La finalul romanului,
statutul social al protagonistului se schimbă, acesta devenind
un medic celebru, cu multe lucrări publicate și colaborări la
trate de medicină. De asemenea, Felix este prezentat, in final,
un om realizat căsătorit.
Din punct de vedere psihologic, Felix este bäiat sensibil,
visätor, cu nevoi de afecțiune, dat fiind faptul că este orfan, Pe
de altă parte, el este un om inteligent, cu prezență de spirit,
păstrånd distanță față de Stănică Rațiu și clanul Tulea, cu care
intră in conflict. De asemenea, este reflexiv, având indelungate
discuții cu Weissman pe tema iubirii sau a vieții reprezentánd,
in același timp, tipul intelectualului. Nu in ultimul rånd,
protagonistul este un visätor, cu o perspectivă proprie asupra
vieții, fiind capabil să renunțe la iubirea adolescentină pentru
Otilia.
Moral, Felix este un personaj complex cu principii și cu
empatie față de cei din jur, acceptánd să-i dea meditații lui Titi.
El este capabil de relații autentice de prietenie, incercând să o
ințeleagă pe Georgeta, înainte de a o judecă. De asemenea,
deși este gelos pe Pascalopol, acesta este capabil să perceapă
relația cu el din punct de vedere moral.

Otilia
Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de
artistă, Otilia reprezintă tipul cochetei, dar întruchipează, în
egală măsură, misterul feminin.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne. Până în
capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată mai ales prin
comportamentism (fapte, gesturi, replici), cititorul cunoscându-
i gândurile doar propriile mărturisiri, fără a beneficia de
perspectiva unică a naratorului. Această tehnică este du- -
blată, în acelaşi spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a
personalității Otiliei în conștiința celorlalte personaje
(pluriperspectivismul), ceea ce conferă ambiguitate
personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul
feminității. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe
oglinzi paralele alcătuiește un portret complex și contradictoriu:
„fefetița" cuminte și iubitoare pentru moş Costache, fata
exuberantă, ,admirabilă, superioară" pentru Felix, femeia
capricioasă, „cu un temperament de artistă" pentru Pascalopol,
„o dezmățată, o stricată" pentru Aglae, „o fată deșteaptă", cu
spirit practic, pentru Stănică.

Relația dintre Felix şi Otilia este reliefată și prin

intermediul a două secvențe semnificative.

O secvență reprezentativă se conturează chiar la

începutul textului, suprizând venirea lui Felix în casa lui
moş Costache. Felix este întämpinat la intrarea în casă de
Otilia care ii apare ca o ființă cochetă şi prietenoasă și i
face cunoștiință cu clanul Tulea și cu Pascalopol. Neavând
o cameră pregătită, Otilia îi oferă cu generozitate odaia ei,
prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele,
partituri, romane franțuzești, cutii de pudră și parfumuri o
parte din personalitatea exuberantă a Otiliei.
Între cei doi se naşte încă de la început o afecțiune
delicată, determinată și de condiția lor de orfani. Impulsiv și
încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic,
transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin. El are nevo- ie
de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl
descumpănește, pentru că nu-și poate explica schimbările de
atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta., Însuși
scriitorul justifică misterul personajului feminin prin prisma
imaturității lui Felix, afirmând: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix
crede că are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică
va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i dovezi de
afecțiune."
O a doua secventa semnificativa este ilustrata de ultima
întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din țară
împreună cu Pascalopol, fiind esențială pentru înțelegerea
personalității tinerilor și atitudinii lor față de iubire. Dacă Felix
este intelectualul ambițios, care nu suportă ideea de a nu
realiza nimic în viață și pentru care femeia reprezintă un sprijin
în carieră, Otilia este cocheta, care crede că „rostul femeii este
să placă, în afară de asta neputând exista fericire". Otilia
concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și
libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât
în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu
Otilia. Dându-şi seama de această diferență, dar și de faptul că
ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale
a lui Felix, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege siguranța
căsătoriei cu Pascalopol.
Concluzie Otilia reprezintă pentru Felix mai degrabă o
imagine idealizată decât o femeie pe care o iubește cu
adevărat. Misterul personajului feminin este ge- nerat de
trăsăturile contradictorii ale cochetei cu temperament de
artistă și susținut prin tehnicile moderne de portretizare.