Marie Brennan-Seria Amintiri Consemnate de Lady Trent - Vol - 2

******ebook
converter DEMO Watermarks*******

M B a studiat antropologie și folclor și aplică toate
referințele academice la crearea universului din Istoria naturală a
dragonilor, al cărei prim volum a apărut la Editura Nemira, în 2017.
Primul roman din serie a fost finalist la World Fantasy Award și a
câștigat Prix Imaginales din Franța pentru cel mai bun roman tradus.
Autoarea a mai scris seria Warrior and Witch, fantasy urban în Lies
and Prophecy și Chains and Memory, în pregătire la Editura Nemira,
fantasy istoric în Onyx Court și nenumărate proze scurte. În 2016 a
început publicarea seriei epic fantasy intitulate Ree Varekai.
******ebook converter DEMO Watermarks*******

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
BRENNAN, MARIE
Tropicul șerpilor / Marie Brennan; trad. din lb. engleză: Mirela Nica. - București: Nemira
Publishing House, 2017
ISBN print: 978-606-43-0230-4
ISBN epub: 978-606-43-0321-9
ISBN mobi: 978-606-43-0322-6
I. Nica, Mirela (trad.)
821.111
Marie Brennan
A NATURAL HISTORY OF DRAGONS
Copyright © 2013 by Bryn Neuenschwander
© Nemira, 2017
Coperta: Cristian FLORESCU, Ana NICOLAU
Redactor: Cristina CRĂCIUN
Lector: Ecaterina DERZSI
Tehnoredactor: Magda BITAY
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este
strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.

Cuprins
Despre autor
Prefață
PARTEA I
În care autoarea amintirilor pleacă din țara sa natală, lăsând în
urmă o gamă variată de probleme, de la cele de familie la cele de
natură legală
Capitolul 1
Viața mea singuratică – Cumnata și mama mea –
Oaspetele neașteptat – Încurcături în laboratorul lui
Kemble
Capitolul 2
Laboratorul lui Frederick Kemble – Sinteza –
Simpozionul – Lordul Hilford – Perspectiva lui Natalie –
Două săptămâni
Capitolul 3
Aripile lui Natalie – Meritele unui soț – Respectarea
promisiunilor – Doamnele la cină – Lordul Canlan
Capitolul 4
Îmi iau rămas-bun de la Jacob – Cumnatul meu – Lordul
Denbow este năuc – Evadarea lui Natalie – Scenă la
docuri – Dorințe de femeie

PARTEA A II-A
În care ajungem în Eriga, unde avem parte și de succes, și de
scandal, și ne implicăm în diverse conflicte
Capitolul 5
Șerpi-de-mare – Portul din Nsebu – Faj Rawango –
Oameni pe jumătate dezbrăcați – Noi nu reprezentăm o
amenințare
Capitolul 6
Întâlnirea cu olori – Domnul Velloin – Ce cred eu despre
vânătoare – Scopurile domnului Velloin – Cină la Punctul
Miriam – Șeluhimi – Idolatrizarea dragonilor
Capitolul 7
Un anumit tabu – Agban – Galinke – Chestiuni de
înrudire – Natalie mă însoțește – Mă folosesc de domnul
Velloin
Capitolul 8
În sălbăticie – Okweme și interesul față de mine – Gura de
apă – Primul meu șarpe de savană – Metode de vânătoare –
Studiem cadavrul – Chimicale și ipsos – O conversație
stângace – O întrerupere și mai stângace – Bârfe
Capitolul 9
Zvonurile continuă – Teoria lui Galinke – Două luni pe
teren – Reconsiderarea opiniei lui Edgeworth – Malaria –
Vrăjitoria – O scrisoare de la Lordul Denbow
Capitolul 10
Interesul obei – Povestea lui Ankumata – Picioare de fier –
Salutări regale – Dragoni de protecție – O misiune la
Mouleen – Morcovul și bastonul

Capitolul 11
O idee bună – Consultarea lui Natalie – Camarazi în
nebunia mea – Mai multe pregătiri – Lungul sezon ploios
PARTEA A III-A
În care suportăm multe privațiuni de dragul cercetării noastre și
riscăm să murim din varii motive
Capitolul 12
O introducere în mlaștini – Drago-libelula – Concepția
mulișiană despre proprietate – Cinci vizitatori – Suntem
puși la încercare
Capitolul 13
Intrarea în Iadul Verde – Societatea mulișiană –
Vânătoarea și alte sarcini cotidiene – Geguem – Pantaloni –
Ne adâncim
Capitolul 14
Inima mlaștinii – Lipitori – Sezonul incubației – Vânători
de cunoștințe
Capitolul 15
Traversarea potopului – Ingineria mulișiană – Vânătoarea
de dragoni de mlaștină – Îmi pierd echilibrul – Ghinioanele
mele – Vrăjitorie, din nou
Capitolul 16
Febra galbenă – Răcnetul dragonilor – Argumentul lui
Akinimanbi – Ritualul – Natalie și domnul Wilker –
Mărturisirea mea

PARTEA A IV-A
În care fac mai multe descoperiri, nu toate despre dragoni
Capitolul 17
Soarta se îmbunează – Un nou-venit în tabără – „Cei
puri“ – Marea Cascadă – Provocarea lui Yeyuama
Capitolul 18
Oasele de dragon sunt necesare – Schițe în aer – Un
dragon furios – Mai mult adevăr – „Noi avem pădurea“
Capitolul 19
În aer liber – Construirea planorului – Iadeșuri – Deasupra
râului – Cobor în rapel din nou – Insula-cascadă – Mișcare
în apă – Albine – Pietre neobișnuit de uniforme – Marele
meu salt
Capitolul 20
Pe aripile dragonului – Curenți de aer – Furcula cedează –
Coborârea – O noapte nefericită – Mișcare în pădure –
Labane – La ce e bună o scirlandeză
Capitolul 21
Protecția mulișienilor – Un alt grup – Ceva în buzunar –
Pierderea briceagului– Refugiu la înălțime
Capitolul 22
Tobele vorbesc – Ceilalți lipsesc – Planurile
ikwundienilor – Punctul Miriam – Politica – Înțelepciune
și nebunie – Mutarea ouălor – Peștele-colț
Capitolul 23
Mesajul lui Nagoreemo – Tom, Natalie și Faj Rawango –

Ikwundienii traversează mlaștina – Prizonieri de război –
Armata mea
Capitolul 24
Nemulțumirea regală – Ouă pentru oba – Întrebări fără
echivoc – Acuzația de trădare – Viața în afara Iadului
Verde – Despărțiri și o reflecție asupra întristării
Capitolul 25
Impresii de acasă – Un necunoscut pentru mine –
Conversații și scuze – Nu mai sunt o singuratică – Hoțul –
Un mic bar – Prețul lumii
Note

Prefață
Opinia publică se schimbă cum bate vântul. Astăzi sunt aclamată

de la un capăt la altul al Scirlandului ca întruchipare a inteligenței și
a curajului rasei noastre; într-adevăr, dacă nu sunt cea mai faimoasă
femeie scirlandeză din lume, îndrăznesc să spun că-i dau o zdravănă
bătaie de cap Maiestății Sale Regina. Nu aș merge atât de departe
încât să presupun că sunt iubită de toată lumea, dar, dacă toate
ziarele consideră potrivit să-mi menționeze numele (ceea ce nu se
mai întâmplă atât de des, din cauza eșecului meu notoriu de a face
noi descoperiri uluitoare în ultimul deceniu și de a-mi pune din nou
viața în pericol într-o manieră corespunzător de înfiorătoare), atunci
există toate șansele să fiu menționată pe un ton favorabil.
Dar lucrurile nu au stat dintotdeauna așa. Deși puțini sunt destul
de în vârstă să-și amintească și, deși sunt chiar mai puțini cei
suficient de nepoliticoși să aducă subiectul în discuție, am fost
cândva bârfită în ziarele de scandal. Mie însă nu mi-e deloc rușine
să-mi spăl rufele în public, nu când acele rufe sunt atât de vechi și
zdrențuite. Unele dintre abaterile de care am fost acuzată nu au

niciun temei; altele, mărturisesc, au fost în întregime juste, cel puțin,
în măsura în care opinia mea poate fi de încredere.
Întrucât încă nu mi-am încheiat memoriile, nu pot spune cu
certitudine că acest al doilea volum din serie va fi cel mai bârfit
dintre toate. Este o onoare care s-ar putea să aparțină unei perioade
ulterioare a vieții mele, înainte de a doua căsătorie, atunci când
interacțiunile cu viitorul meu soț erau măcinate de o moară foarte
energică atât acasă, cât și în străinătate. Încă mă gândesc câte dintre
ele voi împărtăși. Dar volumul va fi un concurent onest, așa cum a
fost în acești ani în care am fost acuzată de adulter și înaltă trădare și
catalogată drept cea mai rea mamă din tot Scirlandul. Este mai mult
decât pot gestiona majoritatea femeilor în viețile lor și recunosc că e
o împlinire care-mi provoacă un soi de mândrie perversă.
Desigur, aceasta este, totodată, povestea expediției mele în Eriga.
Avertismentele din prima prefață sunt încă valabile: dacă e posibil să
vi se pară descurajator să citiți despre violență, boală, alimentație
străină gustului scirlandez, religii bizare, goliciune în public sau gafe
diplomatice stupide, atunci închideți cartea și continuați cu ceva mai
simpatic.
Dar eu am supraviețuit, vă asigur; este posibil să supraviețuiți și
dumneavoastră acestei lecturi.
Lady Trent
Amavi, Prania
23 Ventis, 5659

PARTEA I
În care autoarea amintirilor pleacă din țara sa natală, lăsând
în urmă o gamă variată de probleme, de la cele de familie la
cele de natură legală

Capitolul 1
Viața mea singuratică – Cumnata și mama mea – Oaspetele

neașteptat – Încurcături în laboratorul lui Kemble
Nu cu mult timp înainte de a mă îmbarca în călătoria spre Eriga,

m-am mobilizat pentru o altă destinație pe care o credeam mai
periculoasă: Falchester.
În mod normal, capitala nu era un loc teribil de aventuros, cu
excepția cazului în care m-ar fi prins ploaia acolo. Plecam din
Pasterway în mod regulat, având treburi de făcut în oraș. În orice
caz, despre drumurile respective nu se știe mare lucru – adică le-am
menționat doar câtorva prieteni, cu toții discreți. Până atunci, așa
cum știa mare parte din Scirland (cei câțiva care aveau grijă să știe),
fusesem o persoană retrasă și așa am rămas până la întoarcerea mea
din Vystrana.
Din pricina problemelor personale, mi s-a permis să duc o viață
retrasă, dar în realitate în cea mai mare parte a timpului lucram: mai
întâi, publicarea cercetărilor noastre din Vystrana, iar apoi pregătirea
pentru expediția din Eriga, care fusese amânată iar și iar de forțe

dincolo de noi. În dimineața aceea de Graminis 1 însă nu am mai
putut fugi de obligațiile sociale pe care le îngropasem adânc sub alte
sarcini. N-am putut decât să le îndeplinesc iute, una după alta: mai
întâi să-mi vizitez rudele de sânge, apoi pe cele dobândite în urma
căsătoriei. Casa mea se afla aproape de vestitul cartier Havistow,
unde Paul, fratele meu cel mai mare, se stabilise în urmă cu un an.
De obicei, scăpam de obligația de a merge în vizită datorită unui
dublu noroc, absența sa constantă, pe de o parte, și totalul dezinteres
al soției lui față de mine, pe de altă parte, însă, de data asta fusesem
invitată, iar un refuz ar fi fost mult mai problematic.
Vă rog să mă înțelegeți, nu înseamnă că îmi displăcea propria mea
familie. În general, ne înțelegeam destul de bine unii cu alții și chiar
și cu Andrew, fratele imediat mai mare decât mine. Însă ceilalți frați
mă considerau cel puțin capricioasă, iar mamei îi displăcea
comportamentul meu, ceea ce i-a făcut să mă dezaprobe de-a
dreptul. Ce voia Paul de la mine în ziua aceea, nu știam, dar mai
degrabă aș fi înfruntat un dragon supărat din Vystrana.
Dar așa ceva era, din păcate, departe, în timp ce fratele meu era
mult prea aproape ca să îl pot evita. Simțindu-mă gata de bătălie, mi-
am ridicat poalele rochiei cu delicatețea unei doamne, am urcat
primele trepte și am sunat la ușă.
Cumnata mea se afla în camera de zi atunci când valetul m-a
condus înăuntru. Judith era soția tipică din înalta societate din
Scirling în toate felurile în care eu nu eram: elegantă, fără vreun
exces afectat, gazdă fermecătoare, ușurând munca soțului ei pe plan
social, și mamă dedicată, cu trei copii deja și, fără îndoială, cu alții
care aveau să vină.
Aveam un singur lucru în comun: Paul.
– Oare am sunat într-un moment nepotrivit? am întrebat după ce
am acceptat o ceașcă de ceai.

– Nicidecum, a răspuns Judith. El nu este acasă momentan – are o
întâlnire cu Lordul Melst –, dar ești bine venită să stai până se
întoarce.
Lordul Melst? Paul urca pe scara socială.
– Bănuiesc că e vorba de afacerea Synedrion, am spus.
– Am avut un scurt răgaz după ce și-a câștigat mandatul, a
încuviințat ea, dar acum treburile guvernului îi ocupă tot timpul.
Slabe șansele să-l vedem până la Gelis.
Ceea ce însemna că s-ar putea să mi se lungească urechile
așteptându-l să ajungă aici.
– Dacă nu este prea mare deranjul, am zis, punând ceașca de ceai
pe masă și ridicându-mă de pe scaun, cred că este mai bine să revin
altă dată. I-am promis și cumnatului meu Matthew că-l voi vizita azi.
Spre surprinderea mea, ea a întins mâna să mă oprească:
– Nu, te rog, stai ! Avem un oaspete acum care speră să te vadă.
Nu am avut ocazia să întreb cine era oaspetele, deși aveam deja
bănuielile mele când a început să vorbească. Ușa de la sufragerie s-a
deschis și a intrat mama.
Acum totul avea sens. De ceva vreme nu mai răspunsesem la
scrisorilor mamei pentru liniștea mea interioară. Nu înceta, nici
rugată, să-mi critice fiecare mișcare, insinuând că judecata greșită m-
a făcut să-mi pierd soțul în Vystrana. Nu era politicos din partea mea
să o ignor, dar alternativa era mai rea. Ca să mă vadă trebuia, așadar,
fie să apară neanunțată la mine acasă, fie să mă ademenească în casa
altcuiva.
Numai că o asemenea logică nu mi-a îndulcit deloc reacția. Dacă
venise să ne împace, lucru de care mă îndoiam, era o capcană. Mai
degrabă mi-aș fi scos măselele de una singură decât să-i mai îndur
acuzele. (Și, deși veți gândi că nu e decât o simplă figură de stil, ar

trebui să precizez că o dată chiar mi-am scos o măsea, așa că nu mi-e
ușor să fac așa o comparație.)
După cum s-a dovedit, acuzațiile ei aveau, cel puțin, un temei
recent.
– Isabella, m-a abordat ea, ce e cu aiureala pe care am auzit-o, cum
că ai pleca în Eriga?
Eram recunoscută pentru felul în care ocoleam bârfele, ceea ce în
general mă mulțumea. Însă, în cazul de față, a avut efectul unei
săgeți trase pe furiș direct în creierul meu.
– Poftim? am răspuns eu, aproape prostește, nu pentru că nu aș fi
înțeles, ci pentru că nu aveam nici cea mai mică idee cum aflase.
– Știi foarte bine ce zic, a continuat ea neîndurătoare. E absurd,
Isabella. Nu poți pleca din nou în străinătate și în mod cert nu în orice
zonă din Eriga. Acolo e război!
Mi-am căutat scaunul, din nou, folosindu-mă de amânare ca să-mi
recâștig calmul.
– Asta e o exagerare, mamă, și știi prea bine. Bayembe nu a intrat
în război. Regele din Talu nu îndrăznește să invadeze, nu cu soldații
din Scirling, care ajută la apărarea granițelor.
Mama a pufnit:
– Îmi și imaginez că omul care i-a scos pe akhieni din Elerqa după
două sute de ani, a pufnit ea, îndrăznește chiar foarte mult. Dar,
chiar dacă el nu atacă, cum rămâne cu înfricoșătorii ikwundieni?
– Întreaga junglă din Mouleen se întinde între ei și Bayembe, am
spus iritată. Cu excepția râurilor, desigur, și Scirland stă de strajă
acolo. Mamă, scopul prezenței noastre militare este să facem locul
mai sigur.
Ea mi-a aruncat o privire groaznică:
– Soldații nu fac un loc mai sigur, ci doar mai puțin periculos.

Calitățile retorice de la mama le moștenisem. Dar în ziua aceea nu
aveam dispoziția de a-i admira exprimarea. Și nici nu eram încântată
de viziunea ei politică, de altfel, destul de surprinzătoare. Mai toate
femeile de aceeași condiție și chiar mulți bărbați abia ar fi putut să
numească două puteri din Eriga care au obligat Bayembe să caute
ajutor străin, mai exact pe cel al Scirlandului. Domnii din vremea
aceea erau interesați doar de nedeclaratul „acord comercial“ prin
care se trimitea fier din Bayembe în Scirland, alături de alte resurse
valoroase, în schimbul cărora ni s-au permis poziționarea soldaților
în toată țara lor și construirea unei colonii în Nsebu. Doamnele nu
erau interesate deloc de așa ceva.
Era oare o preocupare pe care o avusese și înainte ori se informase
de cum îmi aflase planurile? În orice caz, nu așa aveam să-i comunic
noutățile. Cum anume aveam să-i spun încă nu hotărâsem – am
continuat să evit problema din ceea ce recunosc acum ca fiind pură
lașitate. Și iată consecința: o neplăcută confruntare în fața cumnatei
mele, a cărei expresie de o rigidă politețe îmi arăta că știe că asta
urma să se întâmple.
Aveam o oarecare bănuială că știa și Paul. Întâlnindu-se cu lordul
Melst, într-adevăr. Păcat că nu era acasă când am ajuns.
Dar cel puțin asta însemna că trebuit să o înfrunt pe mama, fără
alți aliați care să-i sprijine atitudinea potrivnică. Nu eram suficient de
nebună încât să cred că am și eu propriii mei aliați.
– Ministerul de Externe nu ar permite călătoriile, cu atât mai puțin
șederea oamenilor acolo, dacă ar fi atât de periculos. Și totuși, iată că
permite.
Desigur, nu trebuia să știe că o dată am amânat expediția,
convingându-l pe ministrul de Externe să ne acorde viza.
– Sincer, mamă, pentru mine, malaria ar fi un risc mai mare decât o
armată.

Ce anume m-a determinat să spun asta, nu știu, dar a fost pură
prostie. Privirea mamei s-a făcut și mai aspră.
– Într-adevăr, a spus, iar cuvântul ar fi putut îngheța pietrele. Dar
tu îți propui să pleci într-un loc plin de boli tropicale, fără să te
gândești câtuși de puțin la fiul tău.
Acuzația ei era și nu era dreaptă. Era adevărat că nu mă gândisem
la fiul meu cum se cuvine. Îl alăptasem pentru scurt timp și fusesem
nevoită să angajez o doică, ce mă suplinise de minune; micul Jacob
îmi amintea mult prea mult de răposatul lui tiz. Acum avea mai bine
de doi ani, era înțărcat și în grija unei bone. Contractul de căsătorie
fusese generos în ceea ce mă privește, dar mare parte din banii pe
care i-am investit în cercetarea științifică, în cărțile despre expediția
noastră din Vystrana – lucrarea științifică, sub numele soțului meu și
insipidul meu jurnal de călătorie – nu mi-a adus atât de mult pe cât
s-ar putea crede. Din ce a mai rămas, am plătit generos pe cineva
care să aibă grijă de fiul meu, și nu pentru că văduva celui de-al
doilea fiu al unui baron nu s-ar fi pretat la o asemenea muncă. Pur și
simplu, nu știam ce altceva să fac cu Jacob.
Oamenii presupun adesea că înțelepciunea maternă este în
întregime instinctuală: că, oricât de ignorantă ar fi o femeie în
privința creșterii unui copil înainte de a naște, prin simplul fapt de a
fi femeie, ea va dobândi calități de mamă. Dar nu este adevărat nici
la cel mai concret nivel biologic, așa cum a dovedit laptele meu, un
eșec, și nici atât la nivel social. În ultimii ani am ajuns să înțeleg
copiii din perspectiva unui istoric al științelor naturii; le cunosc
dezvoltarea și am o oarecare apreciere pentru evoluția lor minunată.
Dar, la momentul respectiv, mai bine înțelegeam un drago decât pe
micuțul Jacob.
Poate un copil să fie crescut mai bine de o femeie care a mai făcut
asta, care și-a perfecționat abilitățile în timp și care se bucură de

munca sa, ori de o femeie care nu are nicio capacitate, niciun
entuziasm suficient și a cărei singură calificare o reprezintă directa
legătură biologică? Am îmbrățișat în chip hotărât prima variantă,
astfel că nu am găsit prea multe argumente practice pentru care să
nu merg în Eriga. În această privință, m-am gândit foarte mult la
situația fiului meu.
Nici nu se punea problema să-i mărturisesc mamei asemenea
lucruri. Așa că am tărăgănat lucrurile. Matthew Camherst și soția lui
s-au oferit să-l țină la ei pe durata absenței mele. Bess are și ea un
copil de aproape aceeași vârstă; va fi bine pentru Jacob să aibă un
prieten.
– Și dacă mori?
Întrebarea a picat ca o secure care taie firul discuției. Am simțit că
îmi iau foc obrajii: de furie sau de rușine – probabil ambele. Eram
indignată că mama putea spune așa ceva fără menajamente...și
totuși, soțul meu murise în Vystrana. Nu era imposibil să mi se
întâmple același lucru în Eriga.
În tăcerea aceasta mormântală, parcă sângerândă, s-a auzit un
ciocănit la ușă, urmat imediat de apariția majordomului cu o tavă în
mână, îndreptând o carte de vizită spre Judith, care a ridicat-o
mecanic, ca și cum ar fi fost o păpușă, iar cineva ar fi tras de sfoara
brațului ei. Nedumerită, s-a încruntat o clipă.
– Cine este Thomas Wilker?
Numele a avut efectul unei borduri joase, de neobservat, la
marginea unei străzi, în care s-a împiedicat piciorul din mintea mea,
așa că a fost cât pe ce să mă prăbușesc cu fața la pământ. Thomas
Wil – ce căuta el aici? Am înțeles într-un târziu și m-am luminat.
Judith nu îl cunoștea și nici mama, așa că nu mai rămăsese decât un
singur răspuns.
– A, cred că a venit să se întâlnească cu mine.

Judith și-a luat o postură rigidă, dreaptă, căci nu așa te comporți în
lume. Un bărbat nu ar trebui să se intereseze de o văduvă într-o casă
care nu e a ei. O clipă am observat că acea carte de vizită pe care
Judith o scăpase înapoi în tavă nu era tocmai o carte de vizită; părea
o bucată dintr-un ziar, pe care era scris de mână numele domnului
Wilker. Și mai rău. Domnul Wilker nu era, propriu-zis, un domn, și
cu siguranță nu era genul de persoană care să sune aici în mod
normal.
Am făcut și eu ce-am putut ca să salvez situația.
– Îmi cer scuze, domnul Wilker este un asistent al Lordului
Hilford – vă amintiți de el, desigur; el a aranjat expediția din
Vystrana. Și tot el a aranjat expediția din Eriga, dar starea de sănătate
îl împiedică să ne însoțească. Ce-ar putea fi atât de urgent încât
Lordul Hilford să-l trimită pe domnul Wilker să mă caute în casa
fratelui meu? Ar trebui să vorbesc cu el, dar nu este nevoie să te
deranjezi tu. Îi voi face chiar eu o vizită.
Mâna întinsă a mamei m-a oprit însă înainte de a pleca.
– Nicidecum. Cred că suntem cu toții nerăbdători să auzim ce
anume are de spus acest domn Wilker.
– Într-adevăr, a îngăimat Judith, supunându-se ordinului nerostit
al mamei. Invită-l înăuntru, Londwin!
Majordomul a făcut o plecăciune și s-a retras. Judecând după
vioiciunea cu care și-a făcut apariția, probabil că domnul Wilker a
sărit înainte de îndată ce a fost invitat; agitația încă se arăta în
mișcările lui. De mult se străduia însă să-și rafineze bunele maniere
în spiritul cărora fusese educat, dar mai era mult, astfel că s-a
prezentat mai întâi în fața lui Judith.
– Bună dimineața, doamnă Hendemore. Numele meu este Thomas
Wilker. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar am un mesaj pentru
doamna Camherst. Probabil am trecut unul pe lângă altul pe drum;

tocmai am ratat momentul de a o găsi în casa dânsei. Și mă tem că
vestea e destul de nefericită ca să mai poată fi amânată. Mi s-a spus
că se află în vizită aici.
Felul abrupt, dezarticulat în care a vorbit m-a făcut să-mi strâng
mâinile în semn de înțelegere. Domnul Wilker o privea pe bună
dreptate doar pe Judith, cu excepția unor scurte reverențe, atunci
când mi-a pronunțat numele; fără niciun semn de la el, m-am trezit
într-un schimb de priviri cu mama.
Ceea ce am văzut m-a surprins. Cred că suntem cu toții nerăbdători să
auzim ce anume are de spus acest domn Wilker – credea că e iubitul meu!
Mă supraestima, poate, dar avea expresia unei femei care căuta
semnele unui atașament nepotrivit și s-a trezit cu mâna goală.
Așa cum ar fi trebuit. Poate că eu și domnul Wilker nu mai eram la
cuțite, așa cum fusesem în Vystrana, dar nici nu aveam vreo
înclinație romantică spre el, nici el spre mine. Relația noastră era
strict una profesională.
Aș fi vrut să o dojenesc pe mama pentru gândurile pe care le
nutrea, dar m-am abținut. Nu atât fiindcă o asemenea conversație în
public era nepotrivită, ci mai mult pentru că îmi trecuse prin minte
că domnul Wilker și cu mine eram angajați în două chestiuni de
afaceri, dintre care expediția în Eriga era doar una.
Din fericire, Judith i-a făcut semn domnului Wilker înainte să
izbucnesc eu cu întrebările mele spontane.
– Chiar vă rog, domnule Wilker! Sau mesajul dumneavoastră este
privat?
Nu aș fi acceptat mesajul în privat nici de la o sută de regi, nu când
mama avea asemenea bănuieli.
– Vă rog, am spus. Ce s-a întâmplat?
Domnul Wilker a respitat adânc, iar mesajul a țâșnit din el dintr-
odată, lăsându-l încovoiat și învins.

– O spargere în laboratorul lui Kemble.
– Kemble… o, nu!
Umerii mei s-au încovoiat și ei, ca și cum i-ar fi oglindit pe ai lui.
– Ce anume au distrus? Sau…
– Însemnările lui au dispărut, s-a încruntat el.
Furt, nu distrugere. Cineva știa cu ce se ocupa Kemble și era
hotărât să fure în interes propriu.
M-am trântit înapoi pe scaun, demnitatea unei doamne era ultimul
lucru care-mi trecea prin minte. Frederick Kemble era chimistul pe
care domnul Wilker îl angajase – sau, mai bine spus, eu îl angajasem;
banii îmi aparțineau, dar alegerea fusese a lui – să continuăm
cercetarea pe care noi înșine o furaserăm în munții Vystranei, cu trei
ani în urmă. Cercetarea despre o metodă de conservare a oaselor de
dragon: o substanță miraculoasă, puternică și ușoară, dar care se
descompunea rapid în afara unui corp viu.
Chiavoranul care dezvoltase respectiva metodă nu fusese primul
care o încercase. Ceea ce începuse ca o simplă provocare a
taxidermiei – născută din aspirația vânătorilor de a conserva trofeele
de pe urma dragonilor pe care îi ucideau și din dorința istoricilor
științelor naturii de a prezerva specimenele pentru studiu – devenise
o mare curiozitate pentru chimiști. Mulți se întreceau să fie primii
(sau, cel puțin, așa credeau ei) care rezolvă acel puzzle. În ciuda celor
mai mari eforturi ale noastre de a păstra secretul asupra lucrării lui
Kemble, se pare că cineva aflase de ea.
– Când? am întrebat, respingând apoi întrebarea ca fiind
prostească.
– Noaptea trecută și mă îndoiesc că vom putea afla un timp mai
exact.
Domnul Wilker a clătinat din cap. Locuia în oraș și-l vizita pe
Kemble dis-de-dimineață în fiecare Selemer. Vestea era de ultimă oră,

imediat ce Kemble auzise intrusul și coborâse pe scări în pijama să
vadă ce se întâmplă.
Și, brusc, m-am întrebat înfrigurată ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi
văzut ceva. Oare intrusul ar fi fugit? Sau domnul Wilker l-ar fi găsit
pe chimistul nostru mort în această dimineață?
Asemenea gânduri dramatice nu erau de niciun folos, dar așa mă
mustram eu. Oricum ar fi fost, nu am avut timp să mă ocup de ele,
căci m-a trezit vocea ascuțită a mamei.
– Isabella, ce tot zice omul ăsta aici?
Am avut o mulțumire la gândul ireverențios că, cel puțin, nu
sesizase nicio indiscreție personală în mesajul pe care îl adusese
domnul Wilker.
– Despre cercetare, mamă, am spus, îndreptându-mă în scaunul
meu și apoi ridicându-mă în picioare. Nimic care să te preocupe pe
tine. Dar mă tem că trebuie să-mi scurtez vizita. Este vital să vorbesc
imediat cu domnul Kemble. Mă scuzați, vă rog!
Mama s-a ridicat și ea, întinzând mâna.
– Te rog, Isabella ! Sunt de-a dreptul îngrijorată pentru tine.
Expediția aceasta pe care o pui la cale…
Dacă abordează o astfel de problemă personală în fața unui străin
ca domnul Wilker înseamnă că e cu adevărat îngrijorată.
– Vorbim mai târziu, mama, i-am răspuns, dar fără să am o
asemenea intenție. Chestiunea este chiar presantă. Am investit destui
bani în munca lui Kemble și trebuie să aflu cât am pierdut.

Capitolul 2
Laboratorul lui Frederick Kemble – Sinteza – Simpozionul –

Lordul Hilford – Perspectiva lui Natalie – Două săptămâni
Un om retras nu e potrivit să verifice cât de bine stăpânește o

persoană arta conversației. Eram obișnuită să-mi regândesc
cuvintele, să le revizuiesc și să scriu o ciornă înainte de a trimite
scrisoarea în varianta ei finală către destinatar. Comentariul meu și-a
atins scopul – ea m-a lăsat să plec, în sfârșit, politicosul rămas-bun al
lui Judith umplând golurile ciudate –, dar momentul meu de glorie
s-a stins repede, de îndată ce am ajuns în stradă.
– Mi-e teamă că voi regreta, am recunoscut față de domnul Wilker,
în timp ce îmi puneam mănușile.
– Nu cred că ai pierdut atâția bani, a spus el, ridicând mâna să facă
semn unei birje în drumul ei către cea mai apropiată stație de trăsuri.
– Trăsura mea este peste drum, l-am tras eu de braț, suspinând.
Nu, nu mă refer la investiție; nu asta regret, cel puțin. Ci doar că nu i-
am zis nimic mamei. Ea este chitită să vadă doar judecata mea
greșită în tot ce fac acum.

Domnul Wilker nu a răspuns. Deși eram în termeni buni pe atunci,
nu obișnuiam să ne împărtășim problemele personale unul altuia.
– Nu este totul pierdut, a explicat. Kemble și-a luat caietul de notițe
noaptea trecută, putând astfel să-și recitească ideile în timp ce se
pregătea de culcare. Poate că soția lui o fi deplângând acest obicei,
dar în situația respectivă a fost un dar de la Dumnezeu.
(Pentru cititorii mei care tresar la asemenea blasfemii minore:
Trebuie să vă avertizez că vor fi și mai multe. Wilker și-a stăpânit
cuvintele în preajma mea când ne aflam în Vystrana, dar, pe măsură
ce ne obișnuiam unul cu celălalt, și-a dezvăluit obiceiul de a aduce
numele Domnului în discuții. Faptul că aici i-am îndreptat
exprimarea s-ar putea să ne ducă în eroare despre firea lui, dar sper
să-i iertați sinceritatea și pe a mea. Niciunul dintre noi nu era
religios.)
Doamna Kemble nu era o soție nemulțumită; lucra alături de soțul
ei, gestionând aspectele practice de ordonare și măsurare a
substanțelor chimice, în timp ce el petrecea ore în șir holbându-se la
perete în timp ce rodea capătul uzat al stiloului, cufundat în
probleme teoretice. Dar ea credea într-o separare a muncii de viața
de zi cu zi, iar eu – după cum ați observat, sunt mai aproape de
mintea lui Kemble – binecuvântez faptul că ea n-a izbutit să-l
dezbare de obiceiuri.
I-am spus și ei același lucru când am ajuns la casa și laboratorul lui
Kemble în Tanner Fields și am putut să arunc o privire încruntată,
care nu masca în întregime efectele emoționale ale intruziunii.
– Apreciez, doamnă Camherst, dar mă tem că asta nu a salvat
sticlăria.
– Pot să mă uit, vă rog? am întrebat.
Doamna Kemble ne-a condus în pivnița aflată în semiobscuritate,
singura lumină provenind de la ferestrele de la nivelul solului. Era

suficientă cât să se vadă dezastrul, cioburi peste tot, instrumente de
măsurare îndoite și distruse. Un miros chimic inunda aerul, în ciuda
ferestrei deschise și a unui băiat de afară, care punea în funcțiune un
dispozitiv de ventilare a camerei. Nu numai că au luat notițele lui
Kemble, ci au făcut și tot posibilul să-l țină pe loc.
Mi-am ținut batista peste nas și am spus:
– Doamnă Kemble, îmi pare atât de rău... Dacă îi trimiteți o
scrisoare contabilului meu, mă voi asigura că vi se va restitui ce ați
pierdut. Liniștea însă nu v-o poate reda, dar... am gesticulat eu
neajutorată. Vă poate răscumpăra, cel puțin, obiectele de sticlă.
– Foarte amabil din partea dumneavoastră, doamnă Camherst! a
răspuns ea calm. Kemble este sus; trebuia să-l dau la o parte din
calea mea câtă vreme sortez ce e distrus și ce lipsește. Lucy îți va face
un ceai.
Eu și domnul Wilker am mers cuminți în salon, unde l-am găsit pe
Frederick Kemble scriind furios pe o bucată de hârtie. Altele
asemenea erau împrăștiate pe masă și pe podea, iar Lucy, fiica
necăsătorită a lui Kemble, încerca să găsească un spațiu curat pe care
să pună o tavă pe care erau nu doar ceaiul, ci și un teanc de hârtie
albă. Ea ne-a văzut intrând și i-a atins cotul tatălui ei.
– Tată!
– Nu acum! Lasă-mă!
Și-a întors capul printr-o mișcare care ținea locul unui gest cu
mâna, căci mâinile îi erau ocupate, pentru că făcea notițe.
Lucy s-a retras de partea noastră.
– Ce face? am întrebat murmurând.
– Își notează tot ce își poate aminti, a zis ea. Din caietele care i-au
fost luate.
După trei ani de muncă, procesul de conservare a oaselor de
dragon sigur i se întipărise clar în minte. Eu îl memorasem și nici

măcar nu eram un chimist bun cât să-l înțeleagă în linii generale. Cât
despre restul...
– Domnul Wilker a spus că cel mai recent caiet de notițe nu s-a
luat, nu? Atâta timp cât îl avem pe acesta, celelalte caiete nu
prețuiesc nici cât jumătate.
Majoritatea erau învechite, documentând experimente eșuate.
– El spune că până și caietele vechi sunt importante, că îi face
plăcere să se uite peste ele din când în când, a răspuns Lucy, ridicând
din umeri.
Ea a plecat să mai aducă ceai, apoi eu și domnul Wilker ne-am dus
în cel mai îndepărtat punct al sălii să ascultăm povestea lui Lucy
despre spargere și ancheta de până acum. Când ea a isprăvit, Kemble
se pregătea să ia o pauză de la lucru și să le acorde puțin timp și
celorlalți.
– Dacă ar fi venit înainte de Sabat... a comentat el, pe deplin
mulțumit că nu se întâmplase.
Fiica sa i-a oferit o ceașcă de ceai, pe care a luat-o și a băut-o
absent.
– Mă uitam printre caietele vechi în timpul prânzului la Eromer și
ceva mi-a atras atenția. Anul trecut, eu...
Domnul Wilker, care învățase demult să recunoască semnele de
avertizare, l-a oprit înainte să coboare în groapa limbajului științific,
din care n-aș fi înțeles o iotă. Cunoașterea oamenilor s-a dezvoltat
atât de rapid în timpul vieții mele, încât, deși sunt o persoană de
aleasă educație, sunt domenii întregi pe care abia le cunosc, iar
chimia este unul dintre ele. Nu făcea parte din programa școlară a
tinerelor domnișoare în tinerețea mea, iar autoeducația mea s-a
îndreptat spre alte direcții. Prin urmare, domnul Wilker l-a abătut pe
chimistul nostru până în punctul în care știa că mă voi descurca.
– Ați spus ceva despre asta de dimineață, da. V-a venit vreo idee?

– Cred că da, a recunoscut domnul Kemble. E doar un gând; vor fi
necesare multe teste. Dar cel puțin am o idee pentru sinteză.
Dacă n-ar fi fost a cincea oară când aud acele cuvinte din gura lui,
aș fi fost mult mai entuziasmată. În cele din urmă, iată și motivul
pentru care l-am angajat pe Kemble. Știam să conservăm oasele de
dragon; asta nu mai era o provocare. Dar eu și domnul Wilker,
discutând subiectul cu trei ani în urmă, înțeleseserăm de ce această
cunoaștere înseamnă și o primejdie.
Dincolo de dorința vânătorilor de a-și conserva trofeele și a
cercetătorilor care studiază istoria științelor naturii și vor să-și
analizeze subiectul pe îndelete post mortem, calitățile oaselor de
dragon au devenit atrăgătoare pentru alte persoane. Proprietățile lor
mecanice erau net superioare celor ale fierului și oțelului, fiind
deopotrivă mai ușoare și mai puternice – și deoarece depozitele de
fier din Anthiopa și din alte părți ale lumii secătuiau, orice
alternativă devenea considerabil mai importantă.
Aș putea enumera pe larg dezavantajele folosirii industriale ale
oaselor de dragon. Într-adevăr, aveam deja un articol pregătit despre
subiect, gata să fie trimis la toate publicațiile cu o reputație bună.
Dragonii erau și mai rari decât fierul și, deși se reproduceau (ceea ce
nu se putea spune despre vreun minereu), orice cerere la scară largă
a oaselor lor ar fi dus la o sacrificare în masă, poate chiar la
dispariție.
Având forma neregulată, multe oase nu erau tocmai bune pentru a
se face cu ele mașinării, ceea ce era o mare pierdere. Planul nu prea
era avantajos din pricina cheltuielilor și pentru că se recoltau greu de
la dragonii decedați (mulți dintre ei trăind în regiuni străine și
îndepărtate ca acelea bogate în fier). Continua pe câteva pagini, dar
abordarea era eronată prin însăși premisa ei de bază: Înainte de a lua
o hotărâre, oamenii vor judeca rațional.

Adevărul este că ideea putea atrage speculanți, care s-ar năpusti ca
vulturii asupra unui cal mort, gata să-l devoreze până la os. Și, dacă
încercam să mă conving pe mine că exagerez, că un asemenea
scenariu sortit să eșueze nu se va întâmpla niciodată, nu trebuia
decât să iau în considerare continentul erigan, unde ispita fierului a
implicat mai multe țări anthiopiene în statele de acolo. Dacă Thiessin
și-ar fi dorit să cucerească Djapa, iar Chiavora, să încurajeze revoluția
în Agwi și Scirland să se infiltreze între Uniunea Talu și puterea
militară pe care o reprezenta Ikwunde, în scopul de a construi noi
motoare cu aburi, nu am fi ezitat să sacrificăm câteva bestii
necuvântătoare.
Am oftat și am sorbit ultima picătură de ceai.
– Cu tot respectul cuvenit, domnule Kemble, aproape că aș saluta o
nouă perspectivă. Am toată convingerea că puteți rezolva
ghicitoarea, dat fiind timpul suficient, dar pe care s-ar putea să nu-l
avem. Mai devreme sau mai târziu cineva va descoperi metoda lui
Rossi, chiar și fără notițele dumneavoastră. Dacă vrem să evităm
haosul, trebuie să găsim o cale de a satisface cererea pentru această
substanță, care nu implică masacrarea dragonilor.
– Mă îndoiesc că vom fi atât de norocoși, a răspuns domnul Wilker
discret. Câți oameni ar depune efortul pe care l-am depune noi ca să
cruțe animalele? Deja am măcelărit elefanții pentru fildeșul lor și
tigrii pentru pieile lor, însă numai în scopuri decorative.
Probabil că avea dreptate.
– Atunci, am replicat eu oftând, nu putem decât spera ca poliția să
recupereze caietul de notițe. Avem vreo idee cine ar fi putut să-l ia?
Judecând după tăcerea sumbră care se lăsase, răspunsul a început
cu „da“ și s-a înrăutățit. Domnul Wilker a răspuns indirect.
– Știți de simpozion, bănuiesc.

O întrunire a savanților, găzduită de Colocviul Filozofilor,
organizația oamenilor de știință eminenți din Scirland. Domnul
Wilker nu fusese invitat deoarece nu era un gentilom. Nici eu nu
fusesem invitată, deși eram de viță nobilă, pentru că nu eram bărbat.
Dar cunoșteam pe cineva care întrunea ambele condiții.
– Dacă a fost vreunul dintre oaspeți, domnul Hilford ar fi fost în
măsură să afle.
– Nu va avea mult timp la dispoziție, a răspuns Kemble,
revenindu-și din reveria în care cădea adesea. Nu se încheie la
sfârșitul săptămânii?
Ba da, iar savanții se vor întoarce în patriile lor.
– Într-adevăr. Atunci, bănuiesc că știu ce am de făcut după-amiază.
Eram deja la ușa Lordului Hilford când mi-am amintit că

promisesem să le fac o vizită rudelor mele prin alianță. Am ciocănit
oricum, gândindu-mă să-l întreb pe conte dacă să le trimit un bilet.
Dar se pare că încă nu ajunsese acasă de la un curs, așa că am avut
timp mai mult decât suficient, așteptându-l în salon.
Dacă vă gândiți că am avut timp suficient să iau o decizie în
privința acelei promisiuni, aveți dreptate, mai mult sau mai puțin.
Familia Camherst locuia nu foarte departe de Lordul Hilford, în
Mornetty Square, și nu mi-ar fi luat mai mult de douăzeci de minute
să ajung până acolo și să mă întorc. Dar nu știam cât mă vor ține și
era mult mai important să-l anunț cât mai repede pe Lordul Hilford
despre intrușii infiltrați la Kemble. Dacă în spatele atrocității se afla
vreunul dintre participanții la simpozion, aveam un timp limitat să
aflăm și un timp și mai limitat să acționăm într-un fel sau altul.
Cel puțin, așa gândeam eu. Adevărul este că, deși îi spusesem
mamei că Matthew, cumnatul meu, fusese de acord să aibă grijă de
Jacob cât timp eram plecată, uitasem să-i menționez lipsa lui de

entuziasm față de întregul plan. Soția lui n-a fost deranjată de
adoptarea temporară a unui copil, dar pe Matthew îl deranja serios
posibilitatea de a-l păstra definitiv. Poate că el dezvăluise secretul
expediției în Eriga și poate că de la el aflase mama. Epuizată de
confruntarea matinală și de vestea furtului, nu intenționam să dau
ochii decât cu cineva apropiat.
Prin urmare, am scris o scuză pe un bilet și l-am lăsat pe băiatul
angajat să-i lustruiască pantofii Lordului Hilford să-l ducă la
Mornetty Square. Apoi mi-am împreunat mâinile înmănușate și m-
am plimbat de colo colo, îngrijorându-mă și făcându-mi o sută de
planuri diferite (și inutile), până când Lordul Hilford s-a întors acasă.
Când l-am auzit tunând în fața holului, nu m-am sinchisit să-l mai
aștept în salon. M-a văzut venind spre ușă și smocurile albe ale
sprâncenelor lui s-au înălțat.
– O, dar ce plăcere să vă văd, doamnă Camherst! Judecând însă
după expresia feței, ce v-a adus aici nu pare de bun augur.
– Nici nu este, am confirmat și i-am explicat în timp ce el și-a scos
paltonul și pălăria.
Bastonul și l-a păstrat; de-a lungul anilor, devenise mai puțin o
cochetărie și mai mult o necesitate, căci reumatismul i se înrăutățise.
M-a urmat în salon și s-a așezat pe un scaun cu un oftat.
– Îhî... a răspuns după ce am terminat de povestit. Mă întreb dacă
n-o fi fost cineva în Vystrana. N-am auzit nimic de la Iljish din
Drustanev, dar știi cum e postul. Și puteau fi trecuți cu vederea.
Se presupune că sătenii apărau peștera din apropiere de privirile
curioase. Osul de dragon conservat în acel cimitir a oferit primul
indiciu despre rolul acidului în proces.
– N-am spus nimic despre asta în carte, i-am amintit Lordului
Hilford, referindu-mă la monografia pe care l-am publicat împreună
după expediția noastră. Am afirmat doar că dragonii și-au sfâșiat

rudele decedate și au dus bucăți din ele într-o anumită peșteră.
Nimeni nu putea trage o concluzie despre conservare și nici nu
putea afla despre ce peșteră era vorba.
Gestul pe care l-a făcut cu mâna mi-a amintit că nu îi spuneam
nimic nou.
– Cu toate acestea, există o posibilitate și una pe care trebuie să o
luăm în considerare. O altă posibilitate: Kemble a vorbit.
– Dacă a vorbit, i-ar mai fi spart laboratorul? am replicat eu
indignată.
Apoi mi-am dat seama de eroarea în logica mea.
– Aha ! Nu-l acuzați pe el că a vândut secretul, ci doar că i-a scăpat
un indiciu care i-a permis cuiva să ghicească ce făcea.
– Asta i s-ar fi putut întâmpla oricăruia dintre noi, a admis Lordul
Hilford. Inclusiv mie. Îmi place să cred că sunt discret, dar.... În fine.
Savanții beau mai mult decât și-ar putea imagina cineva și nu mai țin
așa de mult la băutură, cum țineau odinioară.
M-am gândit că eu, cel puțin, nu prea aveam cum să fi dezvăluit
secretul. Și nu era niciun merit; ci pur și simplu nu prea existaseră.
Habar n-am dacă mai era cineva care să nu știe. Dar nu avea niciun
rost să spun asta și am spus doar:
– Bănuiți vreunul dintre participanții la Colocviu? Sau dintre
membrii săi?
Lordul Hilford a mormăit.
– Îi bănuiesc pe mai mulți, din păcate. Este unul, Marneo, un
oportunist în care nu am încredere deloc și a fost acuzat c-ar fi
semnat el cercetările altora. Guhathalakar recunoaște public că se
ocupă de problema conservării. În delegația Bulskoi nu este niciun
suspect, dar ei au mai mari șanse să meargă să scotocească prin
Vystrana. Hingese...? Îmi pare rău, doamnă Camherst, dar, fără a mai
continua, tot ce pot face e să ghicesc.

– Somnul Wilker se află încă la Kemble și au vorbit cu poliția;
putem spera la o oarecare pistă. Aș vrea să pot face ceva care să
grăbească cercetarea. Banii pot fi de folos până la un anumit punct,
dar nu pot face creierul lui Kemble să lucreze mai repede.
– Țineți-vă de cercetare, i-a zis Lordul Hilford foarte chibzuit. S-ar
putea să găsiți ceva util, dar, dacă nu, și puținul pe care-l știm despre
dragoni ne poate ajuta să-i protejăm. Dar, ah... Dacă aș putea să
schimb un subiect enervant cu un altul...
A fost de-ajuns să mă facă să mă opresc din plimbarea mea de colo
colo. Am încercat să-mi amintesc când l-am auzit pe conte atât de
îngrijorat ultima dată și nu-mi venea în minte niciun moment. Când
m-am întors, își rodea firele de mustață din colțul gurii. Am așteptat,
dar n-a mai spus nimic.
– O, ziceți odată! am izbucnit în cele din urmă, aproape tăios.
Nervii mei nu sunt mai puțin agitați, dacă sunt forțați să aștepte.
– Natalie, mi-a răspuns precaut. Sau mai degrabă familia ei.
Nepoata lui nu era, de obicei, un subiect problematic. Nici familia
ei, dar…
– Lăsați-mă să ghicesc! am spus cu un oftat. Au decis că nu sunt o
companie potrivită pentru ea. În fine, toți cei din Scirland au ajuns la
aceeași părere; nu sunt o companie potrivită pentru nimeni.
– Nu despre asta este vorba. Ei vă consideră o excentrică, într-
adevăr, dar una inofensivă. Problema e că o persoană excentrică nu
este o companie potrivită pentru o tânără necăsătorită – nu și dacă își
dorește să-și schimbe acest statut.
M-am încruntat la el cu uimire.
– Dar Natalie are doar… Aritmetica mi-a prins din urmă cuvintele
și le-a oprit. Aproape douăzeci de ani, am rostit cu greu. Înțeleg.
– Aproape.

Lordul Hilford a suspinat și el, studiind capul bastonului mult mai
îndeaproape decât ar fi fost necesar.
– Și astfel, a continuat, familia ei este destul de hotărâtă ca ea să nu
vă însoțească în expediție. Ați fi plecate cel puțin șase luni, poate
chiar mai mult; ar fi dezastruos pentru perspectivele ei de căsătorie.
Fete bătrâne și toate cele. M-am opus, da.
L-am crezut. Lordul Hilford avea o mentalitate deschisă despre ce
îi e îngăduit unei doamne și ținea ca un nebun la Natalie, dar nu
putea fi paznicul ei.
– Ați vorbit cu ea?
– Știe ce părere are familia ei despre asta. Speram să o abordați
dumneavoastră – ca de la femeie la femeie, știți – și să vedeți dacă o
puteți împăca cu situația ei. Nu intenționează să o dea pe mâna
vreunei brute.
Dacă nu-și căuta ea singură soț, era foarte posibil să dea doar peste
o brută.
– Voi vedea ce pot face.
Lordul Hilford a răspuns ușurat.
– Vă mulțumesc. Dar va trebui să vă grăbiți, totuși. Plănuiam să vă
scriu după-amiază, dar acum vă pot spune în persoană. Programul s-
a schimbat. Credeți că dumneavoastră și domnul Wilker ați putea fi
pregătiți de plecare în două săptămâni?
Dacă aș fi ținut ceva în mână, probabil că aș fi scăpat respectivul
obiect.
– Două săptămâni?
– Dacă nu puteți, spuneți. Dar asta va presupune altă întârziere.
Vor avea loc unele schimbări la Ministerul de Externe, iar noul
membru nu e atât de pasionat de călătorii care merg la Nsebu, nici
de restul zonei.
– Restul? am repetat, comentariile mamei venindu-mi în minte.

– Ah, da. Încă nu s-a publicat, a răspuns el. Am aflat de la omul
nostru de la Ministerul de Externe. Un grup de ingineri regali a fost
prins într-o ambuscadă în timp ce supraveghea malul sudic al râului
Girama, al cărui teritoriu se presupune că se află sub controlul
nostru sigur. Se pare că Eremmo a ajuns la mâna Ikwundelui, astfel
încât inkosi să privească din nou peste graniță. Oamenii sunt
îngrijorați, sigur.
Și așa și trebuia să fie, având în vedere succesul militar de care se
bucurase Ikwunde în ultimii cincizeci de ani, sub conducerea
războinicilor inkosieni, care s-au succedat unul după altul. Cu toate
acestea, aveam încredere în soldații noștri de acolo; în plus, zona
riverană dintre Bayembe și Eremmo era curată în partea cealaltă a
ținutului din Nsebu.
– O sperietură după alta, am oftat. Încep să cred că expediția nu va
avea loc niciodată.
– Ba va avea loc, doamnă Camherst, dacă ne mișcăm repede. Altfel,
va trebui să ne confruntăm cu noul membru.
Deja ne confruntaserăm luni întregi cu membrul anterior. Mi-am
revizuit atitudinea și mi-am alungat blestemata dorință de a trage o
înjurătură‒două! Mă bazasem pe ideea că Natalie va fi însoțitoarea
mea în călătorie. Oare va fi mai rău să călătoresc singură – cu un
bărbat necăsătorit – sau să găsesc o altă femeie în scurt timp? Sau,
mai degrabă, ultima variantă ar fi mai gravă decât consecințele celei
dintâi?
În orice caz, nu puteam să mă las influențată de situație și să-mi
schimb răspunsul pentru Lordul Hilford.
– Eu pot să fiu gata, sigur că da. Va trebui să-l întrebați pe domnul
Wilker chiar dumneavoastră.
– Știți ce va spune Tom.
Contele s-a ridicat de pe scaun.

– Două săptămâni să fie, atunci. Sigur că trebuie să vă pregătiți. Și,
între timp, eu o să fac săpături despre furt.

Capitolul 3
Aripile lui Natalie – Meritele unui soț – Respectarea

promisiunilor – Doamnele la cină – Lordul Canlan
– Domnișoara Oscott este aici, m-a anunțat valetul când am ajuns

acasă. Cred că se află în biroul dumneavoastră, doamnă.
Natalie. Aș fi preferat să-mi amân promisiunea față de Lordul
Hilford, dar, dacă urma să plec în două săptămâni, nu puteam să
pierd timpul.
– Mulțumesc, am răspuns absentă și am urcat scările.
Biroul meu fusese cândva al soțului meu. Servitorii îi ziseseră
biroul încă doi ani de la moartea lui. Nu era genul de cameră pe care
doamnele și-ar fi dorit-o. Dar, cu timpul, nu-i mai spuseseră așa. Fără
îndoială pentru că stătusem mult acolo, adesea în compania lui
Natalie Oscott.
Ea se afla într-adevăr acolo, cu o foaie de hârtie pe o bucată de
plută pe care o atârnasem în acest scop.
– O, pentru Dumnezeu, Natalie! am exclamat când am văzut figura
desenată de pe hârtie. Iar asta?

– Am îmbunătățit-o, mi-a explicat ea, zâmbindu-mi peste umăr. La
îndrumarea unui entuziast din Lopperton. Mă crede un băiat pe
nume Nathaniel – pot să imit foarte bine o semnătură de băiat când
îmi propun. Datorită falsificării caietelor de lucru ale fraților mei,
atunci când nu-și scriau exercițiile pe care ni le dădea profesorul
nostru. Ei?
Pe foaie era diagramă mare, ale cărei forme precedente le văzusem
de mai multe ori. O aripă întinsă pe pagină, cu măsurători marcate
cu grijă și adnotări pe care nu le puteam citi din locul în care mă
aflam. Cu toate acestea, chiar și de la distanță, se evidenția o
diferență.
– Sunt aripile unduite? am întrebat curioasă, neputând să mă
abțin.
– Da, el crede că ar da mai bine decât o linie dreaptă. Și a sugerat o
schimbare chiar și a atelajului, ceea ce va încerca el însuși, de îndată
ce va putea să-l construiască.
Ca să fiu sinceră, am crezut că sunt amândoi țicniți. Într-adevăr,
așa cum spuneam în primul volum al memoriilor mele, eram
obsedată de aripile de dragon de când eram mică, iar ideea de a-i
însoți în zbor mă atrăgea. Dar o ființă umană nu poate atinge forța
pectorală necesară pentru a zbura bătând din aripi artificiale – iată
cea dintâi concepție a lui Natalie. Cel mai bun lucru pe care el (sau
ea) îl poate spera este să zboare în zbor planat, dar și așa, aveam
îndoielile mele.
Dar lui Natalie ideea îi părea o provocare și o intrigă. Pentru ea,
puzzle-ul era unul de natură intelectuală: era posibil să proiecteze
așa ceva? În căutarea unui răspuns, învățase multă matematică, din
care nu înțelegeam mare lucru. De asemenea, inițiase o
corespondență și cu alte persoane, căci nu era singura interesată de
subiect.

Natalie nu încercase încă să construiască sau să testeze vreuna
dintre schițele sale, fapt pentru care eram recunoscătoare. Deși
fusesem catalogată de soțul meu drept regina practicilor deviante,
punând în practică idei pe care alții nu s-ar fi gândit să le încerce,
până și eu aveam limitele mele. Ele s-ar putea afla, așa cum va arăta
relatarea de aici, mai departe decât susțin (și cred cu sinceritate), dar
asta nu voi ști până nu le voi depăși. Și asta fac în mod invariabil,
căci a merge mai departe pare singura soluție. Numai după aceea voi
înțelege latura „deviantă“ a practicilor mele „deviante“.
În plus, eram mai puțin optimistă în legătură cu nebunia altora și
nu îmi plăcea ideea de a-mi pierde cel mai bun camarad, rupându-și
gâtul. Natalie fusese pentru mine o minunată alinare după ce murise
Jacob. Mi se strângea inima numai când mă gândeam că n-aș putea
să o iau cu mine la Nsebu.
Ea îmi observase apatia, dar nu ghicise și motivul.
– Îți promit, Isabella. Nu intenționez să-mi las oasele la mila fizicii.
Cel puțin, nu până când domnul Garsell nu va face suficiente teste să
mă asigure că schița mea este solidă.
– Nu despre asta este vorba.
Am oftat și m-am dus la biroul meu – cândva al lui Jacob –, în fața
ferestrelor largi, cu vedere spre grădina din spate. Suprafața era
plină de cărți și pagini rătăcite, scânteietorul meu Greenie stând de
pază deasupra lor; servitoarei îi interzisesem să se atingă de ceva,
inclusiv de praf. Hărți ale Erigăi, relatarea călătoriilor, un plan
pentru un articol pe care mă gândeam să i-l dau Lordului Hilford să-
l trimită cu numele lui. Colocviul nu ar fi acceptat un articol de la o
femeie.
Poate că, amintindu-mi de cerințele Colocviului, tonul mi s-a făcut
mai amar.
– Am vorbit cu bunicul tău azi. Despre familia ta.

– A!
Acel singur sunet a fost probabil ca o supapă, lăsând să iasă tot
aerul și vitalitatea care o însuflețiseră atât. M-am așezat pe scaunul
meu de piele, pe care-l știam așa de bine.
– Știi, deci. Știi că nu vor să mergi în Eriga.
– Vor să rămân aici și să-mi găsesc un soț. Da.
Natalie s-a întors și a făcut câțiva pași. Lipsa ei de entuziasm era
destul de limpede și fără să-i văd chipul.
– Nu e un lucru rău, Natalie. Îl ai pe bunicul de partea ta și, din
câte mi-ai spus, familia ta are o oarecare înțelegere față de interesele
tale. Tatăl meu s-a consultat cu un pețitor pentru a obține o listă de
bărbați necăsătoriți, care și-ar fi împărțit biblioteca cu mine. Sunt
sigură că poți merge mai departe să-ți găsești un soț care te va
sprijini în munca ta.
– Poate.
Nu părea convinsă. Înainte de a-mi alege cuvintele să-mi continui
argumentul, a vorbit din nou.
– Este o situație de neconceput, știu asta. Într-un fel sau altul,
trebuie să depind de cineva. Dacă nu de un soț, atunci de unul dintre
frații mei ori... și s-a oprit. Nu le pot cere asta. Dar cât de puțin pot
cere de la un străin?
Nu am uitat de acel ori. Era să menționeze o a treia opțiune, dar a
tăcut. Aș putea ghici de ce. În loc să o abordez direct, am întrebat:
– Nu-ți dorești un soț? Presupunând că ai putea avea unul bun.
A rămas stană de piatră. Cred că se gândea la cuvintele mele. Apoi
s-a întors către mine și mi-a zis pe un ton pe care nu l-ar fi putut
conștientiza decât în acel moment:
– Nu. Nu-mi doresc.
– Nu pentru siguranță, am replicat eu.

La vremea respectivă, mișcarea pentru Virtutea Independentă încă
nu se conturase, dar ideile ei se răspândeau în șoaptă, discret, sfios,
de pe buze pe jumătate scandalizate. Dacă o femeie își negocia
favorurile maritale pentru sprijin financiar, nu cumva căsătoria
devenea o formă de prostituție?
– Dar pentru conviețuire, iubire sau...
Acum venise rândul meu să mă opresc timidă în fața ultimelor
mele cuvinte.
Natalie se înroșise, dar mi-a răspuns.
– Nu. Salut prietenia unui bărbat, desigur. Dar să naști un copil e
periculos, iar maternitatea ar cere prea mult timp și nu am niciun
interes pentru... activitatea asta așa, doar de dragul ei. Ce mai
rămâne?
Foarte puțin, într-adevăr. Poate doar un sfârșit pentru sâcâiala
familiei, la care s-ar fi putut ajunge în mai multe feluri.
Ar fi fost mai înțelept din partea mea să aștept până îmi verific
propriile finanțe. Dar urma să plec în Nsebu în două săptămâni, și
nu voiam să pierd timpul meu sau pe-al lui Natalie cu pregătiri
inutile.
– Dacă e să depinzi de cineva, am spus, și dacă te lasă conștiința,
atunci fii dependentă de mine! Văduvele își iau adesea însoțitoare,
iar tu mi-ai fost foarte aproape în ultimii ani; mi-ai fost prietenă
dragă, asta e cert. Putem oficializa acest lucru.
O clipă parcă a rămas fără suflare, ceea ce mi-a arătat că nimerisem
la țintă. Cu toate astea, a protestat.
– Nu ți-aș putea face așa ceva, Isabella. Dacă nu mă mărit, voi fi o
povară pentru totdeauna. Și, dacă te răzgândești, peste doi, zece sau
douăzeci de ani? Asta ar putea otrăvi prietenia noastră și nu mi-aș
dori așa ceva niciodată.
Am râs ușor, încercând să slăbesc tensiunea disperată din ochii ei.

– O povară pentru totdeauna? Vai! Stai cu mine și te voi pregăti
pentru o viață independentă și excentrică de celibatară, susținută
prin ce alegi cu ajutorul studiului și al stiloului tău. Și alte doamne
au făcut așa.
Nu foarte multe și puține în domeniile de care se simțea atrasă
Natalie. Bursele pentru Istorie erau mult mai des întâlnite în cazul
femeilor decât cele pentru proiectarea unui planor năucitor. Dar am
luat decizia de a-mi trăi viața așa cum o cereau înclinațiile mele și de
a trăi așa cu un asemenea zel pe care societatea nu mi l-ar fi putut
refuza; ar fi culmea ipocriziei din partea mea să-i predic acum lui
Natalie supunerea femeilor. Știa foarte bine care sunt obstacolele și
costurile: văzuse cum trăiam eu.
Judecând după lumina din ochii ei, obstacolele erau mărunte, iar
costurile nici nu meritau menționate. Ea încă protesta, însă doar
pentru că judeca prin prisma logicii.
– Mă tem că familia mea va fi mai greu de convins. Probabil va fi
mult de muncă.
– Atunci, ai două opțiuni, am răspuns, ridicându-mă de la birou.
La ora aceasta din zi, lumina care bătea prin ferestre în spatele
meu mă încadra într-o aură blândă; nu aveam de gând să mă folosesc
de asta pentru un efect dramatic.
– Poți rămâne în Scirland pentru a-l convinge și te voi primi alături
de mine de îndată ce reușești. Sau îi poți anunța despre intențiile
tale, vii cu mine în Nsebu în două săptămâni și îi lași pe ei să se
descurce.
– Două săptămâni? a întrebat ea cu vocea stinsă. Pleci în... Oh,
dar...
Am așteptat. Cuvintele mele erau sincere; aș fi acceptat compania
ei oricum, fie că m-ar fi însoțit mai târziu, fie că ar fi trebuit să aștepte

până la întoarcerea mea în Scirland. Nu ar fi fost corect s-o
stingheresc cu preferințele mele.
Și, în plus, o cunoșteam destul de bine să-i ghicesc deja răspunsul.
Umerii lui Natalie s-au îndreptat și a ridicat bărbia.
– Am promis că merg cu tine în Eriga, a zis. O doamnă trebuie să-
și țină promisiunile. Îmi voi anunța imediat familia.
Nu crezusem niciodată că Maxwell Oscott, contele de Hilford, e un

om sadic. Dar metoda de a face hoțul să se dea de gol m-a făcut să
mă răzgândesc, ajungând la concluzii nefavorabile lui.
Simpozionul, ai cărui participanți îi includea pe principalii noștri
suspecți, urma să se încheie, așa cum spusese domnul Wilker, în
săptămâna aceea. Întrucât poliția nu obținuse nimic în urma
cercetării din laboratorul domnului Kemble, Lordul Hilford a găsit o
cale mai directă de a căuta partea vinovată, și anume să-i invite pe
toți la cină și să vadă dacă tresare cineva.
În acest scop a aranjat cât ai clipi din ochi să închirieze sala de sus
a Hotelului Yates și s-a asigurat să fie prezenți toți cei pe care îi
bănuiam. Simpozionul care avea să găzduiască un banchet de
încheiere în seara următoare nu permitea accesul femeilor dincolo de
sacrele sale ziduri și era convins că domnii participanți ar trebui să
întâlnească anumite doamne de educație și merite alese – în special
pe văduva Camherst, deși nu o strigase în gura mare.
Am acceptat ca Lordul Hilford să mă aducă în lumina
reflectoarelor în sprijinul eforturilor noastre, dar, deși mă arătam
receptivă, eram paralizată. La momentul respectiv, mie mi se atribuia
doar monografia O călătorie în Munții Vystranei, care nu prea putea fi
considerată o lucrare savantă. Nu am avut nicio pretenție cu privire
la articolul Despre dragonii de stâncă din Vystrana, numele meu fiind
dosit în micul rând „Și alții“ de după numele lui Jacob. Puținele

articole pe care le scrisesem cu privire la cercetarea mea despre
scânteietori nu ajunseseră în publicațiile academice. În plus, fiind
plecată trei ani, trăisem izolată. Perspectiva de a merge la o petrecere
de seară cu o mulțime de străini inteligenți mi-a făcut atât de rău,
încât abia puteam mânca.
Dar, dacă coloana vertebrală îmi ceda, nu trebuia decât să mă
gândesc la dragonii care riscau să fie masacrați, dacă secretul
conservării oaselor de dragon s-ar fi răspândit la scară largă, și astfel
mi-am revenit.
Sala de sus a Hotelului Yates era plină de lumânări în noaptea
aceea, lumina lor reflectându-se din instalații de perete, candelabrele
de cristal, oglinzi și tacâmuri de argint orânduite cu precizie de-a
lungul mesei. Bărbații alcătuiau un grup mixt: anthiopienii din nord
în costumele lor în alb și negru, anthiopienii din sud în caftane din
piele, până la genunchi, yelangienii în veșminte din mătase brodată,
vidwathienii cu turbane bătute cu pietre prețioase în frunte.
Nu era tocmai un dineu potrivit, așa cum și-ar fi dorit doamna
Gatherty. Domnii ne depășeau pe noi, doamnele, cu mai mult de trei
la una. Dar Lordul Hilford făcuse o treabă excelentă, la cât de puțin
timp avusese să organizeze invitatele, astfel încât eu și Natalie să nu
fim singurele doamne prezente. Renumita ornitologă Miriam
Farnswood se afla acolo, precum și matematiciana Rebecca Norman;
celelalte, din păcate, ar însemna prea puțin pentru publicul de azi,
întrucât munca lor a intrat în uitare.
Mi-am pus un zâmbet pe față, l-am luat de braț pe Lordul Hilford
și am mers înainte să vedem cine tresare.
M-a prezentat fiecărui invitat care ni se părea un posibil suspect.
Nicanor de Androjas y Reón (capriciosul coleg al lui Marńeo, căruia
nasul îi conferea, din nefericire, un profil de rozătoare), Bhelu
Guhathalakar, Cuong Giun Vanh, Foma Ivanovici Ozerin. Domnul

Wilker a fost alături de noi în tot acest timp. Niciunul dintre noi nu
se aștepta ca interlocutorii noștri să fi pătruns ei înșiși în laboratorul
lui Kemble – asta fusese, în mod cert, opera unui infractor angajat –,
dar, cu siguranță, hoțul se uitase deja peste însemnările lui Kemble.
Atât eu, cât și domnul Wilker eram menționați adesea. Legătura
dintre lucrarea aceea și numele noastre nu putea trece neobservată.
Cuong m-a expediat imediat, îndreptând discuția spre Lordul
Hilford și domnul Wilker. Ozerin îmi dădea mai multă atenție decât
mi-aș fi dorit, o atenție total nepotrivită; m-am sustras de îndată ce a
fost posibil. De Androjas y Reón a tresărit, într-adevăr, dar el tresărea
la orice. (Aș îndrăzni să spun că în mulțimea de acolo omul se simțea
chiar și mai inconfortabil decât mine.)
Cea mai bună experiență a fost de departe cea cu Guhathalakar,
chimistul vidwathian, deși ea n-a fost, cel puțin inițial, de niciun
folos în investigația noastră. Era mai tânăr decât ceilalți, avea cel
mult treizeci de ani, și era un gen pe care l-am întâlnit de
nenumărate ori în viața mea, despre care mărturisesc că este unul
dintre preferatele mele: atât de interesat de subiectul lui, încât
detaliile triviale, cum ar fi sexul interlocutorului, le uita imediat. Nu
i-ar fi păsat nici dacă aș fi fost un urangutan; ceea ce conta era că mă
interesa chimia și puteam reacționa la declarațiile sale cu întrebări
inteligente (chiar dacă nu înțelegeam răspunsurile). N-a fost necesară
nicio încurajare ca să explice în amănunt, vocea înălțându-i-se odată
cu entuziasmul.
A fost nevoie doar de o mică încurajare pentru a-i îndrepta
expunerea în direcția dorită.
– Oasele de dragon, da, a zis el, accentul vidwathian îngroșându-i-
se pe măsură ce gândirea le-o lua înainte scirlandezilor. Cred că e în
desfășurare. Cu toată munca și noile echipamente, cred că vom avea
răspunsurile în curând.

Nu dăduse niciun indiciu că ar avea o cunoaștere secretă, niciun
indiciu că ar ști mai mult decât spune. Chiar și când îi răspundeam,
eram atent la frenezia oaspeților din jur. Vocea lui Guhathalakar se
impunea suficient, așa că întreaga sală ar fi aflat curând că vorbeam
despre conservarea oaselor de dragon.
– Va fi un progres extraordinar, dacă va fi astfel. Dar mărturisesc că
mi-e teamă de posibilele consecințe, odată ce problema va fi fost
rezolvată. Interesându-mă istoria științelor naturii, nu mă pot împăca
cu ideea că aceasta ar încuraja oamenii să ucidă dragonii.
Un chicot indulgent venind din partea stângă a anunțat sosirea lui
Peter Gilmartin, a marchizului de Canlan și a vice-președintelui
Colocviului Filozofilor.
– Dar oare propriul dumneavoastră grup nu a ucis un dragon de
dragul studiului în Vystrana, doamnă Camherst? Într-adevăr, cred că
schițele acelui schelet sunt propriile dumneavoastră lucrări. Cu
siguranță ar fi de preferat ca istoricii științelor naturii să păstreze
scheletele de dragon pentru studiu, în loc să obțină un specimen
proaspăt ori de câte ori au o nouă întrebare.
Cuvintele lui erau de bun-simț, dar tonul autoritar m-a deranjat.
Respectul pentru rangul său m-a obligat însă să-mi moderez
răspunsul.
– Nu istoricii științelor naturii mă îngrijorează, domnul meu, ci
alții, care nu s-ar mulțumi cu o mână de schelete. Omul nu este
renumit pentru moderația lui, se știe.
– Și totuși, gândiți-vă la avantajele care ar putea rezulta din
descoperire. Ar trebui să punem starea de bine a unor animale
sălbatice mai presus de propria noastră stare de bine?
Drept reacție, aveam un întreg articol pregătit, dar Lordul Canlan
nu mi-a dat nicio șansă să încep. S-a întors, în schimb, către

Guhathalakar, înclinându-se înainte cu un aer prietenos și
conspirativ.
– M-aș bucura să vorbesc mâine cu dumneavoastră, când vom fi
într-o atmosferă mai studioasă. Munca dumitale mă interesează
foarte mult și cred că sunt în măsură să sprijin continuarea ei.
Nici dacă ar fi suflat un dragon de stâncă spre mine în acel
moment, n-aș fi fost mai înghețată. În timp ce domnul Guhathalakar
își formula răspunsul, privirea mi-era țintuită de Lordul Canlan, fără
să clipească, măcar, ca și cum prin simpla intensitate a privirii aș fi
putut confirma sau infirma neașteptata suspiciune din mintea mea.
Marchizul nu era nicidecum în măsură să exploateze el însuși
cercetările lui Kemble; îl interesa în principal astronomia. Dar asta
nu însemna că n-ar fi avut de câștigat în alte feluri. De pildă, prin
vânzarea notițelor lui Kemble celui mai bun ofertant.
Oare mi s-a părut mie? Oare zâmbetul de dinainte de a merge mai
departe era doar un gest de curtoazie cu un aer de superioritate sau
transmitea un mesaj privat, bucuros că el avea ceea ce pierdusem și
că intenționa să profite?
El era marchiz, fiind chiar mai presus de înalta poziție socială a
Lordului Hilford. Nu prea îl puteam acuza, în poziția în care se afla,
deși șocul aproape că-mi depășise mai buna judecată și-mi scosese
cuvintele din reflex. Și nu spusese nimic ce aș fi putut să interpretez
ca pe o dovadă, darămite să mai aștept să creadă cineva așa ceva.
Și am izbucnit în timpul cinei, căci nu aveam nicio șansă de a mă
retrage cu vreunul dintre prietenii mei și de a le împărtăși
suspiciunile mele. Dar după aceea, în timp ce Lordul Hilford își lua
rămas-bun de la oaspeții săi, l-am tras pe domnul Wilker într-un colț
și i-am spus povestea în grabă.
– Este un fir vag, mi-a răspuns el după ce am încheiat și s-a
încruntat în fața camerei în care se afla Lordul Canlan.

Deși departe de a fi încurajatoare, cuvintele lui m-au însuflețit.
Fusese o vreme când Thomas Wilker mi-ar fi luat în râs temerile și
le-ar fi acuzat de o imaginație prea bogată. Acum însă ținea seama de
ele, ceea ce nu înseamnă însă că era de acord.
– Nu știu cum ar fi putut afla de cercetările lui Kemble, am
recunoscut. Dar l-ați întâlnit și mai înainte – este el genul care și-ar fi
manifestat astfel autoritatea în fața mea?
Grimasa domnului Wilker mi-a dat răspunsul.
– Când e vorba despre un plan al unei femei și al unui bărbat ca
mine… da. Nimic nu-l satisface mai mult decât să-și pună subalternii
la locul lor.
Totuși, o personalitate neplăcută nu constituia o dovadă.
– Veți fi și mâine-seară la cină?
Domnul Wilker a dat din cap, gura fixându-i-se într-o linie dură.
Sigur că nu: faptul că era bărbat îi oferea acces la sediul Colocviului,
dar fiul unui miner din Niddey nu ar fi fost invitat la masa festivă.
– Atunci, Lordul Hilford va trebui să fie atent. Lordul Canlan ar
putea să scoată la licitație însemnările sau cel puțin să studieze
potențialii cumpărători. La cât de flecar e Guhathalakar, o să-i fie
ușor să-l încurajeze să rămână.
Domnului Wilker i s-a încordat un mușchi din bărbie.
– Asta nu înseamnă că sunt mari șanse să se oprească. Nu îi putem
cere Lordului Hilford să facă o scenă.
– Este cel mai bun lucru pe care-l putem face acum, am răspuns.
N-am apucat să-mi termin ideea, anume că s-ar putea să nu mai
avem altă ocazie de a proceda mai bine.

Capitolul 4
Îmi iau rămas-bun de la Jacob – Cumnatul meu – Lordul

Denbow este năuc – Evadarea lui Natalie –Scenă la docuri –
Dorințe de femeie
Nu pot decât să mă învinovățesc pentru incidentul petrecut înainte

de plecarea mea din Scirland.
Graba de a pleca m-a lăsat cu destule probleme de rezolvat, de la
liniștirea familiei până la primirea raportului Lordului Hilford
despre ultimul dineu de la simpozion. (Îl întrebase, într-adevăr, pe
Guhathalakar, dar fără niciun folos; Lordul Canlan îl ignorase toată
seara, spre dezamăgirea lui Guhathalakar.) M-a distras însă mai mult
decât altele o anumită chestiune.
Cu o după-amiază înainte de plecarea mea, doamna Hunstin,
dădaca, mi-a adus fiul jos, pentru a-i aștepta pe unchiul și mătușa
lui, care aveau să aibă grijă de el în absența mea. Jacob era îmbrăcat
într-un costumaș de sugar, dar părul având acum o nuanță nisipie,
care nu se înnegrise până încât să ajungă la brunul puternic al tatălui
său, nu mai era acum sub șapcă, pe care o ținea strâns în mâna

liberă. Cu cealaltă mână se ținea cu putere de degetul mare al
dădacei, cu ochii la scara pe care o cobora cu grijă, treaptă cu treaptă.
Mama mă acuzase de cruzime, pentru că-l lăsasem să hoinărească
(cuvântul îi aparține) prin străini. Acuzația ei era doar prima din
multe altele, întrucât judecata aceea s-a răspândit nu doar printre cei
din cercul nostru social, ci și printre persoane complet străine, ba
chiar și în paginile de ziar. Nu există niciun motiv pentru care să mă
credeți, judecând comportamentul meu la o dată atât de târzie, dar,
întrucât nu pot merge mai departe fără să abordez acest subiect,
lăsați-mă să spun: am avut o strângere de inimă la vederea fiului
meu.
Nu fusesem lângă el când era mic; pentru mine, nu era ce sunt de
obicei copiii pentru mamele care se implică mai mult. Munca mea de
cărturar mă satisfăcea mai mult decât sarcinile de zi cu zi de a-l
hrăni, spăla și mângâia. Privind retrospectiv, o parte din mine
regretă că a ratat astfel de momente – dar, chiar și așa, regretul este
de natură intelectuală. Dezvoltarea copiilor de la stadiul de sugari
moi și fără forme la cel de adulți este un proces complex, pe care am
ajuns să-l apreciez datorită studiilor mele despre dragoni. (Dacă vi se
pare înjositoare comparația, vă rog să înțelegeți că, pentru mine, nu
este. Și noi suntem animale: cele mai minunate și cele mai fascinante
animale dintre toate.)
În ciuda distanței însă, nu eram lipsită de sentimente pentru
copilul meu. Am impus distanța în mare parte din cauza
sentimentelor mele. Expresia serioasă a lui Jacob, concentrată asupra
provocării de a naviga pe scări, mi-a amintit profund de tizul său.
Așa cum oamenii mi-au spus de nenumărate ori, el era într-un
anumit sens o parte din soțul meu, era ceva lăsat în urmă de Jacob
cel mare. Nu eram mereu pregătită să mă confrunt cu legătura aceea.
Astfel că o parte din mine a ales, în schimb, să fugă.

N-ar fi însă în favoarea mea să recunosc că expediția din Eriga a
fost motivată de teamă. E la fel de adevărat, dacă nu și mai mult, să
spun că fugeam spre ceva, la fel de departe. Jacob și cu mine nutream
aceeași dragoste pentu dragoni, iar dacă a-mi părăsi copilul ar fi
însemnat a trăda amintirea lui (așa cum mă asigurau unii oameni), a
rămâne acasă ar fi însemnat tot o trădare. Am căzut de acord, pe
vârful muntelui din Vystrana, că a mă ține captivă în viața unei
nobile din Scirland ar fi însemnat moartea mea: cel puțin spirituală,
dacă nu fizică. Trei ani fusesem prinsă într-o capcană a durerii și a
obligațiilor mele, precum și a așteptărilor din partea societății, iar
cercetarea așternută pe hârtie îmi acorda doar o libertate parțială.
Atâta cât să tânjesc după și mai multă, dar nu suficientă pentru a fi
satisfăcută.
Și totuși, lăsam în urmă un copil. Un copilaș nevinovat, privat de
unul dintre părinți chiar înainte de naștere; iar acum alesesem să mă
expun unor posibile calamități care l-ar fi putut lipsi și de al doilea.
Nu pot spune că, dacă aș fi avut șansa de a mă răzgândi, aș fi
procedat altfel. Acum știu cu precizie cât de mari au fost pericolele și
cât de greu m-am salvat. Dar mai știu și că am supraviețuit. Micul
Jacob nu a rămas orfan, cum preziseseră unii cu cruzime.
Aveam oare dreptul de a-mi asuma un asemenea risc? Nu pot oferi
decât același răspuns pe care l-am dat atunci: am avut același drept
pe care orice văduvă l-ar fi avut în aceeași situație. Puțini sunt aceia
care pun la îndoială decizia unui văduv, dar toată lumea o pune la
îndoială pe cea a unei văduve.
În ziua aceea însă am îngropat toate aceste gânduri sub presiunea
afacerii. (Aproape pe toate. Strângerea de inimă mai sus menționată
a fost reală și n-a fost singura. Când micul Jacob a cucerit scările, am
îngenuncheat pe piatra rece din fața sălii noastre, aplecându-mă la

nivelul ochilor lui și am deschis brațele. A venit spre ele ezitând,
după un ghiont de la doamna Hunstin.
– Să fii cuminte! i-am spus, încercând, dar nereușind să simulez
tonul pe care l-am auzit la alții când li se adresează celor mici.
Doamna H te va însoți, prin urmare trebuie să o asculți, așa cum faci
întotdeauna, chiar dacă ești în altă casă. Îți voi scrie des, iar ea îți va
citi scrisorile mele; ea îmi va scrie despre ce mai faci tu. Și eu mă voi
întoarce acasă înainte să-ți dai seama.
A dat din cap ascultător, dar mă îndoiesc că a prins înțelesul.
Plecasem câteva zile de mai multe ori; dar să plec câteva luni sau un
an era ceva dincolo de înțelegerea lui.
Am auzit pietrișul scârțâind înainte să sune clopotul. Cumnatul
meu Matthew sosise cu soția lui, Elisabeth. Au intrat în hol și l-am
împins delicat pe Jacob către Bess, doamna Hustin urmând
îndeaproape.
Matthew a oftat, uitându-se la Jacob, și a clătinat din cap.
– Știu că e prea târziu pentru a-ți vorbi despre asta. Dar...
– Ai dreptate, am spus înainte să-și încheie gândul. E prea târziu.
Sunt profund recunoscătoare pentru sprijinul tău. Dar voi pleca în
Eriga.
I s-au mișcat fălcile, dându-i o clipă aerul unui buldog care se
confruntă cu o sarcină nedorită.
– Nu aș fi crezut că Matthew s-ar fi căsătorit cu o femeie atât de
încăpățânată.
Atunci, nu l-ai cunoscut prea bine, am vrut eu să spun. Dar de fapt
nu sunt sigură că Jacob însuși ar fi putut prezice potriveala noastră,
în anii dinainte de a ne fi cunoscut. Opunându-mă lui Matthew n-ar
mai prea fi avut sens, așa că nu am spus nimic; doar l-am sărutat pe
cap pe fiul meu, îndemnându-l încă o dată să fie cuminte, și i-am
condus pe alee.

Când să plece, trăsura lor a depășit alta. Blazonul pictat pe
portieră era cunoscut: capul de cerb alb pe câmp albastru al lui
Hilford. Trăsura însă nu era a contelui. Am rămas la intrare
încruntată, așa că n-am putut să mă ascund când s-a deschis portiera
(aproape chiar înainte ca trăsura să se oprească) și de-acolo a descins
furios Lewis Oscott, baron de Denbow și totodată fiul cel mare al
contelui Hilford.
– Unde e ea? a întrebat el, trecând prin pietriș ca să mă înfrunte.
Aduceți-o imediat!
– Ea? am repetat prostește, întrucât încă nu mă prinsesem.
– Natalie! a urlat el atât cât să-mi țiuie urechile. Am tolerat
întovărășirea ei cu dumneata; până acum a făcut puțin rău. Dar
acum a întrecut limita. O veți preda în acest moment.
Eu tot nu-mi dădusem seama cine e „ea“. De ce ar fi tatăl lui
Natalie aici, dacă nu din cauza fiicei sale? Dar restul încă îmi scăpa.
Nu o văzusem pe Natalie de câteva zile, ceea ce, privind în urmă, ar
fi trebuit să mă îngrijoreze. Urma să plecăm spre Eriga în următoarea
zi. Fusesem prea distrasă ca să mă gândesc la asta, bănuind (atunci
când, totuși, mă gândeam) că ar fi trebuit să fie cu bunicul ei.
O presupunere nesăbuită și încă una care avea acum consecințe
foarte nefericite.
– Dumnezeule! am spus, adunându-mi gândurile. Nu vă pot da ce
nu am. Natalie nu se află aici.
– Nu mă mințiți! Unde altundeva ar putea fi, dacă nu aici?
Acuzația m-a făcut să mă îndrept.
– Poate că e cu bunicul ei? Înțeleg că v-a vorbit despre intențiile ei.
– Intenții! a șuierat dezgustat. E o nebunie și știți. Un post de
însoțitoare este satisfăcător și bun pentru femeile care nu pot mai
mult, dar Natalie are perspective foarte bune, atâta vreme cât se află
aici să profite de ele. Și nu o veți dori cu dumneavoastră mereu.

Când vă veți sătura de ea – sau când veți fi chiar dumneavoastră
ucisă, ceea ce e foarte posibil –, ce se va alege de ea? Acum, doamnă
Camherst, nu vă las să ruinați viitorul fiicei mele pentru interesul
dumneavoastră personal.
Și-a îndreptat umerii și a pășit înainte.
Mi-am proptit mâna pe ușă, oprindu-l.
– Iertați-mă, domnule Denbow, am zis cu o politețe de gheață. Nu-
mi amintesc să vă fi invitat.
Această bruscă și cinică opoziție l-a luat prin surprindere, ceea ce
însă nu l-a împiedicat să nu-și țină gura.
– Am venit să-mi iau fiica, doamnă Camherst, cu sau fără
permisiunea dumitale.
– Dacă ar fi fost aici, m-aș fi bucurat să gestionez o negociere între
dumneavoastră și ea. Dar, cum nu este aici, va trebui să o căutați
altundeva. Nu aș tolera să-mi faceți tărăboi prin casă degeaba.
Nu a mers atât de departe, încât să încerce să mă dea la o parte,
deși ar fi putut. Cum furia i-a fost zădărnicită o clipă, a făcut apel la
persuasiune.
– Vă rog, doamnă Camherst, fiți rezonabilă! Sunteți hotărâtă să vă
puneți în pericol, fără să luați în calcul repercusiunile asupra familiei
dumneavoastră. Foarte bine! N-am nicio putere să vă dictez un motiv
mai bun. Dar îmi pot proteja fiica și o voi face.
– Domnule Denbow, am răspuns, moderându-mi tonul să se
potrivească cu al lui. V-am spus, nu e aici. Nu am văzut-o pe Natalie
de câteva zile. Dacă o văd înainte să plec, îi transmit că ați venit și îi
dau un sfat cu privire la preocupările dumneavoastră. Asta e tot ce
vă pot promite.
S-a dezumflat vizibil, ca un balon înțepat.
– Sunt sigur că vine aici. Vă rog, pot...
– Îi voi spune că ați venit, am zis ferm.

Dacă nu ar fi încercat să intre în casa mea, aș fi fost mai tolerantă.
Dar, cum a făcut-o, îmi doream să plece.
– Dacă o văd.
Și cu asta trebuia să se mulțumească. Servitorul deja se plimba în
spatele meu, arătându-se mâhnit la perspectiva de a-l evacua pe
baron cu forța, dar hotărât s-o facă, dacă trebuie. (Clomers era un
foarte bun servitor, cel mai bun pe care l-am avut.) Pe jumătate
înfuriat, pe jumătate descurajat, Denbow s-a întors la trăsură și a
plecat.
Odată ajuns destul de departe, m-am dezumflat și eu puțin.
– Dacă se întoarce, nu-l lăsa să intre! i-am poruncit lui Clomers
ostenită și, având încuviințarea lui fermă, am urcat în birou.
Natalie stătea în fața biroului meu.
Aproape că mi-am înghițit limba când am văzut-o. Pe de o parte,
îmi venea să casc, să urlu și să cer o explicație, dar pe de altă parte
observam anumite detalii: fereastra deschisă dinspre peretele lateral,
cu vedere la un stejar frumos (pe care te cățărai ușor); expresia feroce
și speriată din ochii lui Natalie; micul geamantan pe podea, lângă
picioarele ei.
– M-a închis în casă, a povestit pe un ton de parcă nu i-ar fi venit să
creadă. Ne-am certat zile întregi și, când i-am zis că merg, indiferent
de ce spune el, m-a închis în casă. El și mama. Îmi pare rău că te-am
făcut mincinoasă.
– Nu minte decât cea care spune un neadevăr în cunoștință de
cauză, am spus, de parcă astfel de nuanțe ar fi cele mai relevante
lucruri la îndemână.
Natalie a răsuflat, iar gestul ezitant i-a trădat oboseala.
– Mă tem că ți-am făcut o grămadă de probleme. Am venit aici cu
intenția de a pleca mâine cu tine – dar, dacă o fac, tata se va înfuria.

Dacă nu, atunci nu ar fi putut decât să se întoarcă la familia ei. Și,
în timp ce ei ar fi obținut ceea ce percepeau ca fiind cel mai bun lucru
pentru ea, disjuncția a fost suficient de severă încât să o facă pe
Natalie să se urce în copac și apoi prin fereastra mea și cine știe ce s-a
mai întâmplat înainte de toate acestea. Acțiunile ei, mai mult decât
cuvintele, mi-au spus că întoarcerea nu ar fi fost suportată.
Poate că bunicul ei a încercat s-o protejeze de tot ce e mai rău, dar
o mai bună protecție ar fi să treacă dincolo de familia ei.
– Tatăl tău va fi extrem de supărat în Scirland, am spus, iar tonul
sec mi-a mascat o clipă îngrijorarea. Nu are viză pentru Nsebu și e
foarte puțin probabil să obțină în viitorul apropiat.
Speranța a prins viață în noua ei poziție.
– Adică... a răspuns, parcă însuflețită de speranță.
– Vasul pleacă mâine, am spus. Trebuie să ne gândim cum să te
îmbarcăm.
Am introdus-o la bord prin pasarela muncitorilor, acolo unde tatăl

ei nu s-ar fi gândi să o caute. În haine de muncitor (da, în pantaloni
și toate cele) și cu un sac de cartofi pe umăr. Lordul Denbow nu a
avut nici cea mai mică șansă s-o observe.
S-a dus acolo, desigur, protestând și susținând sus și tare în fața
familiei mele (Paul și Judith; mama și tatăl meu, fratele meu preferat,
Andrew, Matthew și sir Joseph, socrul meu) că i-am răpit fiica.
– Nu am răpit-o, domnule! am zis, mascându-mi emoția cu iritare.
Agitat fiind, nu se gândise încă să mă întrebe mai întâi dacă i-am
văzut fiica. Dacă ar fi întrebat, m-aș fi gândit dacă să-l mint sau nu și
poate că apoi n-aș fi dormit o noapte întreagă, considerând că
întrebarea nu primise un răspuns.
M-am ținut de cuvânt, deși aveam îndoieli, vorbind cu Natalie
despre grijile lui. Discuția nu ne abătuse din drumul nostru. Eram

neliniștită numai pentru că nu avusesem ocazia de a vorbi în
particular cu anumiți indivizi, mai exact cu domnul Wilker și Lordul
Hilford. Primul urma să vină cu mine în expediție, iar al doilea, dacă
nu era ocupat de mustrările Lordului Denbow, era sătul de
insistențele mamei mele: era o nebunie să plec peste hotare, dar era o
nebunie și mai mare să plec în absența oricărei companii feminine.
Căsnicia îmi fusese un scut mistic împotriva indecenței, nu pe de-a-
ntregul pierdut odată cu văduvia, dar mama încă se temea de
zvonuri. (Sincer, recunosc că avea de ce să se teamă. Dar mă lăsasem
pe mine deoparte.)
Lordul Hilford, am presupus, ghicise ceva, deși nu puteam spune
dacă știa că mă angajasem să o ajut pe Natalie. L-am văzut, oricum,
trăgându-l deoparte pe domnul Wilker, care a rămas stană de piatră
când i-a ascultat vorbele. După aceea Lordul Hilford s-a hotărât să-l
distragă pe fiul său cât mai bine. Au mers împreună să-mi cerceteze
cabina, pentru a-l convinge pe Lordul Denbow că Natalie nu era
acolo. Speram să-și fi găsit un loc în care să se ascundă până când ne
vom fi îndepărtat deja de țărm.
Spre bucuria și ușurarea mea, Andrew și-a luat aceeași sarcină ca
mama mea și m-a însoțit la bord când a sosit vremea, cum făcuse și
când plecaserăm în Vystrana.
– Așadar, unde o ții ascunsă? a întrebat când traversam puntea.
Un pas greoi m-a făcut să întorc capul. Domnul Wilker ni s-a
alăturat, pășind în dreapta mea, făcându-mă să mă simt prinsă între
ei. Dar Andrew rânjea de parcă totul ar fi fost doar o glumă
formidabilă, iar maxilarul neînduplecat al domnului Wilker îmi
transmitea că nimic din ce aveam de spus nu l-ar fi luat prin
surprindere.
– S-a ascuns singură, am spus. Sincer, nici eu nu știu unde e. A fost
decizia ei, știți, cu toate că eu o sprijin.

– Doamna Oscott este și mai puțin normală decât dumneavoastră,
a comentat domnul Wilker.
– Atunci, e pe mâini bune, am răspuns ușurată.
Acesta nu era sfârșitul, știam; dar domnul Wilker nu s-ar fi
împotrivit dorinței clare a Lordului Hilford ca nepoata lui să fie
lăsată să evadeze. Îi era prea loial contelui și îi datora mult prea
mult. Ce alte discuții mai aveam – oh, și le-am avut – aveau să vină
mai târziu.
Vasul nostru se numea Progresul, faimosul vas care mulți ani a
constituit legătura principală în comerțul Scirland‒Eriga. Construit
din oțel erigan și alimentat cu cărbuni din Scirland, era un simbol al
parteneriatului inaugurat de colonia Nsebu – cel puțin, din partea
noastră a oceanului era văzut ca un parteneriat, deși adevărul era
mai puțin echilibrat decât îl presupune acest cuvânt. Cea mai mare
parte a capacității sale i-a fost acordată încărcăturii, din care o parte,
cum ar fi semințele, urma să fie răspândită prin diverse porturi pe
parcursul călătoriei, iar restul negociat în Nsebu, înainte ca magaziile
să fie umplute din nou cu fier, fildeș și altele. Progresul era însă
bijuteria acelei rute marine, astfel că avea, de asemenea, cabine de
pasageri, bine echipate pentru confortul demnitarilor care le ocupau.
Noi trei cu greu puteam trece drept demnitari, dar Lordul Hilford
ne-a aranjat o călătorie cu stil.
L-am întâlnit când ieșea din cabina mea, urmat de Lordul
Denbow. Sau mai degrabă doar Lordul Hilford a ieșit; fiul său a
reacționat, împingându-mă într-un perete.
– Ajunge, doamnă Camherst! Ori îmi spuneți unde este fiica mea,
ori...
Fratele meu deja sărise să mă apere. M-am bucurat că Lordul
Hilford a intervenit înainte de a descoperi ce ar fi făcut Andrew.

– Lewis! Controlează-te! Sau vrei să te dea afară de pe vas? Faci o
scenă.
Blestemul care amenința clasa superioară, o scenă. Ideea de a te
face de rușine în public a fost suficientă cât să-l rețină pe Lordul
Denbow. Nu a fost suficientă să-l și calmeze, dar baronul știa că nu
poate împiedica plecarea vasului. Iar, dacă ar fi încercat să mă rețină,
ar fi întâmpinat o serie întreagă de consecințe. Nu se putea hotărî ce
anume să facă înainte ca tatăl lui să-l apuce ferm de braț și să-l tragă
afară, nu tocmai cu forța.
Dar s-a consolat cu o ultimă acuzație, aruncată peste umăr.
– O să-i distrugeți viața.
– Nu mi-am distrus-o pe a mea, Lord Denbow, am strigat în urma
lui. Aveți încredere că fiica dumneavoastră își va găsi calea.
Natalie și-a făcut apariția când am ieșit din portul Sennsmouth și,
odată îmbrăcată corespunzător, l-am chemat pe domnul Wilker.
– Mă întreb, a clătinat el din cap când a văzut-o, dacă ai idee ce ai
făcut. Dar ești nepoata contelui și știu că ai moștenit cel puțin o parte
din inteligența lui. Așa că nu te întreb decât de ce, pentru numele lui
Dumnezeu!
– Pentru că a trebuit, a răspuns Natalie.
Eu am înțeles ce a vrut să spună, dar domnul Wilker sigur nu.
Totuși, aveam nevoie de un anumit grad de politețe, altminteri
expediția ar fi fost sortită eșecului înainte de a ajunge în Nsebu.
– Domnule Wilker, sunt sigură că ați trecut și dumneavoastră prin
greutăți, că ați trudit pentru educația dumneavoastră, obligându-i pe
cei aflați într-o postură socială superioară să vă accepte ca pe egalul
lor intelectual. Dumneavoastră de ce ați făcut asta?
– Acest lucru se va răsfrânge asupra familiei sale, a zis,
ingnorându-mi întrebarea.

– Și n-au existat deloc consecințe când ați plecat din Niddey la
universitate?
A fost o presupunere, dar nu una oarbă; știam că domnul Wilker
era cel mai mare dintre urmașii lui. Respirația sa tăiată mi-a
mărturisit că nimerisem ținta. Târziu – ca de obicei pentru mine,
regret să o spun – m-am întrebat dacă sensibilitatea lui la respectiva
chestiune venea mai degrabă din propria experiență ori în ciuda ei.
– Când ați venit în Vystrana, lucrurile au stat altfel, a zis, apelând
parcă la rațiunea mea. Ați venit cu Jacob și cu binecuvântarea lui.
– Sunt, oare, dorințele femeilor demne de luat în considerare doar
atunci când primesc binecuvântarea vreunei rude de sex masculin?
am întrebat pe un ton tăios. Atunci luați în considerare
binecuvântarea Lordului Hilford pentru nepoata sa și să încheiem
povestea.
S-a înroșit și a plecat imediat. Nu a fost ultima dată când am avut
discuții pe aceeași temă, dar cuvintele mele i s-au înfipt în minte ca
un cârlig, iar efectul lor a devenit vizibil la momentul potrivit.

PARTEA A II-A
În care ajungem în Eriga, unde avem parte și de succes, și de
scandal, și ne implicăm în diverse conflicte

Capitolul 5
Șerpi-de-mare – Portul din Nsebu – Faj Rawango – Oameni

pe jumătate dezbrăcați – Noi nu reprezentăm o amenințare
Deși vasul înainta într-un ritm susținut, călătoria până la Nsebu nu

a fost scurtă. Ne-am oprit în diverse porturi pentru comerț; ne-am
luptat cu vremea rea; o dată s-au stricat trei cazane în același timp,
iar Progresul n-a mai făcut niciun progres până când nu au fost
reparate. Ne aflam pe mare de o lună, iar pentru a-mi mai alunga
plictiseala (căci terminasem repede planurile pentru cercetarea
noastră și, dacă aș fi continuat să joc whist, aș fi luat-o razna) am
început să studiez viața marină.
Pești și balene, rechini și păsări de mare; acestea din urmă
prezentau cel mai mare interes pentru mine, întrucât nu îmi
pierdusem pasiunea din copilărie pentru aripi. Totuși, eram mai
captivată de șerpii-de-mare pe care îi văzusem într-o după-amiază,
aproape de finalul călătoriei noastre.
Intram pe apele erigane, traversând latitudinea cunoscută drept
Tropicul Șerpilor, numită astfel datorită numeroșilor șerpi-de-mare

aflați acolo. A fost singura ocazie de a-i vedea bine și toți pasagerii (și
jumătate din echipaj) se înghesuiau spre balustradă să-i observe.
– Oamenii se întreabă dacă ar trebui considerați dragoni, i-am spus
lui Natalie, privind marile încolăciri ridicându-se deasupra apei și
apoi alunecând la loc. Bunicul tău nu crede că șerpii-de-mare prania
ar trebui să fie dragoni, dar eu îmi pun întrebări. Sunt atât de multe
creaturi în lume care par parțial draconice, dar cărora le lipsesc
aripile, membrele anterioare sau suflul extraordinar. Câteodată mă
gândesc că se poate să fie greșit criteriul domnului Richard
Edgeworth sau, mai degrabă, prea strict.
– Încă un lucru de studiat, a zis Natalie amuzată. Îi vei da vreodată
de capăt?
Am zâmbit în soare, cu o mână ținându-mi pălăria să nu cumva să
mi-o înhațe vântul tare. Sper că nu. Ce îngrozitor ar fi!
Patru zile mai târziu, cu toți pasagerii înșirați de-a lungul

balustradei, Progresul a trecut răspândind aburi peste aflorimentul
stâncos al Punctului Miriam și apoi în portul adâncit din Nsebu.
Cum geografia acestei regiuni va fi de mare relevanță mai târziu,
îmi voi lua un răgaz s-o descriu acum. Țara Bayembe se află pe latura
nordică a Golfului Mouleen, mai ales de-a lungul unui platou ridicat
deasupra nivelului mării, dar sub munții care formează granița lor
de nord cu Uniunea Talu. Granița lor estică și o parte din cea sudică
o formează oceanul; restul a fost, la momentul respectiv, teritoriul
disputat dintre râul Girama și râul Hembi, ai căror afluenți se
revarsă în golf într-o mie de puncte.
Mouleen s-a format dintr-un capriciu excentric al geologiei. În
mod normal, ar fi fost o mare deltă a râului, întrucât Girama,
Gaomomo și Hembi se întâlnesc la doar câteva sute de kilometri în
interiorul țării, punctul culminant al lungii lor călătorii spre mare.

Dar o fisură în roca de bază a scăzut până la nivelul mării, unde ar
trebui să fie confluența, astfel încât cele trei râuri să se prăvălească
peste o stâncă și să se înăbușe în pământul de dedesubt. Mai mult,
vânturile predominante la latitudine bat dinspre est, producând
mare parte din umiditatea atmosferică în canalul scăzut format prin
fisură, de unde și ploile dese. Mlaștina rezultată astfel este jungla din
Mouleen, cunoscută sub numele de Iadul Verde.
Dar nu aceasta era destinația mea. Deși m-am uitat la fâșia de
smarald care marchează marginea de vest a golfului, atenția mi s-a
îndreptat în mare parte spre orașul așezat chiar după colț, peste care
stătea de pază fortăreața de la Punctul Miriam.
Nici cuvintele, nici imaginile nu pot spune cum mi-a întâmpinat
privirea în timp ce intram în port, căci până și cea mai bună lucrare
de artă este un lucru static pentru ochiul însuși, iar cuvintele sunt
liniare prin natura lor. Vă pot spune despre mirosul care mi-a asaltat
nasul: marea sărată, fumul de cărbune al altor vase, peștii și scoicile
care chiar și astăzi constituie parte activă a comerțului local al
portului, mirodeniile ale căror vibrații aromatice nu sunt
proporționale cu cantitatea lor. Corpuri nespălate și gudron,
cherestea tropicală proaspătă, mirosul gras al prânzului prăjit atât
pentru muncitorii acostați, cât și pentru călătorii înfometați. Dar nu
vă pot spune decât despre fiecare aromă în parte și nu vă pot
prezenta toate acestea în același timp în care vă redau sunetele și
privirile, strigătul nebun care a fost prima mea experiență în Eriga.
Cu ajutorul cunoașterii pe care o am acum, vă pot spune că atunci
am văzut o mulțime amețitoare de oameni. Erau și scirlandezi
printre ei, desigur, negustori și soldați aflați acolo pentru a ne proteja
interesele în producția fierului. Nu eram singurii anthiopieni, în
ciuda tensiunilor cu rivalii noștri, provocate de implicarea lor în altă
parte a Erigăi; erau thiessiosieni, chiavorieni, o mână de bulskoi

arătând extrem de stânjeniți de căldură. Yelangienii se agitau în jurul
bărcilor, iar akhienii erau la fel de comuni ca scirlandezii.
Dar eriganii au fost cei care m-au uluit, căci erau noi pentru mine
și predominau de departe în mulțime.
Aveau nenumărate veșminte și podoabe și nenumărate detalii
fizionomice prin care se diferențiau. Am văzut tenuri variind de la
negru-albăstrui la bronz, mahon și chihlimbar întunecat, bărbii
ascuțite și fălci pătrate, frunți înalte și înguste, buze pline și guri
largi, pomeți netezi sau care se bolteau ca un arc. Își purtau părul în
plete dezlânate sau înfășurate aproape de pielea capului, în bucle
moi și bucle spiralate și creste ascuțite, susținute cu lut alb sau roșu.
Erau agwini acoperiți din cap până-n picioare și menkeni în fâșii de
pânze legate în jurul șalelor, sasorieni în argint și erbennoni în
broderii, mebenyeni, ouwebieni, sagaoieni și gaborrideni în învăluiți
în șaluri, ale căror culori și aranjamente subtile comunicau foarte
multe ochiului cunoscător, dar pe care nu i-am înțeles pe de-a-
ntregul în acea primă zi. Și, desigur, erau nenumărați yembezi,
populația dominantă a țării.
Studiasem limba yembeză (din perspectivă gramaticală, care poate
fi un instrument de învățare abominabil), dar nu mă pregătisem
absolut deloc pentru limbajul social de acum. Uitându-mă la docuri,
am înțeles pentru prima dată că lăsasem în urmă islazurile
cunoscute din Anthiopa și traversasem oceanul spre un alt continent.
Domnul Wilker și-a pus mâna sub cotul meu, ceea ce îmi spunea
că probabil mă clătinasem.
– În scurt timp vom ajunge la țărm, a zis. Poate doriți să mergeți la
umbră. Soarele poate fi brutal pentru cei care nu sunt obișnuiți.
Altădată ar fi spus „ar trebui să mergeți la umbră“. Lăsând la o
parte dezacordurile legate de prezența lui Natalie, făcusem, într-
adevăr, progrese în relația noastră.

– Soarele nu mă deranjează, am spus absentă, căutând în geantă
caietul de schițe.
Făcusem puține desene de când plecasem din Scirland.
Instabilitatea vasului nu prea mă lăsa, dar nu puteam rata ocazia de
a schița docurile.
Îl simțeam luptându-se cu replica pe care voia să mi-o dea, dar s-a
străduit – de dragul armoniei, presupun.
– Mă voi asigura că se văd și cuferele noastre, a spus, apoi a plecat.
Abia schițasem în mare scena, când un zgomot neașteptat s-a auzit
în spatele meu și apoi pagina n-a mai contat.
– Natalie... am spus iritată.
– Altfel, o să arzi, a răspuns ea, ca de obicei practică. Bunicul m-a
avertizat. În legătură cu soarele și cu tine – că nu vei lua suficiente
măsuri de precauție.
– Soarele este puternic aici, într-adevăr. Era puternic și în munți
Vystranei, dar n-am avut probleme.
Mai mult mi se uscase pielea, nu făcusem insolație.
Natalie a râs.
– Da, pentru că erai răcită tot timpul. Te-ai acoperit și ai petrecut
cea mai mare parte a timpului în casă pentru a scăpa de vânt. Dar
vezi-ți de treabă. Umbrela asta o să ne ocrotească pe amândouă.
Dar nu aveam nevoie de îndemnul ei ca să-mi văd de treabă. Linie
după linie, oamenii prindeau contur sub creionul meu, înconjurați
de lăzi și frânghii, depozite și magazine, cu bărci mici vârâte în apă,
la marginea inferioară a tabloului. În ultimii ani schițam repede;
imaginilor pe care le-am produs astfel le lipsea eleganța cizelată a
artei mele din tinerețe, dar îmi îmbunătățisem mult capacitatea de a
surprinde exact subiectul într-o perioadă scurtă de timp.
Până când s-a întors domnul Wilker, așternusem pe hârtie
suficient cât să continui mai târziu din memorie, fără prea mari

probleme.
– Suntem departe de hotelul nostru? am întrebat, vârând creionul
și închizând caietul de schițe.
Cu siguranță vor fi și alte priveliști care merită văzute după
docuri, dar am sperat să fac câteva portrete individuale. Marinarii
din întreaga lume sunt un lot fascinant vizual.
– De fapt, a comentat domnul Wilker, se pare că planurile noastre
s-au schimbat. Îl vedeți pe individul de la colț, sub cortul galben?
Scund, cu o bandă aurie în jurul frunții? E trimis de la palat să ne
supravegheze sosirea. Oba (regele) ne-a invitat să-i fim oaspeți.
Am clipit spre el cu uimire.
– La palat? Cu siguranță, nu.
– Așa se pare, a zis domnul Wilker. Și suntem așteptați să mergem
direct. Mesagerul a adus cai și a spus să nu ne facem griji pentru
cufere.
Voia să ne ajute, e limpede, dar în ținuta mea zdrențuită de
călătorie, mi s-a părut ușor sinistru.
– Cum îl cheamă pe mesager?
– Faj Rawango, a răspuns domnul Wilker, parcă neîncrezător că
limba lui are să meargă dincolo de silabele familiare.
Și el studiase limba, dar Faj Rawango nu era un nume yembez. Să
fi fost oare un străin sau era dintr-una din populațiile din Bayembe?
Nici nu-mi dădusem seama că se lăsase o clipă tăcerea până când
n-a întrerupt-o Natalie:
– Ei bine, nu putem refuza o asemenea onoare.
– Nu, desigur.
Mi-am reașezat caietul de schițe și mi-am pus geanta pe umăr.
– Și presupun, am continuat, că nu avem de câștigat prea mult
dacă întârziem. Veniți, să mergem să-l întâmpinăm pe Faj Rawango.

Am coborât în barca de transport a vasului și am fost duși la țărm,
debarcând pe docurile din lemn pătat de sare, aproape de locul în
care stătea Faj Rawango. Era scund, așa cum observase domnul
Wilker, după standardele celor din jurul lui; în realitate, era puțin
mai scund decât mine. Pielea lui, deși închisă la culoare, era mai
deschisă și mai roșiatică decât a multora din jurul lui.
Neavând de ales, l-am salutat în maniera yembeză, atingându-mi
inima, și-am primit același salut în schimb. Natalie și domnul Wilker
ne-au imitat pe amândoi. Dar odată ce salutările formale s-au
încheiat – proces destul de lung printre oamenii din regiune, în
comparație cu cel al scirlandezilor –, Faj Rawango a vorbit pe limba
noastră.
– Oba regretă că v-a creat neplăcerea unei alte călătorii, dar vă veți
odihni mai bine la palatul regal, în Atuyem.
– Foarte amabil din partea lui! a replicat domnul Wilker.
Rezervasem camere într-un hotel aproape de Punctul Miriam.
Speram că poate ne vom cunoaște cândva, dar nu aș fi bănuit că ne
va dărui generos din timpul său atât de repede de la sosirea noastră.
Faj Rawango a făcut un gest de negare.
– Este, pentru că a întâlnit mulți negustori și soldați din Scirland,
dar niciodată savanți. Este foarte curios cu privire la munca voastră.
Ultima dată când un străin manifestase interes față de munca
noastră nu se terminase bine. Mai mult decât cuvintele mesagerului,
întâmplarea a pus stăpânire pe inima mea. Dar ce puteam face? Așa
cum spusese Natalie, nu puteam refuza invitația. Am blestemat
politica aceasta care a precedat călătoria noastră. Deși fusese
necesară pentru intrarea în Nsebu, se pare că atrăsese atenția din
zona oba mai mult decât mi-aș fi dorit.
Caii noștri așteptau sub un baldachin dungat nu foarte departe,
alături de mulți alții, ceea ce m-a făcut să înțeleg că locul era un fel

de sală de așteptare pentru cabaline. Ai noștri, oricum, stăteau în
afara mulțimii, nu datorită calității lor, ci din pricina măreției
echipamentului lor, mărgelați și poleiți. Nu mai puțin de patru
soldați păzeau această avuție, care în mod cert alcătuia escorta
noastră.
Îi numesc soldați, dar la momentul respectiv mi-a fost greu să le
spun așa, în ciuda armelor scirlandeze pe care le purtau. În mintea
mea, un soldat era un om în uniformă. Îi consideram pe acești
oameni războinici, căci ținuta lor nu semăna deloc cu uniformele cu
care eu eram obișnuită – lână rigidă în culori puternice –, având
draperii de bumbac legate de talie și vopsite într-un model
complicat, cu piei de leopard atârnate pe spate ca niște cloace. Lâna,
presupun, nu prea face față unui glonte sau unei săbii de cavalerie,
dar o asemenea logică nu m-a împiedicat să mă tem de pielea goală
și neprotejată a bărbaților.
Întorcându-mă spre munte, am văzut că Natalie s-a înroșit. Până
atunci nici nu-mi trecuse prin minte, mai mult decât într-un sens
abstract, că bărbații sunt pe jumătate dezbrăcați. Apoi, din păcate, nu
m-am mai putut gândi la altceva. M-am aprins în obraji și am ratat
urcarea în șa, agățându-mi pantoful de tivul fustei. (N-am mai fost
așa de stânjenită când l-am văzut pe domnul Wilker însuși puțin roz
la urechi – nu că ar fi fost el jenat, ci mai degrabă pentru că doamnele
erau puse în fața unui asemenea spectacol, întrucât domnii au ocazia
de a se vedea dezbrăcați în multe contexte. Știam cu toții că asta se va
întâmpla, dat fiind climatul regiunii, dar una e să știi și alta e să
experimentezi.)
Ca să nu mi se observe șovăiala, l-am luat la întrebări pe Faj
Rawango când am ieșit din zona docurilor și am trecut prin Nsebu.
Sau, cel puțin, asta era intenția mea; în curând s-a transformat într-o
discuție politicoasă, în care fiecare insista să folosească limba

celuilalt pentru ca la final el să-mi vorbească în limba scirlandeză, iar
eu să-i răspund în yembeză. Limbile străine nu au fost niciodată mon
métier, așa că mă tem că a scos tot ce e mai bun din mine, dar
experiența mea în Vystrana mă învățase că nimic nu-ți îmbunătățește
mai mult abilitățile decât folosirea permanentă a unei anumite limbi.
Astfel că am stăruit până când Faj Rawango a cedat în fața
încăpățânării mele și a început să-mi răspundă în yembeză.
Am vorbit despre felurite subiecte, explorând atât cât ne
permiteau vocabularul meu limitat și instrucțiunile pe care Faj
Rawango le primise de la stăpânul său regal. Vocabularul meu era
mai limitat decât instrucțiunile lui, dar în scurt timp am descoperit
(prin obișnuita mea curiozitate și indiscreție) că politica din Bayembe
nu e un subiect potrivit. Nu m-a pedepsit că pun întrebări, dar era
clar că nu-i face nicio plăcere să vorbească despre mișcarea trupelor
din Ikwunde, care îl speria atât pe omul nou de la Ministerul
Afacerilor Externe sau despre ambițiile expansioniste ale lui inkosi,
conducătorul lor. Nu ar fi vorbit nici despre Talu, „uniunea“ de la
nord, care era, de fapt, un imperiu sub un alt nume, asimilându-și
vecinii unul câte unul. Cu siguranță, asemenea chestiuni nu se
cuvenea să le discute cu străini scirlandezi și nici cu străini veniți aici
în scopuri nonpolitice.
(Da, eu credeam că șederea mea în regiune e nonpolitică. Când vă
opriți din râs, puteți continua.)
Am vorbit, în schimb, despre bărbații și femeile pe lângă care am
trecut, Faj Rawango fiind primul care m-a inițiat în felul cum
deosebim un om de altul, ceea ce, privind retrospectiv, era pentru
mine la fel de important ca opiniile lui politice. Trăsturile fizice,
desigur, sunt adesea afectate de căsătoriile între rude, dar există un
tipic al regiunii, cu toate că fiecare om are, evident, propria lui
îmbrăcăminte și propriile podoabe. Nicăieri însă nu am văzut pe

cineva care să semene cu Faj Rawango și m-a deturnat când am
întrebat. Mi se întărea convingerea că e de altă origine, dar nu am
insistat.
Astfel am trecut de porțile fortificate din Nsebu pe iarba de
dincolo.
Cele două locuri alcătuiesc acum un singur oraș, dar pe-atunci
Nsebu și Atuyem erau destul de separate. Cel dintâi avea un mic
cartier portuar, care până acum cincizeci de ani fusese tot ce avea de
oferit orașul. Dezvoltarea comerțului îi stimulase însă creșterea, iar
apoi alianța dintre Scirland și Bayembe dusese la construirea fortului
de la Punctul Miriam, colonia urmând imediat după aceea. Acum
Nsebu era un ciudat loc hibrid, târându-se peste terenul deschis spre
mai multe sectoare aristocratice din Atuyem.
Ele se află sus, peste Nsebu, atât din punct de vedere social, cât și
fizic, pe un platou destul de înalt să se bucure de vânturile răcoroase,
dar și suficient de aproape de port pentru a beneficia de comerț; de
aceea Bundey n Mawo Nsori, conducătorul oba la putere în urmă cu
un secol, își mutase acolo reședința principală. Atuyem este alcătuit
apoi din orașul inferior și orașul superior, aflat pe un deal stâncos și
bont în vârf, numai bun pentru a oferi o vedere cât mai bună la
peisajul rural înconjurător. Zidurile reședinței fortificate ale obei se
înalță și mai sus, o coroană trecând peste capul acela de piatră,
strălucind auriu în lumina după-amiezii.
Mare parte din aurul acela era o metaforă, o iluzie creată de
culoarea pământului folosit la construirea zidurilor și de strălucirea
caldă a soarelui. Oricum, cel mai înalt turn din complex sclipea prea
tare doar din cauza pământului. Nu era adevărată legenda că oba
din Bayembe trăia într-un palat din aur solid; dar cel puțin se placase
un turn cu aur.

Era un spectacol impresionant de bogăție, deși unul pe care oba îl
regreta, probabil, într-o asemenea perioadă de conflicte și lăcomie. Și
apoi, nu aurul din Bayembe le atrăsese atenția satalienilor,
ikwundienilor și scirlandezilor. Fierul era răsplata pe care cele trei
ținuturi o revendicau.
În jurul fortăreței din mijloc se aflau curțile și un amestec de nobili,
patriarhi din diverse neamuri care alcătuiau aristocrația din
Bayembe. Ele ajunseseră de-a lungul anilor prea numeroase,
aglomerându-i pe toți ceilalți din vârful dealului, exilând oamenii de
rând în case și magazine adăpostite la poalele stâncoase ale dealului.
Mica noastră adunare atrăgea mare parte din priviri în timp ce
mergeam, întrucât escortele noastre erau, în mod cert, războinici
regali, iar Faj Rawango era un înalt funcționar; și nici scirlandezii nu
erau atât de comuni încât să treacă neobservați, așa cum erau în
Nsebu. Natalie și cu mine am avut parte de anumite comentarii,
doamnele scirlandeze fiind prezențe rare în Bayembe.
Eu eram conștientă că îmi revine sarcina de a-mi reprezenta și
rasa, și sexul căruia îi aparțin în fața tuturor acestor oameni. Ținuta
mea de călătorie, care era simplă, aproape urâtă, după standardele
scirlandeze, părea extravagantă și prea sofisticată aici – concepută
pentru estetică și un climat străine locului. Știam că fața îmi e
îmbujorată și umedă de transpirație și probabil arsă de soare, în
ciuda protecției pe care mi-o oferea pălăria, iar nisipul pietros de pe
pășuni mi se lipea peste tot. Mă simțeam chiar neîngrijită, pentru un
reprezentant.
La poalele dealului am mers de jur împrejurul a ceea ce era cu
siguranță drumul principal, până când am ajuns la o poartă
construită după tipicul locului: pământ bine bătătorit, împodobit cu
dale luminoase și împânzit cu stâlpi din lemn, care serveau, din câte
am înțeles, atât ca suport de interior, cât și ca stâlpi de cățărat atunci

când exteriorul necesita reparații. Aici Faj Rawango a vorbit puțin cu
un paznic, pentru mine într-un grai de neînțeles, deși de dragul meu
vorbea foarte încet și rostea clar suntele. După aceea am mers mai
departe și am urcat dealul până la punctul lui cel mai blând.
Partea aceasta din Atuyem prin care treceam acum era cu totul
altfel. Nu tu gălăgia, nu tu gloata de jos, am trecut de zidurile
aproape impersonale, ale căror plăci decorative transmiteau un
mesaj pentru mine imposibil de deslușit. Paznicii stăteau la porți, iar
servitorii traversau drumul, unii purtându-și stăpânii în lecticile lor.
Acolo unde draperiile erau străvezii, înăuntru se zăreau umbre
întunecate, care întindeau uneori mâini încărcate de aur pentru a
trage deoparte perdeaua și a ne studia direct. Privirile erau diferite
de cele anterioare: pentru nobilii de la înălțime nu eram simple
curiozități, ci noi variabile în ecuația politică a ținutului lor. Dacă
efectul nostru avea să fie pozitiv sau negativ, asta rămânea de văzut.
A fost și o ușurare, dar și încă un motiv de îngrijorare să
descindem pe porțile puternice ale fortăreței obei, departe de ochii
aceia iscoditori. Am coborât de pe șa în fața unei curți și am fost
întâmpinați de servitori îngenuncheați, care ne-au oferit boluri de
apă proaspătă și rece ca să ne spălăm pe față și pe mâini. Escorta
noastră stătea de veghe în timp ce ne făceam abluțiunile, apoi a
salutat și a luat-o din nou spre porți.
În locul lor au venit un bărbat și o femeie, servitorii cei mai
însemnați, am bănuit eu.
– Camerele au fost pregătite, ne-a spus călăuza noastră. Ei vă vor
însoți.
Prezența celor doi servitori mi-a dezvăluit ce așteptări trebuia să
am.
– Camerele noastre sunt separate? am întrebat.

Faj Rawango a încuviințat, cu o impasibilitate din care am înțeles
că anticipase întrebarea, dar tot m-a făcut să mă simt o naivă punând
această întrebare.
– Bărbații și femeile nu locuiesc împreună la palatul regal.
Mă întreb ce ar fi făcut dacă ar fi trăit Jacob și ar fi fost cu mine.
Oare cuplurile căsătorite primeau camere comune sau soții trebuiau
să aranjeze să-și cheme soțiile? Dar nu era genul de întrebare pe care
să o pun.
– Dar intenționăm să ne petrecem mare parte din timp împreună,
am zis eu. Munca noastră o cere.
– Desigur, a răspuns Faj Rawango politicos. Există zone publice.
Acolo unde puteam fi supravegheați, presupun, să nu cumva să
dăm nici cel mai mic semn de comportament necorespunzător. Și eu,
care sperasem că lăsasem asemenea lucruri în urmă, în Scirland...
Ne-am lăsat conduși, domnul Wilker într-o parte, eu și Natalie în
alta. Noua noastră călăuză era o femeie mai în vârstă, cu păr cenușiu,
care-mi amintea de interesele Scirlandului în regiune. Ne-a condus
printr-un fagure de grădini și colonade, până am urcat treptele spre
o încăpere răcoroasă și aerisită, placată în albastru.
Acum eram însă obosită de la atâta efort de a vorbi într-o limbă
străină, dar am înțeles din cuvintele femeii că aceasta urma să fie
locuința mea și a lui Natalie. După standardele scirlandeze, avea
puțină mobilă, cu bănci și scaune de tipul care se pot strânge când
nu sunt folosite și cu cufere pentru lucrurile noastre. Patul era
acoperit de draperii străvezii, care să ne apere de insectele
supărătoare și să lasă adierile răcoroase să pătrundă prin ele. După
condițiile precare de pe vapor și după rigoarea unei lungi călătorii,
mi se părea ca un colțișor de rai.
În timp ce Natalie se interesa de baie, eu am explorat. Un set de
ferestre, acoperit cu șipci de lemn atârnate pe o sfoară, îndreptat spre

vest, cu vedere la o secțiune a palatului care, din câte am observat în
agitația de acolo, era o zonă de lucru pentru servitori. Se pare că nu
primiserăm cele mai bune camere, oricât de elegante erau ele.
Ferestrele din partea cealaltă aveau vedere la una din
nenumăratele grădini ale palatului. (Sigur, nu mă înșelasem când îmi
imaginasem locul ca un fagure; era alcătuit din tot atât de multe
spații deschise pe cât erau cele închise și aproape toate lucrurile
importante păreau să aibă loc în cele dintâi. Într-o țară atât de caldă
ca Bayembe, aerul proaspăt nu este doar plăcut, ci și necesar pentru
supraviețuire.)
Servitorii noștri au plecat, iar Natalie s-a aruncat în pat cu un
oftat – băncile de acolo fiind mult prea nepotrivite să te arunci în ele
cum te arunci pe canapele și divane.
– Promit că spun doar o singură dată, a comentat ea. Dar,
Dumnezeule mare, ce căldură!
(Cu tot respectul cuvenit lui Natalie, pe care o iubesc ca pe mine
însămi, a mințit. Dacă aș fi luat o gură de gin de câte ori a spus asta
în timpul expediției, ficatul meu ar fi ajuns foie gras.)
Am cedat ispitei de a mă așeza pe o bancă și de a-mi întinde
picioarele. Răcoarea de sub tălpile mele goale era o binecuvântare.
– Nu-mi dau seama dacă e bine sau rău, am spus. Oare oba ne-a
adus aici pentru a-și oferi serviciile sau are de gând să se opună?
– De ce să se opună? a întrebat Natalie, în chip rezonabil. Nu-mi
dau seama ce ar avea de câștigat și ar risca să se certe cu ai noștri.
– Ar putea fi un motiv suficient. Ar fi o ceartă minoră, în cel mai
rău caz – mă îndoiesc că militarii și domnii din industrie sunt atât de
preocupați de cercetarea noastră –, și astfel ar fi un mod relativ sigur
prin care oba ar arăta că nu va fi dat la o parte de scirlandezi.
M-am scărpinat în cap cu putere.

– Un lucru e sigur, am continuat. Ne-a despărțit cu grijă de
majoritatea alor noștri. Poate se gândește că așa ar fi mai puțin în
pericol.
După ce m-am scărpinat, aveam degetele pline de transpirație și
nisip și am făcut o grimasă.
Natalie s-a întors să se uite în ochii mei.
– Dar nu reprezentăm nicio amenințare, nu?
– Nu, am spus. Nu văd cum.
Mai târziu aveam să-mi amintesc acele cuvinte cu multă ironie.

Capitolul 6
Întâlnirea cu olori – Domnul Velloin – Ce cred eu despre

vânătoare – Scopurile domnului Velloin – Cină la Punctul
Miriam – Șeluhimi – Idolatrizarea dragonilor
Așa cum spusese Faj Rawango, existau anumite zone publice în

care puteam socializa cu reprezentanții sexului opus. Dar înainte să
le găsim a trebuit să trecem prin furcile caudine ale femeilor.
În dimineața următoare (după ce seara trecută luasem cina singură
și mă culcasem devreme), Natalie și cu mine ne-am spălat, ne-am
pus haine curate și am ieșit în căutarea domnului Wilker. Încercând
să urmăm ceea ce credeam că e calea cea bună, ne-am trezit într-o
grădină plină de doamne, care au tăcut toate de îndată ce ne-au
văzut.
Recunosc, noi două ne potriveam acolo ca nuca în perete. Toate
femeile din grădină erau erigane în mantale din bumbac, mult mai
potrivite pentru vremea aceea decât corsetele și rochiile noastre cu
mâneci lungi. Două creaturi exotice cum sunt două femei
anthiopiene sigur atrag atenția. Dar, am simțit, era ceva mai mult de

atât: intrasem acum în ape nu doar străine, ci și politice. Nu eram
simpli străini; eram, cum mă gândisem și înainte, noi variabile.
În curând avea să fie evident cui îi revenea răspunderea de a
schimba planurile locale. O femeie așezată pe un scăunel, la capătul
îndepărtat al grădinii, ne privea și după poziționarea celorlalte
persoane în jurul ei era, cu siguranță, cea mai importantă din grup.
Trăsăturile ei erau, dacă țineam seama de descrierea lui Faj Rawango,
caracteristice ținutului Mebenye: frunte îngustă și bărbie rotunjită,
care îi dădeau feței ei mari un aspect aproape rotund. Era o formă
mai prietenoasă decât ar fi fost o față mai colțuroasă, dar gura plină
și privirea ascuțită m-au avertizat să nu-i citesc personalitatea în
fizionomie.
Ea a făcut un semn și o altă femeie ne-a abordat în yembeză:
– Olori Denyu n Kpama Waleyim vă invită să vorbiți cu dânsa.
Atunci am știut cine ne-a prins. „Olori“ era titlul dat celei mai
tinere soții a obei; ar putea fi tradus ca „prințesa consoartă“, rangul
fiind inferior principalei soții sau regine, care era ayaba. Actualul oba
avea trei soții, atât știam. Informații despre ele ajungeau cu greu în
Scirland și puținele pe care le dețineam aveau legătură cu Idowi n
Gemo Tagwi, regina.
Singurul mod de a afla mai multe era să mergem mai departe.
Natalie și cu mine ne-am apropiat până când olori a ridicat o mână
să ne oprească la vreo patru pași de ea. Stătea sub un baldachin de
țesături brodate și ornamentate cu mărgele, iar părul îi era împletit
cu fire de aur, la unison cu bijuteriile care îi înpodobeau fiecare braț.
M-am înclinat ca în fața reginei din Scirland, sperând fie ca alte
femei anthiopiene să fi fost aici înaintea mea, fie ca olori să
recunoască că e un gest de respect. Doar ce m-am ridicat, cu Natalie,
că femeia a și început:
– Sunteți singure aici?

– Nu, olori, am spus, sperând că nu dau greș, dacă mă adresez
folosindu-i titlul. Domnișoara Natalie Oscott, aici, de față, este
prietena mea și am venit însoțite, de asemenea, de domnul Thomas
Wilker.
După cum a țuguiat buzele, nu părea impresionată de răspuns.
– Numele tău este Isabella Camherst.
– Da, olori.
Sigur fuseserăm subiect de bârfă înainte de a sosi.
– La voi femeile preiau numele de familie de la soții lor, nu?
Atunci, bărbatul acesta nu este soțul tău. Ai venit aici singură.
Prea târziu, am înțeles.
– Mă tem că soțul meu a murit.
Privirea ei mi-a străbătut tot corpul. Căutând semne de doliu sau
de văduvie, presupun.
– Iar fratele lui nu s-a căsătorit cu tine?
M-am gândit la Matthew și abia m-am abținut să nu râd.
– La noi nu se obișnuiește astfel, olori.
Târziu mi-am amintit că bayitiștii din unele țări credincioase
Templului încă urmau asemenea practici – adesea aceia care, de
asemenea, își luau multe soții –, dar nu aveam încredere că stăpânesc
limba atât de bine, încât să pot aborda un subiect atât de complicat și
nici nu era atât de relevant. Scirlandezii nu aveau asemenea obiceiuri
și aceasta era suficient.
– Păi...
Olori nu și-a dezvăluit niciun gând. Ea era, bănuiesc, o creatură
mai degrabă politică, ce niciodată nu dezvăluia nimic decât dacă îi
aducea vreun beneficiu. Nu mi-a plăcut, dar nu știu dacă din pricina
discreției ori din alt motiv.

Apoi a pus întrebarea, aceeași întrebare care mi-a fost pusă de
zeci, ba nu, de sute de ori în viața mea și mereu cu același aer de vagă
neîncredere.
– Ați venit pentru... dragoni?
– Da.
N-avea decât să fie ea discretă. Eu nu am făcut niciun efort să-mi
ascund entuziasmul.
– Suntem savanți care cercetează dragoni.
Prin asta voiam să spun în yembeză „istorici ai științelor naturii“.
– Ce e de studiat la ei? Nu sunt nici zei, nici mari eroi. Nu
reprezintă nici măcar un șeptel și nu sunt nici animale de război. Nu-
i poți dresa să fie de folos. Sunteți vânători?
– Dumnezeule mare, nicidecum! am izbucnit eu. Adică... am vânat
dragoni, domnul Wilker și cu mine, deși ar fi mai exact să spun că
domnul Wilker a vânat, eu doar i-am desenat după aceea. Dar nu
suntem vânători, așa cum probabil vă imaginați dumneavoastră,
olori, nu e un sport să-i omorâm și nu vrem trofee. Căutăm să le
înțelegem felul, comportamentul.
În mod obișnuit, acesta este firul pe care interlocutorii mei îl
urmăresc, căci nu înțeleg de ce atâta efort pentru a studia dragonii,
dacă nu-i ucidem.
– Ca să-i desenați? Atunci sunteți artistă?
– Presupun că da, am răspuns surprinsă. Sunt mai degrabă un
învățăcel, dar desenez și pictez, da. Pentru profesia mea.
Asta a părut s-o încânte, deși nu-mi puteam imagina de ce. Și-a
pus mâinile pe genunchi cu un aer de mulțumire, încuviințând din
cap. Părea un semn că interogatoriul se încheiase: apoi au vorbit alte
femei, iar Natalie și cu mine am petrecut o plăcută (chiar dacă ne-a
suprasolicitat atenția) jumătate de oră conversând în yembeză. Am
scăpat susținând că se impune să fie găsit domnul Wilker.

Astfel am căpătat o călăuză care ne-a condus prin fagurele regal
spre o grădină și mai populată. L-am găsit acolo pe domnul Wilker,
la umbra unui copac rămuros, adâncit într-o discuție cu un alt
bărbat.
Nu eram convinsă dacă să fiu surprinsă sau nu că interlocutorul
lui era anthiopian. Desigur, nu toți străinii erau reținuți în sectoarele
coloniale din Nsebu, dar nu mă așteptam să ne caute atât de repede.
Sau oare domnul Wilker îl căutase?
Nu părea militar. Cu părul blond și mustăți roșcate, purta haine
ușoare și practice, făcute din materialul numit de isnatsieni khaki, și
nu o uniformă de lână. Pielea netedă i se închisese la culoare, mare
parte fiind străbătută de riduri, deși nu i-aș fi dat mai mult de
patruzeci de ani. Avea siluetă de atlet și habar n-aveam cine era.
Domnul Wilker nu m-a ținut prea mult în suspans, desigur.
Ridicându-se de pe scaunul său, celălalt bărbat emoționat în spatele
lui, spuse:
– Ah, doamnă Camherst, domnișoară Oscott, mă bucur că v-ați
putut alătura. Dați-mi voie să vi-l prezint pe M. Gregoire Velloin.
Mâinile lui erau aspre, cu unghii groase și tocite. Mâini de om
muncitor, mi-am spus. Când a vorbit, am fost surprinsă că vocea-i
era nuanțată de un accent eiverschian, în loc de unul thiessiosian.
– Doamnă Camherst, ce încântare! Domnișoară Oscott, mă bucur
să vă cunosc. Au existat multe zvonuri înainte de sosirea
dumneavoastră. Nu sunteți așa cum mă așteptam.
– Nu? am întrebat eu ușor iritată, dar fără să știu de ce anume.
Poate că întrevederea mea cu olori m-a scos în evidență. La ce v-ați
așteptat?
– La cineva mai în vârstă și mai simplu, a răspuns, cu o sinceritate
mai mult eiverschiană decât thiessiosiană. Auzisem că sunteți
văduvă.

Acum, cel puțin, aveam un motiv să fiu iritată.
– Sunt, domnule. Dar moartea soțului meu nu are legătură cu
vârsta sau cu aspectul meu.
În loc să se simtă jignit, a râs.
– O, într-adevăr. Aceasta este o bârfă, nu-i așa? A face presupuneri
fără niciun temei, doar pentru a umple timpul. Sunt convins că
zvonurile vor fi mult mai exacte acum, că sunteți aici.
După experiența mea de până acum, speram sincer să nu rămân
acolo mai multă vreme. Aș fi preferat să fiu afară, pe teren, urmărind
dragoni, decât să am de-a face cu oameni din Atuyem, fie ei erigani
sau anthiopieni.
– Ce vă aduce aici, domnule Velloin? Imposibil să fi venit în vreo
delegație scirlandeză și observ accentul. Dar, cu toate acestea, afișați
un titlu thiessiosian.
– Și un nume thiessiosian. Tatăl meu aparținea acelui ținut; s-a
născut în Fonsmartre. Știți despre el? Destul de aproape de graniță,
da. A emigrat în tinerețe și s-a căsătorit cu o femeie eiverschiană. Dar
eu sunt monsieur, nu herr, deoarece m-am stabilit în Thiessin în urmă
cu zece ani și datorită unui finanțator din Thiessois mă aflu aici.
– Nu mi-ați răspuns încă la întrebare, monsieur, m-am încruntat eu.
– Domnul Velloin este vânător, a intervenit domnul Wilker.
Gândindu-mă la cuvintele mele, am tresărit; ostilitatea mea față de
colegul nostru anthiopian păstra anumite ecouri ale
comportamentului meu față de domnul Wilker însuși. Am făcut un
efort să-mi moderez tonul.
– Înțeleg. Ați venit pentru elefanți sau leoparzi?
Velloin a zâmbit, ca și cum discuția noastră ar fi fost prietenoasă
de la bun început.
– Nu fac discriminări, doamnă Camherst, doar aleg cea mai
periculoasă pradă. Nu există nicio provocare fără risc. Am vânat tigri

în Rematha, urși în Kaatsedu și mamuți în Siaure. Aici voi vâna
elefanți, leoparzi și dragoni.
Până aici, m-am gândit eu, cu prietenia.
Natalie și-a pus o mână fermă pe brațul meu; știa ce însemna
rigiditatea posturii mele. Dar eu tot nu m-am oprit.
– Dragonul. Într-adevăr. În acest caz, nu vă pot ura cu sinceritate
succes în eforturile dumneavoastră. Vânătoarea ca sport nu îmi
trezește spiritul de toleranță, în primul rând, și cu atât mai puțin în
cazul dragonilor. Poate că nu sunteți conștient, domnule – doar dacă
nu v-ați făcut un obicei din a citi monografii științifice, ceea ce mă
îndoiesc –, dar în expediția noastră din Vystrana...
– Ați descoperit un comportament de doliu la dragonii de stâncă
de acolo.
Velloin a făcut o grimasă, dar tonul i-a rămas relativ amabil.
– Chiar citesc monografii, doamnă Camherst, în cazul în care se
referă la fiare mari. Un bun vânător trebuie să-și cunoască prada.
– Sunt mai mult decât o pradă, am spus, ascuțind cuvintele. Faptul
că îi vedeți astfel, pentru simpla recompensă care sunt dinții și
ghearele, e un mare păcat.
Păcat era prea puțin față de ce voiam să spun, dar politețea
scirlandeză m-a reținut. Acum, după atâția ani de la întâmplare, nu
mă mai rețin să dezvălui ce am simțit cu adevărat.
Da, este adevărat că eu și cmarazii mei am ucis dragoni în cursul
cercetării și câteodată chiar în scopul acelei cercetări. Dar, chiar și
înainte de a avea rezerve față de aceste practici, nutream o mare ură
pentru vânătoarea de trofee, care era (și în multe locuri încă este)
considerată o minunată expresie a virtuții masculine. Rareori
asemenea bărbați vânează creaturi pline de paraziți, dintre cele care
îmbolnăvesc oamenii; în cazul unei vânători de vulpi, este vorba de o

vulpe prinsă în acest scop și eliberată într-un parc plăcut, și nu de
vulpea care mănâncă găinile țăranului din afara acelui parc.
Nu, ei vânează fiarele splendide, regii și reginele maiestuoase ale
sălbăticiei, și doar pentru că un trofeu splendid este mult mai
farmecător decât unul mărunt. Vânătorul de ocazie își va pune la
încercare curajul mergând după un hipopotam, care este la fel de
periculos pe cât de caraghios arată, dar cei mai mulți preferă fiarele
cu lână și piei pe care le pot expune după faptă. A ucide o creatură
doar pentru a împodobi un birou este respingător pentru mine și nu
pot fi decât respingătoare cu cei care fac așa ceva. Iar repulsia mea e
și mai și când vânătorul urmărește un dragon, căci, cum știe toată
lumea, eu sunt o admiratoare a lor.
Velloin nu părea preocupat de dezaprobarea mea. De ce ar fi fost?

Nu puteam decât să mă agit.
– Dinții și ghearele sunt recompense, da, dar sunt de departe
singurele. Am capturat și eu animale – chiar un dragon, o dată. Poate
că l-ați văzut.
– Ce dragon? am întrebat.
Întrebarea a fost înțepătoare, întrucât o teribilă suspiciune mi se
conturase în minte.
– Un dragon mulișian, a răspuns. L-am prins aproape de coastă;
singurul loc sigur, cu greu, chiar și atunci. Creatura era un animal
pitic, dar a intrat în menajeria de la Falchester.
El mă privea în timp ce vorbea și nu-mi puteam ascunde reacția.
Văzusem într-adevăr dragonul, alături de alți doi pitici, chiar în ziua
în care-mi cunoscusem soțul. De n-ar fi fost acei dragoni, probabil că
nu m-aș fi căsătorit niciodată cu Jacob, în ciuda tuturor consecințelor,
atât bune, cât și rele, care ar fi urmat. Gândul de a-i datora chiar și o
fracțiune din fericirea mea unui om ca Velloin era revoltător.

– Sper să încerc din nou în junglă sau în savană, a adăugat. Sunt
mai greu de găsit cumpărători pentru dragoni deja maturi – prea
dificil de ținut în captivitate –, dar, chiar și așa, provocarea contează.
Ar fi fost o ipocrizie din partea mea să-i urez succes. Ar fi fost, de
asemenea, o ipocrizie să-l condamn, având în vedere bucuria pe care
am simțit-o când i-am văzut pe acei dragoni captivi. În cele din
urmă, mi-am ținut gura și i-am lăsat pe alții să continue discuția.
Din păcate, a reieșit că domnul Wilker ne-a angajat să luăm masa
cu sângerosul domn Velloin în după-amiaza aceea. Se înțelegea bine
cu anumiți oameni de la Punctul Miriam, care avea un rol nu doar de
fort de apărare, ci și de casă a coloniei guvernamentale a Nsebului.
Având în vedere că eram nou-veniți la palatul regal, nefamiliarizați
cu viața de acolo și (până acum) ignorați de oba, care ne invitase,
avea toate sensurile din lume să acceptăm invitația lui Velloin. Dar
nu-mi plăcea ideea și regret că n-am văzut nicio cale acceptabilă de a
mă sustrage.
Dimpotrivă, planurile noastre s-au extins rapid de la o masă la o zi
întreagă în compania domnului, explorând orașul inferior al
Atuyemului înainte de a ne retrage în Nsebu. În timp ce plecam de la
palat, Natalie făcând conversație cu domnul Velloin, m-am prins de
mâneca domnului Wilker și l-am tras deoparte să-i șoptesc fără să
mă dau peste cap:
– Cum ne-ați putut pune în compania unui astfel de om? Și fără
nicio avertizare? Cunoașteți prea bine opinia mea.
Eu mă uitam furioasă la spatele lat al domnului Velloin.
Domnul Wilker și-a eliberat mâneca din strânsoarea mea cu o
smucitură iritată.
– Am procedat așa deoarece ne-ar putea fi de folos. Sau preferi să
ucizi mai mulți dragoni de dragul testelor?

Am trecut pe sub cupola unei porți necunoscute și apoi afară, în
stradă, care nu era la fel de întreținută ca aceea care ne condusese
până aici. La cuvintele domnului Wilker m-am împiedicat de o
bucată de piatră zgrunțuroasă. Fusesem de acord, atunci când
plănuisem prima dată această expediție, ca una dintre sarcinile
noastre să fie testarea procesului de conservare al lui Rossi pe oasele
unui dragon erigan, pentru a vedea dacă are efect doar pe dragonii
de stâncă vystraniezi sau și pe alte specii. Și în acest scop, într-
adevăr, aveam nevoie de un dragon mort.
– Atunci – spatele domnului Velloin căpătase o cu totul altă formă
în ochii mei – vreți să-i furați prada.
– De-ndată ce va avea trofeele, nu va mai avea niciun motiv să ne
refuze restul. Îi putem spune că încercăm să facem din oasele lor
mulaje de ipsos; este un motiv bun să le luăm noi.
Mulajele de ipsos au fost, înainte de metoda conservării, singurul
mod de a conserva oasele de dragon pentru studiu. Nu a funcționat
prea bine – îmbrăcate în ipsos, oasele se deteriorau mai rapid decât în
mod obișnuit –, dar Elia Paradino a îmbunătățit puțin procesul.
Domnul Wilker avea dreptate; era o scuză foarte bună.
Dar eu tot am oftat.
– Asta presupune să stăm cu el. Dincolo chiar de hobby-ul lui, nu-
mi place omul.
– Nu vă cere nimeni să vă căsătoriți cu el, doamnă Camherst.
Trecuseră trei ani; doliul meu pentru Jacob nu mai era o rană
deschisă. Sau, cel puțin, așa credeam. Dar eram ostenită și
contrariată de domnul Velloin și, în plus, eram într-o expediție
pentru a studia dragoni. Bayembe era un ținut vast, diferit de
Vystrana, dar tot nu uitam că într-o astfel de expediție murise Jacob.
De data aceasta nu m-am împiedicat. M-am oprit cu totul. Doar o
clipă – apoi mi-am urnit picioarele încă o dată –, dar a fost suficient

să-i spun domnului Wilker că greșește. S-a oprit și el și s-a întors
spre mine, așa că a trebuit să mă opresc din nou.
– Îmi pare rău, a zis și cred că nu doar de la căldură se înroșise la
față. Eu – eu nu am vrut să fie o lovitură. Trebuia să fie o glumă, dar
nu m-am gândit înainte să vorbesc. Vă rog, iertați-mă!
Mă întrebam, fără nicio legătură, cât timp va trebui să dureze
relativa noastră armonie pentru a nu mai reflecta asupra schimbării
din primele noastre interacțiuni. Dar pentru ca armonia să dureze
trebuia să particip și eu, ceea ce presupunea să stau în mijlocul
străzii reflectând la toate astea, în timp ce scuzele domnului Wilker
rămâneau în aer.
– Vă iert, am spus. Nu am luat-o ca pe o insultă; pur și simplu...
Înțelegeți ce vreau să zic.
Le-am atras, desigur, atenția celorlalți doi, care se opriseră în
stradă, mai în față.
– Totul în regulă? a întrebat domnul Velloin.
– Da, oarecum, am răspuns și i-am oferit domnului Wilker un
zâmbet de confirmare înainte de a ne alătura celorlalți.
La Punctul Miriam, cina a fost ciudat de bulversantă. Căldura și

mirosul aerului erau inevitabil erigane, dar casa în care am luat masa
era construită potrivit standardelor oamenilor mei. Masa era întinsă
ca și cum ar fi fost în locuința de la țară a unei doamne și ne-am
bucurat mai întâi de un hors d’oeuvre într-un salon care ar fi putut să
fie o mică parte din Scirland transpusă pe un teritoriu străin. Efectul
ar fi trebuit să fie liniștitor, dar a dus la o seară sufocantă; arhitectura
noastră nu este potrivită climatului.
Grupul era la fel de neechilibrat ca cina planificată de Lordul
Hilford. Erau prezente doar trei doamne: eu, Natalie și o femeie

căsătorită din Uaine, pe nume Erynn Anne Kerwin, care se afla acolo
cu soțul ei.
– Ce ușurare că sunt și alte femei aici! a comentat când s-au făcut
prezentările.
Accentul ei semăna cu cel al Wilker, dar era mai puternic. Uaine,
care se situează la nord de Niddey, este cea mai izolată dintre
insulele scirlandeze; este izolată și acum, dar atunci era și mai mult.
– Bănuiesc că nu vă simțiți prea confortabili printre yembezi, am
spus, ceea ce, presupun, nu a fost cea mai inteligentă reacție.
Doamna Kerwin nu s-a simțit jignită.
– O, petrec foarte mult timp cu ei, dar nu în timpul liber, ci face
parte din profesia mea..
Deși venisem în Eriga pentru mine, am presupus că doamna
Kerwin se afla aici în calitate de adjunct al soțului ei, a cărui profesie
nu o aflasem încă. Rușinea mi-a legat limba, astfel că Natalie a
trebuit să întrebe:
– Cu ce vă ocupați?
– Suntem șeluhimi, a răspuns doamna Kerwin.
De jenă, rămăsesem fără cuvinte. Dar surprinderea m-a făcut să-mi
revin:
– Adică îi convertiți pe yembezi?
– Exact, a răspuns doamna Kerwin.
Dacă zâmbetul ei cald se răcise cumva, nu o puteam învinovăți.
– Am adus focul sacru al Templului pe pământ și îl vom împărți
tuturor oamenilor. Există deja bărbați și femei care au ales să devină
Aleșii Domnului, urmând legile Lui. Sunt convinsă că numărul va
crește.
Nu era corect din partea mea să fiu atât de uimită. Șeluhimii
străbătuseră lumea în lung și în lat încă de când oamenii inventaseră

corăbii sigure, să nu înece pasagerii în ocean; doar că nu întâlnisem
niciunul până atunci. Erau câțiva șeluhimi bayitiști în Scirland,
încercând în zadar să-i convertească pe adepții Căii Magisteriale la
vechile practici, dar prozeliții ambelor secte își concentrau eforturile
mai ales în țări unde segulismul nu avusese nicio influență sub nicio
formă.
Doamna Kerwin, fiind din Uaine, era ea însăși o adeptă a
Templului. Reformele magisteriale din Scirland nu au pătruns
niciodată foarte adânc în insula aceea. Avusesem de-a face cu
oameni de aceeași religie cu ea în Vystrana, dar acolo era o teologie
rurală, nu de tipul celor care îi convertesc pe ceilalți la practicile lor.
Și nici unui șeluhim magisterial încă nu-i trecuse prin minte să-i
convertească pe vystraniezi.
Acesta era oricum o țară a păgânilor, iar prezența scirlandezilor o
transforma într-un teritoriu vital pentru asemenea eforturi. Trebuia
să mă aștept să găsesc aici genul ei de oameni.
– Eriganii se închină la străbunii lor, nu? a întrebat Natalie.
Ea și cu mine citisem destul de mult în timpul pregătirii pentru
această expediție, dar foarte puțin despre religie.
– Da, și la idoli ai naturii, a răspuns doamna Kerwin cu afectare. Le
lipsesc cu desăvârșire scripturile de orice fel și, desigur, pe puținele
legi pe care le respectă le respectă din pură întâmplare.
Dacă aș fi știut atunci mai mult despre religia erigană, aș fi
subliniat că le lipseau scripturile ca ale noastre. La momentul
respectiv eram și ignorantă în asemenea chestiuni, și cu mintea în
altă parte.
– Ați mai fost la mlaștină până acum?
Doamna Kerwin părea terifiată.
– La Mouleen? Sigur că nu. Nu am fi supraviețuit nici măcar două
zile acolo. Fiare sălbatice, friguri, ca să nu mai zic de băștinași.

– Înțeleg că nu primesc vizitatori?
– Îi au pe ikwundieni pe de o parte și pe yembezi pe de altă parte.
Domnul Velloin auzise ce discutăm.
– Și satalii pândesc într-o parte, sperând să înșface Bayembe pentru
ei înșiși. Dar cine știe oare cât își dau seama mulișienii? Ei fac comerț
cu țăranii de-a lungul granițelor, dau la schimb fildeș pentru
mâncare. Dar cei care se adâncesc în mlaștină nu se mai întorc
niciodată.
Voiam să mă îndepărtez de Velloin, dar era limpede că e informat
și nu puteam rata ocazia de a pune întrebări.
– Sunt povești despre mulișieni care spun că se închină la dragoni
cum făceau cândva dragonienii.
Adunasem acum destul public: nu doar pe domnul Wilker, ci și pe
Sir Adam Tarwin-Bannithot (atunci guvernatorul coloniei din
Nsebu) și pe un domn trădat de ținuta sobră și de accentul uainean,
adică domnul Kerwin, care mi-a spus:
– Înțeleg că ați citit lucrarea lui Yves de Maucheret.
După expresia domnului Velloin, am înțeles că și el o citise.
– Da, am recunoscut, deși a scris-o acum două sute de ani și nu tot
ce a așternut pe hârtie s-a dovedit a fi adevărat. Oricum, e suficient
cât să provoace rațiunea, nu-i așa? Rar se întâmplă ca dragonii să
tolereze compania oamenilor, iar dragonii pitici mulișieni nu sunt cei
mai prietenoși. Dacă mulișienii li se închină, o fac de la distanță? Sau
pot să-i îmblânzească, cum se spunea despre dragonieni?
– Nu sunt deloc ca dragonienii, a vorbit domnul Kerwin, anulând
ideea printr-un gest cu mâna. Civilizația aia antică, ei bine, chiar a
fost o civilizație. Au construit temple mărețe, au dezvoltat arta, au
administrat teritorii de-a lungul multor continente. Mulișienii bat la
tobe și aleargă în pielea goală. Poate că li se închină dragonilor, dar

nu există niciun motiv pentru care să presupunem că maniera în care
o fac ar avea vreo legătură cu religia dragoniană.
– Și totuși, ar putea fi mai apropiată de religia dragoniană decât
orice alt exemplu pe care îl avem până în prezent, am adăugat eu.
Etnologii nu folosesc oare dovezi moderne pentru a face analogii cu
trecutul? Am putea învăța foarte mult de la mulișieni, indiferent de
portul și de tradițiile lor muzicale.
Vorbeam cu certitudinea unei femei tinere care crede că, având o
asemenea experiență în istoria științelor naturii și fiind inițiată ad hoc
în alte subiecte, e supracalificată să abordeze teme despre care nu
știa absolut nimic. Adevărul este că orice astfel de comparație este
mult mai complicată și îndoielnică decât cea pe care o prezentasem
în seara respectivă; dar este adevărat și că nimeni din publicul meu
nu știa mai multe decât mine, iar majoritatea știau și mai puțin.
Astfel, presupunerea mea putea rămâne neschimbată.
Pentru aceia care se întreabă de ce mă interesau atât dragonienii,
ale căror lucrări le-am expediat în volumul anterior al amintirilor
mele, să nu credeți cumva că a avut loc vreo schimbare în anii care
au urmat. Nici la vremea respectivă nu mă interesau templele lor
ruinate și arta lor stilizată; interesul meu se îndrepta spre lucruri vii,
nu spre civilizații apuse. Dar, așa cum îi spusesem domnului
Kerwin, despre dragonieni umbla vorba că ar fi îmblânzit dragoni.
Acest aspect era de mare interes pentru mine, și astfel, dacă religia
mulișiană putea să pună într-o nouă lumină toată povestea, atunci și
asta ar fi intrat în atenția mea.
Desigur, exista problema minoră Iadul Verde, una dintre zonele
mortale ale pământului. În seara aceea însă preocuparea mea era în
continuare academică; venisem în Bayembe să studiez dragonii din
câmpiile sale aride. Dragonii pitici mulișieni reprezentau o notă

minoră, așa cum momeala unui pescar reprezintă o notă minoră în
lumea peștilor.
– Nu mi-aș pierde prea multă vreme cu mulișienii, a comentat Sir
Adam, dacă aș fi în locul dumneavoastră. Orice ați afla despre
dragoni nu merită riscul, cât despre a afla ceva despre locuitori... ei
bine... Mlaștina aia e o gârlă în toate sensurile cuvântului.
– O gârlă care momentan protejează această țară, nu? am întrebat
eu.
– Momentan, a ridicat el din umeri.
Tăcerea care s-a lăsat a fost întreruptă imediat de tusea incomodă a
lui Sir Adam și de amendamentul lui răsunător.
– În afara de asta, nu veți ajunge în mlaștină fără permisiunea obei.
Și nu o veți primi.
Nimic nu e mai ispititor pe lume decât ce ți s-a spus că este
interzis.
– De ce nu? am întrebat. Sau, mai bine zis, de ce aș avea nevoie în
primul rând de permisiunea lui? Mouleen este un stat independent,
nu?
Domnul Kerwin a mormăit ceva cum că ar fi o onoare prea mare
să numim groapa aia murdară „stat“, dar mie mi-a atras atenția Sir
Adam, care a comentat:
– În vremuri ca astea, în care ikwundienii intervin în treburile
noastre la râuri, trebuie să fim cu ochii în patru peste granițe.
Nu era tocmai un răspuns, dar atât am scos de la el în intervalul
acela de timp. Sir Adam își cam pierduse din entuziasm în urma
regimului prescris cu gin și apă tonică, prin care țineam cu toții
malaria la distanță, spunând ceva ce nu trebuia să-i scape. Oare de ce
Iadul Verde nu mai ocrotește Bayembe? Oare mulișienii căutau să se
alieze cu ikwundienii de cealaltă parte?

Nu știam, dar scăparea lui Sir Adam m-a pus în gardă. Nu-mi
doream decât să studiez dragonii, dar mai întâi trebuia să trec de
oameni și mă temeam că ei vor fi pentru mine o primejdie mult mai
mare decât toate bolile tropicale la un loc.

Capitolul 7
Un anumit tabu – Agban – Galinke – Chestiuni de înrudire –

Natalie mă însoțește – Mă folosesc de domnul Velloin
Trebuie să-mi avertizez cititorii de sex masculin că sunt pe cale să

abordez un subiect care, fiind un tabu pentru ei, ar putea fi profund
derutant.
Peste câteva dimineți, când m-am trezit, mi-am găsit așternuturile
pătate de sânge. Mi-am mușcat limba de supărare; prinsă cu
treburile noastre, nu numărasem zilele atât de atent pe cât ar fi
trebuit și nici nu aveam menstruație regulată. Era însă doar un motiv
de măruntă iritare. Am umezit o cârpă, m-am spălat, mi-am pus o
cămașă curată și am chemat o servitoare.
Când a sosit, i-am arătat așternuturile pătate, cârpa umezită și
cămașa, indicându-i să le ducă la spălat.
– Și voi avea nevoie de cârpe, am spus, neștiind că în multe părți
ale lumii nu se folosesc cârpe, ci soluții mai puțin comode.
(Într-adevăr, pe tinerele care doresc să-mi calce pe urme trebuie să
le avertizez că acest dat al femeii este unul dintre cele mai enervante

pentru o aventurieră. Cu excepția cazului în care reușiți să suprimați
ciclul prin sarcină – ceea ce, desigur, impune anumite limite – sau
prin exerciții intense și privațiuni, va trebui să gestionați această
situație în multe circumstanțe care sunt departe de a fi ideale.
Inclusiv în unele unde, mă tem, mirosul de sânge proaspăt
reprezintă un real pericol.)
Întorcându-mă la momentul cu pricina, trebuie să vă povestesc că
servitoarea a făcut ochii mari când a văzut petele și a zbughit-o din
cameră înainte de a termina de vorbit. Atât de iute, de fapt, încât a
lăsat rufele în urmă. Am oftat, întrebându-mă dacă s-o fi speriat
pentru că nu vorbesc bine limba ori fiindcă, aflându-se la vârsta
pubertății, o fi vreo naivă care o ia la fugă când vede sânge. Ei bine,
dacă s-a ajuns la asta, aș putea sacrifica restul cămășii pătate pentru a
face cârpe din ea.
Fata s-a întors însă în aceeași grabă, de data aceasta însoțită de o
femeie mult mai mare, care a adunat așternuturile și celelalte articole
de îmbrăcăminte. Fata însăși s-a apropiat de mine și a pus o rochie
nevopsită pe bancă, îndemnându-mă sfioasă să mă îmbrac cu ea.
Nu am văzut nicio cârpă.
– Mulțumesc, am răspuns eu, dar am propriile mele haine. Am
nevoie doar de ceva pentru a opri sângerarea.
– Pune-o pe tine; Lebuya te va duce în agban, mi-a zis femeia, care,
după cum arăta, era trecută bine de perioada menstruației.
– Agban? am repetat.
Nu era un cuvânt pe care să-l fi întâlnit vreodată, nici în studiile
mele, nici în timpul petrecut acolo.
Ea a arătat spre rufele murdare.
– Până când o să fii curată.
Prima dată m-am gândit că se referă la o baie. Dar știam cum se
zice „baie“ – locul unde se dusese Natalie, în timp ce eu mă

concentram asupra stării de veghe – și, dacă se referea la asta, nu ar fi
spus „acolo unde te poți spăla“?
– Cât timp o să dureze? am întrebat suspicioasă.
După reacția ei, probabil că păream la fel de tânără și neștiutoare
ca Lebuya, având nevoie de o femeie mai mare care să-mi explice
chestiunile de bază ale sexului femeiesc.
– Șapte zile.
M-am dat înapoi. Nu se referea la sângele de pe pielea mea; se
referea la impuritate. Ea nu era un subiect de mare importanță în
obiceiurile magisteriale relaxate din Scirland și, deși la adepții
Templului din împrejurimile Vystranei am întâlnite reminiscențe ale
acestora, multe dintre punctele mai delicate ale doctrinei religioase
au fost eliminate pentru a se adapta la practicile locale. Femeile din
Drustanev nu-și permiteau să se izoleze în perioada „impurității“.
Însă nu mă așteptam să găsesc dovezi ale succesului kerwinilor
aici, la palatul regal. Surprinsă, am spus:
– Nu mi-am dat seama că sunteți bayitiști.
– Cum adică bayitiști? Ești necurată; nu poți sta aici, unde îi vei
murdări pe alții. Mergi cu Lebuya. Îți arată ea.
Nu, asta nu era opera șeluhimilor; suna mai degrabă a obicei și cu
siguranță aș fi aflat dacă întreaga clasă conducătoare s-ar fi convertit
la segulism. Dar nu-mi permiteam să mai pierd o săptămână din
viața mea și nici femeile din Drustanev nu-și permiteau. (Sau, cel
puțin, nu-mi doream; iată, cred, cea mai potrivită formulare, deși are
avantajul privirii retrospective.) Mi-am pus mâinile în șold, m-am
îndreptat ca o scirlandeză – luând-o pe Judith și pe mama drept
modele – și am spus:
– Prostii! Am trecut prin asta o dată pe lună toată viața mea de
adult și nu am murdărit pe nimeni.

Femeia a făcut un gest cu mâna, care probabil însemna un semn
împotriva răului, și a răspuns:
– Atunci oba o să te arunce în Iadul Verde, dacă nu te execută
pentru vrăjitorie.
Și-a strâns lucrurile și-a plecat.
Certitudinea că oba nu ar face așa ceva mi s-a risipit când m-am
uitat la Lebuya, care nu mă privea în ochi. Îi evita așa cum evita să
mă atingă, punând rochia pe bancă, în loc să mi-o înmâneze direct.
Adusese o femeie mai în vârstă, care să ia lucrurile pătate – o femeie
aflată deja la menopauză. Implicațiile pe care le-am văzut acolo ar
putea fi propria mea invenție, dar nu mă îndoiam că lucrurile
respective au o anumită semnificație. Indiferent dacă oba mă
pedepsea sau nu, nu aș fi putut să-mi continui munca în mod
obișnuit; toată lumea din palat va afla înainte de prânz că sunt
necurată, murdărind tot în jurul meu. Consecințele ne-ar face mult
mai mult rău decât o săptămână de lene impusă.
Dacă am fi stat la hotelul nostru din Nsebu sau chiar printre
scirlandezii de la Punctul Miriam, aș fi putut evita această dificultate.
De vreme ce urma să descopăr de ce e un beneficiu să fiu găzduită la
palatul regal, am luat rochia și am pus-o pe mine fără pic de
entuziasm. Era dintr-un bumbac lipsit de formă, până la podea, iar
mânecile erau suficient de lungi să-mi acopere mâinile; exista și o
învelitoare cu care să-mi acopăr fața necurată. Lebuya făcuse o
pereche de sandale dure și le-a așezat pe podea să mă încalț cu ele.
Mă întrebam dacă va intra cineva în cameră după plecarea mea s-o
curețe și m-am gândit că probabil că da.
Natalie s-a întors la timp, scutindu-mă de confruntarea prin care
aș fi insistat, impură sau nu, că nu merg niciunde înainte de a vorbi
cu ea. Sprâncenele i s-au ridicat când mi-a auzit explicația, iar când
am terminat a oftat:

– Dacă nu există vreo scutire pentru femeile nemăritate, ceea ce mă
îndoiesc, îți voi lua locul în acest agban al lor de-ndată ce tu vei fi
pregătită să pleci. Cum mai putem spera să ducem la capăt ce avem
de făcut, dacă una din noi este închisă departe câte două săptămâni
din patru?
Nu ar fi fost chiar atât de mult timp – cum am mai spus, n-am avut
menstruația regulată –, dar am meditat la întrebarea lui Natalie în
timp ce o urmam pe Lebuya. Am putea evita restricțiile mergând
mult prin pustie, dar și atunci am avea nevoie de hamali care să ne
însoțească și dacă se revoltă împotriva ideii de a servi femei impure?
Poate am putea să angajăm străini de la docuri. Dar nu ar cunoaște
terenurile așa cum le cunosc localnicii, iar lipsa de experiență ar
putea fi foarte periculoasă.
Cum învelitoarea îmi limita priveliștea, nu vedeam clar drumul,
dar nu era unul pe care să-l fi străbătut înainte. Am ieșit din zona
femeilor prin ceea ce bănuiam că e o ușă din spate, am trecut printr-
un tunel îngust – fără să părăsim palatul, am pătruns într-o nouă
regiune a lui – și am ajuns în cele din urmă la o modestă clădire care
părea aproape o casă obișnuită.
Nu aveam nevoie de brațul îndrumător al Lebuyei să-mi arate
unde trebuie să merg. Acesta era, evident, agban-ul: închisoarea
pentru femeile aflate la menstruație. Și trebuia să rămân aici șapte
zile? Ar fi trebuit să-mi iau caietele de notițe – presupunând, desigur,
că ele nu ar fi contaminate iremediabil de o astfel de utilizare.
Oftând, am mormăit un mulțumesc pentru Lebuya, care nu a fost
prea cordială, și am intrat.
Interiorul era plăcut și nu semăna deloc cu o închisoare. La urma
urmei, era un loc unde femeile de la palat petreceau o săptămână
dintr-o lună; bănuiesc că servitoarele au propriul lor agban în altă
parte, din moment ce nici eu, nici Natalie nu am văzut vreuna pe

acolo. Camera din față avea bănci și cârlige de-a lungul pereților,
dintre care unul ținea o robă ca a mea, cu sandale dedesubt. Am
luat-o ca pe un semn că pot și eu să mi-o scot pe-a mea. Astfel
eliberată, m-am îndreptat mai departe spre o mică grădină unde o
femeie aproape de vârsta mea stătea întinsă pe un covor, sub un
copac, citind o carte.
S-a uitat la mine când am intrat și-a zâmbit, arătându-se doar
puțin surprinsă.
– Nu v-am mai văzut până acum. Trebuie să fiți unul dintre
oaspeții noi, care au venit să studieze dragonii.
– Sunt Isabella Camherst, am spus. Mă tem că aveți un avantaj în
fața mea.
Femeia s-a ridicat, punând cartea deoparte, și și-a atins inima în
semn de respect.
– Galinke n Oforiro Dara. Mă bucur că ați venit. E plăcut să ai timp
de citit, dar după o zi sau două devin dornică de companie.
– Deci ne este permis să aducem lucruri cu noi? am întrebat,
arătând spre cartea ei.
Mi-era teamă că-mi vor arde notițele dacă le aduc aici.
Galinke a râs.
– Nu, nu. Ne-am pierde mințile, dacă nu am putea să ne distragem
atenția. Dar de ce să lucrezi, când te poți relaxa?
M-am alăturat ei sub copac și am descoperit că, pentru femeile
yembeze și pentru cele din alte neamuri erigane, care erau angajate
în practici asemănătoare, izolarea nu era un surghiun, ci un soi de
vacanță. În celelalte trei săptămâni ale lunii erau obligate să lucreze,
având diferite sarcini – nu muncile istovitoare ale țăranilor de pe
câmp, desigur, ci țesutul, creșterea copilului și alte treburi potrivite
femeilor din înalta societate. Atunci când impuritatea lor le trimitea
în agban, se puteau bucura de un timp liber complet. (De asemenea,

se bucurau de un răgaz departe de soții lor, lucru și mai valoros
pentru unele dintre ele.)
Galinke nu era măritată.
– Deocamdată, a zis ea cu un oftat. Fratele meu îmi va găsi un
partener, dar o să aștepte, în cazul în care va trebui, în cele din urmă,
să mă mărit cu mansa.
– Cu mansa? am repetat, convinsă că înțelesem greșit fraza în
yembeză.
Acesta era titlul dat conducătorului din Talu.
– Are câte o soție din fiecare popor supus, a explicat, așa cum sigur
aveau și strămoșii noștri când Bayembe era o țară tânără. Chiar și
acum, fratele meu are o soție din Mebenye și una din Sagao pentru a
menține bunăstarea diferitelor popoare.
Dacă ar fi fost scirlandeză, niciodată nu aș fi comis o asemenea
greșeală. Noi depistăm originea prin linia paternă și transmitem
numele de familie în aceeași manieră; Satalu face la fel ca societățile
în cele mai multe părți ale lumii. Dar yembezii și alte populații ale
teritoriului lor sunt matriarhale: contează ce există pe linie maternă,
nu paternă și, prin urmare, moștenirea trece de la un bărbat la fiul
surorii sale.
Numele de familie al lui Galinke era Oforiro Dara, adică ea
provenea din neamul Oforiro al liniei Dara, ca mama ei, cu siguranță
o soție mai mică a bărbatului care se căsătorise cu mama actualului
oba din Bayembe – din stirpea Rumeme Gbori –, iar Galinke însăși
era sora vitregă a obei.
(Spun „lămurit“, ca și cum înțelegerea ar fi venit spre mine într-o
sclipire elegantă. Dar n-a fost așa; am rămas cu gura căscată mai bine
de un minut, în timp ce creierul meu se lupta să se aplece în jurul
unui sistem de rudenie și moștenire total străin gândirii mele.)

– Dar, am spus, gândindu-mă încă la implicații, dacă vă căsătoriți
cu mansa, copiii dumneavoastră ar putea avea vreun drept asupra
Bayembelui?
Dușmănia dintre Talu și Bayembe era veche, la fel de veche și de
amară precum cea dintre Thiessin și Eiverheim, și nu a făcut decât să
se înrăutățească în ultimele decenii. Influența anthiopiană asupra
nordului încurajase câteva regate erigane să se unească împotriva lor,
deși Uniunea lor s-a transformat rapid mai degrabă într-un imperiu,
cu celelalte în rolul de stat-clientelar pentru mansa din Talu.
În decursul timpului, Uniunea a început să-și intimideze vecinii să
se alăture: o abordare mai puțin violentă decât cea folosită de
Ikwunde, dar încă nu suficient de atrăgătoare. A pretinde dreptul de
a conduce Bayembe ar fi fost exact genul de tactică pe care mansa ar
pune-o în practică și nu cred că oba ar fi atât de nesăbuit, încât să-i
permit.
– Cum ar putea să pretindă ei vreun drept? a întrebat Galinke,
nedumerită, dar politicoasă, după întrebarea mea greșită. Eu nu sunt
Rumeme Gbori. Doar copiii surorii noastre Nsami l-ar putea
moșteni.
Nsami fiind probabil sora bună a obei. Dați-mi dragoni în fiecare
zi; le înțeleg obiceiurile mult mai bine decât pe cele ale semenilor
mei. Noi complicăm prea mult lumea noastră.
– Credeam că fratele dumneavoastră îl detestă pe mansa, am spus,
după care am tresărit. Iertați-mă! Discuția asta se transformă într-o
bârfă și nu am niciun interes să vorbesc așa ceva.
Galinke mi-a acceptat scuzele.
– Despre ce altceva se poate vorbi în acest loc, dacă nu despre
politică? Aveți dreptate. Dar un conducător înțelept trebuie să fie
pregătit să facă ce este necesar pentru bunăstarea poporului său.
Chiar dacă asta presupune să-și dea sora unui om pe care-l detestă.

Sau să invite soldați străini să vină să-i apere țara – de data aceasta
însă mi-am ținut mai bine gura și nu am spus. Dar scopul alianței
dintre Bayembe și Scirland era să se asigure că această țară nu va
ceda presiunii Talu doar pentru a se apăra de Ikwunde. Dacă oba o
păstra pe Galinke ca rezervă înseamnă că nu avea încredere totală în
ajutorul nostru... sau că nu era total mulțumit.
Galinke părea împăcată cu ideea de a se căsători cu dușmanul,
ceea ce era mult mai mult decât aș fi putut gestiona eu, dacă aș fi fost
în locul ei. I-am spus și ea a ridicat din umeri ca un filozof.
– Asemenea negocieri sunt obișnuite. Nu doar cu Satalu, ci și cu
ceilalți, pentru a uni un neam cu altul. Am știut dintotdeauna că voi
avea parte de o căsătorie aranjată.
M-am abținut și nu i-am zis că o ajutasem pe Natalie să fugă din
Scirland pentru a evita orice căsătorie.
– Sper ca eforturile soldaților noștri să vă scutească de soarta aceea,
am adăugat. Se zvonește că Ikwunde își mută forțele spre râuri, ceea
ce înseamnă că putem avea o șansă de a ne arăta sprijinul destul de
curând.
Conversația era totodată un test și cred că Galinke știa. Buzele ei
pline s-au rotunjit într-un soi de zâmbet.
– Ikwundienii nu pot sta niciodată într-un loc mult timp, a
explicat. Nici nu termină bine de digerat o masă, că au și plecat în
căutarea alteia.
Așadar ea, spre deosebire de Faj Rawango, își permitea să discute
despre politică cu mine. Am profitat de ocazie.
– Sunteți norocoși că Mouleen vă protejează cea mai mare parte a
graniței de sud. Mi s-a spus că oricine încearcă să se aventureze
dincolo de mlaștină se face nevăzut. De aceea restricționează oba
călătoriile în zonă? Pentru a-și proteja oamenii de mulișieni?

– În primul rând, a răspuns Galinke râzând, puțini își doresc să
ajungă acolo, cu excepția vânătorilor uneori. Dar fratele meu trebuie
să vegheze cu atenție granițele în aceste vremuri tulburi, până ne
putem construi fortificații mai bune.
Singura fortificație pe care am construit-o până acum era Punctul
Miriam. Aveam de gând să construim alta sau mai multe de-a lungul
graniței? Nu aveam nicio șansă s-o întreb; o servitoare intrase cu
mâncare și, în timp ce se ocupa de asta, Galinke a schimbat așa de
abil subiectul, încât nu mi-am dat seama decât peste multe ore.
Ajunsesem să o cunosc binișor în cele patru zile petrecute
împreună în agban și mi-a plăcut ce am văzut. Deși nu am mai vorbit
niciodată despre Ikwunde, am aflat destul despre politica din
Bayembe. Pe toate le-am reținut mai mult din datorie, în timp ce
pentru Galinke asemenea chestiuni păreau mai degrabă un puzzle, o
provocare captivantă pentru intelectul ei. Nu m-am putut bucura la
fel. Nu fusesem crescută pentru o asemenea viață și eram într-adevăr
recunoscătoare pentru libertatea mea.
Mai târziu m-am gândit la conversațiile cu ea. Nu-i era interzis să
vorbească despre politică; oare fusese instruită să procedeze astfel? În
mod cert, timpul petrecut cu ea îmi schimbase viziunea despre
alianța dintre Scirland și Bayembe, până atunci destul de influențată
de ziarele din Falchester. Cele din urmă puneau într-o lumină bună
oportunitatea economică, dar dezaprobau lăcomia țărilor vecine cu
Bayembe, de care noi trebuia să o protejăm cu noblețe.
Nu era o abordare incorectă, doar că-i lipsea nuanța. Datorită lui
Galinke, am început să înțeleg natura inegală a „alianței“ – motiv
pentru care am pus-o între ghilimele – și în ce măsură această
oportunitate economică a favorizat Scirlandul. Ea vorbea pe ocolite,
desigur; în niciun moment nu mi-a spus direct că fratele ei vitreg
deplângea condiția dependentă a Bayembeului moștenită de la

predecesori, ultimul oba din stirpea regească anterioară (și un
conducător mai puțin competent). Și nici nu a dat detalii despre
planurile guvernului nostru, deși cred că le cunoștea. Nu a spus nici
că mișcările agresive ale Ikwundelui și Uniunii Talu sunt mânate de
o dorință de a construi o rezistență împotriva influenței anthiopiene;
nici nu cred că s-a gândit la asta, după cum ambele țări îi erau
inamice și nu era nici pe departe înclinată să ia atitudine cu
înțelegere. Galinke doar vorbea delicat și subtil ca o curtezană
educată, iar corabia gândirii mele s-a îndreptat ușor spre o nouă
direcție.
În ciuda tuturor problemelor care au apărut după această
conversație, îi mulțumesc, fie că se lăsase condusă de ordinele
fratelui ei, fie că nu. Dacă ea nu mi-ar fi oferit ideile de bază, nu aș fi
fost în stare să prind semnificația altor aluzii, iar cursul istoriei ar fi
fost altul.
După plecarea ei, în două zile am împărțit agban-ul cu încă trei

femei pe care nu le cunoșteam, cu care am făcut conversație de
politețe, dar fără niciun interes, și astfel m-am dedicat lucrului. M-aș
fi bucurat de timpul liber, dacă aș fi fost extrem de ocupată înainte să
mă izolez, dar, când a ajuns Natalie, în ultima mea zi, eram mai mult
decât pregătită să mă întorc la treburile mele.
– Domnul Wilker nu prea a fost mulțumit când a aflat unde ați
plecat, a zis cu un zâmbet crispat. Și cu atât mai puțin când și-a dat
seama că așa o să fie tot timpul.
Sosise la prânz și mâncaserăm împreună mâncarea simplă, dar
hrănitoare, considerată în Bayembe potrivită pentru femeile impure:
ouă și fufu (un fel de gogoașă din cartofi dulci).
– Îmi imaginez că domnul Wilker s-a simțit stânjenit să discute
despre un asemenea subiect, am spus.

Era necăsătorit, prin urmare nu fusese încă obligat să ia în
considerare acest aspect din viața de femeie.
– Chiar mâine ne vedem. Ce s-a întâmplat cât am lâncezit aici?
– În ceea ce privește munca noastră, foarte puțin. Am cunoscut mai
multe doamne de la palat, iar domnul Wilker și-a petrecut timpul
mai mult la Punctul Miriam, vorbind cu inginerii regali cazați aici. Ei
au cercetat zona rurală, ceea ce ar putea să ne ajute la urmărirea
dragonilor, deși, desigur, nu acesta este motivul cercetării lor.
Plănuiesc să construiască o cale ferată și un baraj în vest, dacă
ikwundienii pot fi împinși înapoi. Știai că cineva a elaborat o turbină
care poate folosi apa pentru a produce energie? Ca o roată
hidraulică, dar mult mai bună.
Eu am râs.
– Care din voi a vorbit, de fapt, cu inginerii?
Natalie a lăsat capul în jos, în semn de asumare.
– Am despre ce să vorbesc cu ei, mai mult decât cu doamnele de la
palat.
Având în vedere faptul că inginerii regali reprezintă unitatea
responsabilă pentru construirea și/sau distrugerea oricărui lucru pe
care și-l dorește armata, mă îndoiam că erau obișnuiți cu tinere
doamne care să-i ia la întrebări despre profesia lor.
– Dar domnul Velloin, am întrebat, se află în continuare în
Atuyem?
– Da, deși plănuiește să plece la vânătoare în curând.
Iată exact ce voiam să aud. În următoarea dimineață m-am
prezentat în fața bătrânei preotese care supraveghea agban-ul; m-a
purificat prin rugăciuni și prin rostogolirea unui ou nespart de-a
lungul brațelor, picioarelor și spatelui și am pornit la drum. (Nu, nu
știu semnificația oului, doar că este un simbol al fertilității și, prin
urmare, considerat de bun augur.)

Domnul Wilker nu se afla în palat. L-am căutat în orașul de jos,
unde se desfășura un soi de festival, cu o paradă zgomotoasă trecând
prin străzile înguste. Mulți dintre oamenii pe care voiam să-i întreb
erau beți; mi-am dat seama doar că festivalul e de natură religioasă,
după măștile fin sculptate, purtate de dansatorii din mijloc. După
zilele liniștite din agban, zgomotul și mișcarea erau discordante.
Eram pe punctul de a abandona căutarea, când în sfârșit am văzut o
mână de soldați scirlandezi la marginea drumului și pe domnul
Wilker printre ei.
– Aici erați, a spus când am ajuns. Va fi al naibii de inoportun,
doamnă Camherst – scuzați-mi expresia –, dacă dumneata și
domnișoara Oscott trebuie să fiți închise astfel.
– Să văd dacă pot face ceva, am răspuns. Între timp – există vreo
șansă să-l însoțim pe domnul Velloin la vânătoare?
– Dacă-l putem convinge să aștepte până la eliberarea domnișoarei
Oscott, da. Sau dacă suntem dispuși s-o lăsăm în urmă.
Nu eram dispusă s-o las pe Natalie, dar Velloin fusese de acord să-
și amâne plecarea și astfel ne-am făcut planuri să-l însoțim,
combinând cercetarea noastră cu vânătoarea lui de trofee. Trebuie să
oferi încredere acolo unde se impune. Domnul Wilker avea dreptate
să sugereze asta. Într-adevăr, fără domnul Velloin, ne-ar fi fost mai
greu să ne apucăm de treabă.

Capitolul 8
În sălbăticie – Okweme și interesul față de mine – Gura de

apă – Primul meu șarpe de savană – Metode de vânătoare –
Studiem cadavrul – Chimicale și ipsos – O conversație
stângace – O întrerupere și mai stângace – Bârfe
Am făcut o adevărată cavalcadă în drum spre terenuri săptămâna

următoare. Pe lângă necesitățile obișnuite, cum ar fi hrana, apa,
corturile și așa mai departe, plus armele și muniția pentru vânători,
expediția noastră științifică, ce se lipise de grupul domnului Velloin
ca o lipitoare, aducea și destul echipament. Nu mai puțin de patru
catâri încărcați cu registre, scalpele, dispozitive de măsurare, ghips,
cuve și așa mai departe, alături de un cort pentru munca de interior –
ca să nu mai menționez, desigur, substanțele chimice pentru
conservarea oaselor, acesta fiind adevăratul nostru scop.
Era prima săptămână de Gelis 2, dar, în ciuda grijii mele asidue de
a nota data în jurnal zi de zi, uitasem cu totul. Nu se simțea că e
Gelis. Zilele Luminii se apropiau; instinctul îmi tot repeta că ar fi
trebuit să se instaleze un soi de frig umed, dureros, care te-ar fi făcut

să te bucuri chiar și de flacăra unei lumânări. Însă era la fel de cald ca
într-o zi de vară în Scirland, fără niciun nor pe cer. Bayembe se afla în
ferma stăpânire a lungului sezon uscat; vântul intermitent ridica
valuri de praf de pe pământul tare, iar ierburile rigide se zgâlțâiau
pe măsură ce caii și catârii noștri treceau printre ele.
N-am mai fost în Bayembe de aproape douăzeci de ani, dar
amintirea îmi rămâne la fel de proaspătă ca și cum s-ar fi întâmplat
ieri. Nu detaliile factuale, ci experiența locului: grandiosul pe care
cerul părea să-l capete și vastele întinderi de iarbă uscată, fremătând
în briza vântului. Pinii umbrelă împrăștiați își întindeau ramurile ca
niște nori plați deasupra pământului; am surprins unele mișcări în
iarbă, care îmi spuneau că mici creaturi profită de umbra de
dedesubt.
Bineînțeles că-mi pusesem o pălărie pentru drumeție. Lăsând la o
parte discuția mea cu Natalie de la bord, știam că e mai bine decât să
stau toată ziua în soarele tropical cu capul gol. Dar, în comparație cu
umezeala rece care mă întâmpinase în Vystrana, această căldură
părea un salut prietenos, o promisiune a unor lucruri bune. Încă nu
îmi dădeam seama cât de brutală urma să devină căldura – dar, chiar
și așa, aș alege tot căldura. Dovezile din istoria științelor naturii
indică o origine tropicală a speciei noastre și tind să cred că este
adevărat.
Domnul Velloin umbla cu o pușcă ascunsă într-un braț, țeava
întinzându-se peste oblâncul șeii. Mi-am înghiontit iapa să-l ajungă
din urmă și l-am întrebat:
– Vă așteptați să aveți nevoie de asta, atât de aproape de Atuyem?
Prea mulți oameni sunt pe cale să se ivească în jocul dumneavoastră.
A râs ușor, dinții strălucindu-i prădalnic pe chipul argăsit.
– Nu se știe niciodată, doamnă Camherst. Și apoi, în aceste
vremuri tulburi, nu este vorba doar despre animalele pe care trebuie

să le urmărim.
– Ikwundienii? am întrebat eu sceptică. Am auzit că sunt
amenințători, dar, chiar dacă ne-au năpădit trupele de la râuri, am
știut dinainte că aveau să ajungă atât de departe.
– Aflați la locul potrivit, bărbații singuri pot fi la fel de periculoși
ca armatele, doamnă Camherst. Dar nu, adevărul e că-mi place să
rămân în joc. Există prin împrejurimi mici creaturi care pot fi un bun
antrenament – și unele sunt și bune de mâncat.
Nu se înșela cu privire la micile creaturi. Aveam ochelari cu mine
și i-am purtat pe durata călătoriei; îmi permiteau să văd creaturile
care păstrează o distanță precaută față de turma noastră zgomotoasă.
Micile tulburări din iarbă se făceau uneori vizibile ca damani de
stâncă, în timp ce tulburările mai mari erau sprintenii câini sălbatici,
care bântuie constant zona respectivă. Un nor de praf marca trecerea
unei turme de zebre. O umflătură ciudată pe un copac îndepărtat s-a
dovedit a fi, după o examinare, corpul întins al unui leopard, elegant
împodobit, de-a lungul unei ramuri, cu coada îndoită în jos.
– Păstrați distanța! am murmurat, atât pentru siguranța
leopardului, cât și pentru a noastră.
Vorbisem în scirlandeză și nu mă așteptasem să am și public. Dar,
din spatele meu, o voce a răspuns în yembeză:
– Mi-aș dori să învăț limba dumneavoastră.
Întorcându-mă în șa, am descoperit că interlocutorul meu era un
tânăr înalt, bine-făcut, unul dintre yembezii care ni se alăturase în
excursie. Nu un portar; strălucirea pânzei înfășurate pe șolduri și
aurul împletit în părul lui îi clarificau statutul. Călărea ușor, cu
grație, iar calul lui era, dacă am ghicit bine, un armăsar akhian, cu o
educație la fel de aleasă ca a lui.
– Aș fi o profesoară prea puțin talentată, domnul meu, am spus,
fără a mă adresa direct, neștiindu-i numele. M-am chinuit trei ani să

învăț să vă vorbesc cât de puțin limba. Mă tem că asemenea lucruri
nu le deprind însă ușor.
El a zâmbit larg și a întins mâna la inimă.
– Eu sunt Okweme.
– Din ce linie? am întrebat. Dacă nu este o întrebare impertinentă.
– Nu este impertinentă. Din linia Kpama Waleyim.
Când am tresărit surprinsă, iapa aproape că a dansat sub mine.
După ce o cunoscusem pe Galinke, îmi făgăduisem să învăț mai mult
despre diferitele linii de descendență, iar acum făgăduiala dădea
roade.
– Tu ești fiul lui Olori!
– Eu sunt, mi-a spus, încă zâmbind. Dar aici, în sălbăticie, sunt
doar Okweme.
Doar un prinț, așa cum am considera astfel de lucruri. Un prinț și
fiul femeii care mă studiase în prima zi în Atuyem, ca și cum aș fi
fost un gândac sub o lupă.
Dar el nu avea nimic din firea calculată a mamei lui. Okweme era
o sursă de informații despre savană și creaturile ei, pe care nu a
ezitat să mi le împărtășească în timp ce călătoream. Familiaritatea lui
venea din lunga experiență de vânător, dar nu m-a pus la punct, cum
făcuse domnul Velloin, întrucât părea prea puțin preocupat de gloria
pe care o aduc trofeelor sale. Sau poate că pur și simplu era un om
mult mai bun.
Okweme a luat cina cu noi când ne-am oprit să înnoptăm și ne-a
corectat delicat yembeza din punct de vedere gramatical, în
schimbul unor lecții elementare de scirlandeză. După aceea, în timp
ce eu și Natalie ne-am pregătit de culcare în cortul nostru, am spus:
– Pare un tip prietenos. Sunt totuși surprinsă că s-a arătat interesat
de noi. Nu suntem, oare, departe de poziția lui socială?

Galinke vorbise cu mine, dar asta, deoarece fusesem închise
împreună în agban.
– Interesat de noi? a râs Natalie. Nu l-am văzut interesat decât de o
singură persoană.
M-a împins într-o parte.
– De mine? am întrebat, întorcându-mă spre ea. Ce? De ce?
– O, ia să mă gândesc... a răspuns ea, întorcându-se să-i deschid
nasturii. Un tânăr chipeș, o tânără disponibilă...
Aluzia ei m-a făcut să mă retrag. Nu mă consideram tânără, deși
aveam doar douăzeci și trei de ani. Fusesem căsătorită; eram văduvă
și aveam un fiu. În ochii societății, toate acestea mă așezau în
categoria adulților și nu eram genul de femeie cu care ar fi putut
flirta un prinț chipeș.
Dar care erau părerile yembezilor despre văduve și posibilitatea de
a te căsători cu ele? Asta nu luasem în calcul înainte de a veni, iar
acum simțeam acut consecințele.
Din fericire, am avut cu ce să-mi distrag atenția. În ziua următoare
ne-am deplasat într-o zonă prea aridă pentru agricultură, unde
prospera însă genul de joc care îi atrăgea privirea domnului Velloin.
Pe un asemenea teren, un mozaic arid de pășuni și savană, un fel
de pădure – gurile de apă erau totul. Erau puține și o gamă largă de
viețuitoare veneau acolo să bea apă; dar prădătorii știau și stăteau la
pândă, în așteptarea prăzii. Apropierea de o gură de apă era, prin
urmare, primejdioasă, iar animalele rămâneau într-o stare de alertă
cât timp se aflau acolo.
Domnul Velloin nu mai fusese pe aici, dar Okweme și ceilalți
yambezi cunoșteau bine zona. Ei ne-au îndrumat spre un deal
pietros, vărul mai mic al celui pe care se afla Atuyem. Era așezat în
bătaia vântului, dinspre gura de apă, ceea ce era tot atât de avantajos

pe cât era înălțimea lui; dacă nu făceam prea mult zgomot, puteam
observa zona în timpul liber și să ne facem planul în continuare.
Am coborât la poalele dealului și am început imediat cercetarea.
Eram sigură că domnul Velloin nu se afla departe în urmă și voiam
șansa să văd cu ochii mei, fără ca prezența lui să strice momentul.
Aproape de vârf, m-am ascuns în iarbă (blestemându-mi în șoaptă
fusta lungă), târându-mă restul drumului, până am văzut lucrul
pentru care venisem.
Privirea mi s-a îndreptat mai întâi spre elefanți. Erau pur și simplu
mult prea mari ca să treacă neobservați. Un grup de șase elefanți
sosise la marginea îndepărtată a gurii de apă. Restul stăteau puțin
mai încolo, probabil de veghe. Cel mai mare din grupul acela, care
mi se părea o vacă bătrână, spăla un pui cu apă în timp ce se bălăcea
în noroiul din albie. Deși sunt o admiratoare a creaturilor înaripate,
un zâmbet de încântare mi s-a așternut pe chip. Joaca lor era
fermecătoare și de netăgăduit. (Aș putea spune că urechile lor mari,
fâlfâitoare, ar fi putut servi drept aripi – o exagerare, dar una care mi-
a trecut prin minte când am văzut animalele.)
Iazul era ca un rinichi, noroios și reflectorizant în lumina soarelui.
Mai târziu am aflat că era alimentat de un izvor pe durata întregului
an; altele secătuiau până ajungeau o baltă sau dispăreau complet în
anotimpul uscat. Chiar dacă era primăvară, vedeam murdăria lăsată
în urmă de scăderea apei; urma să scadă și mai mult până la
revenirea ploilor.
O turmă de gazele s-a așezat lângă elefanți, considerând probabil
că respectivii colegi erbivori nu reprezintă nicio amenințare, deși
sunt uriași (în comparație cu ei, gazelele păreau mărunțele).
Broaștele se vedeau la marginea apei ca niște bulgări maro,
neliniștiți, iar muștele și alte insecte arătau ca o ceață la o mică
distanță deasupra lor. Mai multe perechi de gâște pluteau în mijlocul

iazului, mormăind între ele și făcând ocazional o mare hărmălaie cu
aripile lor, nuanțele de roșu și gri ale penelor în repaos semănând cu
spatele solzos al un crap hakkoto.
Mânată de grijă și dorință, m-am uitat după prădători, dar n-am
văzut nici unul. Leii, desigur, preferau să vâneze la amurg și
noaptea; leoparzii și hienele, de asemenea. Gheparzii vânează în
timpul zilei, dar sunt mai rari în acea regiune – nișa lor fiind ocupată
de o Altă Anumită Creatură.
Ochiul meu, nu mi-e rușine să recunosc, nu era potrivit pentru o
astfel de misiune.
De-ndată ce și-au terminat treaba la gura de apă, gazelele s-au
îndepărtat, picioarele delicate fâlfâindu-le prin iarbă. Apoi a mai
urmat un fâlfâit, sigur nu o gazelă. Venise târâș și iute, prin
acoperire, foarte aproape de turmă, ceea ce le-a făcut să tresară și să-
și schimbe direcția. Apoi, cu o mișcare rapidă, care mi-a făcut inima
să-mi bată cu putere, a țâșnit în aer: un șarpe erigan de savană.
Aripile dragonului parcă nu se terminau. Lungi și subțiri, ei sunt
incapabili de zbor susținut, dar se descurcă incredibil prin metoda
de vânătoare specifică. Pe pământ, cu aripile strânse pe lângă corp,
șerpii de savană pot atinge viteza unui ghepard. Odată ce intră în
raza de acțiune însă, sar și-și deschid aripile, zburând deasupra
cirezii panicate până când se prezintă o țintă potrivită. Apoi se
năpustesc în jos, cu gâtul întins, și mușcă zdravăn prada de șira
spinării. Dacă și-a calculat bine atacul, dragonul își păstrează un
avânt pentru a trage animalul în afara cirezii principale, după care
restul o ia la goană și el poate să mănânce liniștit.
Așa s-a întâmplat atunci. Întregul incident se încheiase cu o viteză
incredibilă: doar câteva secunde durase zborul planat al dragonului,
urmat de un muget și de o oarecare brambureală în grupul gazelelor

care goneau. Apoi plecaseră toate, lăsând în urmă fratele sau sora
moartă.
În repaus, șarpele de savană nu este cel mai atrăgător dintre
dragoni. În comparație cu dragonii de stâncă vystraniezi pe care îi
cunoșteam dinainte, părea ridicol de mic; cel mai mare specimen
înregistrat până astăzi cântărește nouăzeci și opt de kilograme. Solzii
sunt mați, bătând spre verde în anotimpul ploios și spre cenușiu-
cafeniu în cel uscat, iar structura alungită a corpului și contrastul
dintre pieptul adânc și talia îngustă îl fac să pară un șarpe care a
mâncat de curând o masă bogată. Dar aripile sunt o binecuvântare:
subțiri și manevrabile, cu membrana transparentă strălucind în auriu
când bate soarele prin ele. (O priveliște des întâlnită de prăzile lor,
care nu apreciază prea mult estetica. Dar am avut o dată plăcerea de
a vedea un șarpe de savană desfăcându-și aripile după ce fusese
azvârlit în apă.)
– Vai, ce frumusețe!
Înainte să-mi dau seama că remarca venea de la domnul Velloin,
deja aveam un zâmbet pe față. La un moment dat – nu știu când – se
târâse lângă mine în vârful dealului. Adusese un binoclu să studieze
mai bine șarpele în timpul ospățului. Dincolo de asta, expresia lui nu
era una de uimire, ci mai degrabă una cercetătoare și puteam bănui
ce calcule își face în gând.
Pe de altă parte, venisem aici să profit de roadele vânătorii lui și cu
greu îl puteam învinovăți. Pur și simplu nu-mi plăcea să-l aud cum
laudă frumusețea șarpelui de savană, având în minte un asemenea
scop.
– Ei sunt prădători singuratici, nu? am întrebat, hotărâtă să mă
folosesc de cunoștințele lui.
– Femelele sunt, cum e și cea de acolo. Masculii vânează uneori
împreună, câte doi sau câte trei, ocazional câte patru. Mai ales dacă

sunt frați. Dacă vânezi masculi trebuie să știi sigur câți sunt, altfel,
ultimul va veni peste tine când tu te ocupi de ceilalți.
(Trebuie să recunosc că închipuirea mea a născocit o imagine în
care domnul Velloin țipa și alerga cu un dragon înfipt în scalp.
Desigur, realitatea ar fi fost sângeroasă, și nu atât de amuzantă, dar
imaginea m-a distrat.)
Mi-am tras pălăria pentru a-mi umbri mai bine ochii.
– Cum îi vânați? Cu o pușcă, bănuiesc – dar îi urmăriți sau stați în
așteptare?
– Mult noroc la urmărire! a pufnit domnul Velloin. Ei pot depăși
viteza unui akhian fără să încerce. Dacă terenul permite, statul în
așteptare funcționează foarte bine. Din păcate, dealul e prea departe
pentru a fi de folos, doar dacă șarpele și-ar aduce prada deasupra
noastră.
A dat la o parte binoclul și mi-a oferit un zâmbet de prădător.
– Dați-mi voie să vă arăt cum se procedează.
Demonstrația a durat șapte zile. Nici măcar un vânător cu
experiență ca domnul Velloin nu are succes la fiecare ieșire – nu când
vine vorba despre strâns dragoni, cel puțin, deși n-a fost o după-
amiază în care să nu aducă un fel de cadavre. În prima seară am
mâncat friptură de antilopă, iar a doua zi a prins două zebre ale
căror piei dungate servitorii noștri trebuiau să le păzească de
animalele care se hrănesc cu stârvuri și care erau atrase de miros.
Okweme și însoțitorii au ieșit în căutarea leilor la asfințit, dar nu au
avut noroc.
Tactica domnului Velloin de a prinde dragoni era următoarea:
stătea la pândă pe vârful dealului, până vedea un nor de praf
indicând apropierea unui grup de erbivore de talie medie (antilope
sau alte asemenea copitate – niciodată ceva cât un elefant). Apoi el și
ceilalți mergeau să le abordeze suficient de aproape de iaz pentru a fi

aproape de raza de acțiune a unui șarpe de savană. Sosirea
oamenilor pe cai speria invariabil erbivorele, care, la rândul lor,
puteau provoca uneori șarpele să atace. Atunci domnul Velloin,
galopând cu cireada, încerca să împuște dragonul în zbor.
E o acțiune primejdioasă, bineînțeles. Ca toate speciile considerate
până atunci „adevărați dragoni“, șarpele de savană avea o suflare
extraordinară, în acest caz ca o ceață corozivă. Prima dată când a
enervat un dragon, nu a reușit să-l împuște, și, drept pedeapsă, un
alt bărbat s-a ales cu răsuflarea ca un spray pe brațul drept, pe umăr
și chiar pe față. I-au apărut imediat bășici dureroase, care s-au spart
în scurt timp; iar într-un mediu tropical ca Bayembe rănile deschise
de acel tip sunt extrem de periculoase. Atrag muștele și țânțarii și, în
ciuda celei mai bune îngrijiri din partea noastră, s-au infectat curând.
În cele din urmă, bărbatul a supraviețuit, dar a rămas cu cicatrici și
cu organismul mult mai slăbit.
Totuși, asemenea primejdii nu-i fac pe vânători să se abată de la
scopul lor. Domnul Velloin nu a fost singurul care a ieșit din nou la
vânătoare după ce omul fusese rănit, iar peste două zile a reușit în
sfârșit. Și, conform aranjamentului nostru, a renunțat imediat la
teren și a adus cadavrul înapoi în locul în care înființasem tabăra.
Aproape imediat. După cum am observat, avusese timp să-și
revendice trofeele, însușindu-și dinții și ghearele. M-am uitat
mânioasă la el.
– Mi-ar fi plăcut să le văd la locul lor, domnule Velloin. Nu vom
face doar mulaje din oase; sunt multe lucruri de învățat studiind
specimenul ca întreg. Cum îi voi înțelege alergarea rapidă, dacă i-ați
îndepărtat ghearele?
Părea rușinat și parcă folosea asta ca să mă liniștească. Dar eu
refuzam să mă liniștesc și i-am gonit, întrucât aveam de lucru.

Rutina le e cunoscută celor care au citit volumul anterior al
memoriilor mele. Ce îi spusesem domnului Velloin era adevărat;
intenționam să extrag cât mai multe informații din aceste cadavre. Și
m-am apucat să fac schițe, în timp ce domnul Wilker și Natalie luau
măsurile pe care aveam să le folosesc pentru a-mi corecta desenele
anatomice când produceam imaginile finale.
Am avut un public numeros la început, unii dorind chiar să ne
asiste, în loc să ne stea în cale. Domnul Velloin, trebuie să recunosc, a
fost printre cei care au ales să dea o mână de ajutor. Dar munca
noastră nu este interesant de urmărit, așa că în scurt timp majoritatea
observatorilor s-a retras. Stăteam în genunchi, în mizerie, lângă
șarpe, îndoind și răsucind piciorul din spate ca să-mi dau seama
cum aleargă, când mi-am dat seama că cineva e în continuare
prezent și privește îndeaproape: Okweme, fiul obei.
– Vă pot ajuta cu ceva? am întrebat, prea concentrată la ceea ce
făceam ca să mă fi adresat politicos așa cum se cuvenea.
Trăsese una din schițele mele de sub piatră, fixând-o și studiind-o.
– Ești artistă, într-adevăr.
– Aveați vreun motiv să vă îndoiți?
Okweme a ridicat din umeri, punând hârtia la loc.
– Femeile își exagerează uneori calitățile pentru a atrage un soț mai
bun.
Am avut noroc că domnul Wilker preluase sarcina de măcelar,
tăind și descărnând o aripă. Dacă aș fi avut eu cuțitul, probabil că m-
aș fi tăiat. Oare Natalie avusese dreptate? Oare mă evalua ca pe o
posibilă soție?
Cei din Mebenye și Yembe consideră creativitatea și talentul
artistic virtuți importante la o soție: ei bine, eram artistă. Dar, cu
siguranță, un prinț ca Okweme nu ducea lipsă de perspective, astfel
încât să fie nevoit să-i facă curte primei femei nemăritate care îi iese

în cale, fără a ține seama de talentele artistice. Oricum, de ce ar fi
interesat de o scirlandeză?
– Cu greu aș putea fi numită profesionistă, a trebuit să-i răspund,
înțelegând mai târziu că să-ți renegi propriile calități este un semn de
modestie și totodată o atitudine care atrage.
Oare aș fi putut spune ceva care să nu mă adâncească și mai mult?
În disperare de cauză, m-am aplecat peste șarpe:
– Domnule Wilker, este gata aripa? Excelent! Ar trebui să luăm
mulajele acum, dacă Natalie a pregătit ipsosul.
Îl pregătise, într-adevăr, pe lângă alte materiale pe care niciunul
dintre noi nu le menționase cu voce tare. Ne-am retras în cortul
nostru cu oasele din aripă: chestii lungi, atât de subțiri, încât ar fi
trebuit să se rupă sub propria greutate. Dar nu s-au rupt, căci acesta
este tipicul oaselor de dragon.
– Soluția e acolo, sub hamac, a zis Natalie în șoaptă, apoi a ieșit
afară, trăgând clapeta în urmă.
Domnul Wilker a dus oasele lângă hamac. Dintre noi doi, el era
chimistul mai priceput (eu nu sunt deloc chimist) și mai în măsură să
pună în aplicare procesul prin care, în teorie cel puțin, ar trebui să
conserve oasele șarpelui de savană la fel de bine ca pe cele ale
dragonului de stâncă. M-am ocupat personal de ghips, care în orele
următoare a suferit o nefericită eroare de procedură, așa că niciun
mulaj n-a fost utilizabil. Perspectiva eșecului nu mă prea încânta, dar
am fost de acord că va trezi mai puține suspiciuni decât dacă
domnul Wilker ar fi fost învinuit de pierdere. Și nu ne doream să
dăm nimănui explicații pentru lipsa mulajelor – nici când am fi fost,
speram, ocupați să ascundem oase conservate.
Am lucrat în liniște cam un minut. Apoi domnul Wilker și-a dres
glasul:
– Are deja o soție.

Șerpii de savană, cum spuneam, nu sunt mari. Desigur, domnul
Wilker, aflat de cealaltă parte a cadavrului, auzise fiecare cuvânt. M-
am înroșit și i-am răspuns tăios:
– Asta ar trebui să mă împiedice? Nu caut să fac din el noul meu
soț.
– Nici nu mă gândeam că ați face asta, a răspuns.
Apoi a tăcut: poate pentru că trebuia să picure o soluție în alta
într-un ritm constant sau pentru că era pe gânduri. În orice caz, după
ce a terminat treaba, a continuat.
– Dar nici nu l-ați descurajat fățiș.
– Învățați-mă să descurajez un prinț într-o manieră care nu l-ar
jigni și nu ne-ar face imediat probleme, am răspuns eu, și o voi face
cu inima împăcată. Până atunci, trebuie să fiu politicoasă de dragul
expediției.
Domnul Wilker a pus ultimele două oase în baia chimică și a
închis capacul, pentru a le proteja atât de praf, cât și de ochi
prădători. Trebuia să mai rămânem aici încă trei zile până să fie
mutate; sper ca domnului Velloin să nu-i vină vreo idee să schimbe
tabăra. Apoi colegul s-a oprit, uitându-se la mine:
– Vreți să vă recăsătoriți?
Mie cât pe ce să-mi alunece mâna pe marginea unei cuve cu ghips,
gata-gata s-o răstoarne, ceea ce ar fi fost o scuză foarte bună, dacă
mulajele ar fi eșuat.
– Nu-mi dau seama ce relevanță are în munca noastră, domnule
Wilker.
– Eu m-aș gândi că e evident, atunci când dumneavoastră atrageți
interese materiale oriunde vă duceți.
– Un prințișor nu prea se potrivește cu o asemenea descriere.
Ar fi fost mai înțelept din partea mea să abandonez discuția acolo
unde era. Dar am făcut greșeala de a mă uita la domnul Wilker, a

cărui expresie n-o puteam citi. Fiind închis, era îngrozitor de cald în
cort și eram mult prea conștientă că trebuie să vorbim în șoaptă.
Natalie veghea de afară, dar corturile nu sunt cine știe ce barieră care
să camufleze sunetul. Din motivul acesta și din altele am lăsat cuvele
de ghips și am trecut spre domnul Wilker, care, cu hamacul și cutia
pe care o ascundea în spatele lui, nu se putea retrage.
– Aveți vreun motiv personal pentru a aborda acest subiect,
domnule Wilker? Dacă da, v-aș fi recunscătoare dacă ați recunoaște.
Fața lui era înroșită din zilele în care fuseserăm în soare, dar cred
că se înroșise și mai tare acum.
– Doamnă Camherst...
Ce urma să spună nu voi afla niciodată. Bănuiesc, privind
retrospectiv, că ar fi punctat ce ascudeau bătăile inimii mele: vocea
lui Natalie de afară, salutându-l pe omul care se apropia de cortul
nostru, ne avertiza că vom avea un vizitator. Dar nu l-am auzit, iar
domnul Wilker a rămas fără cuvinte, astfel că, atunci când lumina a
dat buzna peste mica noastră scenă, domnul Velloin m-a găsit stând
la doar câțiva centimetri de camaradul meu, cu fața înclinată spre el,
amândoi roșii ca sfecla.
Am fi arătat mai vinovați doar dacă ne-ar fi prins îmbrățișați. Ne-
am retras cu exclamații de surprindere, eu retrăgându-mă la ipsosul
meu. Silueta lui Velloin era învăluită în lumina de afară și nu puteam
să-i văd expresia, dar felul în care și-a îndreptat capul, când spre
mine, când spre domnul Wilker, mi-a spus destul.
– M-am gândit să văd cum vă descurcați, a explicat, iar eu l-aș fi
pălmuit pentru amuzamentul din ton.
– Binișor. Mulțumim, am răspuns, nereușind să fiu tocmai
politicoasă. Vă mulțumim pentru specimene.
S-a apropiase de mine cu un sac.
– Ghearele am presupus că doriți să le examinați.

Velloin mi le oferise mie, nu domnului Wilker, ceea ce, în
circumstanțele date, nu era doar decent din partea lui, ci și
surprinzător. A trebuit să-mi pună la îndoială scopurile științifice –
bărbații ca el o fac adesea – și le va pune și mai mult de acum înainte.
– Vă mulțumesc, am spus, de data asta cu mai multă sinceritate. Le
desenez după-amiază, cât se usucă ghipsul, și vi le înapoiez.
– Nu e nicio grabă, mi-a răspuns. Merg cu prințul o oră, o oră și
ceva, să văd dacă prindem niște lei. Ești bine-venit să ne însoțești,
Wilker.
Domnul Wilker nu era un vânător entuziast, dar nu m-a surprins
mai deloc că a acceptat invitația. Asta ne despărțea un timp, ceea ce
era bine atât pentru propria noastră liniște sufletească, cât și pentru
eliminarea suspiciunilor.
Sau, cel puțin, așa speram – destul de naivă. După cum probabil ați
ghicit, acesta a fost începutul bârfei de durată cum că eu și domnul
Wilker suntem intimi. Cel puțin, aici ajunseseră șușotelile care
circulau în mod obișnuit în Bayembe; este posibil ca simplul fapt de a
fi plecat într-o expediție cu el, mai ales în combinație cu munca de
convingere asupra lui Natalie, să fi iscat zvonurile acasă chiar înainte
de la întoarcerea din Eriga. În virtutea faptului a mai fost căsătorită,
o văduvă e apărată de un anumit scandal, care, altminteri, ar ruina
viitorul unei domnișoare, ceea ce nu înseamnă însă că se poate purta
cum dorește fără să bage nimeni de seamă.
Aș vrea să spun că nu-mi păsa câtuși de puțin de bârfe. Ar fi în
acord cu impetuoasa mea reputație să mă lipsesc de grijile care
împovărează femeile obișnuite. Oricum, eram tânără pe-atunci și,
dincolo de daunele aduse respectului de sine, îmi păsa chiar foarte
mult de efectul bârfelor asupra celor din jur. L-ar fi compromis pe
domnul Wilker să-și desfășoare munca științifică în umbra
nelegiuirii; l-ar fi pus într-o lumină proastă pe Lordul Hilford, care ar

fi împuternicit oameni atât de scandaloși. Dar și mai tare mă înfuria
scorneala, total neadevărată, că indiscrețiile noastre ar fi început din
Vystrana, iar Jacob fie s-a făcut că nu vede, fie a murit pentru că s-a
făcut că nu vede.
Toate acestea se petreceau în viitorul acelei după-amieze de Gelis.
Primele semne s-au arătat, oricum, la partida de vânătoare din
noaptea aceea, când Okweme s-a distrat (așa am auzit mai târziu) cu
domnul Wilker într-un fel deloc prietenos. A continuat în restul
călătoriei și, când ne-am întors, în sfârșit, în Atuyem, sămânța pusă
în apă a găsit terenul fertil în care să crească.

CAPTOLUL 9
Zvonurile continuă – Teoria lui Galinke – Două luni pe

teren – Reconsiderarea opiniei lui Edgeworth – Malaria –
Vrăjitoria – O scrisoare de la Lordul Denbow
Având în vedere zvonurile că am deja altă relație, părea firesc ca

interesul lui Okweme față de mine să scadă. Dar, dimpotrivă, el chiar
a crescut, iar mie nu-mi plăceau motivele pentru care o făcea.
N-a mărturisit nimic fățiș, desigur. Dar atitudinea i s-a schimbat:
prietenia a căpătat un fel de luciu uleios, iar jovialitatea l-a adus mai
aproape decât mi-aș fi dorit. Am încercat să-i povestesc lui Natalie și
nu am găsit nimic specific de scos în evidență, problema era de
ansamblu.
– Mă simt, am spus eu frustrată, de parcă așa-zisul meu
comportament necuviincios față de domnul Wilker m-a făcut în ochii
lui disponibilă pentru orice bărbat care dorește să emită pretenții. M-
aș fi așteptat la un asemenea comportament de la un desfrânat la un
bal mascat de la Vickery Gardens, nu de la un fiu de rege.

– Unii dintre desfrânații de la Vickery sunt fii de regi, a replicat
Natalie sec. Dar știu ce spui. Ei bine, voi încerca să-i explic în ce
poziție te afli; poate că va fi de ajutor.
A fost, dar nu suficient. În disperare de cauză, m-am întors la
Galinke. Din cauza menstruației mele neregulate, nu m-am putut
alătura ei în agban, dar am văzut-o după ce a ieșit și m-a invitat la o
plimbare prin grădinile obei. De îndată ce mi s-a părut rezonabil, am
îndreptat conversația spre legătura aceea.
– Nu e nimic între mine și domnul Wilker, doar chestiuni
profesionale, i-am spus când s-a isprăvit. Dar nu văd cum aș putea
să-i conving pe alții.
– Uneori femeile rămân aici, în zona palatului care ni se cuvine
nouă, o perioadă lungă, după care zvonurile se liniștesc, spuse
Galinke. Doar uneori, însă. Dar dumneata nu poți face asta fără să-ți
abandonezi munca.
Și n-aș face-o niciodată, deși câteodată m-am bucurat de separația
impusă de palat.
– Spuneți-mi, Okweme este fiul fratelui dumneavoastră; aveți idee
de ce mă urmărește? A făcut-o și înainte de a-mi păta reputația.
Calitățile mele artistice nu sunt suficiente să fiu o partidă bună și nu
mă flatez singură crezând că frumusețea sau șarmul meu au vreo
legătură cu intențiile lui. Ce beneficiu politic i-ar putea aduce, pe
care eu nu-l văd?
Sau ce beneficiu ar avea mama lui, dar asta n-am mai spus.
Începusem să cred că și-a pus fiul pe urmele mele, ca un vânător
care-și pune dulăul pe urmele unui iepure.
– Oamenii dumneavoastră sunt foarte importanți în Bayembe, a
subliniat Galinke. Dacă câștigă mai mult teren și influență, ar fi în
avantajul lui Okweme să aibă o legătură.

– Dar eu nu am legături. Membrii familiei mele, dacă ar fi fost
yembezi, nici măcar nu ar putea evalua camerele de pe terenul cuiva
aflat pe acest deal. Familia soțului meu ar fi putut, dar cu greu. Doar
dacă...
Cazul ipotetic pe care îl descrisesem, familiile Hendemore și
Camherst ca familii erigane, mi-a dat o nouă idee.
– Este oare posibil să creadă că fiii mei – ai noștri, dacă s-ar căsători
cu mine – ar moșteni ceva de valoare? Asemenea lucruri se transmit
în cazul nostru pe linie paternă, nu maternă. Prin urmare, averea
fraților mei li se va transmite copiilor lor, nu alor mei.
Galinke dăduse din cap în timp ce vorbeam, dar când s-a oprit mi-
am dat seama că-i venise un gând. S-a uitat suspicioasă în jur și apoi,
deși nu văzuse pe nimeni, tot și-a luat măsuri de precauție și m-a tras
jos, pe o bancă unde eram pe jumătate ascunse de păpuriș înflorit.
– E foarte ciudat, a vorbit ea. Dar, în cazul vostru, copiii aparțin
liniei paterne. Aici aparțin celei materne. Ai tăi s-ar aștepta ca fiii lui
Okweme să moștenească averea lui.
Începeam să înțeleg la ce se referă.
– Are el ceva de valoare ce nu le poate rămâne propriilor lui copii?
Galinke a încuviințat.
– Da, anumite onoruri și proprietăți de la unchiul său; iar Okweme
nu are surori bune; toți copiii din stirpea Denyu au murit, astfel încât
urmașii lui sunt mai îndepărtați, veri care nu-i plac. Are două fiice cu
soția lui, dar asta nu înseamnă nimic. Ele țin de familia maternă, nu
de a lui. Dar copiii tăi ar ține de familia ta și ar putea încerca să
argumenteze că, așa cum e obiceiul la voi, averea lui poate deveni a
lor. Altfel, ar însemna că rămân fără nimic.
Asta aproape că m-a făcut să râd. Okweme n Kpama Waleyim mă
voia pentru legile unei moșteniri din țara mea – sau, cel puțin asta
era bănuiala noastră, deși nu aveam încă vreo dovadă. Dar și o

posibilă explicație a comportamentului lui îmi reînnoise impulsul de
a scăpa.
– Ar trebui să ies pe teren mai des, am spus. Fără el, de data asta.
Spune-mi, ce se întâmplă dacă o femeie devine necurată când e pe
teren?
Nu voi spune că doream să-l evit pe Okweme și agban-ul care a
dus la a doua noastră excursie, dar erau printre cei mai relevanți
factori. Nu era atât de nerușinat încât să născocească un motiv să ni
se alăture din nou – nu și când nu ar fi fost vorba de vânătoare în
călătoria noastră –, iar Galinke mă asigurase că oamenii de la țară
sunt mai flexibili în ceea ce privește impuritatea, câtă vreme ne
spălam corespunzător.
Alt motiv era și prima noastră încercare de conservare, care, deși
nu fusese un eșec, nu fusese nici perfectă. Domnul Wilker (care era
extrem de rece cu mine, din cauza acelei confruntări încă
neîncheiate) spunea că aciditatea din sângele șerpilor de savană era
diferită de cea din sângele dragonilor de stâncă, dar credea că poate
ajusta procesul să aibă rezultate mai bune. Și, dincolo de studiul
anatomiei dragonilor, aveam mult de învățat cu privire la
comportamentul și mișcarea lor, ceea ce a necesitat observații, dar cu
condiția ca domnul Velloin să nu împuște tot ce mișcă.
În următoarele două luni am petrecut pe teren mai mult timp
decât petrecusem în confortul din Atuyem, exact așa cum mi-am
dorit. Atenție: nu pot spune că mediul din Bayembe este pe de-a
întregul plăcut: la fel ca în volumul precedent al amintirilor mele,
sunt multe lucruri omise, cum ar fi căldura, praful și țânțarii
omniprezenți, al căror bâzâit ajunsesem să-l urăsc din toată inima.
(Într-o seară ne intrase o muscă în cort și nu găsea pe unde să iasă,
ceea ce m-a dus la capătul puterilor; doar Natalie m-a oprit să nu
aprind lampa cu ulei și să dau foc cortului.) Dar, una peste alta,

prefer greutățile pe care le îndur într-un climat cald celor dintr-unul
rece, cu excepția gâzelor.
M-a încântat că, pentru prima dată în viață, am înțeles că sunt într-
adevăr istoric al științelor naturii. Nu soția unui istoric al științelor
naturii, adusă pentru talentele sale artistice și pentru calitățile de
secretară, nu o pasionată colecționând scânteietori în grădina ei, ci
un om de știință cu drepturi depline, profund devotat muncii sale.
Sarcinile pe care ni le-am stabilit noi înșine – pentru a ne documenta
despre prada șerpilor de savană, obiceiurile de respirație,
diferențierea lor sexuală și așa mai departe – ne-au dat mie și
domnului Wilker de lucru atât cât să pretindem că nefericita noastră
conversație nu avusese loc niciodată și să rămânem într-o relație (cel
puțin pentru scopurile noastre profesionale) profesională
satisfăcătoare. Nu vă voi plictisi cu mărunțișurile; oricine este
interesat poate face apel la Dragonii din regiunea Bayembe, Taxonomia
dragonică reconsiderată sau articolele publicate în Lucrările Colocviului
Filozofilor în anii care au urmat expediției noastre. Așa cum
sugerează al doilea titlu, mă aflam în expediția din Eriga când am
început să iau în considerare ce anume reprezintă, mai exact, un
dragon.
La momentul respectiv, desigur, încă ne ghidam cu toții după
criteriile lui Sir Richard Edgeworth, șase la număr:
1. Patruped
2. Aripi apte de zbor
3. Un guler sau un evantai în spatele craniului
4. Oase fragile post mortem
5. Ouătoare
6. Suflu extraordinar.

Călătoria în Eriga mi-a amintit de disputele asupra marilor șerpi-
de-mare, care la momentul respectiv erau provocarea principală
pentru modelul lui Edgeworth; m-am gândit, de asemenea, la „verii
dragonici“ precum drago-lupii, dragonii cu coadă ghimpată și chiar
la scântâietorii mei bătrâni. Mai mult, erau diverse teorii cu privire la
dragonii din regiunea Bayembe, unele susținând existența a trei
rase – șerpi de savană, șerpi arboricoli și dragoni de mlaștină – și
altele afirmând existența a șapte rase. (Acestea din urmă se apropiau
mai mult de adevăr, dar, cum s-a dovedit mai târziu, din motive total
greșite.) Nu puteam vedea dragonii de mlaștină fără permisiunea de
a vizita Mouleen, dar am întreprins noi înșine cercetarea deosebirilor
dintre șerpii de savană care locuiesc în iarbă și cei care locuiesc în
copaci și le-am găsit oportuniste: nu există nicio diferență
semnificativă între cele două rase, doar că își duc traiul în zone
diferite.
A fost o muncă asiduă, dar m-a încântat enorm – în mare, pentru
că m-a îndepărtat de obiceiurile stricte, necunoscute, din Atuyem
(agban-ul era doar unul), așa cum mă îndepărtase de obiceiurile
stricte și cunoscute ale țării mele. Prin urmare, când s-a îmbolnăvit
Natalie a fost o mare dezamăgire și o sperietură zdravănă.
Nu pot spune că a fost o surpriză. Bolile tropicale sunt numeroase,
iar noi, scirlandezii, suntem foarte predispuși la ele. Cu toții ne-am
băut ginul și apa tonică, așa cum fuseserăm sfătuiți (ajunsese să-mi
placă, ceea ce, desigur, a fost scandalos pentru cei de acasă), dar nu
te poți învârti în jurul insectelor infectate de lângă iazuri fără riscul
de a te îmbolnăvi de malarie.
Cunoașteam semnele bolii. Durerea de cap nu era relevantă – cu
toții aveam dureri de cap, de la forța brutală a soarelui și scuzele
noastre groaznice pentru pernele umplute –, dar când a început să
tremure, într-o zi în care trebuia să am grijă să nu-mi curgă picăturile

de transpirație de pe față pe pagina pe care făceam o schiță, nu mai
exista nicio îndoială cu privire la cauză. Iar Natalie, spre binele ei, nu
a încercat să se păcălească singură, cum văzusem la alții (atât bărbați,
cât și femei), insistând că nu e nimic, că poate lucra în continuare și
că va trece. Malaria nu este un fleac și o știm cu toții.
Când hamalii pe care îi angajaserăm au strâns tabăra, călăuza
noastră (un tip vorbăreț din Mebenye, pe nume Welolo n Akpari
Memu, care cunoștea zona cum îmi cunosc eu biblioteca) ne-a
condus până la cel mai apropiat sat, unde Natalie se putea odihni în
condiții mai bune. Până acolo, totul a mers fără probleme.
Am dat de greu însă când a venit timpul s-o tratăm. Nu pot
învinui asistența medicală; i-au dat apă și ierburi pentru febră și
durere, ceea ce era tot ce puteam aștepta într-un sătuc care se ocupa
cu creșterea vitelor în pășunile din Bayembe. Poate că eriganii erau
mai puțin vulnerabili la asemenea afecțiuni decât scirlandezii sau alți
străini, dar și oamenii lor se îmbolnăveau de malarie destul de des,
întrucât era un dușman familiar.
Ajutorul lor însă nu s-a limitat la medicamente.
Îngrijirile acordate lui Natalie erau supravegheate de o femeie în
vârstă – cea mai bătrână din sat, bănuiesc –, al cărei nume nu l-am
aflat niciodată; i se spunea doar Bunica. Între accentul rural și dinții
lipsă, mi-a fost greu să deslușesc ce spune, dar curând am aflat un
cuvânt pe care îl tot repeta în explicația ei: vrăjitorie.
Veți auzi mai multe despre asta mai târziu. Deocamdată, e de
ajuns să precizez că în Eriga există credința că majoritatea sau toate
problemele vin de la acțiunea malefică a vrăjitoarelor. Ele nu sunt
neapărat întruchiparea răului intenționat și blasfemiator pe care
cititorii mei anthiopieni le asociază cu acest cuvânt; vrăjitoria, așa
cum o înțeleg eu, poate fi doar o întâmplare, având ca rezultat boala
sau conflictul neîncheiat din inima cuiva. Nici Bunica și nici vecinii ei

nu au pretins că problema lui Natalie s-ar fi datorat doar vrăjilor și că
nu ar fi avut nimic de-a face cu pasiunea noastră pentru a petrece
timpul în zonele în care plutea febra. Dar ce anume ne-a trimis în
asemenea zone sau ce anume a slăbit-o pe Natalie într-atât încât să se
îmbolnăvească? Vrăjitoria, bineînțeles. Iar Bunica dorea să aducă un
bărbat dintr-un alt sat ca să-i vindece bolile de natură spirituală.
– Prostii! a exclamat domnul Wilker când l-am anunțat. N-o va
ajuta câtuși de puțin pe domnișoara Oscott și s-ar putea să se supere.
Noi eram afară, nu în casa în care se odihnea, și nu putea auzi
discuția. Dincolo de sătucul care se apleca în jos ca și cum ar fi sperat
ca soarele să nu-l mai bată cu înverșunare, iarba pătată se întindea la
nesfârșit. Mă simțeam foarte mică și insignifiantă: oricare dintre noi
ar fi putut înceta să respire, iar acestui loc nici nu i-ar fi păsat.
– Bunica crede că are una dintre cele mai grave forme de malarie, i-
am spus. Una dintre acelea care adesea ucid.
– Atunci, trebuie să o ducem înapoi în Atuyem, dacă poate fi
deplasată. Medicul lui Sir Adam o poate trata cel mai bine.
Asta însemna să ne planificăm foarte bine călătoria. Cele mai
multe forme de malarie afectează individul cu friguri periodice
(intervalul fiind criteriul de distincție), iar în timpul răgazului se
poate ca pacientul să se simtă mai bine. Ceea ce nu este același lucru
cu a fi bine. Natalie suferea de dureri îngrozitoare de articulații și le-
a îndurat cu un stoicism admirabil; știa la fel de bine ca noi că nu va fi
ușor pe teren. Atunci când i-a revenit febra, ne-am oprit până a putut
călări din nou. Și astfel, trecând prin etape de agonie, am reușit să ne
întoarcem în Atuyem.
Mă așteptam ca alte persoane să ne fi ocupat camerele cât timp
fuseserăm plecați. (Aceia dintre dumneavoastră care au o memorie
bună și-ar putea aminti că fusesem invitați la palatul regal de oba
însuși, datorită așa-zisului său interes deosebit pentru noi; omul ne

ignorase complet de când veniserăm. Existau multe motive să
credem că interesul îi dispăruse.) Spre surprinderea mea însă,
camerele nu erau ocupate și, mai mult, propriul lui medic a venit cu
doctorul Garrett s-o examineze pe Natalie și s-o trateze. Între timp,
mi-au dat o cameră individuală, ca să nu împart același pat cu o
femeie bolnavă.
Sir Adam nu a avut însă amabilitatea de a-mi oferi șansa să dorm
în acel pat, căci a trimis de îndată un mesaj prin care solicita imediat
prezența mea la Punctul Miriam. L-am sfidat cât să-mi fac o baie; s-
ar fi putut crește căpșuni în pământul întărit de pe pielea mea. Apoi,
punându-mi una din rochiile antiteren, adică singurul articol de
îmbrăcăminte pe care-l mai aveam curat, am mers ostenită până în
Nsebu ca să răspund la apel.
Ambasadorul nostru de acolo avea un birou frumos așezat într-
una dintre camere, cu mobilier din lemn masiv de stejar, care ieșea în
evidență în împrejurimile yembeze. Partea obosită și cinică din mine
se întreba dacă l-o fi importat ca să-și pună pumnii pe birou și să se
uite la mine peste suprafața lustruită într-o manieră scirlandeză.
– Am primit, a zis el, articulând fiecare cuvânt, o scrisoare de la
Lordul Denbow.
Capul meu era plin de malarie și taxonomie dragonică; mi-a luat
ceva timp să recunosc numele:
– Tatăl lui Natalie.
– Da, tatăl domnișoarei Oscott. Cere să-i trimit odată fiica acasă.
Doamnă Camherst, ce naiba ați făcut?
– Nimic din ce vă imaginați, am răspuns, dorindu-mi cu disperare
să-i fi ignorat apelul până în dimineața următoarei zile.
La momentul respectiv, o noapte de somn era mai prețioasă decât
oasele de dragon.

– Doar dacă vă gândiți că am făcut ce și-ar fi dorit domnișoara
Oscott, caz în care ați avea dreptate.
Sir Adam a bătut ușor cu mâna în birou.
– Nu este un subiect de glumă, doamnă Camherst. Lordul Denbow
e foarte furios.
Mă întrebam când o fi venit scrisoarea. Nu că ar fi contat; Sir
Adam ar fi fost greu de convins că a lăsa un baron să fiarbă alte
câteva luni l-ar fi calmat.
– Poate că Lordul Denbow o fi furios, dar pot să bag mâna-n foc că
Lordul Hilford nu e. Sau ați uitat că sponsorul nostru este contele? El
știe că nepoata lui se află aici și nu-l deranjează
Poate că a recunoaște complicitatea sponsorului nostru n-a fost cea
mai înțeleaptă mișcare; mai târziu mi-am cerut scuze. Nu a ajutat cu
nimic, în orice caz. Sir Adam s-a lansat într-o diatribă la adresa
Lordului Denbow, nu a Lordului Hilford, fiind tutorele legal al lui
Natalie Oscott și, mai mult decât atât, dorințele personale ale fetei
nefiind absolut deloc relevante. Am îndurat în tăcere, dar când a
ajuns să pună în discuție boala lui Natalie, chiar mi-am pierdut
cumpătul.
– Așa că mă învinuiți pe mine pentru că s-a îmbolnăvit de malarie?
Așa cum alții mă învinovățesc de moartea soțului meu – ceva la
ordinea zilei. Nu-mi este permis să fac propriile alegeri, cum nici lui
Natalie nu îi e, dar sunt cumva de vină pentru alegerile altora. Ce
putere incredibilă se pare că am! Dar anumite lucruri se află dincolo
de controlul meu, Sir Adam, cum ar fi dacă va supraviețui Natalie ca
să fie trimisă acasă. Vă sugerez să vă cercetați inima și să aveți
decența de a nu vă mai pune problema deplasării ei până nu aflăm
răspunsul la această întrebare.
M-am ridicat de pe scaun în timpul acestei tirade și, după privirea
domnului Adam, ultimul lucru pe care-l anticipase era ca eu să

ripostez. (Cred că se aștepta să izbucnesc în plâns – ceea ce arată cât
de puțin a înțeles din întreaga situație.) Ce gândea despre restul
cuvintelor mele nu am habar, dar cel puțin o parte i-au intrat în cap,
întrucât a răspuns:
– Da, totul depinde de însănătoșirea fetei.
– Într-adevăr, am zis eu, bătând și eu în masă cum bătuse el când
începuse conversația noastră. Și, dacă ea aude vreodată ce am
discutat aici, noi doi vom discuta din nou.
După care am făcut stânga-mprejur și am ieșit din biroul lui.
Trebuie să recunosc cel puțin un lucru despre Sir Adam: a fost
suficient de discret să nu menționeze scrisoarea Lordului Denbow
până la întoarcerea noastră. (Nu-și dorea ca problemele noastre
interne să fie cunoscute de yembezi.) A fost, de asemenea, destul de
temperat încât să nu mai abordeze chestiunea în săptămânile de care
a avut nevoie Natalie pentru a învinge malaria și a-și recăpăta cât de
cât forțele.
Dar, înainte de a avea ocazia de a ridica din nou problema, și-a
făcut apariția altcineva, așa cum ai lua o tablă de șah și ai arunca
piesele în aer, ceea ce schimbă total jocul.

Capitolul 10
Interesul obei – Povestea lui Ankumata – Picioare de fier –

Salutări regale – Dragoni de protecție – O misiune la
Mouleen – Morcovul și bastonul
Am spus mai înainte că oba ne invitase la palat, apoi ne ignorase.

Nu am fost niciodată o ființă politică, prin urmare nu pot decât să
ghicesc care au fost motivele lui, dar cred că voia să vadă în ce scop
veniserăm în țara lui. Pe scurt, ne adusese sub ochii lui, apoi ne
lăsase pe cont propriu ca să bage de seamă ce avem de gând să
facem.
Scirlandezii veneau în Bayembe dintr-un număr limitat de motive.
În primul rând, erau negustorii care fac comerț prin portul Nsebu
chiar înainte de a se stabili acolo ca o colonie scirlandeză. După ei
urmau diplomații, pentru a reprezenta interesele noastre față de
fierul erigan, care au angajat soldați (care echipau și antrenau
yembezii cu arme anthiopiene, împotriva satalunienilor și a
ikwundienilor) și ingineri (care construiau căi ferate și baraje de pe
urma cărora scirlandezii aveau să profite).

Grupul meu era, prin urmare, o aberație și încă una care, așa cum
am înțeles mai târziu, prezenta un deosebit interes pentru oba.
Atunci când a fost limpede că Natalie avea să trăiască, dar încă se
refăcea stând în pat, a trimis un mesager, convocându-ne pe mine și
pe domnul Wilker să-l cunoaștem în sfârșit.
Convocarea aceasta mi-a trezit un fior rece în suflet. Având în
vedere neglijența de care dăduse dovadă, nu puteam decât să cred că
Sir Adam vorbise cu el și că are de gând să ne ordone, cel puțin lui
Natalie, dacă nu tuturor, să-i părăsim țara pentru ca nu cumva
Lordul Denbow să vorbească în cadru Sinedriului și să creeze
probleme diplomatice. Dacă făcuse asta, nu știam ce aș fi putut
spune pentru a reabilita situația.
Un aspect prezentabil l-ar fi influențat, probabil, prea puțin, dar
m-am ocupat de ținută cu cea mai mare atenție de care eram
capabilă – o atenție pe care n-o mai avusesem niciodată.
(Deprinderile mele nu contează; mama și servitoarele se ocupau de
asta pe-atunci.) Apoi, cu inima bătându-mi de emoție, am mers să
mă întâlnesc cu conducătorul din Bayembe într-o curte în fața
turnului de aur al Atuyemului.
Având în vedere persoana în cauză, trebuie să descriu mai întâi un

anumit context. Ankumata n Rumeme Gbori era deja o legendă încă
din timpul vieții, astfel că e necesar să aduc consemnările ceva mai
aproape de adevăr, înainte de a continua cu orice relatare a relațiilor
mele cu el.
Este, e adevărat, fiul celei de-a patra soții a tatălui său (deci în
afara a ceea ce reprezenta atunci familia regală) și s-a născut cu
malformații. Natura exactă a malformațiilor sale nu o cunosc, însă
picioarele sale erau incapabile să-i susțină greutatea; deși sănătos din
alte puncte de vedere, în copilărie nu a putut să meargă decât târziu.

Unele surse susțin că abia la șapte ani ar fi reușit, iar altele zic că ar fi
avut zece ani. Vârsta exactă nu contează, oricum.
Faptul este că mama lui a murit și există dovezi credibile că ar fi
ucis-o una dintre celelalte soții. Ankumata ar fi murit și el, dacă nu l-
ar fi luat cineva să-l crească ca pe propriul său copil, departe de
Atuyem. Iar acest om s-a întâmplat să fie fierar.
Nu știu cum i-aș putea convinge pe cei care nu sunt erigani despre
cât de importantă e această întâmplare. Pentru cititorii mei
scirlandezi, fierarii reprezintă viitorul orașelor: oameni puternici, dar
nu vă așteptați să fie prea inteligenți. Reputația lor în Eriga și mai
ales în partea estică a continentului este mult mai impresionantă.
Unele popoare consideră că ei se trag dintr-un rege-fierar legendar și
mult mai multe le atribuie puteri magice celor care prelucrează
fierul. De aici, respectul lor pentru meșteșugari, dar nu numai de
aici. Un etnolog ar putea teoretiza dacă are sau nu vreo legătură cu
bogăția de fier din pământul erigan sau dacă vine din alt aspect al
existenței eriganilor; eu nu pot decât să consemnez faptul. În cazul
lui Ankumata, parcă a fost adoptat de un magistru nespus de
înțelept, dintre cei care cunosc secretul de a însufleți golemii.
Și este aproape ce a făcut fierarul cu pricina. Atunci când Sunda n
Halelu Gama l-a luat la el acasă, Ankumata încă nu putea merge;
salvatorul său îl căra în spate. Dar, odată ajuns acolo, Sunda – care,
într-o versiune mai dramatică a poveștii, se spune că ar fi Adu însuși,
zeul yembez al fierarilor – s-a apucat să făurească un set de tije din
fier care ar fi făcut ceea ce mușchii și oasele băiatului nu puteau face.
Atât de minunat le-a făurit, zice-se, că nu aveau niciun fel de
greutate și de-ndată ce și le-a pus Ankumata a țopăit în casa
fierarului ca să-și arate bucuria.
Adevărul e însă mai degrabă mai prozaic, sunt convinsă, căci nu l-
am văzut niciodată pe oba țopăind. Dar tijele chiar există și cred că

nu s-ar fi putut deplasa fără ele, ceea ce înseamnă că Sunda merită
toate laudele. El, mai mult decât oricare altul, cu excepția tatălui și a
mamei lui, l-a crescut pe bărbatul care s-a întors și a revendicat
puterea în Bayembe (o poveste în sine) și la putere avea să rămână
atâția ani.
Dar despre omul însuși? Vârsta lui era greu de ghicit; istoria îmi
spunea că avea în jur de cincizeci de ani, deși (după cum am
precizat) mitologizarea a ascuns cele mai fine aspecte ale vieții lui.
Avea trăsături pronunțate, cum au adesea yembezii, și capul ras cred
că era un fel de a masca pierderea părului natural (un scalp chel
având o alură mai regală decât unul peticit). Lăsa impresia că poate
fi deopotrivă necruțător și mărinimos, o combinație impresionantă,
și nu mulți oameni pot exprima asta cu ușurință.
Ne-a întâmpinat pe un scaun care punea într-o lumină
strălucitoare apariția voit simplă a tijelor sale. Scaunul, cum probabil
se știe, reprezintă un element al regalității Sagao, adoptat de yembezi
de la riveranii lor cu secole în urmă, și, deși e pus adesea în legătură
cu tronul anthiopian, el de fapt echivalează cu o coroană.
Conducătorii yembezi sunt înscăunați prin așezarea pe un scaun – și
nu doar oba, ci și urmașii lui, fiecare cu propriul scaun ancestral.
Acesta era mai degrabă cât o bancă din aur solid, dar își avea
originea în scaunul de lemn, mai mic și mai modest, care se găsea în
orice casă din partea locului.
Altfel scena era în mare una obișnuită. Am întâlnit până acum
destui șefi de stat ca să știu că aproape întotdeauna sunt așezați într-
un fel de cadru – în fața unei tapiserii, a unui tablou sau a unui
blazon, pe un podium sau, în acest caz, sub o copertină splendidă, și
sunt înconjurați de slujitori, servitori și lingușitori. Altminteri, cum
să-ți dai seama că sunt persoane importante? Soțiile lui se aflau
acolo, împreună cu diverși tineri care semănau cu vreuna dintre

acele femei ori cu oba însuși atât cât să ghicesc că sunt copiii lui;
olori Denyu n Kpama Waleyim și fiul ei Okweme se aflau printre ei
și nu eram bucuroasă să-i văd.
Așa cum nu eram bucuroasă să-i văd nici pe Sir Adam și nici pe
câțiva oameni din armată. Pentru nervii mei întinși, era o dovadă că
urma să ni se ordone să ne întoarcem în Scirland. (Partea cu adevărat
irațională din mine încerca să îmbine asta cu una dintre celelalte
probleme ale mele și să inventeze un scenariu potrivit căruia Natalie
și domnul Wilker ar fi fost trimiși acasă, iar eu aș fi fost forțată să mă
căsătoresc cu Okweme.) Dar ei nu-mi puteau atrage atenția acum,
toată fiind îndreptată spre oba din Bayembe.
Cineva de la Curte mă instruise că pot să salut ca scirlandezii (prin
plecăciune) mai degrabă decât în maniera erigană (îngenunchind și,
înaintea unei personalități mărețe, plecând ochii la pământ). Eu nu
fusesem niciodată prea grațioasă în plecăciune, iar genunchii mei au
regretabila tendință de a fi șovăitori și nestatornici când sunt agitată;
aproape că îmi doream să-mi permită să îngenunchez. E mai greu să
cazi când ești deja la pământ. Dar probabil că ar fi arătat ridicol, dacă
aș fi încercat, așa că am făcut plecăciunea alături de domnul Wilker.
În timp ce înaintam, auzeam cuvintele sonore rostite de griot-ul de
lângă oba. Acești oameni învățați, bărbați și femei, sunt numiți
uneori barzi, dar cel mai adesea noi folosim cuvântul din Thiessin,
sinonim al câtorva termeni în diferitele limbi din Eriga. La fel, aș
putea folosi câțiva termeni pentru a-i descrie în scirlandeză: istorici,
povestitori, poeți, muzicieni, cântăreți și așa mai departe. Ei sunt
atașați familiilor aristocratice și regale și adesea sunt ei înșiși
aristocratici cu întreaga putere și prosperitate pe care le sugerează.
Nu înțelegeam ce spune griot-ul; vorbea într-o formă foarte
stilizată a limbii yembeze, pe care o folosea pentru treburile lui, care
seamănă cu yembeza uzuală tot atât cât seamănă scrierea akhiană

sau yelangiană cu scrierea uzuală, și care pentru mine este și mai
puțin inteligibilă. (Caligrafia, cel puțin, stă pe loc și-ți oferă șansa de
a o desluși.) Știind ceea ce știu acum despre obiceiurile lor, presupun
că a fost în mare parte înșiruirea cu glas tare a numelor lăudabile ale
lui oba, ale strămoșilor săi și a lucrurilor menite să ne impresioneze,
în comparație cu micimea noastră.
Unul dintre titlurile acelea de glorie, tălmăcit în limba engleză –
„el, cel cu picioare de fier“ sau „picioare de fier“ –, presupun că
seamănă, deși îi lipsește eleganța, cu porecla dată de marinari unui
căpitan deosebit de îndrăzneț. Tijele, cel puțin în forma cea mai
recentă, sigur meritau o oarecare eleganță. Aurul era incrustat de-a
lungul laturilor în modelele geometrice tipice artei yembeze, căci nu
puteau să-l îmbrace pe conducătorul țării în ceva obișnuit. Dar
catadicsiseră să poleiască în întregime oțelul, căci asta ar fi distrus
efectul. Și nici nu purta șalul înfășurat în partea inferioară a corpului,
cum îl purtau mulți de la Curtea sa și cum ar fi putut face ca să
ascundă tijele. În schimb, avea legată la șold o elaborată fâșie de
pânză, întrucât Ankumata n Rumeme Gbori înțelegea rolul
infirmității și al vindecării sale legendare și le folosea în avantajul lui.
Iată, deci, un om care-și transformase slăbiciunea în putere. Dacă
ar fi să înțelegeți un singur lucru despre el, acesta ar fi suficient.
Am trecut delicat prin formalitățile de prezentare și de întrebările
despre starea de sănătate a lui Natalie. Mă așteptam ca toate să ducă
la cerințele domnului Adam, dar nu; ambasadorul a tăcut (arătând,
ca să spun adevărul, un pic plictisit), iar oba n-a scos o vorbă despre
Lordul Denbow.
În schimb, i-a făcut semn să plece tânărului care îl răcorea cu un
mare evantai și a rămas în picioare. Iar eu am auzit un mic foșnet:
tijele aveau un abil mecanism hidraulic. Pe un ton temperat, care nu

ascundea greutatea ordinului, mi s-a adresat mie și domnului
Wilker:
– Veți merge cu mine.
– Da, chele, am răspuns în cor.
Chele însemna „Maiestate“, bănuiesc, din moment ce oba e
conducătorul suprem al neamului său (deși altfel decât un rege
scirlandez); dar așa se ascunde derivarea din eche, cuvântul yembez
pentru „aur“. O formulă politicoasă mai potrivită pentru „oba“ ar fi
fost „Cel de Aur“.
Spre surprinderea mea, invitația părea să se rezume doar la noi
doi și la griot-ul său. Prin semne subtile, Ankumata le-a indicat
soțiilor și servitorilor săi să rămână în urmă; servitorii, mai puțin
subtili, le-au transmis acest lucru colegului nostru scirlandez.
Protestul domnului Adam s-a stins în spatele meu, în timp ce îl
urmam pe oba printr-o arcadă umbrită, care dădea într-o grădină –
aceeași grădină prin care mă plimbasem cu Galinke cu câteva luni în
urmă.
Oba pășea încet, deși nu știam dacă asta se datora tijelor sale sau
demnității rangului său. După ce trecuserăm bine de arcadă și
ieșiserăm din vizorul celorlalți (deși nu și din vizorul gardienilor de
pe zidurile înalte), i s-a adresat domnului Wilker:
– Ați studiat dragoni. Ce ați aflat?
Spre deosebire de boierul din Drustanev, care-i pusese o întrebare
asemănătoare Lordului Hilford, Ankumata părea cu adevărat
interesat de răspuns. Domnul Wilker s-a adunat și a explicat bine
constatările noastre de până acum, adăugând – neînțelept, din
perspectiva nervilor mei întinși – regretabil că „îmbolnăvirea
domnișoarei Oscott ne-a obligat să ne suspendăm munca
deocamdată“.

Oba a dat din cap aprobator. Apoi, fără nicio avertizare, mi-a
vorbit.
– Vă doriți să studiați dragonii din mlaștină.
Mi-a tresărit inima în piept. Nu era tocmai un secret, dar vorbisem
despre asta cu puțini oameni și nu mi-a făcut plăcere să-mi
reamintesc ce repede circulă zvonurile. Dar nu-l puteam minți pe
om, așa că i-am spus:
– Da, chele. Putem învăța mai multe despre dragoni aici – îmi
imaginez că vor exista mai multe în următorii ani –, dar comparația e
utilă; în anumite privințe, am putea afla mai multe despre șerpii de
savană și alte specii, dacă studiem dragonii de mlaștină mulișieni, în
loc să-i studiem pe ceilalți individual.
Ajunsesem la marginea grădinii, unde o scară urca zidul.
Ankumata a urcat cu un pas fluierând, mecanic, unul după altul; l-
am urmat, nu înainte de a face un schimb de priviri de uimire.
În vârf, cu gardienii stând respectuos deoparte, oba a arătat în jos.
– Am capturat șerpi de savană. Însă, doar suflul lor este de folos; ei
nu pot alerga înlănțuiți, iar dacă înlătur lanțurile, scapă.
M-am surprins uitându-mă la un șanț uscat, nisipos, la baza căruia
doi dragoni nemulțumiți umblau la capătul legăturilor lor de fier.
– Îi folosiți pe post de paznici? am întrebat.
– Impresionează oamenii, spuse oba. Ei nu sunt de folos.
A luat o bucată de carne din mâna griot-ului său și a aruncat-o jos,
în nisip, unde unul dintre șerpi se uita la ea cu resemnare. (Ei
mănâncă și hoituri, dar preferă ca mesele să fie suculente și să fugă.)
A da sfaturi suveranului unei țări este o chestiune delicată, dar
tăcerea lui părea să-mi lanseze o invitație.
– Au fost capturați de mici sau erau deja adulți? am întrebat
precaut.

A indicat prima variantă, mângâindu-mi bărbia cu un deget:
– Păi... Poate că, dacă i-ați fi crescut din găoace… Unele păsări se
fixează pe prima creatură pe care o văd. Nu știu dacă este și cazul
dragonilor.
Akumata a zâmbit. Ar fi trebuit să fie încurajator – un semn că nu-l
jignisem. Expresia lui însă nu era tocmai una de încântare; aș numi-o
mai degrabă una de satisfacție. Ca și cum mă avea la mână.
– Veți merge în Mouleen și îmi veți aduce ouă de dragon de
mlaștină, a spus.
– Poftim? am întrebat, aproape în același timp cu domnul Wilker.
– Am încercat să creștem șerpi de savană din ouă. Nu
funcționează. Dar murienii, fermierii de la marginea pădurii, spun că
mulișienii își cresc dragonii din ouă și de aceea dragonii de mlaștină
mănâncă pe oricine încearcă să ajungă în mlaștină. Îmi veți aduce
ouă, astfel încât să încerc eu însumi.
Așa cum erau ordinele regale, acesta era un ordin înalt.
– Chele… dar cine zice că pe noi nu ne vor mânca dragonii? Sau că
nu vom cădea pradă bolii ori mulișienilor? Mi s-a spus că ucid pe
oricine încearcă să intre în pădurea lor.
A respins ideea cu un gest al mâinii.
– Pădurea omoară oameni, nu mulișienii. Lor nu le plac vânătorii,
dar voi sunteți diferiți. Și îl voi trimite pe Faj Rawango cu voi.
Nu-l uitasem pe mesagerul care venise să ne ia de la docuri. Un tip
scund, în comparatie cu yembezii, cu o piele mai rumenă,și cu un
nume care nu era yembez. Era mulișian? L-am blestemat puțin pe
Yves de Maucheret că-și irosise toate cuvintele pe lungile povești
despre Iadul Verde, dar nici măcar unul pe descrierea locuitorilor
acelui ținut.
Chiar și cu o călăuză, supraviețuirea noastră era departe de a fi
asigurată. Succesul nostru, cu atât mai puțin.

– Iertați-mă, chele, dar climatul regatului dumneavoastră e foarte
diferit de cel din Mouleen. Mă îndoiesc că puii ar putea crește aici.
Și, chiar de-ar putea, e o sarcină destul de dificilă doar pentru câțiva
dragoni de pază la palat...
M-am oprit, pentru că, brusc, am înțeles.
Cum se întâmplă adesea, ce am înțeles îmi ieșise pe gură fără să
ceară permisiunea de a-mi ieși din creier.
– Ah, nu palatul dumneavoastră intenționați să-l păziți sau nu doar
pe acesta. Sperați să vă folosiți de dragoni împotriva ikwundienilor.
Sau împotriva satalunienilor.
Chipul obei s-a înăsprit. Într-o conversație cu un suveran sau cu
un orice alt om de putere, în general, nu e indicat să spui ceea ce ei
au ales să nu dezvăluie, mai ales când este vorba despre chestiuni de
stat. Dar, după o pauză, a râs: un chicot lung și consistent, care mi-a
trezit un zâmbet.
– Vezi? Nu greșesc să te trimit pe dumneata. Ești ageră, vezi bine
lucrurile.
Eram, de asemenea, o străină, nu doar pentru mulișieni, ci și
pentru yembezi. O astfel de persoană poate muri și nu va fi o
pierdere substanțială pentru țară.
Am schimbat o privire cu domnul Wilker. Pe de o parte, era un
prilej de cercetare și unul pe care amândoi îl doream; nici riscurile
fizice nu erau mult mai rele decât ar fi fost fără implicarea obei. Pe de
altă parte, punea o povară peste noi, una pe care era posibil să n-o
putem duce până la capăt. Dacă se înșela cu privire la controlul
mulișienilor asupra dragonilor? Sau dacă într-adevăr îi îmblânzeau,
dar noi nu eram în stare să aflăm cum? Căldura cu care fuseserăm
primiți când ieșiserăm din Iadul Verde ar putea depinde foarte mult
de ceea ce am fi putut aduce cu noi.

Mă întrebam cât de folositoare puteau fi ouăle. Nicio specie de
dragoni nu ajunge la maturitate în mai puțin de doi ani, iar unora le
ia chiar mai mult. Oare Ankumata se aștepta ca războiul să dureze
încă doi ani? Cu inamici din ambele părți, presupun că da. Și, chiar
dacă nu, n-ar fi fost o idee rea să îmbunătățească capacitatea țării sale
de a se autoapăra. Mă îndoiesc că acest om, care urma după secole
de suveranitate pentru Bayembe, se bucura de actuala dependență
de Scirland.
– Și dacă refuzăm? a întrebat prudent domnul Wilker.
O mână neagră, inelată a făcut un gest prin care respingea
întrebarea.
– Nu este ceva ce vă doriți? Și asistenta dumneavoastră, tânăra
femeie. Vă veți dori să vă însoțească, desigur, de-ndată ce-și recapătă
forțele.
De data asta mi-am păstrat gândurile pentru mine. Era o mită sau,
mai caritabil spus, o răsplată: dacă eram de acord, atunci ar opri
încercările domnului Adam de a o revendica pe Natalie.
– Așadar, îmi imaginez că tatăl ei o va primi. Ambasadorul
dumneavoastră zicea că e un lord important. Nu mi-aș dori să-l
jignesc.
Mai întâi, morcovul și acum, bastonul. Dacă nu eram de acord,
Ankumata nu ar fi făcut nimic să-l oprească pe domnul Adam. Ar fi
putut merge chiar mai departe de atât: dacă aș fi protestat sau aș fi
creat mai multe probleme, aș fi putut fi și eu evacuată din țară.
– Ne puteți acorda un timp în care să studiem oferta
dumneavoastră generoasă? a întrebat domnul Wilker. Ar trebui să
vorbim cu domnișoara Oscott înainte de a lua o decizie.
– Desigur, desigur. Astfel de decizii nu se iau în grabă.
Am coborât scările. O văzusem pe Galinke într-un colț îndepărtat
al grădinii; ședea alături de alte trei femei, dar mi-am dat seama

după unghiul capului ei că ne privise în tot timpul acesta în care
fusesem pe zid. Îmi confirma faptul că interesul ei față de mine nu
fusese unul întâmplător, iar fratele ei regal știa câte ceva din câte
vorbisem. Ceea ce a fost în avantajul meu, cel puțin, o parte; dacă
aveam să-i mulțumesc sau nu, asta rămânea de văzut.

Capitolul 11
O idee bună – Consultarea lui Natalie – Camarazi în nebunia

mea – Mai multe pregătiri – Lungul sezon ploios
În palat nu exista intimitate. Domnul Wilker și cu mine am mers în

orașul de jos, aparent ca să vizităm piața, dar, de fapt, ca să vorbim
departe de urechile dornice să ne asculte.
– Aveți de gând să-mi spuneți că nu trebuia să o iau pe Natalie, am
început cu un oftat după ce am trecut de poarta de la poalele
dealului.
Domnul Wilker a dat din cap, arătându-se resemnat.
– Corabia a navigat din Sennsmouth cu luni în urmă și, dacă nu ar
fi fost Miss Oscott, ar fi fost altceva. Nu s-a oferit imediat să
negocieze, ci și-a dorit și s-a așteptat să insistăm noi să facem asta.
– Dacă aș avea inamici la granițele mele și aliați interesați doar să
profite de pe urma slăbiciunii mele, presupun că și eu mi-aș folosi
brutal uneltele, am oftat din nou. Oricum, faptul că ai empatie nu
înseamnă că unealta se bucură mai mult că o folosești.

Am intrat în piață. Nu mai era haosul din zona docurilor de la
Nsebu. Aici era ordine, deși nu era o rețea de străzi așa cum există în
multe orașe anthiopiene. Negustorii și meșteșugarii se organizau, în
schimb, în funcție de neamuri, fiecare neam formând câte un grup ca
un cerc în care eu și domnul Wilker ne adânceam. Eram asediați din
toate părțile de negustori ambulanți care vindeau de toate, de la vase
de cupru la obiecte de cult religios.
– Ce părere aveți? a întrebat domnul Wilker, pe un ton care a fost
mai presus decât zgomotul de fond.
Am fost de acord cu evaluarea celor mai mari riscuri și am
concluzionat:
– Nu neg că m-am gândit cum să-l conving pe oba să ne dea voie
să intrăm în Mouleen. M-am gândit să-l abordez prin Galinke, sora
lui. Să mă implic în treburile din Bayembe, totuși... Ca să nu mai
spun că nu ar fi corect față de dragoni. Ei nu au cerut să fie implicați
în acest război.
Râsul domnului Wilker i-a mai alungat din îngrijorarea care-i
întuneca fața.
– Puteam să ghicesc că vă veți teme pentru bunăstarea dragonilor.
– Este o idee bună, a continuat după ce s-a calmat, să ne facem
treaba fără să ne băgăm în treburile locale. Poate că în douăzeci sau
cincizeci de ani va fi posibil. Dar am ales să venim aici acum și, deci,
nu cred că putem evita politica.
Discutam despre acceptare. Îmi doream să văd dragonii de
mlaștină din Mouleen; îmi doream să-i văd de când văzusem
bondocul în menajeria regelui. Erau creaturi urâte și nu erau
cunoscute pentru personalitatea lor fermecătoare – dar erau dragoni
și asta însemna că-i iubesc.
Nu aș fi putut lua o hotărâre cu conștiința împăcată fără a lua mai
întâi anumite măsuri de precauție.

– Va trebui să vorbim cu Natalie. Fie că oba ar fi găsit o altă
pârghie, fie că nu, ea e pârghia pe care a ales s-o folosească și îmi
imaginez că ea va avea ceva de spus.
La începutul călătoriei noastre, îi aruncasem domnului Wilker
câteva cuvinte dure despre validitatea dorințelor lui Natalie. Acum
efectul lor și al celor trei luni de parteneriat a început să se vadă. El a
dat din cap afirmativ, fără nicio urmă de surprindere sau reticență.
– Într-adevăr, e posibil ca malaria să-i fi domolit gustul pentru
aventură – dar, dacă nu, cred că știu care va fi parcursul nostru.
Malaria însă nu domolise de fapt gustul lui Natalie pentru

aventură.
– Știam că există un risc când am venit aici, a explicat ea voioasă,
deși încă palidă după febră. Păcat că nu e una dintre acele boli de
care să nu te mai temi niciodată apoi după ce ai avut-o. Dar ce
spuneți voi despre Mouleen?
I-am explicat fără tragere de inimă cerințele obei și amenințarea lui
voalată. A făcut o față...
– Nu vă voi cere să mergeți în mlaștină pentru mine. Dacă o luați
în calcul doar pentru deportarea mea iminentă, nu vă faceți griji
pentru mine; voi găsi alte căi de a mă înțelege cu familia mea. Mă voi
ascunde după pantalonii bunicului, poate, sau voi fugi cu circarii.
Vorbea cu eliberare, dar îmi dădeam seama că vorbește serios.
Hotărârea ei mă liniștise. Una este să hotărăști că îți poți asuma riscul
paraziților și al febrei și cu totul altceva să tragi pe cineva după tine.
Nu știu ce exprima fața mea în clipa aceea, dar lui Natalie i-a
dispărut zâmbetul de pe buze și s-a întins să mă ia de mână.
– Ce s-a întâmplat, Isabella?
Îmi simțeam ezitarea din răspunsul tot un zâmbet.

– Doar mă gândeam la cât de norocoasă sunt că nu sunt singură în
nebunia mea.
A sunat ca o platitudine, dar acesta este adevărul. Am fost
copleșită de recunoștință de mai multe ori în zilele următoare, când
ne pregăteam să coborâm în Iadul Verde. Eram recunoscătoare
pentru entuziasmul și compania lui Natalie, pentru încrederea și
cooperarea profesionistă a domnului Wilker, pentru Lordul Hilford,
sponsorul meu, ai cărui bani au făcut posibilă prezența mea în
Bayembe, pentru Faj Rawango fără de care această escapadă ar fi
avut doar o mică șansă de reușită. Îi eram recunoscătoare chiar și lui
Ankumata. Fără îndoială, el ne folosea ca să-și atingă scopurile, dar
ne-a lăsat să stăm în țara lui, oferindu-ne camere în propriul lui
palat, permisiunea și călăuza care a făcut posibilă următoarea etapă
a cercetării noastre.
Pregătirile au fost considerabile, cum nu mai fuseseră niciodată. În
călătoria anterioară luaserăm animale de povară în echipament, dar
Faj Rawango ne-a avertizat că măgarii, caii și catârii au să se
îmbolnăvească în mlaștină. Proviziile trebuiau să fie minime, ca să
nu ne trezim supraîncărcați când mor animalele.
Am făcut, totuși, unele economii. Două corturi (foarte mici) și
strictul necesar de îmbrăcăminte, dar aparent cantități infinite de gin
și apă tonică, singura noastră apărare împotriva malariei și a
infestărilor parazitare cauzate de apa murdară. (În nicio altă călătorie
nu am avut mai mult alcool decât lenjerie intimă.)
De asemenea, am fost de acord, în urma unei scurte dezbateri, să
luăm cu noi nu doar materialele chimice, ci și oasele conservate pe
care le colectasem. Nu era convenabil să le lăsăm în Atuyem; cineva
le-ar fi găsit, cu siguranță. Iar să le distrugem ar fi fost greu, căci
principala caracteristică a oaselor de dragon conservate constă în
durabilitatea lor. Dacă deveneau prea împovărătoare – în număr, nu

în masă, întrucât oasele șerpilor de savană erau și mai ușoare decât
ale dragonilor de stâncă –, urma să le îngropăm, în speranța că le
vom regăsi mai târziu, dar până atunci aveam să le ținem sub
supraveghere.
Una dintre sarcinile necesare a devenit o rutină ciudată în viața
mea în decursul deceniilor. Le trimiteam scrisori Lordului Hilford,
fratelui meu Andrew și cumnatului meu Matthew Camherst,
explicându-le schimbarea de plan, dar fără să le mărturisesc că ar
putea fi ultima veste pe care o primesc de la mine. Era sigur ultima
pentru o vreme; nu exista niciun serviciu poștal în mlaștină. Nici
măcar aceste scrisori nu erau livrate până la sosirea în port a
următorului vapor scirlandez. Nu trebuia să expun instrucțiunile de
urmat în cazul în care muream – de asta avusesem grijă înainte de
plecare –, dar posibilitatea asta se simțea amenințător printre
rânduri.
Chiar și acea misivă, totuși, a fost mai ușor de scris decât cea
pentru fiul meu. Eram în mod dureros conștientă că fiecare rând pe
care îl scriam putea fi ultimul pe care îl auzea de la mine. La fel se
întâmplase și cu celelalte scrisori, desigur, dar acum eram mai
conștientă decât fusesem înainte. Scurtul bilet pentru el mi-a luat
mai mult timp decât îmi luaseră toate celelalte la un loc.
Înainte de plecare, începuse Seminis. Desigur, calendarul din
Bayembe e diferit de cel anthiopian, iar cei mai mulți dintre cititorii
mei anthiopieni habar nu au ce-ar putea să însemne asta pentru
regiunea respectivă. Prin urmare, voi clarifica semnificația, astfel
încât să ne puteți evalua nebunia.
Începuse deja lungul sezon ploios. Bayembe se uscase de la sosirea
noastră; era o plăcere să respiri aerul curățat de nisip, să vezi florile
înflorind și lucrurile aurii înverzind. Dar umiditatea anotimpului e
primejdioasă – este adevărat, căldura uscată e mai tolerabilă decât

cea umedă – și, după cum vă aduceți aminte, eram pe cale să
coborâm într-o regiune recunoscută pentru ploile abundente.
Faj Rawango ne avertizase. Dar el era un slujitor al obei, iar oba
voia ca noi să mergem; nu prea ne-a avertizat. Noi ne credeam
nebuni. Niciunul nu experimentase un sezon ploios în Eriga, ca să
nu mai vorbim de mlaștinile din Mouleen, iar Yves de Maucheret,
marele călător din Thiessois, ale cărui scrieri erau singura noastră
sursă de informații despre Iadul Verde, nu consemnase cine știe ce
despre ploaie. Am ignorat avertizările lui Faj Rawango, ne-am
încărcat măgarii (cu un junghi în conștiință pentru soarta la care
aveam să-i supunem) și ne-am luat rămas-bun – deși fără să știm – de
la ultimele clipe fără ploaie, de care urma să mai aveam parte doar
peste multă, multă vreme.

PARTEA A III-A
În care suportăm multe privațiuni de dragul cercetării
noastre și riscăm să murim din varii motive

Capitolul 12
O introducere în mlaștini – Drago-libelula – Concepția

mulișiană despre proprietate – Cinci vizitatori – Suntem puși
la încercare
Cuvintele, mă tem, mă vor dezamăgi din nou în încercarea mea de

a descrie mediul în care am pătruns atunci. Dar cuvintele și desenele
sunt tot ce am, așadar trebuie să-mi folosesc instrumentele cât pot de
bine. Căci este important să aveți o imagine clară a lumii în care am
locuit în următoarele șapte luni și să vă gândiți la ea în timp ce citiți
despre întâmplările petrecute acolo.
În primul și în primul rând, din zori și până-n seară, zi și noapte,
nu puteai scăpa nicio clipă de căldură. Chiar și pentru cineva ca
mine, care preferă clar căldura, era sufocant și chiar murdar. Platoul
înalt din Bayembe este arid și bătut de vânturi; acești factori
domoleau căldura. Dar în mlaștina sufocantă și într-o regiune joasă,
atât de potrivit numită Iadul Verde, nu exista un asemenea ajutor
fericit. Într-o regiune în care umiditatea, transpirația, nu aduc nicio
ușurare, căci aerul e la fel de umed ca pielea ta. Te prelingi odată cu

sudoarea; îți curge din corp; dacă o ștergi, și mai multă îi ia locul în
doar câteva secunde și tot ce știi este să te deshidratezi. Așa că înduri
transpirația, trecând peste punctul în care ți-ai da brațul stâng pentru
o baie rece, iar asta devine noua ta realitate, până când nici nu-ți mai
amintești cum e să fii uscat, ca să nu mai vorbim de frig.
Am învățat să-i fac față. Nu vă pot spune cum. Este un șiretlic al
minții, pe care l-am făcut întâmplător când am ajuns la limita
absolută a rezistenței și am știut că nu mai era nimic de făcut pentru
a-mi ușura starea. Cumva am acceptat situația; mi-am asumat-o, apoi
am lăsat-o deoparte și mi-am continuat munca. Eram în continuare
murdară de transpirație și tânjeam după o briză rece, dar asta deja
nu mă mai chinuia. (Presupun că și Natalie, și domnul Wilker
făcuseră pace cu căldura, căci niciunul dintre ei nu o luase razna cât
să se împuște sau să-și scoată hainele, într-o încercare inutilă de a-și
diminua suferințele.)
Dar alte probleme nu puteau fi eliminate prin trucuri ale minții.
După căldură, urmează insectele. Muște, țânțari, libelule, muște
negre, gândaci, molii. Furnici și păianjeni; cititorii mei din ținuturi cu
climă temperată nici nu-și pot imagina păianjenii. Sunt de toate
mărimile, de la prea mici pentru a fi văzuți până la mai mari decât
palma mea întinsă, iar unii sunt destul de veninoși. Unii își pot lăsa
ouăle sub pielea ta, cu consecințe previzibile și înspăimântătoare.
Furnicile, cel puțin, au bună voința de a-și anunța hazardul; sunt
câte unele, de aproximativ trei centrimetri în lungime, în cea mai
uimitoare nuanță de albastru electric. Te avertizează foarte clar că nu
vei fi fericit dacă le faci să te muște.
Astfel pielea ta se târăște plină nu numai de sudoare, ci și de
insecte și efectele lor. Între timp, te rănești cu ghimpi și spini, dacă
ești neatent și pui mâna pe un copac; și pui mâna pe un copac,
deoarece îți pierzi echilibrul pe terenul accidentat, aluneci în noroi

sau te împiedici de o ramură ori de o rădăcină nevăzută. Rănile
provocate de floră și faună, de asemenea, reprezintă un risc de
infecție, în plus, chiar și cea mai mică picătură de sânge (și da,
cititoarele se vor gândi acum la cazul în care eu și Natalie am fost
trimise în agban) atrage toate soiurile de târâtoare înspăimântătoare
care se îngrămădesc să se îmbuibe din ea. Am ajuns să fiu destul de
sangvinică în privința lipitorilor, dacă mi se poate ierta acest oribil
joc de cuvinte. De-ndată ce depășiți dezgustul, le scoateți și le
aruncați ușor, ceea ce am făcut de nenumărate ori.
Dar nu toți locuitorii pădurii sunt dezagreabili. Un asemenea
mediu e plin de viață nu doar la scară mică, ci și la scară mare:
maimuțe guenon și mangabey, maimuțe colobus, gorile și cimpanzei,
antilope bongo și duikeri, okapii, hipopotami pigmei, elefanți de
pădure, vipere de noapte și mai multe păsări decât ar putea spera un
naturalist să clasifice într-un an.
Și, desigur, dragoni, dar voi ajunge la ei la momentul potrivit.
În mijlocul acestei panoplii a vieții, ființele umane nu sunt ușor de
găsit. Dacă aș fi cedat impulsului pe care îl aveam din când în când și
aș fi mers prostește prin Iadul Verde, fără îndrumare adecvată – și
dacă, cu ajutorul Providenței sau printr-un noroc chior, aș fi reușit să
supraviețuiesc o lună, ceea ce mă îndoiesc – tot nu i-aș fi găsit pe
mulișieni. Nu sunt nici zece mii pe o suprafață de mai bine de
cincizeci de mii de kilometri pătrați și își mută mereu tabăra; e ca și
cum ai căuta un ac în carul cu fân pe care nu l-ai explorat niciodată.
Nici sub îndrumarea lui Faj Rawango nu i-am găsit pe mulișieni.
Însă puteam merge într-un loc în care să ne poată găsi ei pe noi.
După ce am plecat din Atuyem, am mers vreo sută de kilometri
de-a lungul graniței cu Bayembe, rămânând în savană, unde
înaintarea era mai ușoară. Dar ne-am apropiat constant de pământul
sfărâmicios care cădea de pe platou în mlaștină, iar Iadul Verde mi se

arăta tot mai mult la picioare; mă uitam tot timpul la el în timp ce
mergeam, chiar neglijându-mi celelalte observații. Oare sunetul acela
îndepărtat de tobe era în imaginația mea? Marea de smarald îmi
părea o prăpastie plină de dragoni și de friguri din care s-ar putea să
nu mai ies niciodată la suprafață. Poate că sunetul pe care îl auzeam
era doar bătaia inimii mele.
Dar îmi luasem un angajament. Când în sfârșit am ajuns în
regiunea pe care o căuta Faj Rawango, ne-am luat rămas-bun de la
peisajul care ne fusese casă în aceste patru luni și ne devenise atât de
familiar și ne-am îndreptat spre pădurea de jos.
Coborârea de pe platou a durat puțin, dar ne aflam încă deasupra
mlaștinii când am ajuns într-o zonă defrișată. Era evident că fusese
tăiată din junglă de mai multe ori, dar vegetația creștea la loc cu
aceeași viteză cu care o tăiau oamenii.
– Aici se face negoț, a explicat Faj Rawango când l-am întrebat.
Noi, sătenii, ne aducem recoltele aici, iar mulișienii vin cu carne și
fildeș.
– Cât mai e până vor veni? a întrebat domnul Wilker.
Faj Rawango doar a dat din umeri: Vor veni când vor veni. Nu era
o piață formală, care să aibă loc o dată la patru zile.
Ne-am așezat corturile. Când se strâng mai mulți naturaliști la un
loc există un risc; ocazional ne scuturam de la treburile din tabără,
grăbiți să observăm lumea din jur. (Mă tem că eu și domnul Wilker
am lăsat-o pe Natalie să facă ea însăși mare parte din acele treburi.)
Eu însămi abia apucasem să înfig în pământ doi țăruși de cort, când
mi-a atras privirea spre copaci un fâlfâit.
Creatura semăna cu o pasăre, dar, cum știam clar noile categorii
stabilite, am ezitat s-o clasific astfel. Ca mărime, era comparabilă cu o
pasăre, cu pene de un albastru-verzui luminiscent și cu o coadă

moale, bifurcată. Însă capul era cu totul draconian, cu un bot în loc
de cioc.
Am avut doar un moment s-o studiez, căci apoi a întins aripile să
zboare deasupra zonei defrișate și am văzut sursa fâlfâitului pe care-
l auzeam.
La fel ca o libelulă, avea două perechi de aripi.
Am chiuit de bucurie și a trebuit să le explic de ce însoțitorilor mei
care nu văzuseră creatura. Natalie a inventat cuvântul „drago-
libelulă“, datorită configurației insectoide a aripilor; domnul Wilker
s-a opus, întrucât animalele nu sunt insecte de niciun fel, dar aceasta
este denumirea comună chiar și în zilele noastre.
În dimineața următoare încă discutam despre asta când Faj
Rawango s-a întors din pădure la tabăra noastră. Apariția lui ne-a
făcut să ne oprim dintr-odată, iar eu și Natalie ne-am înroșit, căci își
scosese învelitoarea yembeză și în jurul taliei nu mai purta decât cea
mai scurtă fâșie de pânză legată cu o sfoară subțire.
Îmbrăcat astfel – sau, mai bine spus „dezbrăcat“ –, părea un cu
totul alt om. Fără învelitoarea yembeză, detaliile prin care se
deosebea de ceilalți nu mai puteau fi trecute cu vederea: statura mai
mică, tenta roșiatică a pielii, structura uscățivă a feței. Nu arăta
asemenea celorlalți oameni care ne înconjuraseră de când veniserăm.
Dregându-și vocea, domnul Wilker a tulburat liniștea:
– Negociem cu cuțitele de fier pe care le-am adus să ne ajute?
– Nu negociem deloc, a clătinat din cap Faj Rawango. Le dăm
cuțitele. Ei ne vor ajuta.
A sunat ca un sofism, dar el părea să creadă că există o diferență
reală.
– De ce ne-ar ajuta, dacă nu negociem? am întrebat. Le oferim și
altceva?

El s-a așezat lângă noi și a luat vasul cu terciul nostru de
dimineață. Își petrecuse timpul în pădure, nu doar pentru a-și
schimba ținuta, ci gândindu-se, de asemenea, cum să ne explice
situația.
– Acesta, a zis ținând în mână vasul, nu vă mai aparține. Nu mai
este doar al vostru. E al taberei. Tot ce aveți veți împărți. Și ei vor
împărți cu voi. Așa fac ei lucrurile. Așa supraviețuiesc.
L-am citat exact cât am putut; dacă înțelesul nu e clar, asta e
pentru că tipul de societate pe care l-a descris este necunoscut, iar
cuvintele nu sunt de ajuns să explice, cel puțin pentru toți cei care
vor citi această relatare. Mulișienii au puține proprietăți materiale și
prea puțină grijă de proprietățile personale, după cum majoritatea
dintre noi au observat. Nici stilul lor de viață nu le permite și nici nu
au vreun beneficiu. Să deții mai mult decât poți duce este o prostie;
va trebui să renunți la lucruri când tabăra se mută. Dar multe din
lucrurile pe care le ai, dacă ești mulișian, sunt oricum ușor de
înlocuit, astfel că abandonarea lor nu reprezintă o pierdere mare. Să
încerci să acumulezi mai mult decât au ceilalți e o insultă gravă la
adresa armoniei sociale și a spiritelor, cred. Prietenii te ridiculizează
și, dacă asta dă greș, există metode mai agresive de a te forța să
împărtășești. De aici și-au tras mulișienii reputația de hoți, dar acesta
e un cuvânt care aparține altei lumi.
Faj Rawango ne-a explicat cât de bine a putut, dar aveam o bază
prea mică pentru a-l înțelege; și nici nu era mulișian, nu tocmai.
– Tatăl meu a venit din pădure, a zis când l-a pus Natalie să ne
spună povestea. Mama locuia într-un sat în Obichuri. Am fost în
pădure o vreme când eram copil, dar m-am întors să studiez și m-am
dus în Atuyem.
Era un om foarte retras; ne-a luat luni bune să facem din
rezumatul acela o poveste, adunând detaliu cu detaliu. Acum o voi

împărtăși în întregime cu dumneavoastră, cel puțin atât cât am reușit
și eu să rețin.
– Mama făcea parte din seminția Sagao, al cărei rol tradițional era
acela de griot.
Nu vă pot spune nici în ziua de azi numele clanului ei; Faj
Rawango nu ni l-a împărtășit niciodată. În ciuda naturii matriarhale
a societății Sagao, el nu a fost bine primit de clanul mamei sale –
probabil din dezgustul pentru sângele lui mulișian – și de aceea nici
nu și-a revendicat apartenența. Bănuiesc că aceeași înstrăinare l-a
făcut să meargă în pădure. Dar a refuzat să rămână acolo, iar la
întoarcerea în Bayembe și-a cerut dreptul la educație. Nu a fost
suficientă să-l facă griot, dar i-a oferit un loc în serviciul public și
astfel a venit la noi.
Cărei linii de moștenire îi aparținea numele de familie al mamei
sale? Nu celei regale, cel puțin asta știam. Cum și-a căpătat numele?
Nu era nici sagaoian, nici mulișian. Mai târziu am aflat că venea de la
murieni, oamenii de la marginea nordică a pădurii, rude apropiate
ale mulișienilor. Nu am știut niciodată întreaga poveste, am avut
doar fragmente. Era un om care nu exista propriu-zis în nicio lume,
dar își găsise un loc între lumi și asta îl făcea pe el să fie el mai mult
decât trecutul lui.
Acesta este, desigur, punctul de vedere din ultimii ani. La
momentul respectiv, fragmentele cu pricina mi-au stârnit
curiozitatea. Am crezut, totuși, că am descoperit mai multe în ziua
aceea în care un grup de cinci mulișieni – doi bărbați, o femeie în
vârstă și doi băieți tineri – și-au făcut apariția în zona defrișată.
I-am auzit venind cu mult înainte să apară. Nu este deloc avantajos
să fii silențios în Iadul Verde; animalele atacă creaturile silențioase.
Mulișienii cântă și tropăie când merg, făcându-se auziți de la

distanță ca să sperie fiarele care le-ar putea face probleme. Așadar
eram pregătiți când s-au ivit de după copaci.
Toți erau îmbrăcați în stilul lui Faj Rawango, în fâșii scurte, de
scoarță, atârnate de șolduri și atât (în afară de accesoriul ocazional).
Bătrâna avea pieptul neacoperit, la fel ca bărbații – priveliște care m-a
surprins destul de tare la început, dar care s-a transformat în curând
în rutină. Nuditatea, am aflat, devine imediat plictisitoare când nu e
considerată scandaloasă). Ne priveau cu o curiozitate fățișă și
ascultau cu interes în timp ce Faj Rawango le explica de ce ne aflam
acolo.
Potrivit filologilor, ar fi existat o limbă mulișiană fără legătură cu
familia sachimbiană, care supraviețuiește astăzi în unele dintre
cântecele și psalmii lor. A fost un lucru bun pentru scopul nostru,
dar și unul tragic din alte puncte de vedere, faptul că de-atunci a fost
înlocuită de o limbă derivată, prin sătenii murieni, din yembeză și
din alte limbi sachimbiene, originare din regiunea aceea. Drept care,
înțelegându-l cu greu pe Faj Rawango, a învăța noua limbă era o
sarcină ca a învăța limba chiavorană când ai studiat limba
thiessoisiană. Extrapolând din baza comună, îmi puteam îmbogăți
vocabularul cu o viteză bună, însă gramatica necesita mai mult timp.
Pentru cineva ca mine, cu capacități lingvistice mediocre, acestea au
reprezentat un avantaj vital.
Așadar, am reușit să înțeleg că Faj Rawango i-a salutat pe cei doi
adulți cu „frate“, iar pe bătrână cu „mamă“.
– Am crezut că a spus că mama lui era o săteancă, mi-a șoptit
Natalie nedumerită.
– S-ar putea să fie doar un titlu de glorie, i-am răspuns, tot în
șoaptă. Bărbații, însă... Domnule Wilker, îl înțelegeți? Parcă ar
pretinde că sunt rudele lui.

Domnul Wilker mi-a făcut semn să tac ca să asculte mai bine, apoi
a clătinat din cap.
– De aceea vrea să-i însoțească în tabăra lor. Căci el e fratele lor.
Frați vitregi, poate? Nu prea seamănă între ei.
Într-adevăr, nu prea semănau, dincolo de cea mai simplă
asemănare ce decurge din moștenirea lor comună. Faj Rawango a
făcut un semn spre tabăra noastră și, ca și cum acela fusese un
semnal, unul dintre bărbați și cei doi băieți tineri au început să se
îndrepte spre tabără, analizându-ne corturile și echipamentul. Unul
dintre băieți s-a apropiat de noi trei și a pus o întrebare pe care nu
am înțeles-o.
– Numele voastre, a zis Faj Rawango.
Ascultători, i-am zis cum ne cheamă, ceea ce a adus multă veselie
din toate părțile; mulișienii le-au pronunțat cu mare greutate, așa
cum le-am pronunțat și noi pe ale lor. Bătrâna se numea Apuesiso,
numele bărbaților erau Natchekavu și Eguamiche, iar pe cei tineri îi
chema Kisamilewa și Walakpara.
De noi se apropiase Kisamilewa, care s-a uitat imediat la caietul pe
care-l țineam. A întins o mână după el, într-un mod care mi s-a părut
poruncitor; dar, amintindu-mi spusele lui Faj Rawango cu privire la
proprietate, i l-am înmânat. Nu fără șovăială: era un caiet nou, nu
acela în care îmi notasem observațiile din savană, dar conținea schița
și însemnările despre drago-libelulă, precum și despre alte creaturi
mai puțin memorabile. Nu voiam să le pierd.
Dar le-am pierdut. Kisamilewa a zâmbit larg și a plecat cu tot cu
caietul meu. (Nu l-am recăpătat decât peste o lună.) A fost, desigur,
un test: aveam de gând să ne împărtășim lucrurile fățiș, așa cum se
așteptau ei, sau nu? Caietul meu nu a fost singurul revendicat de
mulișieni în ziua aceea. În mare parte, nici nu era vorba despre „a
împărtăși“, după standardele lor; au împins lucrurile cât de departe

au putut, dincolo de limitele obișnuite ale simțului proprietății. Noi
eram străini pentru ei, mai mult decât erau „sătenii“ (o categorie care
includea nu doar murieni, ci și erigani, care nu erau mulișieni), și
trebuia să vadă cum reacționăm.
Le-am înmânat oale și tigăi, carnete și busole, o ladă întreagă de
gin. (O băutură pe care ne-au dat-o înapoi de îndată ce au gustat-o;
nu era deloc pe gustul lor.) Deja mă întrebam unde o să se termine și
nici n-am apucat să-mi închei bine gândul, când am aflat răspunsul:
Walakpara arăta spre bluza mea.
Aproape reușisem. Căldura era puternică – înțelesesem de ce erau
mulișienii atât de sumar îmbrăcați – și m-am convins într-atât că
trebuie să cooperez, încât am început să-mi desfac nasturii de la
bluză. Privirea domnului Wilker m-a oprit însă și am și înțeles că aș
fi fost devorată de insecte, dacă m-aș fi dezbrăcat. (Și, deși aveam un
maiou sub bluză, nu mi l-ar fi cerut și pe acesta? S-ar fi terminat
înainte de a rămâne goală?)
– Mă tem că nu, am spus ferm în yembeză și-am făgăduit să-mi
asum consecințele.
Refuzul meu n-a fost întâmpinat cu furie, ci cu râsete. Apuesiso le-
a spus ceva băieților; parcă i-ar fi strigat de la vânătoare. Bluza a
rămas pe mine, unele lucruri ne-au fost înapoiate și astfel ne-am
făcut bagajele și am mers să ne alăturăm taberei lor.

Capitolul 13
Intrarea în Iadul Verde – Societatea mulișiană – Vânătoarea

și alte sarcini cotidiene – Geguem – Pantaloni – Ne adâncim
Faj Rawango ne-a dat și alte avertismente despre călătoria spre

zona aceea defrișată, cel mai important fiind că nu trebuie să ne fie
teamă de pădure. Sătenilor le era frică de ea – pe bună dreptate; ei nu
știu să supraviețuiască în pădure –, iar mulișienii îi disprețuiau
pentru asta; a arăta că îți e teamă înseamnă a te defini ca sătean, prin
urmare, nu ești bine venit.
Este mlaștina înspăimântătoare? Prin anumite aspecte, da. Am
menționat marea diversitate a creaturilor care locuiesc înlăuntrul ei;
ceea ce nu am spus încă este că ele sunt invizibile pentru ochiul
neinstruit. Le auzi din toate părțile, dar vegetația densă le ascunde,
uneori chiar și când se află la doar doi metri distanță. Este aproape la
fel de greu să le dai de urmă pe cât este să le deosebești. Zona
defrișată în care am campat se păstra astfel doar pentru că sătenii din
împrejurimi o mențineau; taberele mulișiene dispar aproape imediat
ce pleacă locuitorii lor. Nu am dobândit niciodată abilitățile prin care

își găsesc calea, astfel că, urmărind cvintetul ghizilor noștri, părea că
ne cufundăm într-o prăpastie din care s-ar putea să nu mă mai întorc
niciodată. Am mai fost departe de casă și în trecut, dar niciodată nu
am avut sentimentul atât de puternic că sunt într-o cu totul altă
lume. Nu puteam decât să mă încred în cei din jur și să sper că va fi
de ajuns.
Spre deosebire de ce susțineau unele zvonuri despre cum îmi
petrecusem timpul la Iadul Verde, să înfrunți mlaștina curajos nu
înseamnă automat să fii „membru onorific al tribului“. Poate fi
suficient pentru a fi acceptat într-o tabără și, din când în când, mă
întrebam dacă mulișienii din jurul meu fac vreo diferență
semnificativă între noi, în afară de neîndemânarea mea copilărească
în privința anumitor sarcini. („Copilărească“ este un cuvânt generos.
Mai degrabă aș putea fi comparată cu victima unei anchete. Copiii
mulișieni sunt surprinzător de competenți, căci nu sunt răsfățați
precum copiii din societatea scirlandeză.) Dar principiile de viață din
mlaștină nu sunt și cele din exterior și, deși am ajuns în punctul în
care le puteam manevra, nu au devenit niciodată obiceiuri, cu atât
mai puțin reflexe negândite. Am călcat greșit de nenumărate ori și
am fost tolerată doar pentru voința mea de a învăța din propriile
greșeli.
De exemplu: când am ajuns în tabăra mulișienilor, la vreo două ore
de mers pe jos de la zona noastră defrișată, am presupus că vom fi
luați în primire de vreo căpetenie sau de vreun conducător. Mi-a luat
câteva zile bune să înțeleg cât de greșită era presupunerea. Bătrânii
poporului lor sunt căutați pentru înțelepciunea și sfaturile lor, iar cei
tineri pentru judecată în momente de conflict (un fapt care mă
surprinde destul chiar și acum, în funcție de o viziune asupra
cosmosului pe care nu o împărtășesc), dar nu există niciun lider, nici
măcar un consiliu formal.

Cum ar putea exista? Dacă astăzi sunt opt bătrâni în tabără, mâine
s-ar putea să fie doar șase, doi dintre ei rătăcind într-o altă tabără.
Iată încă o sursă de toleranță ciudată pe care am întâlnit-o:
apartenența la o tabără nu e deloc ceva formalizat, ca descendența
din regiunea Bayembe. Un membru este un om care mănâncă și
doarme alături de ceilalți și contribuie la munca lor. De îndată ce
persoana aceea pleacă, statutul de membru se încheie până data
viitoare.
Am ajuns la concluzia că de aceea nu prea am înțeles felul în care
Faj Rawango îi salutase pe ceilalți. Natchekavu și Eguamiche erau
„frații“ lui, adică erau bărbați din aceeași generație, nimic mai mult.
Afirmația că mulișienii nu au noțiunea de „familie“ nu e adevărată.
Ei recunosc că unii oameni sunt fiii și fiicele acelorași părinți și
asemenea rude adesea lucrează împreună când sunt în aceeași
tabără. Dar toți cei dintr-o anumită grupă de vârstă din tabără sunt
frați și surori, așa cum toți cei mai mari decât ei sunt mame și tați sau
(dacă sunt mai în vârstă) bătrânii taberei. Numindu-i frați pe cei doi
bărbați, Faj Rawango își revendica pur și simplu dreptul de a se
alătura taberei lor și de a ne lua și pe noi trei cu el.
A fost suficient cât să ne aducă în pragul ușii, la figurat. Cei care
aparțineau taberei la momentul respectiv – aproximativ cincizeci de
oameni – s-au adunat pe terenul deschis din centru, unde
Kisamilewa și Walakpara, tinerii care ne aduseseră acolo, ne explicau
situația. Am împărțit cuțitele de fier și alte lucruri pe lângă ele și i-
am asigurat, prin intermediul lui Faj Rawango, că nu ne deranjează
absolut deloc să le împărtășim munca noastră. A existat o perioadă
de timp în care el a fost atras în întrebări ulterioare, iar noi, ceilalți,
ne-am retras la marginea taberei. Asta ne-a întins nervii la maximum
din două motive: ne făceam griji cu privire la examinarea lor atentă

și nu ne descurcam cu întrebările pe care le primeam în același timp
în cea mai împiedicată limbă mulișiană.
Nu v-aș putea prezenta toate motivele pentru care ne-au acceptat
prezența în ziua aceea, vă pot spune doar cine ce a spus cui. Pe-
atunci toți ne erau străini, cu excepția cvintetului de ghizi, și chiar și
pe cei cinci îi înțelegeam parțial. Mă simțeam într-adevăr ca și cum
m-aș fi lovit la cap și n-aș mai fi priceput nimic din lumea din jur.
Știu, curiozitatea a jucat aici un rol important; mulișienii erau în
mare parte nefamiliarizați cu pielea albă a anthiopienilor. Dar
existau și motive mai profunde, pe care nu le-am descoperit
niciodată. Odată luată hotărârea, mulișienii s-au încruntat că am
interogat-o, în ideea că ar putea tulbura armonia creată de acordul
lor, iar ei prețuiesc mult armonia.
Vă pot spune că ni s-a permis să ne marcăm propria noastră
bucățică de pădure, nu chiar o parte din tabără, dar aproape de ea,
asemănătoare mai degrabă cu zona defrișată în care se jucau copiii
lor. În loc să ne construim adăposturi din frunze ca mulișienii, ne-am
pus corturile acolo, stivuind proviziile și echipamentul printre ele și
folosind câteva cutii pe post de scaune și mese. După o discuție cu
Faj Rawango, mulișienii au sacrificat măgarul care ne cărase lucrurile
din Atuyem (caii noștri rămânând într-un sat din apropiere). Ambele
animale au fost destul de temperate, încât să le regretăm soarta, dar,
așa cum remarcase domnul Wilker, alternativa ar fi fost să ne trezim
într-o dimineață și să nu mai găsim decât o pată de sânge în locul în
care erau. E mai bine ca de carnea lor să beneficieze gazdele noastre,
nu un prădător de noapte.
Era o logică de fier, dar nu puteam să nu-i văd pe măgarii noștri ca
pe ultima legătură cu lumea din afara Iadului Verde. Prin moartea
lor, eram legați de această cale, la bine sau la rău.

Dacă ne doream să izbutim în misiunea de la Ankumata, nu o
puteam urma imediat.
Nici măcar planul nostru de cercetare nu-l puteam urma. Dacă am
fi umblat imediat după dragonii de mlaștină, mulișienii ne-ar fi
respins ca pe niște excentrici antisociali, mai preocupați de propriile
noastre dorințe inexplicabile decât de binele taberei. În cel mai bun
caz, ne-ar fi vorbit despre nechibzuire; în cel mai rău caz, ne-ar fi
abandonat, rezolvând un conflict refractar în modul lor obișnuit,
ieșind pur și simplu din el. Un grup așa de mic ca al nostru nu
supraviețuiește singur în mlaștină, nici măcar cu ajutorul armelor.
Mai întâi trebuia să ne dovedim meritele în tabără.
Din fericire, ideea de a ne arăta meritele era cât se poate de
compatibilă cu profesia noastră. În dimineața de după sosirea
noastră, un cor asurzitor de cicade și alte insecte ne-au trezit din
somn, urmate imediat de Faj Rawango.
– Astăzi e zi de vânătoare, ne-a anunțat și a clătinat din cap spre
domnul Wilker. Se așteaptă să veniți și să-i ajutați cu capcanele.
– Cum rămâne cu mine și cu Natalie? am întrebat.
– Rămâneți aici cu copiii, a ridicat el din umeri, sau faceți zgomot
să atrageți vânatul în capcane. Vă spun ei.
A fost pe-aproape în dimineața aceea; copiii erau fascinați de tot,
de la îmbrăcăminte până la părul meu, și își doreau să mă studieze.
Dar eu, desigur, preferam să studiez mlaștina, așa că am făcut un
compromis: Natalie a rămas în urmă, iar eu m-am dus să-mi asum
rolul cuvenit la vânătoare.
Plecarea presupunea trecerea prin ceea ce am învățat mai târziu să
identific ca fiind focul sacru al vânătorii, al cărui fum mirositor –
aproape la fel de urât ca al respirației unui dragon de mlaștină –
trebuie să-i atingă pe toți cei care pleacă cu această sarcină și apoi să
navigheze prin labirintul complicat al ținutului din Mouleen. Eram

încă destul de aproape de marginea mlaștinii, pământul era în cea
mai mare parte uscat; nimeni nu poate face trei metri fără să
traverseze un curs de apă. Aici a trebuit să trec doar prin două
șuvoaie înguste de apă înainte de a ajunge la zona aleasă pentru
munca noastră de zi.
A fost așa cum a spus Faj Rawango. Bărbații (cu domnul Wilker
printre ei) au înșirat capcane printre copaci într-un arc larg; apoi
femeile (eu printre ele) au bătut din bețe și-am urlat din toți plămânii
ca să speriem vânatul și să-l îndreptăm dinspre noi spre arc. Acum
vedeam toate făpturile pe care doar urechile mele le detectaseră
înainte: hiracși de copaci, maimuțe talapoin, mici duikeri delicați.
Acolo unde erau prinse animale mai mari plasele erau date deoparte
ca să treacă prin ele; mulișienii vânează astfel de animale din alte
motive decât cele de atunci. Animalele mici, odată prinse, erau
ciomăgite sau străpunse cu ostii încinse de foc.
Nu îmi luasem caietul de notițe, dar am înregistrat în memorie tot
ce am putut pentru a așterne totul pe hârtie seara. Acesta a devenit
modul meu de lucru în cea mai mare parte a timpului petrecut în
mlaștină; cu toate că aveam excursii dedicate în întregime
observației, mare parte din datele noastre le adunam în cursul
participării la munca zilnică a gazdelor noastre mulișiene. Este un
antrenament excelent al memoriei, dacă nu la fel de bun ca progresul
științific, care preferă să pună imediat lucrurile pe hârtie.
Dar nu m-am putut abține să nu pun întrebări. (Și nici nu am
putut să nu fiu atentă la ce consideră mulișienii total neinteresante.
Le place să le dea porecle oamenilor; porecla pe care mi-am căpătat-o
în scurt timp a fost Reguamin, adică „femeie care se holbează la
lucruri“. Natalie era Geelo – „constructor“ – pentru îndemânarea de
a construi bordeie și alte asemenea, iar domnul Wilker a fost poreclit
în chip rușinos Epou, „roșu“, pentru că era mereu îmbujorat la față.

La întoarcerea în tabără, când am ajuns la primul curs de apă, am
făcut semn spre ea. Eram încă departe de gramatică, dar știam de la
Faj Rawango cuvântul pe care-l voiam: Legambwa?
Fata care mă conducea a râs. Nu cred că avea mai mult de
șaisprezece ani; o chema Akinimanbi și în tot timpul petrecut
împreună nu am văzut-o decât veselă. Reacția ei nu a însemnat nimic
pentru mine, dar ea s-a adaptat imediat la nepriceperea mea și s-a
aplecat să bage mâna în apă, descoperind că nu e adâncă. Prin
mișcări similare și prin câteva cuvinte în yembeză am întrebat de ce
adâncime ar avea nevoie un dragon de mlaștină și a ridicat din
umeri; gestul ei părea să indice o varietate de posibilități, de la puțin
mai mult de jumătate de metru până la un curs care ar merita
numele de râu.
M-am prefăcut că mă apucă de picior o pereche de gheare și am
țipat. Akinimanbi a râs din nou. Măcar atât am înțeles; m-a crezut
naivă pentru că îmi fac griji din atâta lucru. Semnificația gestului său
cu mâna a rămas însă de neînțeles pentru mine, părând să indice
copacii. Credeam că dragonii de mlaștină sunt acvatici, dar nu
uitasem nici de așa-numiții șerpi de copaci din Bayembe; erau oare
verișorii lor de la șes la fel de oportuniști și știau și să se cațere? Abia
așteptam să văd dragoni de orice fel, dar mă cam speria posibilitatea
să-mi cadă în cap.
Însă nu mi-a căzut în cap niciun dragon în timp ce ne întorceam în
tabără și nici în zilele următoare. Ne aflam de trei săptămâni în locul
acela, vânam o dată la câteva zile și făceam mici excursii pentru a
culege de-ale gurii în fiecare dimineață: nuci, fructe de pădure,
rădăcini, broaște pe care mulișienii le mănâncă în cantități mari, dar
care existau mereu în cantități suficiente.
(Și, pentru că întotdeauna mă întreabă cineva: Da, am mâncat
termite. Și furnici, gândaci, omizi și cicade ale căror sunete

asurzitoare mă trezeau în fiecare dimineață. Dacă cineva trebuie să
trăiască în absența beneficiilor agriculturii dincolo de comerțul
sporadic cu sătenii, atunci orice sursă de hrană devine vitală. Nu voi
putea pretinde niciodată că mi-a plăcut această practică. Insectele
sunt prea crocante pentru gustul meu.)
În timpul acelor trei săptămâni, am încercat din răsputeri să fim
buni membri ai taberei – sarcină mai ușoară prin absența dragonilor,
cel puțin asta am văzut. Mulișienii veneau și plecau, unii atrași din
alte tabere după ce aflaseră de prezența noastră; alții se mutau să-și
viziteze rudele ori să scape de vecini care îi iritau. Asta a însemnat să
învățăm nume noi și, cum am ajuns să stăpânim mai bine limba, a
trebuit să dăm de fiecare dată explicații; începusem să simt că nu ne
vom acomoda niciodată, că vom fi blocați pe veci în acest limb al
noutății. Dar, în timp, întrebările s-au oprit.
Cu toată fluctuația din tabără (pe care o voi explica aici, mai puțin
din punctul în care devine relevantă), v-ați putea întreba, pe bună
dreptate, dacă am stat cu aceeași oameni tot timpul petrecut în
Mouleen. Atât cât se poate înțelege prin „aceeași oameni“, răspunsul
e da. Descoperisem că Akinimanbi se căsătorise recent, iar ea și soțul
ei, Mekeesawa, împărțeau același foc cu bunicii ei, Apuesiso și
Daboumen. Cu excepția câtorva momente care le voi semnala când
va fi cazul, eram mereu alături de unul sau de celălalt din cele două
cupluri și adesea cu ambele.
Așa cum am procedat în volumul anterior al amintirilor mele, nu
vă voi obliga să vă osteniți cu fraze care-mi arată mai degrabă
nepriceperea în privința limbii mulișiene. Vă puteți imagina, deci, că
exprimarea nu mi-a fost tocmai fluentă într-o dimineață, când,
înainte de a pleca din tabără, i-am spus lui Akinimanbi: „Se-aude că
dragonii de aici au o fire urâtă.“

A ridicat din umeri, spărgând nuci într-un mod foarte eficient și
aruncând cojile în foc.
– Hipopotamul e mai rău. Dragonii, de obicei, nu te urmăresc.
Aveam prea puțină credință în acel „de obicei“, din cauza propriei
mele experiențe cu „de obicei“ abordabilii dragoni de stâncă din
Vystrana.
– Îi vânați?
Akinimanbi s-a uitat la mine ca și cum aș fi sugerat să arunce un
bebeluș în foc alături de cojile de nucă.
– Să-i vânăm? Asta ar fi – și a încheiat cu un cuvânt al cărui înțeles
nu l-am putut ghici. (Geguem, un cuvânt care, bănuiesc, s-a păstrat
din limba veche).
Nu înțeleg geguem, am spus, cerându-mi scuze.
Ea s-a uitat la bunica ei, Apuesiso, ghemuită de cealaltă parte a
focului. Eu nu puteam să stau în aceeași poziție; o viață de stat pe
scaune m-a dezvățat de acea poziție. Stăteam pe una dintre lăzile
noastre, după ce am descoperit că a sta cu picioarele încrucișate pe
pământ presupunea ca anumiți vizitatori neplăcuți să se urce pe
fusta mea.
Apuesiso împletea o sfoară dintr-o fibră pe care nu am putut s-o
identific. Fără să se întrerupă din lucru, ea cânta un cântec, cel puțin
pe jumătate în vechea limbă. N-am înțeles un cuvânt și eram
pregătită să spun. Dar Apuesiso știa; cred că a început să cânte din
motive de tradiție sau de proprietate. Când s-a încheiat, ea a trecut
fără să facă nicio pauză de la muzică la discurs.
– Cu mult timp în urmă un om a ucis un dragon. Îi era rușine de ce
făcuse, așa că a încercat să ascundă asta scăpând de cadavru. A
mâncat carnea, a folosit pielea și a transfomat dinții și ghearele în
unelte. Dar nu a folosit la nimic: spiritele știau ce făcuse. Geguem.
Atunci, a fost crimă sau poate un păcat.

– L-au pedepsit?
După horcăitul ei, aș fi putut întreba eu dacă ploaia începuse să
cadă din nori.
– Din cauza lui murim noi.
Discuția noastră cu întreruperi îmi cerea să pun mai multe
întrebări ca să înțeleg corect ce voise să spună Apuesiso. Moartea
dragonului era, în viziunea lor, motivul pentru care ființele umane
sunt muritoare.
Eu sunt mai degrabă istoric al științelor naturii decât etnolog;
gândul meu imediat a fost să întreb cât de foame trebuie să-i fi fost
omului, de vreme ce s-a apucat să înfulece carnea urât mirositoare și
rea la gust cum e cea de dragon. Dar, desigur, astfel de mituri se
schimbă de-a lungul timpului; expresia exactă era datoare mai mult
practicilor obișnuite de vânătoare ale mulișienilor decât dispoziției
reale a unui corp de dragon. (Într-adevăr, mai târziu am auzit o altă
versiune a poveștii în care se spunea și că oasele au fost transformate
în unelte. Am fost atât de entuziasmată de poveste până când a
devenit evident că strămoșii mulișienilor nu aveau de fapt o metodă
proprie de conservare a oaselor de dragon.)
Dar, dacă nu mă arătam interesată de practicile religioase ale altor
oameni, nu exista o cale mai sigură de a-mi atrage atenția decât prin
aducerea dragonilor în discuție.
– De ce l-a ucis? Pentru mâncare sau l-a atacat dragonul?
Au râs de întrebările mele cât au putut de bine. Era un mit;
asemenea povești nu sunt recunoscute pentru explorarea psihicului
uman și a motivelor lui. La fel, mă puteam întreba de ce a refuzat
Chaltaf darurile lui Raganit în Cartea schismei: intelectualii se pot
gândi la diverse interpretări, fiecare revelatoare în felul ei, dar în cele
din urmă povestea în sine nu oferă niciun răspuns concret. Însă
tabuul împotriva uciderii dragonilor era clar.

Am adus asta în discuție cu Nathalie și domnul Wilker în după-
amiaza aceea, în timp ce treceam prin rutina obositoare de spălare a
hainelor în găleți de apă strânsă în acest scop. (Nu puteam folosi apa
subterană, fiindcă era prea murdară. Din fericire, furtunile precise,
din fiecare după-amiază, fuseseră de ajutor.)
– Așadar, nu se vor uita cu ochi buni la noi când vom omorî un
dragon, a conchis domnul Wilker, storcându-și o cămașă.
Acesta este meritul unui bărbat care nu ne-a cerut niciodată mie
sau lui Natalie să-i spălăm rufele – deși, dacă stau bine să mă
gândesc, poate că ne subestima priceperea la spălatul de haine sau
credea că așa ceva nici nu există. Amândouă fuseserăm crescute cu
prea multă blândețe și nu avuseserăm asemenea probleme; domnul
Wilker, cu programul de lucru din copilăria petrecută la Niddey, știa
mai mult decât noi.
– S-ar uita pe cât de blând ne-am uita noi la cineva care smulge
încă un măr din pomul cunoștinței, am spus, încercând, dar în zadar,
să-mi curăț noroiul de pe tivul uneia dintre fuste.
Natalie punea hainele curate la uscat pe o frânghie (în măsura în
care se puteau usca în aerul veșnic umed de acolo.)
– Fără teste pe os, doar dacă nu vreți să faceți în secret.
Domnul Wilker și cu mine am schimbat o privire și amândoi am
clătinat din cap.
– Nu încă, cel puțin, a zis el. Este prea mare riscul să fim prinși și
să le pierdem bunăvoința.
– În plus, am adăugat, funcționează, cu modificările de rigoare,
atât pe dragonii de stâncă, cât și pe șerpii de savană, care nu pot fi
înrudiți decât de departe. Ar putea funcționa, cred, și în cazul
dragonilor de mlaștină. Și, oricât mi-aș dori să studiez specimene din
alte motive decât conservarea, domnul Wilker are dreptate; le-am
pierde bunăvoința și asta ne-ar îngreuna munca pe termen lung.

M-am străduit mai departe să-mi spăl fusta în timp ce vorbeam,
dar mi-a zburat gândul de la misiune; m-a surprins când a apărut o
pereche de mâini și mi-a luat fusta. Domnul Wilker a pus-o pe
capacul pe care îl folosea ca scândură pentru spălat și s-a apucat s-o
frece, terminând în câteva secunde ceea ce mie mi-ar fi luat minute,
dacă aș fi putut duce treaba la bun sfârșit.
– Vă mulțumesc, am replicat, roșind. V-ar scandaliza teribil dacă aș
tăia porțiunea respectivă după ce se usucă și aș transforma-o în
pantaloni?
– O, dar chiar te rog! a spus Natalie cu mare ușurare. Nu mă voi
simți vinovată când voi face același lucru. Aici fustele sunt pură
nebunie.
Domnul Wilker mă mai văzuse în pantaloni în Vystrana. Nu prea
i-a plăcut ideea, dar atunci nici nu ne plăceam.
– Pare o alegere practică, da, doar asta a răspuns, puțin rigid.
Eu și Natalie ne-am petrecut seara tăind și recroindu-ne hainele
spre marea distracție a gazdelor noastre în dimineața următoare.
Singura deosebire pe care o observă în ținuta celor două persoane de
sex opus este felul în care își înfășoară fâșiile de pânză; fustă sau
pantaloni, pentru ei nu e mare diferență. Dar Natalie și cu mine ne
simțeam ciudat într-o asemenea ținută masculină și se observa. Însă
ne-am adaptat în scurt timp și de-atunci purtam pantaloni ori de câte
ori eram în vreo expediție, subiect de bârfă de-a lungul anilor. (Orice
ar susține ziarele de scandal, nu stau în pantaloni acasă, deși mi-a
trecut prin minte o dată sau de două ori.) (Incidentul de la Booker’s
Club nu trebuie luat în considerare; eram extrem de beată atunci.)
Ne-am hotărât în timp util, întrucât ne-am mutat tabăra în ziua
următoare. Am vorbit deja despre tendința mulișienilor de a se muta
dintr-o tabără în alta; există și migrația unei tabere în întregime,
atunci când au stat suficient de mult într-o zonă, încât să epuizeze

sursele de hrană din apropiere și sunt nevoiți să se mute în altă parte
pentru a găsi vânat și fructe sălbatice.
Astfel a apărut un inconvenient pentru expediția noastră, cum s-a
întâmplat și când ne-au sacrificat măgarii. Fără animale de povară,
mulișienii își poartă lucrurile personale cu ei, în coșuri legate cu
sfoară pe cap. Deși e o metodă destul de eficientă pentru cei care au
mușchii gâtului potriviți, noi patru (inclusiv Faj Rawango) nu intram
în această categorie și aveam și un echipament care nu ne permitea
să-l cărăm astfel.
„O distanță pe care un mulișian purtând o povară o poate străbate
până la prânz“ ar însemna, pentru scirlandezi, că intenționau să se
mute cincisprezece kilometri mai departe în mlaștină. Puteam
renunța la anumite lucruri de care nu aveam nevoie, așa cum am
descoperit ulterior. (Un sentiment propriu mulișian, care în timp mi-
a devenit obicei.) Lucruri de care ne puteam lipsi, ca să zicem așa,
prin încurajarea membrilor taberei de a le lua; foarte rar s-au
deranjat să ne înapoieze lucrurile împrumutate când aveam nevoie
de ele. Dar anumite articole – cele mai importante fiind lada cu gin și
cutia cu oase de dragon conservate – au reprezentat o adevărată
problemă.
– Ei bine, a zis domnul Wilker cu un oftat, presupun că am putea
face un alt experiment. Să îngropăm oasele și să vedem cum le merge
în nămol. Lovind pământul umed.
Cutia era închisă etanș; mulișienii nu știau ce e în ea și așa și
preferam.
– Oare o vom mai găsi? Simt că am ajuns să cunosc zona destul de
bine, dar sunt convinsă că într-o săptămână va arăta ca oricare altă
mlaștină pentru mine.
– Știu ei locul, a spus Natalie, pescuind o macetă dintre bagajele
noastre. Și cred că Faj Rawango le-ar putea găsi din nou. Va trebui

doar să cerem ajutor. Mă tem însă că acesta ar fi o lopată.
Am săpat groapa cu două macete și cu mâinile goale, ceea ce nu ar
fi mers prea bine într-un pământ mai solid. Acolo problema era să
treci printr-un covor de rădăcini și apoi să dai la o parte murdăria
rămasă. (Și să te întrerupi de fiecare dată să scuturi micile creaturi
care se urcau pe brațe.) Asta, desigur, a atras ceva public, dar le-am
putut satisface curiozitatea spunându-le că voiam doar să scăpăm de
efortul de a căra conținutul cutiei cu noi.
Toate celelalte lucruri au intrat în pachete, în coșuri și așa mai
departe. Akinimanbi i-a spus soțului ei, Mekeesawa, să ia sticlele
noastre de gin, să le scoată din ladă și să le înfășoare în haine ca să le
protejeze; a mormăit cum că duce coșul legat cu sfoară „ca un
tânăr“ – bărbații maturi cărau doar plasele și sulițele, nu alte
sarcini –, dar a fost de acord fără mare ranchiună, așa cum noi,
ceilalți, am luat asupra noastră alte sarcini importante. Și astfel,
luând pe umeri încărcăturile, am pornit cu gazdele noastre spre
următoarea tabără.

Capitolul 14
Inima mlaștinii – Lipitori – Sezonul incubației – Vânători de

cunoștințe
Credeam că văzusem Iadul Verde în săptămânile din prima

noastră tabără, dar mă înșelam.
În comparație cu mlaștina propriu-zisă, zonele de mai sus sunt
uscate și anoste, cu vegetație măruntă (oricât ar părea să se urce pe
copaci și să perie savana). Odată ce ai coborât în inima Iadului Verde,
te afli într-un ținut al apei și al giganților.
Acolo copacii ajung la patruzeci sau cincizeci de metri înălțime, ca
și cum ar fi stâlpii unui mare templu. Rădăcinile lor constituie
îngrădiri mari ca niște lame, fixând trunchiurile în pământ, uneori
crescând destul de aproape, încât pământul se acumulează între ele
și un copac mai mic crește în cupa astfel formată. Spațiul de
dedesubt are culoarea smaraldului și e înnegurat, dacă nu cumva o
rază de soare răzbate prin multele straturi de vegetație ca să găsească
pământul. Acolo este și mai cald, dar în același timp lumina e
splendidă, ca și cum ar purta vocile îngerilor.

Cea mai multă lumină e acolo unde cursurile de apă se deschid
atât cât ramurile nu mai pot acoperi deschizătura. Dar aceste locuri
sunt puține; furtunile și inundațiile, împreună cu cele trei râuri care
hrănesc mlaștina, pot schimba peisajul destul pentru ca ceea ce a fost
în urmă cu un an un mic pârâu să devină o arteră principală a deltei.
Prin urmare, „râurile“ din Mouleen au copaci care cresc în ele ca
niște insule și sunt peticite cu lumina soarelui ca un cal pestriț.
Când am ajuns la un canal destul de larg și de adânc încât să fie
problematic sau (cel mai adesea) părea să devină astfel pe o distanță
considerabilă, mulișienii s-au oprit să facă plute simple, pe care și-au
pus lucrurile, ușurând astfel transportul.
– Strângeți-vă tivul de la pantaloni în ciorapi, a zis domnul Wilker,
trecând de la vorbe la fapte. Așa sunt șanse mai mici să vă treziți cu o
lipitoare pe picior.
– Pantalonii au ajuns hainele mele preferate din toată lumea, a
răspuns Natalie.
Ne-am băgat pantalonii în șosete și am mers pe jumătate prin apă,
pe jumătate am plutit în aval. Când am ieșit pe uscat, gazdele și-au
cules lipitorile de pe picioare fără nicio îngrijorare. Noi, scirlandezii,
ne-am examinat pe noi înșine și unul pe altul; Natalie mi se învârtea
în spate și i-am simțit smucitura pe țesătura cămășii. Apoi a scos cel
mai ciudat sunet – un fel de suspin sufocat.
– Ah, Isabella! Tu, a... cămașa ta...
Cămașa mi se desprinsese din brâu în iureș. Am dus mâna la
spate, foarte precaut, și am simțit o lipitoare moale, dezgustătoare
chiar deasupra rinichiului drept.
Știu că, dacă recunosc o să-mi stric reputația, dar am scheunat și
am început să dansez dintr-odată în cerc, ca o pisică urmărindu-și
propria coadă, încercând să văd lipitoarea și în același timp s-o

îndepărtez. În zadar însă; se fixase pe mine și, lovind-o cu mâna, nu
reușeam s-o conving să se desprindă.
Mulișienii nu m-au ajutat, întrucât țopăielile mele li se păreau
haioase. Într-un sfârșit lui Akinimanbi i s-a făcut milă de mine; în
timp ce mă ținea de umeri, oprindu-mi dansul, domnul Wilker mi-a
ridicat cămașa și a luat chestia aia de pe mine. Am tremurat la
vederea ei și apoi încă o vreme, pipăindu-mă obsesiv în diverse
locuri să mă asigur că nu mai am alți pasageri care să-mi absoarbă
sângele, niciunul mai mare decât un țânțar. (Mă obișnuisem, cum am
mai spus, cu lipitorile, dar asta fiind prima mea întâlnire cu ele, n-a
decurs atât de lin.)
Am mers până am ajuns în locul în care s-a stabilit că va fi așezată
următoarea tabără. Cum l-au recunoscut, nu știu; apele oferind un
peisaj atât de schimbător, nu părea să existe vreo garanție că un
anumit loc rămâne în continuare acolo unde ți-l amintești, chiar
dacă-l poți găsi din nou.
Cu ce a mai rămas din zi (și din energia noastră), i-am ajutat pe
ceilalți să curețe terenul nou de tufe și copăcei, aranjând resturile
pentru a face bordeie în care să doarmă ei. Ridicarea corturilor a
durat mai mult, iar când am terminat nu mai aveam poftă nici de
mâncare. Dar Natalie a insistat să ne hrănim, așa că am înghițit o
banană și o rădăcină țeapănă, al cărei nume nu l-am reținut, apoi m-
am prăbușit cu fața în pernă.
Iată baza rutinei noastre din următoarele câteva luni. Tabăra – sau
mai degrabă acea parte din ea alcătuită din noi și familia lui
Akinimanbi – n-a rămas niciodată într-un loc mai mult de trei sau
patru săptămâni. Eram acum în miezul sezonului ploios, ceea ce
însemna potop în fiecare după-amiază; precipitațiile nu sunt atât de
constante ca în alte părți, dar sunt mai mult decât suficiente. Zăpada
de pe munții din depărtare se topise, alimentând cele trei râuri;

mlaștina părea să fie acum optzeci la sută apă și douăzeci la sută
pământ. Locurile de campare erau oriunde pământul se înălța atât
cât să stea deasupra inundațiilor. Asemenea locuri nici nu erau
accidentale: Mekeesawa i-a spus domnului Wilker că au strâns
ramuri și au plantat o anumită vegetație în anotimpul uscat ca să
asigure micile coline.
Îmi dădeam seama că exista o organizare a societății lor dincolo de
ce se vedea cu ochiul liber, deși nu se compară cu structurile din
regiunile mai puțin ostile din punct de vedere ecologic.
Mulișienii nu-și permit o stratificare pe clase sociale, nici măcar
una în funcție de sex; fiecare trebuie să facă ce poate. În schimb, ei nu
doar că și-au înțeles mediul, ci l-au și modelat astfel încât să se
potrivească scopurilor lor. De asemenea, păstrau o relație
surprinzătoare între tabere, mai întâi prin migrația constantă a
oamenilor, apoi prin folosirea tobelor vorbărețe.
Pe Natalie o fascinau. Pentru o populație cu atât de puține
proprietăți materiale, din care mare parte temporare, tobele erau
niște comori; desene elaborate erau incrustate pe ele și tobele se
cărau cu sfințenie ori de câte ori se muta tabăra. Folosirea lor este
prea complexă pentru a o putea explica, dar mulișienii au un fel de a
se exprima prin intermediul tobelor, care se pot folosi pentru a
transmite mesaje între tabere. Transmițând un mesaj de la o tabără la
alta, pot să comunice de la un capăt la celălalt al mlaștinii mai repede
decât ar putea un mesager. Cu ajutorul tobelor pot să păstreze
legătura cu rudele aflate la distanță și pot întreba sau pot spune unde
se află o anumită persoană, astfel încât să poată fi găsită.
Mekeesawa mi-a explicat asta într-o după-amiază, când Natalie l-a
întrebat pe purtătorul tobelor despre metoda de transpunere.
– E foarte util în acest sezon, a adăugat. Nimeni nu vrea să
hoinărească prea mult timp.

De-acum abilitățile mele de comunicare erau semnificativ
îmbunătățite și am putut purta o conversație cu el depășind nivelul
la care îmbinam substantivele cu o anumită mimică.
– Din cauza ploii? am întrebat râzând. Înțeleg.
– A ploii, a zis Mekeesawa, și a dragonilor.
Nu eram ocupați cu tabăra; am considerat că e potrivit să-l întreb,
fără să mă tem că i s-ar părea egoist.
– Ce anume îi face mai periculoși în acest anotimp? Protestează
față de cantitățile prea mari de apă?
– Iubesc apa. E plină de chestii de mâncat. Dar în perioada asta se
clocesc ouăle.
Am încercat să nu par un copoi care a dat de urma unui iepure
baban și suculent, dar mă tem că nu prea am reușit. Era ușor să uit că
exista o lume în afara Iadului Verde: o lume și, probabil, un război.
Oare ikwundienii se retrăseseră de pe malurile râurilor sau soldații
scirlandezi și luptătorii bayembezi se luptau cu ei, așa cum am
vorbit? Nu aveam cum să aflu.
Chiar dacă ar fi izbucnit un conflict deschis, nimic din ce făceam
aici nu avea cum să conteze sau, cel puțin, așa credeam. Ouăle nu l-
ar ajuta imediat pe Ankumata. Chiar și așa, cuvintele lui Mekeesawa
mi-au amintit că oba se așteaptă să ne respectăm promisiunea.
Însă, dacă ouăle erau în curs de clocire, el va trebui să aștepte încă
o vreme, până se ivește ceva nou.
– Dragonii își depun ouăle în apă? am întrebat. Sau pe uscat și le
clocesc astfel?
N-am crezut că e o întrebare alarmantă. Însă Mekeesawa a bătut
din palme, gest pe care l-am recunoscut ca fiind unul de a îndepărta
ghinionul sau duhurile rele.
– Nu cunosc lucrurile astea, a zis el.

Particularitatea răspunsului lui mă arestase. Factorul-cheie care îi
deosebea pe mulișieni de vecinii lor, chiar și de înrudiții murieni, nu
era fizionomia sau limba, ci relația lor cu mlaștina pe care o numesc
casa lor. Ei cunosc fiecare plantă folositoare și fiecare plantă
dăunătoare, fiecare insectă care poate fi veninoasă și fiecare insectă
care se poate mânca la prânz. Vânează o gamă largă de creaturi,
chiar și hipopotami și elefanți de pădure (împotriva cărora folosesc
unele dintre insectele veninoase) și sunt la fel de pricepuți la
comportamentul și ciclul de viață al acestor animale pe cât ar spera
un naturalist să fie.
Iar acum un vânător mulișian susține că nu știe unde își depun
ouăle dragonii de mlaștină. Poți să înțelegi, cititorule îngăduitor,
faptul că asta mi-a trezit bănuieli.
Am luat în considerare mai multe variante de răspuns și le-am
aranjat astfel:
– Multe animale devin violente, dacă simt că ai putea fi o
amenințare pentru puii lor. Mi-ar plăcea să știu, cel puțin, de ce
anume trebuie să am grijă, astfel încât să nu dau peste ouăle
dragonilor de mlaștină.
Desigur, m-aș duce apoi să le caut, dar el trebuie luat la întrebări
mai discret.
Ceea ce mi-a prins foarte bine.
– Toți au ieșit din găoace acum, a spus Mekeesawa.
– Da, dar dacă noi suntem aici când următorul set de ouă va fi
depus?
Ar fi trebuit să știu mai bine. Yves de Maucheret susținuse că
mulișienii venerau dragonii; eu nu văzusem încă niciun semn, în
afară de legenda aceea despre cum au ajuns oamenii muritori, dar ar
fi trebuit să știu că ideea apăruse din ceva. Mai mult ca sigur

dădusem peste un subiect tabu și este vina mea că mi-am lăsat
curiozitatea de intelectuală să mă atragă să-l urmăresc direct.
Mekeesawa n-a mai continuat și am făcut un efort să nu întreb alți
oameni din tabără, în speranța că voi găsi pe cineva mai dornic să
vorbească. În schimb, le-am zis celorlalți și am discutat despre cum
ar trebui să procedăm.
– Avem puțin timp la dispoziție, a avertizat domnul Wilker.
Sezonul ploios presupunea ca mulișienii doar să arunce un năvod
în apă, și masa de seară era asigurată. Toată ziua stăteau în tihnă,
cântau și dansau, când nu erau ocupați cu treburi casnice ca
încropitul de haine noi din scoarță sau țesutul de coșuri.
– Am adunat informații utile pentru obiectivul general al științelor
naturii, dar poate că ar trebui să ne dedicăm mai strict dragonilor.
Am dat din cap aprobator. Am observat câțiva de la distanță și am
fost, probabil, mai aproape de mulți; un dragon de mlaștină care își
dorește să rămână ascuns este greu de observat. Dar acele scurte
observații ne dezvăluiseră foarte puțin până atunci.
– Nu trebuie să urmărim ouăle, am zis eu, desigur, nu imediat. Dar
nu știm nimic despre ce mănâncă dragonii de mlaștină sau cum
vânează, unde dorm, care sunt diferențele dintre mascul și femelă,
care sunt obiceiurile lor de împerechere...
Le-am numărat pe degete și m-am oprit când am terminat degetele
de la o mână. Aș fi putut continua. Concepția mea despre ce face un
specialist în științele naturii se conturase sub influența importantă a
anilor petrecuți în Vystrana.
– Nici măcar nu știm cum i-am putea studia în siguranță, a
subliniat Natalie, punând prima întrebare la care trebuia să
răspundem.
Eram de ceva timp membri acceptabili, nu chiar neghiobi ai taberei
și de multe ori participam la activitățile zilnice ale gazdelor. Însă

acum, când ridicam capul ca experți în științele naturii, întâmpinam
anumite dificultăți. Nu ostilitate propriu-zisă, ci pur și simplu
nedumerire.
– E sezonul leneș, a spus Akinimanbi fără să miște un deget,
tocmai ca să arate sensul cuvintelor.
Alături de ea, Mekeesawa curăța scoarța de pe o ramură ca să facă
o nouă suliță, dar mișcările îi erau discontinue. Dacă ar fi fost un
fermier scirlandez, ar fi cioplit lemnul ca să aibă ceva de făcut cu
mâinile.
– De ce să ieși, dacă nu trebuie?
– Dar noi trebuie să ieșim, am răspuns și apoi m-am oprit.
Majoritatea justificărilor pe care le-aș fi găsit eu erau atât de străine
de lumea în care trăia ea, încât aș fi putut să-mi petrec următoarea
oră explicându-i-le, și tot nu mi-aș fi putut exprima punctul de
vedere. Nu existau niciun Colocviu al Filosofilor aici, nici ziare în
care să publici și nici vreo apreciere pentru asemenea lucruri. Iar
simpla curiozitate științifică, așa cum învățasem în Vystrana, rar
însemna ceva pentru oamenii care credeau că obiectul curiozității
mele e zilnică și uneori dezagreabila lor realitate. (Că așa stau
lucrurile nu trebuie să cauți dovezi dincolo de ce se întâmplă în
Scirland: avem naturaliști care studiază păsările din partea locului și
gândacii, dar sunt mult mai puțini decât cei interesați de ce se află în
țări mai îndepărtate, iar eu sunt prima dintre ei.)
Akinimanbi a așteptat răbdătoare, în timp ce mă gândeam cum să
fac să-i explic fără să par o femeie nebună. Într-un final, am spus:
– Dacă ne consideri pe noi trei un soi de vânători, atunci ceea ce
vânăm noi este cunoașterea.
S-a mirat la auzul acestor vorbe, iar eu mi-am dat seama ce
greșeală am făcut.

– Doar că nu e ca în povestea voastră, unde omul a greșit ucigând
dragonul! Noi nu vrem să ucidem nimic. Uită ce-am zis despre
vânătoare. Noi strângem cunoștințe cum strângeți voi hrană. Pentru a
ne hrăni mintea. Sau...
M-am oprit, căci Akinimanbi și Mekeesawa râdeau de mine,
bătându-și coapsele cu palmele și rostogolindu-se pe spate. O
meritam pentru cuvintele venite unele peste altele; poate că aș fi
reușit să mă fac înțeleasă, dar dorința să nu par o femeie nebună nu
avusese deloc sorți de izbândă.
Târziu mi-a venit în gând un mod mai bun de a-mi exprima
punctul de vedere.
– Oamenii voștri înțeleg pădurea: cum se comportă animalele,
unde se găsesc și așa mai departe. Și eu vreau ceva similar – dar în
locul pădurii ca întreg, vreau să înțeleg dragonii. Nu se află doar aici,
știți; există dragoni și în savană.
Mekeesawa a dat din cap aprobator:
– Sunt și mai mulți, peste tot în lume. Trăiesc la munte și la câmpie
și poate chiar în ocean. Vreau să-i cunosc, așa cum voi cunoașteți
creaturile din păduri.
– Dar de ce? a întrebt Mekeesawa.
Ochii îi erau încă veseli, dar întrebarea era serioasă.
– Tu nu trăiești în toate locurile acelea.
La cât timp am călătorit în viața mea, s-ar putea spune că trăiesc
totuși în toate acele locuri, chiar dacă doar o vreme. Dar punctul de
vedere al lui Mekeesawa era bun și greu de contrazis. Mulișienii au
înțeles creaturile Iadului Verde, căci supraviețuirea lor depindea de
asta; supraviețuirea mea nu depindea însă de călătoriile mele de-a
lungul și de-a latul pământului, în căutarea dragonilor. (Ba chiar s-a
întâmplat de mai multe ori să fie în detrimentul speranței mele de
viață.) Cum îi puteam răspunde?

Gândindu-mă acum, poate că unicul meu răspuns la întrebarea
aceea să fie în acest al doilea volum, pe lângă multe altele. Amintirile
așternute acum pe hârtie nu reprezintă doar o socoteală a vieții mele,
ci o socoteală pentru viața mea.
Dar în ziua aceea, la Iadul Verde nu prea am reușit să-i prezint lui
Mekeesawa aceste cărți. Mi-am mai dat o șansă.
– Există un om, un bătrân din tabără, ca să spun așa. M-a rugat să
fac asta pentru el.
A fost cea mai bună explicație pe care o puteam da pentru rolul de
sponsor al Lordului Hilford.
– Și, dacă nu are sens pentru voi, nu vă pot cere decât s-o tolerați
pe femeia nebună.
Bănuiesc că în cele din urmă au acceptat ultima sugestie. Într-un
fel sau altul, am avut libertatea de a ne continua munca și, în cele din
urmă, o explicație pentru gestul lui Akinimanbi din urmă cu atâtea
zile.

Capitolul 15
Traversarea potopului – Ingineria mulișiană – Vânătoarea de

dragoni de mlaștină – Îmi pierd echilibrul – Ghinioanele
mele – Vrăjitorie, din nou
V-am descris cum inundațiile Iadului Verde au transformat locul

mai mult într-un lac. Primiserăm doi nou-veniți de când ne
stabiliserăm acolo și pierduserăm cinci; am bănuit că plecaseră cu
pluta, în timp ce eu eram ocupată cu altceva. Dar să mergi cu pluta
este mult prea periculos în sezonul ploios: dincolo de prădătorii
obișnuiți, printre care dragonii de mlaștină, apa era ticsită de creaturi
mici, care semănau cu țiparii, pe care le-am numit pești-colți,
carnivori feroce. Pentru a evita asemenea primejdii, mulișienii
călătoreau cu alte mijloace, mai interesante.
Trei dintre noi au ieșit afară cu Mekeesawa; Faj Rawango a ales să
rămână în tabară, pentru ca nu cumva să se creadă că am fi
antisociali prin urmărirea propriilor noastre scopuri. Mekeesawa ne-
a dus până la capătul limbii de pământ pe care ne așezaserăm tabăra
și am rătăcit pe o întindere îngustă, mai puțin o insulă și mai mult un

copac. Era unul dintre giganții de pădure, parazitat de copaci mai
mici încolăciți în jurul lui, pe care ne-a cerut să ne cățărăm.
Pământul pietros din Tamshire nu prea încurajează cățăratul în
copaci, așa cum mica nobilime de acolo nu încurajează fetele care se
cațără în copaci. Mekeesawa s-a urcat fără nicio problemă, iar
Natalie, surprinzător, l-a urmat aproape fără niciun efort, dar eu am
avut nevoie de ajutorul domnului Wilker. Fața mea, sunt sigură, era
roșie toată când i-am ajuns din urmă pe ceilalți; în parte, din cauza
căldurii, dar mai mult de la contactul fizic nu foarte delicat pe care l-
a presupus ajutorul lui. Am lăsat deoparte conversația despre
vânătoare – sau, mai degrabă, am ascuns-o sub covor –, dar
chestiunile de proprietate sunt greu de ignorat când un bărbat îți
pune mâna pe posterior ca să te ajute să urci.
El, cel puțin, ar fi putut da vina pe strămoșii din Niddey pentru
roșeața pielii. (Nu sunt sigură că domnul Wilker nu mai era roșu de
când ajunseserăm în Nsebu.) Și amândoi am fost în scurt timp
distrași de motivul pentru care Mekeesawa ne dusese sus.
Arborele uriaș se înălța și mai sus, dar acolo paraziții care i se
agățau de trunchi se bifurcau spre exterior. În fața noastră ramurile
se încurcau cu unele de la alt copac; apoi m-am uitat mai atent și am
văzut că încurcătura nu e deloc întâmplătoare.
Poate că a fost întâmplătoare la început. Dar, așa cum insula pe
care ne așezaserăm tabăra fusese construită de mâna omului, la fel și
încrengătura fusese încurajată, legând și modelând crengile cu
ajutorul plantelor agățătoare.
– O punte! a exclamat Natalie, cu un zâmbet până la urechi.
– Tu chiar suflet de inginer, i-am spus în scirlandeză.
Dar n-am vrut să sune disprețuitor. Și nici să denigrez puntea, mai
ales odată ce am descoperit că face parte din rețeaua semiformală ce
se întindea pe mai multe regiuni ale mlaștinii. În timpul anului

sistemul este mai greu de folosit, dar când se înalță apele le permite
mulișienilor să traverseze locurile în care probabil că se ascund
dragonii și alți prădători.
În ceea ce privește construcția, poate că nu e la fel de
impresionantă ca un apeduct nichaean sau ca o autostradă
yelangiană. Dar mă îndoiesc că cineva poate sta la capătul unui
copac-pod mulișian și să nu fie impresionat.
De asemenea, mă îndoiesc că cineva poate sta liniștit când își
expune greutatea într-o astfel de structură. Mekeesawa a pornit
primul, examinând puntea și oprindu-se din când în când să
împletească vreo creangă unde se nimerea pentru a întări structura.
Era fascinant de observat, dar nu prea inspira încredere.
Noi, cei trei scirlandezi, am schimbat priviri șovăitoare.
– Există două abordări, a spus Natalie. Domnule Wilker, dumneata
ești cel mai greu dintre noi. Dacă mergi dumneata primul, podul va
fi cel mai puțin șubrezit să îți susțină greutatea; însă asta ar putea
crește riscurile pentru mine și Isabella. Dacă mergem noi întâi, o să
fie ceva ezitări... și avertismente despre rezistența lui. Va fi șubred și,
prin urmare, nesigur când îl veți traversa.
Mekeesawa ajunsese deja pe partea cealaltă și ne făcea nerăbdător
semne să venim și noi.
– Ar trebui să fie sigur, am spus eu și mi-am făcut curaj să mă
apropii de marginea podului. Mulișienii traversează chestiile astea
tot timpul.
– Mulișienii, a mormăit domnul Wilker, sunt jumătate din noi, ceea
ce era doar o minoră exagerare.
Am tras adânc aer în piept și-am pus un picior pe creangă,
apucând o plantă agățătoare ca și cum viața mea ar fi depins de ea
(sperând ca în curând să nu mai fie cazul). Pe lângă ceea ce numim
noi „pod“, structura aceea era ce e o scară din frânghie pe lângă una

din cărămidă: ar putea să-mi susțină greutatea, ceea ce nu-l făcea
însă mai sigur. O clipă m-am felicitat încă o dată pentru hotărârea de
a mă îmbrăca în pantaloni, mi-am tras ușor celălalt picior peste
gleznă, punându-l exact în spatele punctului în care o altă ramură
dădea în suportul meu principal. Picioarele goale, mi-am dat seama,
ar îndeplini și mai bine această sarcină, fiind capabile să se îndoaie și
să prindă suprafața, însă doar dacă ar fi ale unei mulișiene, ale mele
fiind prea plăpânde pentru asta. Crengile și plantele agățătoare de
care mă prindeam erau, cel puțin, fără spini; la o asemenea înălțime,
le era mai puțin teamă de erbivori trecători. Pas cu pas, am
continuat.
Presupun că e inevitabil ca la jumătatea unei astfel de acțiuni
cineva să comită greșeala de a se uita în jos.
Sub mine se întindea o dantelă de crengi și plante agățătoare prea
subțiri ca să mă susțină în cazul în care aș cădea; sub ea, mult mai jos,
apa era o farfurie întunecată, verde-brună, care s-a spart doar atunci
când s-a trezit la viață ceva ce înota chiar la suprafață.
Mi-am impus să nu mă mai uit și să respir pe nas, prevenind
hiperventilația care m-ar fi amețit. Când în sfârșit m-am forțat să fac
următorul pas, mi-a alunecat pantoful câțiva centimetri: nu atât cât
să mă pună în pericol, dar mai mult decât suficient ca să mi-o ia
inima la goană. Cei cinci pași pe care îi mai aveam de făcut până la
Mekeesawa păreau să dureze o veșnicie, dar apoi, în cele din urmă,
am fost în siguranță.
Nu am idee dacă Natalie și domnul Wilker au întâmpinat aceleași
dificultăți, întrucât eram ocupată să prind iar putere în picioare, care
păreau acum de gelatină. Odată ce ne-am revenit, Mekeesawa ne-a
condus mai departe, spre un loc de unde, spunea el, am fi putut
studia dragonii și inclusiv puii lor.

Aceasta era o zonă destul de joasă, deoarece fusese înecată
complet de inundații, doar vârfurile unei păduri tinere ivindu-se ici
și colo din apă ca să arate că nu există nimic printre copaci. Dragonii
de mlaștină iubesc astfel de teritorii; era plin de pești, broaște și alte
mici gustări. Mare parte din hrana lor vine din aceste surse, dar ei
urmăresc și obiective mai substanțiale; iar aici, ca și în savană, nu
trebuia să așteptăm mult pentru a avea parte de o demonstrație chiar
sub ochii noștri.
Maniera era destul de asemănătoare; doar mediul era diferit. În
copaci, de-a lungul drumului pe care ne aflam, o hoardă de maimuțe
colobus se sfădeau de mama focului. Una dintre ele o jignise pe alta,
care fusese nevoită să zboare din creangă în creangă într-un pom cu
crengi aplecate și astfel cearta luase sfârșit.
La suprafața apei se formase o undă tulburată, în formă de V,
singurul nostru avertisment din partea dragonului. Și încă unul, dar
insuficient; peste o clipă, dragonul de mlaștină s-a ivit la suprafață,
lovind aerul cu ghearele întinse – poc! Și maimuța a dispărut. Pe
măsură ce dragonul se scufunda, un mare val se ridica. Maimuțele
colobus s-au panicat, iar una dintre ele a ratat creanga de jos și a
căzut. S-a bălăcit un pic în apă înainte să vină peste ea corpul suplu,
de un verde noroios și s-o trimită la fratele ei.
Desigur, nu este singurul fel de a vâna dragoni de mlaștină. Ca și
crocodilii, ei atacă creaturile care se aproapie prea mult de marginea
apei, precum și pe cele care se află în apă, cu ei. În zonele mai uscate
de pădure, se comportă mai degrabă ca șerpii arboriferi,
ascunzându-se în tufișuri sau încolăcindu-se în jurul unui copac.
Această vânătoare pe jumătate în aer e cea mai frapantă caracteristică
a lor. Când înoată, își strâng aripile în ceva ca o nervură, care îi ajută
să se deplaseze cu viteză; apoi, când sunt gata să lovească, întind
aripile și le folosesc mai degrabă ca pe brațele unei baliste pentru a

se propaga în aer. Uneori stai la pândă sub prada lui și gura iese
chiar la suprafață; apoi expulzează cu răbdare suflarea sa
extraordinară (care e un fum nociv, după cum își pot aminti cititorii
primului volum) până când creaturile de la suprafață vor fi copleșite
și se vor prăbuși. Rezultatul e ca o mană cerească, cel puțin dacă ești
dragon de mlaștină.
– Seamănă foarte mult cu șarpele de savană, a explicat domnul
Wilker când dragonul s-a retras din nou. Ar putea fi mult mai
înrudiți decât am crezut.
Natalie era mai preocupată de chestiunile fizice imediate.
– N-am văzut niciodată o aripă strângându-se așa. Cum naiba sunt
articulațiile?
Fără a omorî și a diseca un exemplar, greu de aflat. Dar aveam mai
mult decât suficient de lucru, încercând să estimăm dimensiunea
animalului (din modesta noastră observație), întrebându-l pe
Mekeesawa cum se poate compara ea cu alergarea obișnuită a
dragonilor de mlaștină și ghicind câte maimuțe colobus ar trebui să
mănânce un dragon pentru a se menține într-o stare bună de
sănătate.
Domnul Wilker s-a urcat într-un copac să studieze apa, apelând la
observații despre tipurile de mișcare a creaturii, în timp ce Natalie îl
atenționa să nu fie mâncat el însuși. Mi-am scos caietul de schițe din
bocceluța pe care o legasem la spate și am trasat câteva linii, dar am
apucat să observ prea puțin ca să fac un desen bun. Îl văzusem pe cel
prins de Velloin, dar era doar un bondoc diform și mult mai înclinat
să se răsucească într-un cocoloș trist. Îmi amintesc clar că picioarele
erau așezate mai degrabă ca la crocodil decât așa cum sunt cele ale
dragonului terestru, dar nu tocmai în aceeași dispoziție, iar despre
articularea aripilor știam prea puțin, din cauza deformațiilor micii
creaturi.

Într-adevăr, au fost necesare multe expediții de cercetare înainte de
a avea informații bune despre aceste chestiuni. Dar călătoriile au
durat mai mult decât ar fi trebuit, din pricina dificultățiilor pe care
noi sau, mai exact, eu le-am întâmpinat.
Au început odată cu drumul înapoi spre tabără, când am căzut în
mlaștină. Am traversat trei poduri-copac într-acolo și așa am putut
să mă asigur că îmi vor suporta greutatea. Poate că tocmai de aceea
oi fi fost mai neglijentă, habar n-am. Consider că am fost, totuși, la fel
de precaută ca orice femeie care și-ar încredința viața câtorva ramuri
legate între ele prin plante agățătoare. Dar la al doilea pod, nu
departe de tabăra noastră, am pus piciorul greșit și mi-am pierdut
echilibrul. M-am întins după o plantă agățătoare – s-a rupt –, am dat
din mâini, încercând s-o recuperez – am prins o altă creangă din
apropiere – și apoi am căzut.
Instinctul de a mă lupta încă funcționa și mi-a salvat viața. Cu
mâna dreaptă am prins o creangă de mai jos și, chiar dacă mi-a
sfâșiat pielea de pe palmă și degete, mi-a încetinit coborârea. Mi-a
încetinit-o, dar nu a oprit-o: când brațul s-a îndoit sub greutatea mea,
mâna-mi era aproape dislocată și mi-am pierdut aderența. La fel ca
maimuța, am căzut în apă și uite așa vă aduceți aminte că scopul
acestor poduri este să-i conducă în siguranță pe mulișieni dincolo de
zonele în care s-ar putea ascunde dragoni și alte primejdii.
Am lovit apa cu o palmă când m-am prăbușit până la genunchi în
noroiul moale de dedesubt. A fost cât pe ce să mă omoare, așa cum
m-ar fi omorât orice prădător; dacă n-aș fi putut să mă eliberez, m-aș
fi înecat în scurt timp. Dar am reușit, cu toată puterea pe care ți-o
poate da o sperietură zdravănă. Apoi m-am azvârlit la suprafață, am
tras o gură mare de aer și la momentul acela eram acasă și uscată,
dar și în mijlocul unui loc numai bun pentru vânătoarea de dragoni.

Într-o parte era făceau zarvă doi bărbați care s-au aruncat din pom
cât au putut de repede. M-am dus după sunet, încercând să nu
pleoscăi prea mult. Gândurile mi se tot întorceau la unda lină din
apă și la moartea iute care a urmat. Oare un dragon de mlaștină ar
putea ataca ceva atât de mare ca o femeie?
În general răspunsul este da. Dar, după cum s-a dovedit, asta era
ultima dintre preocupările mele.
Căzând, speriasem tot ce mișuna în apă, dar acum se întorceau.
Am simțit ceva mișcându-mi-se pe brațe și apoi o durere ascuțită pe
mâna stângă: unul dintre peștii-colț mă găsise și-și înfipsese dinții
ascuțiți în carnea mea.
Oricum se impunea să ies din apă, dar, cu asta, situația mea a
devenit înfricoșătoare. Peștii-colț vin după mirosul de sânge și un
banc întreg ar fi putut să mă nimicească, lăsând în urmă doar
scheletul.
Ca și în cazul lipitorii, am reacționat din instinct la spaimă,
măsurând peștele-colț și smulgându-l. Sângele meu lăsase o panglică
întunecată în apa murdară. Mi-am păstrat cumpătul suficient ca să
strig după domnul Wilker să rămână afară; ajunsese la țărm și era pe
punctul de a se arunca în apă, dar nu l-ar fi ajutat pe niciunul dintre
noi să devenim hrană. Fără să-mi mai pese de pleoscăială acum, mi-
am dublat eforturile și în scurt timp am ajuns să-i ating brațul; el m-a
prins de încheietura mâinii și m-a scos din apă.
Răsuflam din piept, de la efort și din cauza fricii. Dar eram în
siguranță acum – sau, cel puțin, așa crezusem, până când Mekeesawa
a strigat panicat. Cu inima bătându-mi în piept, m-am uitat peste
umăr, așteptând precisul și grațiosul V.
Am văzut însă tropăitul hotărât al unui hipopotam pitic.
Poate o să râdeți; hipopotamii sunt viețuitoare cu o înfățișare
absurdă, iar cuvântul „pitic“ se referă la o versiune cât buzunarul.

Dar hipopotamul pitic obișnuit cântărește peste două sute de
kilograme și va doborî tot ce e viu în lumina zilei care îi încalcă
apele. E mai mic și mai puțin răutăcios decât verișorul lui, care
locuiește în savană, dar asta e ca și cum am spune că o tornadă e mai
mică și mai puțin distructivă decât un uragan. Deși e adevărat, nu
înseamnă că nu poate face ravagii.
Domnul Wilker și cu mine ne pregăteam să fugim. Dar
Mekeesawa, știind ceea ce noi nu știam, ne-a îndemnat să ne
întoarcem în rămuriș.
Așa am ajuns să mă dau din calea unei creaturi furioase și
înfricoșătoare care și-ar fi folosit bucuroasă picioarele absurd de mici
ca să mă afunde în noroi. Odată treziți, hipopotamii își vor apăra
apele, îl vor urmări pe intrus și adesea îl vor depăși. Singurul avantaj
al întregului dezastru a fost că țipetele furioase ale creaturilor au
atras atenția taberei din apropiere și câțiva vânători au venit și i-au
ucis; în seara aceea am mâncat carne de hipopotam.
(Iată, dacă doriți să aflați, incidentul care m-a convins să port

pantaloni pe toată durata cercetărilor. Nu-mi mai păsa de ce cred
alții; eram, de asemenea, mult prea conștientă că nu știu niciodată
când va trebui să înot să alerg ori să mă cațăr în pomi ca să scap de o
bestie furioasă. Îmi pot risca permanent viața – sau mi-o riscam în
tinerețe –, dar n-o voi mai face în numele bunelor maniere.)
Îmi zdrelisem pielea de pe mână, îmi scrântisem umărul și-mi

forțasem total picioarele la aterizarea în noroi. Asta ne-a încetinit
înaintarea și, cum am menționat mai sus, a fost prima din multele
piedici.
Susțin și azi că dificultățile cu care ne-am confruntat erau doar
consecințele firești ale unei munci grele într-un mediu primejdios.

Mai fusesem și înainte în locuri periculoase – Vystrana, deșertul
akhian, oriunde se află politicieni –, dar cred că doar vârfurile din
Mrtyahaima sunt la fel de periculoase ca Iadul Verde. Chiar și
mulișienii, care cunosc regiunea mai bine decât oricine, suportă
privațiuni pentru că trăiesc acolo. Dacă nu am fi avut obstacole în
cale, ar fi fost semn clar de binecuvântare supranaturală.
Dar nu pot nega că partea cu dragonii îmi revenea mie. Eu, nu
domnul Wilker sau Natalie, m-am prăbușit de pe pod. Pe mine m-a
mușcat într-o zi ulterioară un șarpe veninos; eu am căzut, fără pic de
glorie, pradă unui parazit intestinal, care a trebuit eliminat cu o doză
atentă de stricnină. Mi-am rupt două degete în două situații diferite,
am atras lipitori așa cum pilitura de fier e atrasă de un magnet și
într-o noapte mi-am aruncat unul dintre caietele de schițe în focul de
tabără. Am fost, pe scurt, un dezastru permanent.
Ceea ce a avut asupra stării mele de spirit un efect mai rău decât
incidentele în sine. În Vystrana fusesem însoțitoarea soțului meu și
secretara expediției; aici se presupunea că sunt un partener egal al
domnului Wilker, dar eu tot mă simțeam incompetentă în
comparație cu el. Asta a readus în prim-plan vechea noastră
dispută – mai puțin, ar trebui să spun, greșelile lui, cât propria mea
îndoială de sine. Am încercat și mai abitir să-mi dovedesc meritele
(ceea ce a dus la aspecte precum ruperea degetelor), i-am purtat pică
fără niciun temei domnului Wilker, pentru că părea o rezistență la
toate pericolele și, în general, m-am transformat eu însămi într-o
scorpie absolută. (Cum au reușit cei doi să nu cedeze tentației de a
mă arunca în mlaștină nu voi știi niciodată.)
Efectul negativ suprem a fost, totuși, cel asupra scopului nostru.
Nu uitasem problema ouălor de dragon. Amintindu-mi de
reticența lui Mekeesawa față de acest subiect, am încercat s-o întreb

pe Akinimanbi; teoria lui Natalie era că mulișienii au un tabu legat
de sex, iar asemenea lucruri erau considerate apanajul femeilor.
Ca teorie, nu era rea, dar era incorectă. Poate că era un tabu de
sezon – nu se vorbește despre el în perioada eclozării lor –, dar nu
aveam suficiente informații ca să cred asta și, în orice caz, nici nu era.
Era așa de frustrant, că am început să insist mai mult decât e
politicos.
Ceea ce nu mi-a adus nici un răspuns, dar mi-a dat altceva.
Akinimanbi mi-a șoptit la marginea taberei:
– De ce ți-aș spune? Ești blestemată!
Pe atunci „tabăra“ se rezuma la Akinimanbi, soțul ei, bunicii ei și
echipajul nostru din patru membri. Era ceva obișnuit în sezon; mai
târziu aveau să se întoarcă în grupuri mai mari. Trebuia să fiu
recunoscătoare pentru micimea taberei, întrucât însemna că rușinea
disputei noastre era văzută doar de puțini.
– Cum adică sunt blestemată?
– Toate accidentele astea, a răspuns Akinimanbi, făcând semn la
degetul meu rupt. O vrăjitoare ți-a făcut farmece, Reguamin. Toată
lumea știe. Nimeni nu-ți va zice până nu te vei confrunta cu asta.
Înainte de ultima diviziune a taberei, câțiva tineri au spus povești
în prezența mea, destul de tare, despre oameni aflați sub influența
vrăjitoarelor. Nu realizasem că poveștile lor erau de fapt un mesaj
codificat pentru mine. Era aceeași concepție pe care o aflasem de la
bunica de la țară când Natalie se îmbolnăvise de malarie și am fost la
fel de puțin răbdătoare ca și atunci.
– Nu mi-a făcut nicio vrajă, am spus, bună sau altfel. E pur și
simplu ghinion. Sau cine zici că a făcut-o? Soțul tău? Mama ta? Unul
dintre oamenii care au fost cu noi în tabără?
– Vrăjitoarele nu trebuie să fie aici, a contracarat ea. Ar putea fi un
sătean. Sau cineva din țara din care vii.

Asta mi s-a părut foarte convenabil. Să pui ghinionul pe seama
cuiva care nu e prezent e ca și cum ai da vina pe Dumnezeu că el a
făcut-o.
– Nimeni în țara mea nu practică vrăjitoria, am zis. Dacă cineva
face asemenea lucruri, sunt oamenii voștri.
– Toată lumea practică vrăjitoria, a spus Akinimanbi răspicat,
apropiindu-se.
Având avantajul înălțimii, n-ar fi trebuit să se uite de sus la mine,
dar mi-a dat impresia c-o face.
– Ei o practică în inimile lor când se supără sau se înfurie. Poate că
fratele tău te dorește aici, în tabără, dar tu nu te vei căsători cu el, așa
că inima lui face vrăji împotriva ta. Poate că ai un copil care n-a fost
jelit cum trebuie și spiritul lui te-a blestemat. Cui i-ai greșit?
M-am gândit la tensiunea dintre mine și domnul Wilker, la
împotrivirea mamei, la furia lordului Denbrow când a dispărut
Natalie. Dar, dacă el ar face vrăji, nu i-ar face mai rău fiicei lui?
Totul era un nonsens, ca legenda lui Zhagrit Mat. M-am întrebat
un moment până și dacă nu cumva o fi de vină un mulișian pentru
ghinionul meu. Dar nu; era pur și simplu ghinion și asta am și spus.
– Ghinionul are o cauză, Reguamin, a răspuns Akinimanbi
misterioasă. Dacă te vei uita la lucrurile drepte, vei înțelege. Până nu
te vei ocupa de asta, ghinionul nu va dispărea.
Și ea nu-mi va spune ce voiam să aflu. Stăpându-mi nerăbdarea și
frustrarea cât am putut de bine, am propus:
– Să presupunem o clipă că aș crede… Cum aș putea să am grijă de
asta?
Chiar și posibilitatea cooperării mele o făcea să pară ușurată.
– Caută cauza! Gândește-te cui i-ai greșit și fă pace. Dezleagă vraja!
Cu greu m-aș fi putut întoarce în Scirland pentru o împăcare
emoționantă cu mama.

– O să mă gândesc la ce mi-ai spus, i-am zis lui Akinimanbi și am
sperat că acesta va fi sfârșitul.
Dar ce era mai rău abia urma.

Capitolul 16
Febra galbenă – Răcnetul dragonilor – Argumentul lui

Akinimanbi – Ritualul – Natalie și domnul Wilker –
Mărturisirea mea
S-ar putea să vă amintiți că am lăudat-o pe Natalie Oscott într-un

paragraf din relatarea mea, pentru că n-a fost atât de naivă încât să
încerce să se forțeze în munca ei când a bănuit că s-a îmbolnăvit de
malarie.
Eu am fost mai puțin rațională decât ea.
Scuza mea – slabă – e că deja îmi simțeam puternic insuficiența
mele, după șirul de accidente pe care le-am suferit. Degetele rupte
mi s-au vindecat cât să fiu din nou de folos; nu-mi doream să mai
amânăm lucrurile din pricina mea ori să pun sarcinile mele pe
spinarea domnului Wilker sau a lui Natalie. (Nu, fraza asta e prea
nobilă, deși ar trebui s-o las pentru posteritate. Nu-mi doream să
cedez altora contribuțiile pe care le puteam aduce acum.)
Prin urmare, când am simțit semnele unei dureri de cap, nu le-am
băgat în seamă. Durerea din corp am pus-o pe seama absenței

constante a unui pat; mușchii încordați erau o problemă cunoscută,
iar dacă mă dureau acum mai mult decât înainte asta sigur nu
însemna nimic. Nici absența poftei de mâncare, ce ar putea fi pusă
pe seama dezgustului provocat de o dietă alcătuită din carne de
hipopotam, miere și termite și pe dorul cumplit de confortul familiar
de acasă – nu contează că n-am simțit un asemenea dor, nici măcar
de mâncărurile care erau de obicei o plăcere. O parte din mine
recunoștea pericolul din aceste semne, dar nu eram pregătită să le
recunosc sensul, nici măcar față de mine însămi.
Stadiul negării mele poate fi scuzat, probabil. Dar, înaintând în zi,
am început să tremur și am acționat ca o nebună autentică: m-am
străduit să-mi ascund frisoanele de ceilalți, știind că ar fi insistat să
ne întoarcem în tabără imediat. Noi trei găsiserăm un dragon de
mlaștină ascuns într-un copac, așteptând prada neglijentă și eu am
avut cel puțin ocazia să-l desenez; mi-am spus că nu trebuie ratată și
că în curând vine seara, când mă voi putea întinde și odihni.
Dar curând a început să-mi tremure mâna destul de tare încât să-
mi afecteze lucrarea. Iar Natalie, care stătea chircită în locul de unde
putea studia îmbinarea aripilor dragonului, observase.
– Isabella... a șoptit îngrijorată.
Înainte de a mai rosti vreun cuvânt, lipsa poftei mele de mâncare
s-a trădat brusc. Am scăpat caietul de notițe, am vomitat în tufișuri și
lucrurile s-au tot înrăutățit.
Dragonul a fugit, iar domnul Wilker s-a întors la noi și n-a pierdut
timpul ca să-mi facă morală, așa cum meritam (deși la momentul
respectiv m-a înfuriat teribil). A insistat să ne întoarcem în tabără
imediat și nu mai eram în starea de a mă opune; într-adevăr, nu mai
eram în stare să merg. Cu mult timp în urmă reușise să mă care și tot
la fel, pe această cale umilitoare, m-am trezit înapoi în cortul meu.

Odată așezată pe saltea, am gemut și m-am făcut ghem. Domnul
Wilker, pe picior de plecare, s-a oprit și s-a întors.
– Ce este? a întrebat.
– Mă doare spatele.
S-a așezat în genunchi, m-a răsucit, în ciuda protestelor mele, și
mi-a ridicat pleoapele cu degete grijulii. Ce a văzut acolo l-a oripilat.
– Dumnezeule mare! Nu este malarie.
– Poftim?
Nu voi uita niciodată frica disperată din ochii lui.
– Cred că aveți febră galbenă.
Și asta aveam. Primul stadiu seamănă mult cu malaria; prin
durerea de spate și, uneori, printr-o îngălbenire se deosebesc cele
două. Următoarele trei zile am avut frisoane și am transpirat pe
saltea, când încercând să mă hrănesc, când vărsând imediat. Era ca
un caz cumplit de gripă – cumplit, în primul rând pentru că era atât
de neplăcut fizic și, în al doilea rând, fiindcă știam în ce pericol mă
aflu. Febra galbenă ucide rareori eriganii; ei o contractează cel mai
adesea în copilărie, iar după aceea sunt imuni, cum suntem și noi,
scirlandezii, în cazul rubeolei sau variolei. Dar pentru cei care nu au
fost expuși acestei boli în copilărie poate fi, într-adevăr, foarte
periculoasă.
Știam toate astea, și totuși, când febra a mai scăzut, încă mă
simțeam pradă optimismului nefondat care însoțește cursul bolii.
– Mă simt mai bine, am insistat și am luat o masă consistentă ca să
dovedesc. Mâine ar trebui să ne întoarcem la treabă.
Dar domnul Wilker nu m-a lăsat să mă refugiez în speranță.
– Dacă vă mențineți în formă o săptămână, mi-a zis el, putem lua
în calcul această posibilitate. Până atunci vă odihniți.

Avea, desigur, dreptate. Unii oameni scapă de febra galbenă foarte
ușor, însă eu nu mă număram printre ei. La scurt timp după
aparenta mea recuperare, am intrat în al doilea stadiu, și mai rău, al
bolii.
Vă pot spune foarte puține lucruri despre ce s-a petrecut în zilele
acelea, cel puțin din perspectiva mea. Deliram, cu febră și dureri,
ceea ce mi-a redat amintirile ca o mâzgălitură halucinantă de
impresii. Natalie mi-a povestit după aceea că bunica lui Akinimanbi,
Apuesiso, m-a dezbrăcat și m-a împachetat cu nămol rece,
schimbându-l cum trebuie ca să scadă febra; așa se explică de ce,
atunci când mi-am revenit, eram dezbrăcată și murdară chiar și după
standardele modeste ale mulișienilor. Îmi spusese, de asemenea, că
am vomitat lichid negru, semn teribil, care adesea anunță moartea.
Am visat tobele vorbitoare anunțându-mi moartea. Am tremurat și
am delirat; am transpirat sânge prin pori și, acolo unde noroiul nu-
mi acoperea corpul, pielea-mi era aurită de gălbinare. Pe scurt,
aproape că am murit, frază pe care o pot scrie cu calm doar pentru că
s-a petrecut în urmă cu atât timp și pentru că sunt liniștită acum,
știind că am supraviețuit. (După cum vă puteți da seama, întrucât nu
fac aceste consemnări de dincolo de mormânt.)
Dar la momentul respectiv nu era deloc mai bine, chiar dacă ce
fusese mai rău trecuse deja. După ce m-am însănătoșit, știind asta,
eram apărată de alte infecții, ceea ce m-a alinat puțin. Crezusem și
mai înainte că mi-am revenit doar pentru a fi atrasă încă o dată în al
doilea stadiu al febrei. Am trăit cu teama că și noul răgaz e temporar
și că voi ceda cu totul în curând.
Voința mea de a trăi era suficientă pentru a mă face să mă îmbăiez,
astfel încât să mă pot îmbrăca în altceva decât noroi. Dar
entuziasmul meu față de cercetarea noastră a fost spulberat de
convingerea că Iadul Verde îmi va aduce moartea.

În această stare fragilă m-a găsit dragonul.
Dacă nu ați fost niciodată grav bolnavi, nu puteți înțelege cât de

sensibilă este mintea după aceea, cât de ușor de lovit poate fi pentru
lumea din jur. Dar amintiți-vă starea aceea, dacă ați experimentat-o,
și imaginați-vă cum ar fi fost fără ea.
Acum imaginați-vă că se aude un sunet în pădure, dincolo de raza
voastră de acțiune. E un sunet mormăit, ca un vâjâit pe care mintea
obosită și sensibilă încearcă să i-l atribuie vreunei bestii care a mai
fost văzută. Nu reușiți pentru că nu seamănă cu sunetul niciunui
animal de care să vă amintiți și nereușita vă face să vă temeți. E oare
o creatură nemaivăzută sau mintea vi se sfarmă în bucăți?
Înainte să găsiți răspunsul la întrebare, sunetul se schimbă. Se
apropie mai mult, într-o grabă zgomotoasă, care vă paralizează în
locul în care stați. Și apoi izbucnește ceva printre copaci, o bestie ca
nicio alta în lume, cu o gușă teribilă și un corp efervescent, cu multe
picioare, mârâind și turbând într-un cerc iute în jurul
dumneavoastră, îndreptându-și apoi furia spre tabăra
dumneavoastră. Dărâmă corturile, vă aruncă lucrurile în noroi,
împrăștie focul și vă azvârle hainele în cenușă. Haosul și zgomotul
întruchipate, iar, dacă sunteți sănătoși și bine odihniți, l-ați putea
recunoaște ca nefiind decât un om cu masca de lemn a unui dragon,
alături de alții, care se află în spatele lui sub acoperire, ca o păpușă
dintr-un festival yelangian.
Nu eram nici sănătoasă, nici bine odihnită și nu mai văzusem
niciodată o asemenea păpușă. Am țipat și m-am ghemuit, zgomotul
și prăpădul erau prea mult pentru mine. Dragonul mi-a văzut teama
și mi-a alimentat-o, năvălind spre mine din nou și din nou – iar apoi,
cu un ultim răcnet, s-a făcut nevăzut în pădure.

S-a făcut apoi liniște, o liniște cum nu mai auzisem de când
ajunsesem în Iadul Verde. Parada le-a șocat până și pe bestiile din
mlaștină, care au tăcut.
Chiar când să-mi recapăt suflul, domnul Wilker a întrerupt
tăcerea. Roșu de furie, a pornit înspre locul în care Apuesiso se ridica
din noroi. A blestemat aerul albastru în scirlandeză, apoi a făcut în
așa fel încât să vorbească într-o limbă pe care ea o înțelegea.
– Ce rost are? Oamenii tăi au distrus jumătate din lucrurile
noastre! Au terorizat-o pe Isabella. Așa tratați o femeie care abia s-a
recuperat?
– Așa îi avertizăm pe cei care nu ascultă.
Nu era vocea lui Apuesiso. M-am întors, încă tremurând, și am
văzut-o pe Akinimanbi aproape, în spatele nostru. Nici ea, nici
Mekeesawa nu mai fuseseră în tabăra noastră de ceva vreme – de
dinainte să mă îmbolnăvesc. Oare când se întorsese?
Se pare că tocmai acum, judecând după surprinderea cu care au
întâmpinat-o domnul Wilker și Natalie. Akinimanbi a răspuns la
salutul bunicii.
– Ne-a dat de veste despre ce s-a întâmplat prin intermediul
tobelor. Am adus legambwa bomu. Facem așa când oamenii ignoră
sfatul celor din jur.
Asta mi-a dat forță să mă ridic în picioare:
– Adică eu am atras asta asupra mea? Cum? Și ce este... distrugerea
asta, ce-ar trebui să mă învețe ea?
– Ea ne învață pe toți, a răspuns Akinimanbi, arătând în jurul
taberei.
Urmărindu-i mâna, am văzut că Apuesiso și soțul ei Daboumen
nu fuseseră scutiți de mânia pseudodragonului: smulsese frunze de
pe acoperișul bordeiului, le sfărâmase grătarul pe care puneau
carnea la macerat, rupsese harponul făurit de Daboumen.

– Am făcut gălăgie în lume și acum se întoarce împotriva noastră.
Cu toții suntem vinovați că am lăsat lucrurile să ajungă până aici.
Privirea i s-a întors către mine, cu o greutate aproape palpabilă.
– Știi ce e gălăgia, Reguamin. Trebuie să-l smulgi din rădăcină
înainte să te ucidă.
Pentru mulișieni, gălăgia nu e doar un zgomot neplăcut. Era o
întrerupere a armoniei sociale. Iar Akinimanbi și-a îndreptat
cuvintele spre mine așa cum își îndreptase pseudodragonul,
legambwa bomu, răcnetele.
Nici epuizată de febră la trup și suflet nu credeam în vrăjitorie.
Dar mai fusesem supusă unor ritualuri străine și înainte pentru a-i
liniști pe cei din jur – oare nu puteam face la fel și aici?
Acest lucru ținea de ritualurile în chestiune. Vystraniezii erau
adepți ai Templului, dar cel puțin erau seguliști. Nu știam ce mi s-ar
fi putut cere aici.
Exista o cale simplă de a afla. Am tras adânc aer în piept,
îndreptându-mi genunchii slăbiți, mergând apoi mai departe ca să
pot vorbi cu Akinimanbi fără să ne asculte ceilalți.
– Ce trebuie să fac ca să scap de boală?
– Vrăjitoria vine de la răul din inimile oamenilor, a zis ea.
Dezechilibrează lumea și le creează probleme tuturor. Oricare ar fi
răul din inima ta, trebuie să-l lași să plece.
Nu am putut să-mi rețin un pufnit obosit.
– Atât de simplu este? Decid să renunț la orice m-ar putea deranja
și voi fi bine?
– Poate că alții te urăsc, a clătinat din cap Akinimanbi. Poate fratele
tău, sora ta – domnul Wilker și Natalie – sau oameni care nu se află
aici. I-ai jignit cu ceva?
– Cu greu aș putea reface legăturile cu cei din țara mea.

– Cere-le iertare oricum, a insistat ea. Aici, în tabără. Noi te vom
auzi, la fel și spiritele.
Sfatul ei mi s-a părut extrem de segulist. Mai erau câteva luni până
la Anul Nou, dar ea mă grăbea să mă pocăiesc și să-mi ispășesc
păcatele. Dacă nu aș fi știut cum stau lucrurile, m-aș fi întrebat dacă
nu cumva șeluhimii au ajuns până la urmă în Iadul Verde ori ceva
din religia noastră se infiltrase în lumea mulișienilor. Oricum,
consider că asemenea practici sunt pur și simplu un impuls uman
primar. Dacă nu putem cere și nu putem primi iertare, cum ar putea
o societate să supraviețuiască?
Cu toate acestea, nu am fost niciodată o bună segulistă și încă nu
puteam accepta ideea că, urmând sfatul lui Akinimanbi, nenorocirile
mele ar fi luat sfârșit. Cu tot pesimismul sumbru cauzat de starea
mea, atât i-am putut spune.
Răspunsul ei a fost pragmatic și mi-a deschis ochii:
– Și e un motiv să nu spui nimic?
Nu exista niciun răspuns bun la o asemenea întrebare. Lucrurile
de care mă temeam – să cedez superstițiilor, să mă umilesc în fața
celorlalți, să îndepărtez crusta rănilor pe care preferam să le ignor –
nu depășeau punctul ei de vedere. Spiritul meu nu era în largul lui,
suferea sub greutatea tuturor lucrurilor pe care nu mi le spusesem
nici mie însămi. Chiar dacă nu aceasta era cauza durerilor mele, nu
ar fi fost mai bine oare să renunț la povară?
Și – ca să nu credeți că motivele mele erau pur nobile – presupunea
că, urmând planul ei, aș putea să dau la o parte bariera din calea
cercetării mele.
(O astfel de gândire mercantilă nu mă va pune într-o lumină bună,
recunosc, însă nu aș vrea ca vreo persoană să creadă că fac parte
dintre cei Drepți. Forța care m-a călăuzit în viață a fost întotdeauna
pasiunea mea pentru cercetarea dragonilor și, deși am încercat să fiu

corectă în relația cu cei din jur în timp ce-mi urmăream obiectivul,
motivațiile mele n-ar putea fi considerate altruiste.)
– Foarte bine, am spus, acceptându-mi soarta. Arată-mi ce trebuie
să fac.
Mulți ani nu am vorbit despre ce s-a întâmplat după aceea. Era

mult prea personal, nu doar pentru mine, ci și pentru Natalie și
domnul Wilker și, deși aleg să-mi expun fiecare cusur aici, în text, nu
am niciun drept să decid același lucru în numele lor. Oricum, înainte
să moară, domnul Wilker mi-a dat permisiunea de a le dezvălui
altora ce a spus el în ziua aceea, iar tot ce a zis Natalie s-a făcut
public, în cele din urmă, în propria ei manieră. Cum s-a încheiat
povestea, cum ce au zis Faj Rawango și gazdele noastre mulișiene a
rămas în urmă; nu s-au opus ca alții să vorbească despre asta mai
târziu, cât timp nu încurajau o viitoare discordie. Mai departe, ar fi
împotriva spiritului acelei întâmplări să nu recunosc cinstit ce am
afirmat noi atunci. Prin urmare voi așterne totul pe hârtie cu toată
precizia pe care memoria mi-o permite.
Mulișienii au ceremonii pentru asemenea lucruri, desigur. Tinerii
care făcuseră legambwa bomu ni s-au alăturat, precum și Mekeesawa,
și am stat cu toții în jurul focului din mijlocul taberei – un loc
semnificativ la propriu și la figurat, locul unde se adună laolaltă ca
rude. Anumite frunze se puneau în foc și făceau un fum parfumat,
pe care l-am luat în căușul mâinilor ca și cum am fi fost vânători
urmând să plece cu plasele lor. Poate că frunzele aveau calități
soporifice; nu pot spune exact. Poate că starea de contemplare
liniștită care m-a cuprins era doar consecința alegerii mele.
Am început prin a-mi cere scuze față de cei din tabără.
– N-am venit aici pentru a vă ajuta sau pentru a ne purta ca niște
rude, ci ca să studiez dragonii. Noi vrem să le împărtășim

cunoștințele oamenilor noștri...
Mi-am auzit propriile cuvinte, m-am oprit și am luat-o iar de la
început.
– Eu vreau aceste cunoștințe pentru oamenii mei. Ei mă vor
respecta mai mult dacă învăț lucruri pe care ei nu le cunosc. Dar nu
vă vor respecta pentru că știți aceste lucruri, deoarece sunteți dintr-
un alt neam. Aș fi prezentat respectivele cunoștințe ca și cum ar fi
fost ale mele, chiar dacă voi m-ați ajutat să le dobândesc. Nu e corect
față de voi și-mi pare rău.
Gazdele au bătut din palme ca să alunge răul din cuvintele mele.
Apoi Akinimanbi a spus:
– Nu am avut răbdare cu ignoranța ta, Reguamin. Ai încercat, dar
ești ca un copil. Trebuie să-ți zic întruna ce să faci sau ce anume îți va
face rău. Asta înseamnă mai multă muncă.
Și-a pus mâna protector pe burta goală.
– Dar acum port în pântece un copil și faptul că te-am învățat pe
tine m-a pregătit să-mi învăț fiul sau fiica, nu trebuia să te jignesc.
Am bătut din palme respectuos, dar îmi ardeau obrajii de rușine.
Eram o călătoare în jurul lumii, un istoric al științelor naturii, și
începusem să mă cred îndrăzneață, chiar dacă nu conștientizam asta
cu adevărat. Cineva mă făcuse „copil ignorant“ și asta mă cam
pusese la locul meu.
Apoi a venit rândul lui Mekeesawa.
– Fratele meu s-a alăturat altei tabere, nu-i plăcea că voi erați
printre noi. Nu l-am mai văzut de la inundații. M-am gândit să-l
vizitez, dar nu voiam s-o părăsesc pe Akinimanbi, iar ea nu voia să
vă părăsească pe voi. În cele din urmă am insistat să mergem, iar ea a
fost de acord, dar, când eram plecați, problemele voastre s-au
înrăutățit. Le-ar fi putut împiedica, dacă ar fi fost aici. V-am privat
însă de această posibilitate și am fost atât de furios pe voi fiindcă din

pricina voastră nu mi-am mai văzut fratele și cereați atâta atenție din
partea soției mele. Iertați-mă.
Apoi au continuat bunicii lui Akinimanbi și ceilalți din tabără. A
fost o experiență revelatoare; deși trăiserăm printre ei în toate acele
luni, nu observasem limpede efectele prezenței noastre. Voința
noastră de a ne face munca, oricât de insignifiantă, ne-a adus un
grad de toleranță; dar incapacitatea noastră și povara impusă
celorlalți erau mai mari decât crezuserăm. Am văzut că asta e
limpede pentru Natalie și pentru domnul Wilker, cum devenise și
pentru mine. Ei nu erau în centrul acțiunii, nefiind vizați de așa-
zisele vrăjitorii, dar rostul acestei întruniri era de așa natură încât nu
ne puteam ajuta altfel decât devenind conștienți de unele dintre
greșelile noastre.
Faj Rawango a vorbit simplu, căci erau și mulișieni acolo.
– Ai făcut o promisiune, a zis. Încă nu ai reușit să o respecți. Dacă
eși pregătită să te ții de cuvânt, farmecele nu se vor mai apropia de
tine, dar, dacă eziți în inima ta, se vor întoarce.
Promisiunea mea față de oba. Eram oare pregătită să mă țin de
cuvânt? Sincer, nu știam. Nu ar fi trebuit să fac niciodată
promisiunea aceea atât de oarbă; jurasem să îi dau lui Ankumata
ceva ce aparținea altor oameni, fără să-i înțeleg valoarea. Încă speram
că, atunci când voi afla mai multe, se va ivi o soluție, dar dacă nu? Ce
obligație ar trebui să onorez: promisiunea sau datoria pe care o
aveam acum față de oamenii din jurul nostru?
Când i-a venit rândul, Natalie a ezitat și a privit în jurul focului.
– Eu... eu nu cred că pot vorbi în limba voastră. Nu cu ușurință.
Daboumen i-a făcut un semn cu mâna.
– Cuvintele tale sunt pentru sora ta și pentru spirite. Ele te vor
înțelege.

Mărturisesc că, la auzul acestor cuvinte, m-am simțit ușurată.
Mulișienii ne puteau privi, dar ce aveam de spus noi, scirlandezii,
ne-am fi spus doar între noi. Natalie părea bucuroasă.
– Adevărul e că nu știu sigur ce anume vreau să spun, a explicat ea
în limba noastră. A fost o tâmpenie să nu recunoști că ești bolnavă,
dar, în afară de asta, sunt puține lucruri pentru care sunt supărată pe
tine și mult mai multe pentru care să-ți fiu recunoscătoare.
– Tatăl tău nu ar fi de acord, am răspuns eu ironic. Dacă e cineva
care s-ar deranja să mă blesteme, acela ar fi el.
– Cere-i lui scuze dacă dorești, nu mie, a ridicat din umeri Natalie.
Deși nu cred că e un stil de viață potrivit pentru mine – mi-e mult
prea dor de patul meu –, mi-a oferit însă curajul, cred că și libertatea,
de a urmări stilul de viață pe care, într-adevăr, mi-l doresc.
– Care e acela? am întrebat curioasă.
S-a îmbujorat și a aruncat o privire spre domnul Wilker.
– Eu... Țineți minte ce v-am spus înainte de a pleca din Scirland?
Despre lucrurile care nu mă interesează?
Obrajii ei îmbujorați mi-au adus aminte. Nu voia atingerea unui
bărbat.
– Da, ținem.
– În timp ce ne aflam în Atuyem am descoperit că uneori co-
nevestele își vor oferi reciproc afecțiune. M-am întrebat din când în
când, dacă asta îmi doresc. Dar eu... ei bine... Este suficient să spun că
mi-am testat teoria și mi-am dovedit că e falsă. Mă bucur de
compania femeilor foarte mult, dar, sincer, nu cred că îmi doresc, ah,
mai mult.
De-acum se îmbujorase mai tare, în ciuda discursului ei indirect,
iar domnul Wilker era mult prea înțepenit pentru a se preface că nu
înțelesese la ce se referă. Uneori, însoțitoarea unei văduve putea fi
mai mult decât o prietenă, deși despre asemenea aranjamente nu se

vorbea în societatea politicoasă. M-am întrebat cu resemnare dacă
începuseră să circule și asemenea zvonuri.
– Am înțeles, Natalie, am spus. Ești bine venită lângă mine cât
dorești. Dacă nu vrei să mă însoțești în expediții.
– Sincer, cred că mi-ar face plăcere să lucrez, a răspuns ea. Mă refer
la o carieră. Dar despre asta putem discuta mai târziu.
Dacă aș fi avut de ales, aș fi preferat să vorbim în continuare
despre orice carieră ar fi dorit decât să continui cu această ceremonie.
Dar mulișienii așteptau și nu venise încă rândul domnului Wilker.
Natalie și cu mine am bătut din palme și ceilalți au urmat exemplul,
iar acum nu mai aveam cum să amân.
El a oftat.
– De unde să încep?
– Aoleu! am exclamat fără să vreau, bucuroasă din nou că vorbesc
în scirlandeză. Atât de rău e?
Domnul Wilker și-a curățat fața cu mâna.
– Nu, nu chiar atât de rău. Dar noi nu ne-am priceput niciodată să
ne spunem ce avem de spus față în față, nu?
– Cu siguranță. Ne-am supărat unul pe celălalt în Vystrana.
Credeam că sunteți din clasa de jos – ceea ce a fost o aroganță din
partea mea și îmi pare rău pentru ea. Dar v-am purtat pică și pentru
că sunteți bărbat și că nu trebuia să vă justific prezența în expediție.
Erați calificat și asta a fost de ajuns. Eu trebuia să mă țin de trena
soțului meu.
– Nicio trenă nu v-ar fi adus în expediție, dacă Lordul Hilford nu
v-ar fi considerat calificată, a replicat domnul Wilker. Lucru pe care
nu l-am văzut de la început. Dar, chiar și odată ce ați dovedit... nu
vreau să-l denigrez pe conte, care a fost extrem de generos cu mine.
Dar poziția mea e departe de a fi sigură. În fiecare zi simt nevoia să

le arăt lui și lumii tot ce pot și mi-am făcut prea multe griji din cauza
aceasta...
S-a retras și s-a dus mai departe decât plănuise în adevăr. Dar,
ajungând atât de departe, nu se mai putea retrage, așa că a terminat
ce începuse.
– Făcându-mi griji că îmi voi pierde locul în favoarea
dumneavoastră.
– Dar dumneata ai atâtea cunoștințe care mie îmi lipsesc! am
replicat eu uimită.
– Da, dar dumneavoastră îl amuzați. Și nu vreau să vă subestimez.
Lordului Hilford îi face plăcere să șocheze oamenii și îi plac oamenii
care, la rândul lor, fac asta. Am ajuns atât de departe însă fiindcă am
fost precaut și nu i-am jignit niciodată pe cei de la care aveam nevoie
de toleranță și ajutor. Poate că sunt un bun asistent pentru el, dar nu
sunt ceea ce caută el într-un protejat.
Ne îndreptaserăm într-adevăr spre un teritoriu unde limba
mulișiană nu ne-ar fi suportat.
– M-am întrebat din când în când, i-m spus, care dintre noi
întâmpină cele mai grele obstacole. O doamnă poate fi considerată o
excepție de la regulă, dacă educația ei este suficient de bună;
educația mea m-a purtat, cel puțin, până aici. Nu poți scăpa prea
ușor de propria educație. Dar cred că, în timp, calitatea muncii
dumitale vă va aduce un loc în Colocviul Filosofilor; chiar dacă nu
de multe ori, ei au mai primit oameni din clasa dumneavoastră
socială. Nu au primit niciodată o femeie. Prin urmare există porți
care se vor deschide pentru dumneata, dar care rămân ferm închise
pentru mine.
Pentru prima dată l-am văzut pe Thomas Wilker suficient de
relaxat ca să-mi zâmbească.
– Ar trebui să-i înfruntăm împreună?

– Pare un plan splendid, am spus și am întins mâna.
– El a prins-o ferm, așa cum ar fi strâns mâna unui bărbat, nu a
unei doamne.
Sinceritatea gestului său m-a făcut să-l întreb.
– Dumneata nu ești interesat să te căsătorești cu mine, nu-i așa?
El a izbucnit în râs.
– Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Fără supărare!
– Nu am primit niciuna. Ca să fiu sinceră, nu plănuiesc să mă
recăsătoresc.
Am oftat și i-am eliberat mâna, retrăgând-o pe a mea în poală și
studiind-o ca și cum ar fi fost de mare interes. Aș fi dat orice să mai
fie în viață Jacob. Dar nu e și… o văduvă are anumite libertăți pe care
o soție nu le are. Mi-aș putea dori o siguranță financiară mai mare,
dar dincolo de asta ce aș avea de câștigat de la alt soț?
– Ar putea fi un tată pentru fiul dumneavoastră, a zis el.
Crusta căzuse repede. Micul Jacob nu merita să fie considerat o
rană, dar asta era, și, cum mecanismul meu de apărare fusese afectat
de boală și de acest ritual, nu mai puteam pretinde altceva. Un
tremur brusc mi-a zguduit umerii, ca și cum ar fi stat să izbucnească
ceva – un râs, un suspin, un strigăt.
– Fiul meu! O, Doamne! Ce mă fac cu el?
– Ce vreți să spuneți?
Cuvintele mi-au luat-o înainte, la început încet, apoi iute, până
când au provocat un torent.
– Cum m-am putut risca venind aici, când am un fiu? Desigur,
puțini oameni își pun problema bărbaților care își lasă copiii în urmă
și pleacă în străinătate – pentru că ei au mame care să aibă grijă de ei.
Dar, chiar dacă e văduv, bărbatul nu se confruntă nici cu un reproș
vag, nicidecum cu critica cu care sunt întâmpinată eu. Dacă copilul

ar rămâne orfan, cu toții l-ar mângâia pe cap și ar lăuda curajul
tatălui său. Dacă eu aș muri, Jacob ar crește cu ideea că mama lui a
fost o femeie nebună, insensibilă, care a primit ce a meritat.
Nu puteam să mă uit la nimeni, indiferent dacă vorbea pe limba
mea sau nu. Mi-am fixat privirea spre foc, ca și cum flăcările ar fi
putut arde toată încurcătura, eliberându-mă de asemenea conflicte.
– Îmi urăsc fiul. Iată, am spus-o. Îl urăsc pentru că mă încătușează;
nu pot trăi viața pe care mi-o doresc, nu fără sentimentul de
vinovăție pentru că mi-am dăruit inima pasiunii care mă face fericită.
Cu siguranță e egoist din partea mea să-mi pese atât de contribuțiile
pe care le-ar aduce intelectul meu; cu siguranță cea mai mare
contribuție pentru societate pe care o femeie poate spera s-o aducă
constă în creșterea copiilor ei. Niciun sacrificiu pe care l-ar face nu
este prea mic, dacă e pus în slujba lui. Și mereu dau de oameni care
îmi spun cel puțin tu încă ai ceva de la soțul tău. Se referă ei la cartea
care consemnează cercetarea noastră din Vystrana? Nu, sigur că nu,
nici nu contează că ne-am asumat-o împreună. Ea nu poate fi la fel
de valoroasă ca efectul accidental al biologiei.
– Dar nu e un copil mai valoros decât o carte? a întrebat Tom în
șoaptă.
– Ba da, am răspuns violent. Dar, pentru numele lui Dumnezeu,
să-l prețuim pe fiul meu pentru el însuși, nu ca pe o relicvă a tatălui
său. Când va fi suficient de mare încât să poată citi, voi fi încântată
să-i împărtășesc moștenirea tatălui său; e și moștenirea mea și sper
că a moștenit curiozitatea noastră într-atât încât s-o poată aprecia.
Nu m-ar deranja să fiu mamă, dacă am avut acest țel, să-i hrănesc
mintea fiului meu și să-l învăț valorile părinților lui. Dar nu,
societatea spune că rolul meu e să-i schimb scutecele și să gânguresc
la fețele pe care le face, așa că să renunț la ce-mi doresc ca să le
prețuiască el când va fi mare.

În cele din urmă, mi-am luat ochii de la foc. Akinimanbi stătea cu
o mână pe burtă, era însărcinată și părea mulțumită. Mă bucuram
pentru ea, dar eu nu-mi dorisem niciodată asta pentru mine și de
aici, cel puțin jumătate din lipsa mea de interes pentru ideea de a mă
recăsători.
– Dacă aș fi fost bărbat, am spus, citând legenda lui Sarpalyce.
Doar că nu-mi doresc să fiu bărbat. Îmi doresc ca, fiind femeie, să nu
fiu atât de limitată.
Focul trosnea încet. Apoi, dând din cap – în semn de înțelegere sau
de acceptare, poate și una, și alta –, Tom Wilker a bătut din palme o
dată.
Ceilalți i-au urmat exemplul. N-am plâns; rareori am fost
predispusă la lacrimi. Dar mă simțeam purificată. Există un cuvânt
pe care l-am descoperit mai târziu, unul din teatrul nichaean:
catharsis. Spusesem în sfârșit ceea ce fusese sigilat în inima mea și, cu
toate că nu credeam încă în spirite rele, mă simțeam infinit mai liberă
pentru că vorbisem.
Alții credeau în spirite rele, desigur. Daboumen mi-a făcut semn să
plec. M-am supus și l-am privit fascinată cum sapă în pământul pe
care am stat. Alesesem locul după bunul plac – nimeni nu mă
îndreptase acolo –, dar la câțiva centimetri sub suprafață a găsit o
bucată urâtă de lemn răsucită. (Cinică fiind, am crezut că el o pusese
acolo pe furiș, deși nu știu cum o fi reușit, când singura sa haină era
o fâșie de pânză înfășurată în jurul coapselor.)
– Vrăjitoarea a pus-o, a zis el și mi-a dat-o mie.
Nu aveam nevoie să-mi arate ce am de făcut: am aruncat lemnul
răsucit în foc.
– Acum, a spus Akinimanbi, ești liberă.

PARTEA A IV-A
În care fac mai multe descoperiri, nu toate despre dragoni

Capitolul 17
Soarta se îmbunează – Un nou-venit în tabără – „Cei puri“ –

Marea Cascadă – Provocarea lui Yeyuama
Când le-am oferit o versiune prescurtată, și alții au pus aceeași

întrebare: a funcționat ritualul?
Nu știu sigur cum să răspund la întrebare. Am mai avut parte și de
alte întâmplări nefericite în timpul cercetării noastre? Sigur că da; ne
aflam încă în Iadul Verde, care nu s-a prefăcut în Grădina Raiului
doar pentru că eu și camarazii mei ne-am mărturisit durerile. Mai
departe, mă îndoiesc că există cineva care, citind această povestire, să
nu fie conștient de problemele și mai mai mari cu care aveam să mă
confrunt în scurtă vreme.
Dar, e adevărat, nu mă mai simțeam blestemată. În parte, datorită
stării de spirit, care mi se îmbunătățise, și concentrării; nu mai
făceam aceleași greșeli din neglijență care mă băgaseră în bucluc.
Relațiile cu însoțitorii mei se îmbunătățiseră, ca și coordonarea
eforturilor noastre, care dădeau rezultate. Și, cum oamenii se pricep
foarte bine la identificarea tiparelor, iar ale noastre tocmai trecuseră

de la căutarea ghinionului la urmărirea norocului, am uitat brusc
toate eșecurile, în loc să le luăm drept dovezi ale sorții potrivnice. În
orice caz, așa explic eu lucrurile; gazdele noastre mulișiene, desigur,
vedeau altfel situația.
Ceea ce contează este că ambele grupuri se înțelegeau mai bine și,
ca atare, eu și însoțitorii mei am descoperit curând că ni se oferise
ocazia pe care o căutam.
Totul a început cu sosirea unui nou-venit în tabără, un om pe care

nu l-am mai întâlnit înainte. Mekeesawa l-a prezentat ca fiind fratele
său, Yeyuama, și în scurtă vreme am priceput că era fratele lui
adevărat: printr-o legătură de sânge, nu numai de vârstă, cum
măsurau mulișienii asemenea chestiuni.
Yeyuama nu era asemenea celorlalți mulișieni pe care îi
cunoscusem în toate grupele de vârstă.
– A mers cu tine la vânătoare ieri? am întrebat eu într-o dimineață,
la vreo trei săptămâni după ce am scăpat de urmele vrăjilor.
Intimitatea ritualului schimbase unele lucruri dintre mine și
Thomas Wilker; de-acum, el era Tom pentru mine, iar eu eram
Isabella. (Natalie a rămas „domnișoara Oscott“ pentru el, probabil
din cauza situației cu bunicul ei. Mi-am dat seama că eram mai
conștientă de micile lui diferențe, de cum își asuma proveniența sa
din clasa de jos, asigurându-se că nu crede nimeni despre el că ar fi
încercat să se ridice pe o altă poziție.)
– Eu nu l-am văzut. A fost aici, în tabără? a întrebat Tom.
– Noi nu l-am văzut, a răspuns Natalie.
Și era bizar, într-adevăr, deoarece nu corespundea niciunui
responsabilități mulișiene, cel puțin niciuneia dintre cele pe care le
știam.

Yeyuama nu ne-a lăsat să ne punem întrebări multă vreme. S-a
apropiat de focul pe care îl făcuserăm în fața corturilor noastre mult
prea dezordonate și s-a așezat pe vine cu ușurința omului care a stat
așa toată viața lui.
– Tu urmărești dragonii, Reguamin, a zis.
Îi urmăresc și mă holbez la ei.
– Da, cu grijă, da, am replicat sperând să mi se simtă tonul amuzat.
Yeyuama avea un aer care mă intriga: atât blând, cât și vigilent, ca
și cum ar fi fost oricând gata să acționeze. Arăta extrem de bine;
mulișienii nu sunt oameni grași, urmare a dietei, comportamentului
și a fizicului natural, dar Yeyuama avea musculatura compactă a
bărbatului care se și hrănește bine, și face și multă mișcare. Își
înălțase capul spre mine.
– Ai ucis?
– Un dragon? Nu, sigur că nu. Știu povestea.
– Nu doar dragoni. Orice, a răspuns Yeyuama.
Gândurile mi s-au întors la șerpii de savană pe care îi vânasem,
dragonii de stâncă din Vystrana, dragon-lupul pe care-l împușcasem
(dar nu-l omorâsem) la paisprezece ani.
– Cu propriile mele mâini?
El a dat din cap aprobator. Era cât pe ce să spun nu – am vrut să
spun nu, întrucât era limpede ce răspuns căuta Yeyuama –, când mi-
am amintit de Marea Cercetare despre Scânteietori.
Și etica, și spiritul meu pragmatic m-au împiedicat să-l mint și mă
și schimbasem la față.
– Da. În țara mea există aceste creaturi...
Am întins degetele să-i arăt cât de mare e un scânteietor.
– Ca niște insecte.

(Ca să nu fiu acuzată de lipsă de onestitate, trebuie să vă asigur că
speculațiile mele taxonomice nu ajunseseră atât de departe încât să-
mi schimbe părerea despre scânteietori. Oare i-aș fi mărturisit lui
Yeyuama, dacă aș fi început să-i consider membri ai rasei dragonice?
Nu știu. Răspunsul onorabil este, desigur, da, dar nu sunt sigură că
etica mea m-ar fi dus atât de departe.)
Yeyuama a expediat ideea, considerând-o neimportantă. Toți cei
din societatea mulișiană ucideau insecte, însă doar adulții erau
vânători. S-a uitat apoi la Natalie, care a negat orice ucidere și la
Tom, care a mărturisit că da. Yeyuama a dat din cap ca și cum s-ar fi
așteptat.
– Ce am de spus nu e valabil pentru tine, adresându-se lui Tom.
Doar cei puri au voie să asculte.
Cei puri: cei care nu vânaseră și nu uciseseră niciodată. Yeyuama
era pur; nu mergea niciodată cu ceilalți bărbați. Era, mi-am dat
seama, cel mai aproape de un preot în societatea mulișiană. La asta,
probabil, făcea referire Yves de Maucheret.
Cu gândul la recenta conversație, îi citeam cu ușurință expresia lui
Tom. Aici, unde nu exista nicio categorizare după avere sau origine,
se aștepta să participe în totalitate; faptul că a fost respins așa cum îl
respinsese Colocviul l-a rănit profund. Urmându-mi impulsul, i-am
spus în scirlandeză:
– Ai împușcat animale cu pușca. Poate că asta nu se ia în calcul ca
„uciderea cu propriile mâini“?
Întrebarea mea i-a provocat un râs mâhnit și amar.
– Nu, îmi imaginez că se ia în calcul. Și, în plus, când aveam
cincisprezece ani, după ce și-a rupt piciorul, i-am tăiat gâtul calului
care trăgea căruța alor mei. Nu-i propune, a zis el, anticipând
următoarele mele cuvinte. S-ar putea să-i deranjeze dacă le spui și

altora ce are de spus. Dacă asta este o oportunitate de cercetare,
atunci, voi două veți face tot ce se cuvine.
Și s-a ridicat și a plecat.
După cum s-a dovedit, ce ne-a spus Yeyuama nu era în esență atât
de secret, încât să mă simt obligată să nu o includ în consemnarea
mea. (Ar fi fost o ruptură foarte mare, dacă aș fi făcut-o, ca și când ai
fi prins doar finalul unei extraordinare anecdote care se povestește la
un pahar. Toată lumea din încăpere cască ochii, râde și tu te-ai
întreba de unde a apărut elefantul.) Aș putea să evit anumite detalii,
dar cea mai mare parte ar trebui să fie limpede pentru voi.
– Există un test, a explicat Yeyuama de îndată ce a plecat Tom.
Înainte de a atinge dragonii. E periculos. Uneori îi ucide pe cei care
încearcă.
Un mulișian – care trăia de o viață în Iadul Verde – îmi spunea că
ceva e periculos. Am mai zis că mulișienii nu se temeau de propria
lor casă deoarece știau să supraviețuiască în ea; dar asta nu însemna
că nu-i recunosc pericolele.
– Trebuie să spunem acum dacă încercăm sau nu? am întrebat. Sau
hotărâm după ce aflăm despre ce test e vorba?
Yeyuama a râs, destinzând atmosfera secretoasă.
– Doar un nebun ar fi de acord fără să știe despre ce e vorba. Vă
arăt. Nu e nicio rușine dacă refuzați; majoritatea băieților refuză.
Căci, pentru a fi un bărbat ca Yeyuama, care n-a ucis ca să rămână
pur, testul trebuie făcut când sunt încă tineri – înainte ca ei, tineri
fiind, să-i însoțească pe bărbați la vânătoare. Folosesc termeni
masculini; practic, toți cei care „ating dragonii“ ( expresie al cărei
înțeles se va dezvălui mai târziu) sunt bărbați, deși mulișienii au
negat orice interdicție pentru femei când am întrebat. E pur și simplu
o provocare dificilă, pe care puține femei o acceptă. Dar nu se

opunea nimeni ca eu și Natalie să încercăm. Erau curioși să vadă
cum s-ar descurca femeile scirlandeze.
Provocarea presupunea să mergem cu Yeyuama într-o lungă
călătorie. Nu avea să ne dea denumirea destinației, dar știam că e în
vest, spre stânca din care izvorau cele trei râuri. Ne-ar fi luat mai
bine de o lună să ajungem acolo și să ne întoarcem, cum estimase el,
și nimeni nu ne-ar fi putut însoți decât dacă era, de asemenea, pur.
Ceea ce însemna să-i lăsăm în urmă pe Tom și pe Faj Rawango.
– După această experiență, veți primi ouă de dragon pentru oba, a
zis în cele din urmă.
După cum s-a exprimat, nu eram sigură dacă e o afirmație sau o
comandă.
– După această experiență, voi avea în sfârșit idee cum se face. Dar
depinde în mare parte de când e sezonul de depunere a ouălor.
Mă gândeam la cât trecuse de când plecaserăm și am adăugat:
– Ați dori să vă întoarceți să-l anunțați? Probabil că se întreabă ce e
cu noi.
– Nu, a răspuns Faj Rawango. Rămân aici. (O hotărâre pe care am
pus-o în mare parte pe seama faptului că nu dorea să raporteze un
progres așa de mic. Nu părea să se bucure de șederea cu rudele
tatălui său.)
Cu Tom era o altă poveste.
– Mergeți dintr-o tabără în alta, a vorbit el după ce i-a cerut lui
Yeyuama mai multe detalii. Nu sunteți tocmai pe cont propriu.
Totuși...
– Nu-ți place asta, am spus.
– Mai întâi, treaba cu vrăjitoria, acum cu testul lor. Nu mă așteptam
să îmbrățișezi atâtea căi de-ale lor.

Nu îmbrățișasem nimic. Cât privește ceremonia legată de vrăjitorie,
am fost mai degrabă împinsă de la spate, cât despre test...
– Avem pretenția ca medicii să aibă calificare înainte de a practica
și avocații trebuie să se supună examinărilor înainte de a se înscrie în
barou. Oricare ar fi testul, gândește-te la el în această lumină. E o
chestiune de calificare, nimic mai mult.
– Înscrierea în barou, a răspuns el sec, rareori pune în pericol viața
cuiva. Dar ai dreptate într-o privință: pare necesar. Putem observa
dragonii cât vrem, dar anumite secrete nu le vom afla decât dacă veți
trece prin asta. Nu încerc să vă opresc. Mi-aș fi dorit doar să existe o
altă cale.
Cât despre mine, mi-aș fi dorit să poată veni cu noi, însă am fost
destul de precaută, încât să nu-l rănesc spunând asta. Eu și Natalie
ne-am împachetat ce-am putut; nu era mult, căci niciuna nu era atât
de puternică, încât să care un coș legat de frunte. Apoi ne-am luat
rămas-bun de la Tom și Faj Rawango, Akinimanbi și Mekeesawa,
Apuesiso și Daboumen, și ne-am aventurat mai adânc în mlaștină.
Trec peste călătoria noastră ca să ajung mai repede la final. E
suficient să spun că am mers, așa cum prevăzuse Tom, dintr-o tabără
în alta, întâlnind atât oameni noi, cât și oameni care făcuseră înainte
parte din tabăra noastră și am îndurat o mie de întrebări când au
aflat că Yeyuama ne ducea în pelerinaj. În scurt timp am înțeles că
destinația noastră nu era secretă, era pur și simplu tabu, un lucru
despre care nu se vorbește decât atunci când se ivește ocazia. Cei pe
care i-am întâlnit înțelegeau aparent puțin ce aveam de înfruntat eu
și Natalie și prea puțini credeau că avem vreo șansă de reușită.
Nu există o cale mai rapidă de a-mi întări hotărârea de a face un
lucru decât să-mi asum că voi eșua. Dar, când am văzut despre ce
provocare vorbea Yeyuama, revelația mi-a zguduit atât încrederea în
sine, cât și propria voință.

Părăsisem ultima tabără în urmă cu două zile. Cum în mlaștină nu
se vedeau urme, simțul orientării îmi era afectat, dar, estimând
distanța pe care o parcusesem cu Natalie, puteam bănui unde avea
să ne conducă Yeyuama. Ne îndreptam spre granița de vest a Iadului
Verde.
Zgomotul creștea subtil pe măsură ce înaintam, la început
rămânând destul de slab, încât nici nu-l băgasem de seamă. Apoi s-a
intensificat atât cât să-mi atragă atenția: tunetul constant, grăbit al
cascadei.
– Trebuie că suntem aproape, am spus.
Și drept răspuns am primit un zâmbet luminos de la Yeyuama. L-
am luat drept încuviințare, înțelegând greșeala abia după ce am mai
mers cel puțin o milă. Nu ne aflam deloc aproape. Pur și simplu
subestimasem proporțiile a ceea ce urma să vedem.
Marea Cascadă din Mouleen.
Cum am mai spus, cele trei râuri, Girama, Gaomomo și Hembi se
întâlneau la vest de mlaștina mulișiană, un tip de confluență care
există în multe părți ale lumii. Dar aici, ca în niciun alt loc, râurile se
opreau intimidate de întâlnirea lor pașnică printr-o falie care arunca
uscatul din Mouleen la nu mai puțin de o sută de metri sub paturile
anterioare ale râurilor. De-a lungul acestei muchii ondulate și
neregulate, cele trei râuri se întindeau și-și întrerupeau fluxul,
coborând într-un vuiet a nenumărate cascade.
Yeyuama ne-a dus la marginea lacului impozant, baza cascadelor,
o întindere de apă suficientă să-mi ofere o priveliște fără obstacole la
Marea Cascadă. Chiar și de la distanța aceea îi simțeam forța: vuietul
constant al apei, torentele prăbușindu-se la nesfârșit, amenințând să-
mi scoată aerul din plămâni. Oriunde mă uitam, vedeam curcubee,
lumina oglindindu-se din aburul cascadelor. Parcă aș fi trecut printr-

un portal într-un loc magic – patria creaturilor cu suflet sălbatic, mai
mărețe și mai îngrozitoare decât și-ar fi putut imagina cineva.
Chipul mi s-a luminat de bucurie, cu o expresie care nu era tocmai
un râs. Nu mă puteam abține; nu-mi puteam stăpâni nebunia pe care
o simțeam doar văzând locul acelea. Natalie arăta aproape la fel.
Yeyuama era însă solemn; dar, desigur, el mai fusese aici. Iar locul
era, fără îndoială, sacru pentru oamenii lui.
Nu-mi puteam imagina un loc mai puțin asemănător cu sobrele
case de adunare pe care le asociam cu religia; dar înțelegeam fără
nicio greutate de ce era asociat cu locul acest cuvânt loc. O asemenea
măreție sublimă părea mai degrabă a zeilor.
Cascada în sine era mult prea uluitoare pentru a o privi multă
vreme, chiar dacă înălțimea revărsărilor trecuse, iar apele mlaștinii
scădeau. Ochiul meu căuta priveliști mai odihnitoare. Văzusem că
lacul era cavitatea încadrată de cascadă și presupuneam că era destul
de adânc. De acolo, esența amestecată a celor trei râuri se răspândea
prin regiunea joasă pe care noi o numeam Mouleen și așa apărea
mlaștina; într-adevăr, de aici nu mai puteam vorbi despre ea ca râu
sau râuri, întrucât cursul apelor se ramifica și șuvoaiele se
reîntâlneau în delta labirintică în care locuisem în ultimele cinci luni.
Dar de ce ne adusese Yeyuama până aici?
Zgomotul era atât de puternic, încât trebuia să urlu ca să mă fac
auzită.
– E locul testului? am întrebat, arătând spre întreaga scenă
uimitoare: cascada, lacul și toate cele.
Yeyuama a zâmbit din nou.
– Acela este testul tău, Reguamin.
Cotul întretăiat al Marii Cascade era alcătuit nu dintr-o singură
cascadă, ci din mai multe. Ici și colo, de-a lungul întinderii sale,
insule persistau pe margine, divizând întregul în părți. Dar nu spre

ele îmi îndreptase atenția Yeyuama, ci mai degrabă spre o insulă din
interiorul cascadei înseși. Ieșea din ropotul alb, poate la două treimi
din drumul dintre noi și platoul de deasupra. Era încadrată de
cascadă de jur împrejur: râurile se rostogoleau pe o singură treaptă,
apoi se separau pentru a se prăbuși după aceea pe fiecare latură.
Prelungiri mai înguste, dintre care unele poate că ar fi fost cascade
respectabile în alte părți ale lumii, alergau de-a lungul insulei și se
iveau în fața ei precum niște șiraguri de diamante. Și întreaga insulă
era acoperită de un strat gros de verde-crud, copacii luând în
stăpânire pietrele, plantele agățătoare atârnând ca niște draperii
elegante mai jos.
– Trebuie să vizitezi insula, a spus Yeyuama, vocea răsunându-i
peste vuietul apei. Atunci vei fi pregătită să atingi dragonii.
Înțelegeam de ce mulți băieți au refuzat și de ce puține femei s-au
supus încercării. Să vizitez insula? Cum putea ajunge cineva până
acolo, sus, și apoi să se întoarcă? Se afla în mijlocul cascadei, nicăieri
aproape de malul lacului. Ca să treci cu barca (sau cu mai stereotipul
butoi) peste prima muchie ar fi însemnat să ratezi insula, sau să fii
zdrobit în bucăți. Să traversezi lacul înot ar fi fost primejdios și
dificil, întrucât curenții te împingeau departe de bază, și de-ndată ce
obstacolul era depășit, mai aveai încă de urcat fațada de piatră.
Da, acestea-mi erau gândurile în timp ce priveam Marea Cascadă
din Mouleen. Sigur că am început să cântăresc care ar trebui să fie
procedura. Dacă știți ceva despre viața mea, n-ar trebui să vă
uimească.
Am discutat cu Natalie de îndată ce ne-am retras într-un loc
suficient de îndepărtat încât să vorbim pe un ton normal.
– Bănuiesc că și celelalte arătau la fel, a comentat ea, schițând o
formă cu mâinile. Multiple niveluri – încă se văd fragmente, în afară

de insula principală. Dar forța apei a erodat părțile de jos, lăsând
rămășița aceea ca singura piesă de mărime semnificativă.
Istoria geologică a locului mă interesa mai puțin decât
posibilitățile de navigare pe care le permitea.
– Presupun că nu există peșteri dincolo? Poate că e un mister dintr-
acela, cu un tunel care oferă un pasaj. Cei care trec testul sunt cei care
vor afla.
– Și cei care nu-l trec sunt cei care mor, a spus Natalie cu o lipsă
totală de optimism. Ar fi minunat, dacă ar exista acolo un tunel, dar
nu cred că o să fii tu atât de norocoasă.
Am remarcat că zisese „tu“. Cumva, fără să spunem direct, eram
de acord să fiu eu cea care încearcă, nu amândouă. Nu exista niciun
motiv întemeiat, ci existau mai multe potrivnice; într-adevăr, unii
aveau să sublinieze mai târziu că doar una dintre noi are un copil
dependent acasă, și aceea nu era Natalie. Dar numai una dintre noi
era suficient de nebună să încerce și aceea nu era, de asemenea,
Natalie.
Cum nu mă puteam uita la insula aceea, prea mare și plutind în
mijlocul curcubeielor, fără să-mi doresc să repurtez victoria de a sta
pe ea cu ambele picioare.
Yeyuama prindea broaște și le prăjea, în timp ce noi două
discutam chestiunea în scirlandeză. Nu trebuia să vorbim în
mulișiană de dragul lui; fusese foarte clar că nu avea să ne ofere
niciun sfat și se pricepea să-și mențină poziția astfel încât să nu
schițeze niciun gest, fie de îngrijorare, fie satisfacție, care ne-ar fi
putut duce într-o direcție sau în alta. Eram în întregime pe cont
propriu.
– De ce este acesta testul? am întrebat la un moment dat, când
speculațiile noastre încetaseră.

Repetându-mi apoi în mulișiană că cel puțin la întrebarea asta
Yeyuama ar putea răspunde. Dar a dat din cap.
– Vei vedea. Sau nu.
Adică doar cei care trec testul sunt în măsură să cunoască
răspunsul. Am scrâșnit din dinți de frustrare și mi-am reînnoit
hotărârea de a ajunge pe insulă.
Am cercetat zona încă două zile, înconjurând marginea lacului ca
să studiem insula din diferite unghiuri. Cea mai bună abordare
părea cea de sus, coborând de pe râuri pe insulă; nevăzând terenul
de acolo, era greu să fiu sigură, dar părea mai promițătoare decât
orice altă încercare de a ajunge acolo de jos. Dar apoi cum m-aș fi
întors?
– Dacă aș avea o funie suficient de lungă... am început, apoi am dat
din cap. Ar trebui să fie absurd de lungă și n-am fost niciodată bună
la cățărat.
Natalie a deschis gura să răspundă, apoi s-a oprit.
– Nu. E o nebunie, a zis când am privit-o întrebătoare.
– Și eu sunt, desigur, ultima persoană care să încurajeze ideile
nebunești. Spune tot, draga mea! am replicat râzând.
– Îți vei rupe gâtul! a protestat ea.
– Nu cumva mi-l rup oricum în urma celor discutate? M-ai făcut
curioasă, știi. Nu se poate altfel, trebuie să-mi spui.
– Nu avem nici măcar lemnul potrivit, a oftat ea, așa că nu se poate
înfăptui oricum. Dar mă gândeam la planor.
Obsesia ei din Scirland. O schiță netestată, deși recent
îmbunătățită de entuziastul din Lopperton.
O șansă de a zbura.
Am încercat să-mi temperez speranța sălbatică și neașteptată și s-o
rețin din galop. Era cu neputință. Era imposibil. Natalie avea

dreptate; nu aveam lemnul potrivit.
Aveam, totuși, altceva.

Capitolul 18
Oasele de dragon sunt necesare – Schițe în aer – Un dragon

furios – Mai mult adevăr – „Noi avem pădurea“
– Nu-mi poți spune de ce ai nevoie de ele? m-a întrebat Tom când

înainteam cu greu printr-un curs de apă de mică adâncime.
– Nu, nici gând.
I-aș fi putut spune că nu vreau să-i jignesc pe Yeyuama și pe
ceilalți și era adevărat. Dar nu era și principalul meu motiv.
– Dacă îți zic, vei încerca să mă convingi să n-o fac.
Se oprise pe mal și mă fixa cu privirea.
– Asta se presupune că ar trebui să mă liniștească?
Timpul petrecut în mlaștină lăsase urme asupra lui, hainele îi erau
nespus de murdare, părul i se îngrășase, iar barba îi era umbrită de
barba nerasă. Probabil nici aspectul meu nu era mai arătos (deși eu,
cel puțin, nu aveam barbă). Dacă ne-am fi plimbat astfel pe străzile
din Falchester, am fi fost considerați nebuni – ceea ce, îmi imaginez,
nu era departe de realitate. Lunga ședere în condiții dure și
neobișnuite are efecte ciudate asupra minții. Învățați degrabă să nu

luați în seamă iritațiile care ar fi de nesuportat în cursul normal al
treburilor dumneavoastră și îmbrățișați idei care ar fi de neconceput
acasă.
– Se presupune că e sincer, am spus. Nu vreau să mă dojenești
după aceea că ți-am ascuns mai mult decât a trebuit.
Prima reacție a lui Tom a fost incoerentă, dar apoi a răspuns:
– M-am întrebat adesea de ce ai avea nevoie de oase de dragon –
oase de dragon, când noi ne aflăm printre oameni pentru care dragonii
sunt într-un fel sacri. Nu intenționezi să-i impresionezi prin asta; ar fi
la fel de periculos pe cât ai presupus. Atunci, de ce? Tot ce îmi pot
imagina e mai rău decât ideea precedentă.
Nu s-ar fi gândit la aripile lui Natalie; eram sigură că n-are nicio
idee despre interesul ei față de subiect. Mă gândeam să-l întreb ce-și
imaginase, dar am conchis că l-ar fi supărat și mai tare. În schimb, m-
am întors la singura variantă disponibilă pentru mine, și anume
simpla persuasiune.
– Te rog, Tom! Dacă dorim să ne continuăm cercetarea și să ne
respectăm promisiunea față de oba, trebuie s-o fac. Și lucrurile vor
merge mai bine cu ajutorul tău.
– Sunt aici, nu-i așa? a oftat cu frustrare.
– Da, am recunoscut. Și pentru asta îți mulțumesc.
Ceilalți ne ajunseseră din urmă: Natalie și Yeyuama, Mekeesawa și
Faj Rawango. Ceilalți membri ai taberei noastre nu erau departe, dar
noi șase făceam călătoria pentru a mai recupera ceva din ce
pierdusem în primele noastre zile din Iadul Verde.
Cutia se afla încă acolo unde o îngropasem. Lemnul fusese deja
afectat, fiind îngropată în pământ, iar materialul în care erau
înfășurate oasele era pe jumătate mâncat de insecte, dar oasele erau
încă în întregime conservate.

– Îl putem folosi? l-am întrebat pe Yeyuama, ținând în mână osul
brațului ca să-l vadă.
– Cine a ucis dragonul? a întrebat, încruntându-se la os.
– Un vânător, am răspuns. Dar nu în sensul că frații tăi sunt
vânători. El omoară doar din plăcerea de a se dovedi mai puternic
decât ei și-și însușește trofee ca să-și arate puterea în fața celorlalți.
Yeyuama a făcut semn spre os și eu am dat din cap.
– El nu știe că noi avem asta și ar încerca să ni-l ia, dacă ar afla. Noi
am păstrat oasele ca să-i înțelegem mai bine pe dragoni.
Akinimanbi îi explicase scopul venirii noastre în mlaștină. În
traducerea ei, noi păream mai degrabă preoți decât cercetători, ceea
ce nu era neapărat nepotrivit; sau cel puțin a fost de ajutor cauzei
noastre.
– Oasele de dragon se fac praf. Cum se face că acesta e încă solid? a
vorbit Yeyuama pe un ton rece, ascunzând ceva ce nu puteam
desluși.
Fuseserăm precauți în privința cui împărtășim informațiile, dar nu
mi-era teamă să-i împărtășesc lui adevărul. Nu pentru că se afla
departe de Vystrana și n-ar deranja niciodată dragonii de acolo; nu
pentru că-i lipsea echipamentul chimic cu care să ne imită munca.
Acestea erau adevărate, dar irelevante. Yeyuama era pur: n-ar ucide
niciodată un dragon pentru oasele lui. Și nici nu ne-ar ajuta să
ucidem noi.
Prin urmare, i-am spus tot, atât cât mi-a permis nivelul la care
vorbeam limba lui. Ritualul de jelire a dragonilor de stâncă,
experimentul lui Rossi, încercarea lui Frederick Kemble de a sintetiza
un înlocuitor pentru oase, care ar putea fi susținută de eforturile lui
Tom cu șerpii de savană. Yeyuama a ascultat în liniște, iar când am
terminat a oftat, arătând spre oase.
– Nu trebuia s-o faci înainte de a înfrunta insula. Dar îl poți folosi.

Mă întrebam dacă mulișienii au obiceiuri de înmormântare pentru
propriii lor dragoni. La asta se referea oare prin „atingerea
dragonilor“?
– Ei bine, voi afla în curând – asta, dacă nu-mi rupeam gâtul.
Natalie sorta oasele, mușcându-și buza inferioară.
– Domnul Garsell insista că o suprafață ondulată ar fi mai bună,
dar tot aș fi vrut ca unele să fie mai drepte. Coastele însă vor fi de
folos pentru centrul cadrului și putem face corzi…
Apoi s-a retras, făcând o schiță.
Tom avea o bună imaginație vizuală. Urmăream cum își mișcă
degetul cu ochii îngustați. Înainte de a-i distrage atenția, i s-a
strâmbat gura în semn de neîncredere.
– Tu... Isabella, te rog spune-mi că nu plănuiește să construiască un
soi de aripă.
Gura mi s-a deschis și mi s-a închis de câteva ori, în timp ce se uita
la mine. Apoi, neajutorată, am spus:
– Adevărul sau o minciună liniștitoare?
– Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci? mi-a replicat.
Vorbeam în scirlandeză; cei trei erigani ne priveau cu interes,
speculând, fără îndoială, ce vorbeam.
– Trebuie să zbori cu dragonii ca să-ți dovedești dreptul de a-i
studia? Dragonii mulișieni de mlaștină nici măcar nu zboară!
– Ei planează, totuși, și eu ar trebui să fac același lucru. E o soluție
neconvențională la problema pe care trebuie să o rezolv… Dar, Tom,
cred că va funcționa.
A închis ochii, cu mâinile înghețate în aer, ca și cum, dacă s-ar fi
concentrat suficient, ar putea face în așa fel încât această conversație
să nici nu fi avut loc. Apoi a deschis ochii și s-a uitat fix la Yeyuama.
Apoi a vorbit în mulișiană:

– Știu că nu sunt pur. Dar, te rog, în numele... în numele spiritelor
la care vă închinați, lăsați-mă s-o ajut! Dacă va fi rănită, nu mi-aș
ierta-o niciodată.
Grija lui m-a emoționat, cu atât mai mult cu cât nu se referea la
consecințele pe care le-ar putea întâmpina în cazul morții mele. Jacob
îmi spusese cândva că el ar fi fost de vină, dacă mi s-ar fi întâmplat
ceva rău în Vystrana; presupun că Tom juca acum, în ochii societății,
rolul „omului responsabil pentru bunăstarea mea“.
– El are unele cunoștințe despre cum se pot vindeca rănile, i-am
spus lui Yeyuama. Desigur, sper ca abilitățile lui să nu fie necesare,
dar, dacă vor fi...
Yeyuama a oftat parcă resemnat.
– Dacă nu sunt de acord, probabil că ne va urmări.
Tom n-a negat.
– Foarte bine, Reguamin. Fratele și sora ta te pot însoți. Dar nu vor
putea să meargă tot drumul cu tine.
(La momentul respectiv, m-a surprins că Yeyuama e de acord ca să
fie implicat altcineva. Privind în urmă, cred că Tom nu era singurul
stupefiat de abordarea la problema insulei și Yeyuama nu dorea să
fie de vină pentru uciderea mea, oricum indirectă. Însă aceasta este
doar o ipoteză a mea.)
Am legat oasele pe care Natalie le considera utile și le-am luat cu
noi în tabără, dar nu aveam să fim alături de gazdele noastre prea
mult timp. După cum îmi propusesem să ajung la Marea Cascadă de
sus și să aduc un echipament voluminos pentru respectiva
operațiune, ne era mai ușor să călătorim pe lângă marginea de sus a
mlaștinii decât în adâncurile ei. Oricum, câtă vreme drumurile
noastre ne-au adus împreună, am călătorit cu ceilalți membri ai
taberei care își schimbau locul.

Pe atunci grupul se mărea din nou, întrucât momentul acela îi
aducea pe mulișieni laolaltă și ei cântau în timp ce înaintau. Natalie a
cântat și ea o vreme cu ei, dar de acum se alăturase și Tom; vocea lui
era dură, dar melodioasă.
– Ar trebui să cânți, m-a îndemnat Yeyuama.
Când vom părăsi tabăra, avea să plece pe cont propriu să mă
aștepte la baza Marii Cascade.
– O, nu! am replicat eu în grabă. Broaștele sunt mai melodioase
decât mine.
Părea surprins de opoziția mea.
– De ce contează? Aduce armonie.
Cuvântul pe care l-a folosit, ewele, are aceeași dublă semnificație ca
traducerea lui în scirlandeză: nu numai efectul muzicii, ci și o
concordanță între oameni. Judecând după felul în care îl lansase
acum, se referea la ultimul sens – sau, mai degrabă, că ultimul sens îl
producea pe cel dintâi. Cu toate acestea...
– Mi-ar fi rușine să încerc.
Dar Yeyuama nu mi-a acceptat refuzul. Nu mai aveam altceva de
făcut decât să cânt. Și am cântat; Natalie mi-a dat o palmă peste
umăr de încurajare, iar Tom a făcut tot ce i-a stat în putință să nu se
crispeze. Toți mulișienii au zâmbit: oricât de dezacordată aș fi fost,
de acum eram armonioasă.
Armonia noastră, slavă cerului, n-a durat prea mult. A întrerupt-o
un mormăit furios, răgușit, de la o anumită distanță în fața noastră.
Întreaga cântare încetase. Vânătorii, care n-aveau decât sulițele și
plasele lor, au aruncat ce mai țineau în mână și s-au făcut nevăzuți în
vegetația din împrejurimi. Mamele și bătrânii au urcat copiii în
copaci și în câteva secunde nu i-am mai putut vedea nici pe ei. Chiar
și după timpul petrecut printre ei, eram uimită de viteza cu care se
ascundeau toți.

Yeyuama a rămas înțepenit lângă mine. Mi-a întâlnit privirea și l-
am văzut luând o decizie.
– Dragon, a spus el, iar eu am dat din cap aprobator. Unul furios.
Vino!
Apelul părea pentru toți trei – trei, căci Faj Rawango plecase cu
vânătorii. Tom a mers înainte, însă Natalie a clătinat din cap și a
apucat oasele legate de spatele lui.
– Lasă-le în seama mea! Le ascund.
Înaintând cu Tom și Yeyuama, mă întrebam dacă nu cumva oasele
erau motivul tulburării. Moartea și răpirea rudelor lor îi înfuriaseră
pe dragonii de stâncă din Vystrana; aici nu observasem nimic, dar
absența dovezilor nu este totuna cu dovada absenței. Dragonii
mulișieni erau creaturi ostile și în cel mai bun caz morocănoase, dar
nu mai văzusem niciodată unul înfuriat. Oare noi îl provocaserăm
din neatenție?
Am aflat răspunsul destul de repede, din strigătele și blestemele
oamenilor.
Nu vorbeau în mulișiană. Am spicuit câteva cuvinte în yembeză,
dar partea cea mai clară era un amestec teribil între limba din
Thiessois și idiomul eiverschian. Și, cu toate că nu mai auzisem
vocea aceea de luni bune, exprimarea vulgară m-a făcut să-mi dau
seama cine e vorbitorul.
Domnul Velloin venise în mlaștină în căutarea unei prăzi mai noi
și mai interesante.
Expresia lui Yeyuama se înăsprise în timp ce-i dădeam această
explicație în grabă, cu îngrijorare în glas.
– Nu-l lăsăm să ucidă un dragon, a spus el fără să menționeze ce
măsuri ar fi luat ca să-l împiedice.
Yeyuama era pur, mâinile lui nu erau pătate de moarte, ceea ce nu
era valabil în cazul vânătorilor.

Mă așteptam să aud strigăte înainte de a ajunge la scenă. La urma
urmelor, vânătorii plecaseră înainte și probabil că se aflau deja la fața
locului. Mă așteptam, de asemenea, ca furia dragonului să se
domolească, întrucât Velloin cu siguranță era înarmat cu o pușcă
bună și se arătase mândru de uciderea rapidă. Dar nu avusese loc
nicio schimbare și, pe măsură ce ne strecuram spre scenă, în spatele
lui Yeyuama, am văzut cu ochii mei ce se întâmplă.
Cinci sau șase vânători yembezi se înșiraseră în jurul dragonului,
cu sulițe la îndemână – sulițe, nu puști, iar ei le foloseau doar pentru
a ține dragonul la distanță. Alți trei oameni se aliniaseră mai
aproape, trăgând cu toată puterea de funiile cu care prinseseră
membrele dragonului de mlaștină. Velloin urmărea încăierarea
protejat, ca și ceilalți, de o basma legată peste gură și peste nas, pe
lângă o pereche de ochelari de protecție împotriva gazului nociv.
Ținea un alt arcan în mâini și, în timp ce-l priveam, l-a azvârlit peste
botul dragonului și l-a strâns cu putere.
– Dumnezeule mare! am șoptit cu ochii la el. Nu încearcă să
omoare dragonul. Încearcă să-l prindă.
Velloin mai făcuse asta și zicea că vrea să încerce din nou. Dar
dragonul de mlaștină din față nu era mic, era o fiară splendidă, una
dintre cele mai mari pe care le văzusem. Chiar și cu patru oameni
încercând s-o prindă, creatura încă făcea ravagii. Era greu să-mi
imaginez cum l-ar fi putut trage Velloin așa încă zece metri, ca să nu
mai zic să-l pună într-o cușcă.
Așa cum a reieșit, nici nu avea de gând. Velloin i-a înmânat altui
om funia lui, apoi a luat un arc. Săgeata pe care o fixase era prea
ușoară ca să aibă vreo șansă să omoare creatura, dar înainte de a o
pune în arc i-a înmuiat vârful într-un mic borcan de lut. Am
presupus că era otravă sau ceva de genul. Ceva care să slăbească și să
calmeze dragonul pentru a fi mai ușor de transportat.

Dar nu a apucat să încerce. Yeyuama a privit scena cu ochii larg
deschiși; când a văzut săgeata otrăvită, a dus mâinile la gură și a scos
un sunet ca de pasăre. Doar asemănător: era, clar, un semnal și, la fel
de clar, asta așteptau vânătorii noștri.
Aș fi putut jura pe Sfânta Scriptură că nu se afla niciun mulișian în
imediata apropiere a încăierării, dar, la chemarea lui Yeyuama, cinci-
șase plase au căzut din pomi ca să-i prindă pe bărbații de dedesubt.
Sulițele care cădeau în pământul de la picioarele yembezilor i-au
făcut pe câțiva să salte înapoi. Funiile au scăpat din mâini, apoi
dragonul s-a întors, trântindu-i jos cu coada lui musculoasă.
A urmat un dezastru. Pe jumătate țintuit, dragonul de mlaștină nu
se putea deplasa ușor, dar era hotărât să-și zdrobească asupritorii;
apoi sulițele yembezilor începuseră să i se înfigă în piele și i-au
schimbat intenția de a zbura. Asta păreau să-și dorească majoritatea
yembezilor, dar, cum dragonul scăpase, l-am văzut pe Velloin
înălțând o pușcă.
– Nu!
Nici măcar nu-mi dădusem seama că eu strigasem până când nu
mă aruncasem în față. Apoi n-am mai putut decât să continui.
– Nu trageți, domnule! am poruncit, tremurând pe pământul
bătătorit, tușind în aerul poluat.
Unul dintre yemebezi m-a prins. Dar reușisem să-i atrag atenția lui
Velloin; o clipă pușca a fost îndreptată spre mine. Apoi vânătorul m-
a văzut mai bine și a tresărit surprins.
– Ei bine, a zis el, scoțându-și baticul de pe față. Doamna
Camherst, presupun. Dumnezeule... sunteți încă în viață.
– Nu știam că e în discuție statutul meu, am spus, încercând în
zadar să-mi trag brațele din mâinile celui care mă ținea captivă. Îi
poți spune să-mi dea drumul?
Velloin a zâmbit, dar nu cu plăcere.

– Nu-i dau ordine fiului unui rege, doamnă Camherst.
Nedumerită, m-am întors să mă uit la cel care mă ținea. Și-a
eliberat o mână și s-a arătat la față: era Okweme n Kpama Waleyim.
– E ideea ta? l-am întrebat. Sau a lui Velloin? Nu prea-mi vine să
cred că e a lui. El sigur ar fi preferat să-și ucidă prada, și nu s-o
prindă în laț.
Zâmbetul lui Okweme era la fel de neplăcut ca al lui Velloin. Oare
îl crezusem vreodată prietenos, ca să nu spun atrăgător?
– Suntem aici la cererea tatălui meu. Nu se va bucura când va afla
că ați intervenit.
– Nu era doar ea, a răspuns Velloin.
Și-a pus iar pușca pe umăr.
– Plasele și sulițele trebuie să fi venit de la șobolanii mlaștinii. Ieșiți
afară! a strigat, întorcându-se să se uite la pomi. Știm că sunteți
acolo.
Tom nu avea nevoie de încurajări; bănuiam, într-adevăr, că
Yeyuama îl reținea. Yeyuama însuși a făcut un pas înapoi. Ai fi putut
să greșești și să crezi că pasul lui lent e relaxat, dar el trăda mai
degrabă o furie concentrată. Vânătorii au rămas ascunși și pentru
asta îi binecuvântez.
Mă obișnuisem să-i măsor pe oameni după statura mulișienilor,
față de care Tom, a cărui înălțime era cel puțin potrivită, părea un
uriaș. Înfruntându-i pe Okweme și pe Velloin, Yeyuama era ca un
copil. Nu era însă nimic copilăresc în privirea pe care o îndreptă spre
interlopi.
– Voi nu sunteți bine-veniți aici.
– Vorbește yembeza! a izbucnit Okweme.
Yeyuama a ridicat din sprâncene.

– Nu știe limba voastră, am explicat, amintindu-mi propria mea
experiență cu limba mulișiană. Ar putea să înțeleagă câteva cuvinte
din ce spui și viceversa, în cazul tău, dar nimic mai mult.
– Atunci, tu o să traduci! a zis Okweme.
Oricât de puțin mi-aș fi dorit să nu-i urmez ordinele, un interpret
era necesar.
– Eliberează-mă și o să traduc.
Încruntat, Okweme a fost de acord. I-am explicat rolul meu lui
Yeyuama, apoi a repetat mesajul său inițial și extinderea sa
ulterioară.
– Ați încercat să răniți un dragon. Fiind milostiv, vă va lăsa să
plecați, dar nu trebuie să vă întoarceți.
(Formularea ar fi sunat, de fapt, „Pentru că sunteți ignoranți“, dar
am îndulcit-o eu; proverbele despre împușcarea mesagerului îmi tot
dansau prin minte.)
– Rănit? a întrebat Velloin, râzând cu jumătate de gură. Asta-i
bună! Câți ai rănit dumneata, doamnă Camherst, în urma
cercetărilor? Sau încă depindeți de ceilalți să-i măcelărească pentru
dumneavoastră?
– Pot învăța din simpla observație și așa am făcut, am spus.
Yeyuama îl căuta din priviri pe Tom pentru traducere, dar Tom era
împietrit de tensiune, privindu-ne pe noi, ceilalți. Scrâșnind din
dinți, am transmis ce zisese Velloin.
Velloin mi-a observat disconfortul și a profitat de ocazie.
– Ai furat vreodată ouă? Ouă, a repetat foarte tare, îndreptându-se
spre Yeyuama, asigurându-se că a auzit cuvântul.
– Spune-i prietenului tău despre ordinele tale, că oba te-a trimis să
iei ceva mai prețios decât un dragon viu. Vezi dacă te mai place apoi,
după ce va auzi toate astea.

Mă pusese într-o situație dificilă. Nu eram suficient de bună la
scornit minciuni încât să inventez ceva ce i-aș fi putut spune lui
Yeyuama; până și ezitarea mea spunea prea multe. Disperată, m-am
uitat la Tom, și l-am văzut deschizând gura, probabil pentru a minți
în locul meu.
Nu, m-am gândit, foarte clar. Poate că eram asemenea celor doi,
venisem aici atât în interesul obei, cât și în interesul meu propriu. N-
aș mai complica lucrurile, încercând să ascund tot. Asta era o vrajă,
cel puțin într-un sens non-supranatural; era răul. Și un astfel de rău
trebuie purificat prin adevăr.
Am redat cuvintele lui Velloin cât de fidel am putut, apoi am spus:
– E adevărat. Conducătorul din Bayembe m-a trimis aici să iau ouă,
deși încă n-am făcut-o. Dacă nu ne împușcă, voi da mai multe
explicații mai târziu; dar ele nu țin loc de scuzele pe care vi le cer
acum. I-am făcut obei o promisiune într-o ignoranță stupidă, fără să
aflu mai întâi care ar fi fost consecințele. Îmi pare rău. Și îmi pare rău
de două ori că nu v-am spus mai devreme.
Yeyuama a ascultat fără să clipească, fără nici urmă de reacție.
Când am isprăvit, a tăcut încă o vreme, în timp ce nervii-mi erau
întinși la maximum. Apoi a vorbit:
– Vei fi testată. După aceea vom vedea.
Testată? Încă un ritual magic, probabil. Okweme mi-a întrerupt
speculațiile.
– Ce-a zis?
Am tradus atât ce spusese, cât și următoarele cuvinte ale lui
Yeyuama:
– Ești gălăgios, adică mai degrabă „deranjant“ și ignorant și nu
vrei să înveți. Acum trebuie să pleci.
– Cum crede el că ne face să plecăm? Avem arme.

– Iar noi avem sulițe otrăvitoare, a replicat Yeyuama prin
intermediul meu. Avem plase și capcane. Avem pădurea. Voi sunteți
săteni, iar casa noastră vă va mânca. Plecați!
Celălalt yembez mi-a auzit tălmăcirea și părea tulburat. Ei erau
într-adevăr săteni, dar nu de acolo și, cu toate că și-au petrecut
timpul privind vânătorii care știau că se află prin împrejurimi, nu
identificaseră nici măcar unul.
Era o amenințare fragilă. Acești oameni îl puteau ucide ușor pe
Yeyuama; însă mulișienii ar fi putut ucide mai mulți. Apoi oba ar
putea trimite o armată mai mare, una care nu ucide dragoni, ci
oameni. Oricât de bine cunoașteau Iadul Verde, mulișienii se aflau în
siguranță aici, căci nimeni nu se deranja să vină după ei. Dacă i-ar da
obei un motiv să se răzgândească, ei ar pierde.
Dar acestea erau posibilități din viitor; prezentul însemna
confruntare și observam că ceilalți oameni nu sunt dornici să-și riște
viața împotriva demonilor pădurii.
– Vă sugerez să-i urmați sfatul, am îndrăznit eu. Mulișienii sunt
aprigi când trebuie să apere ceea ce consideră sacru. Vă rog, spuneți-
i obei că vin cu informații utile în curând; va trebui, totuși, să aibă
răbdare încă o vreme.
Informațiile, desigur, nu erau același lucru cu ouăle și nici
cuvântul „utile“ nu însemna „încurajator“. Dar ne ajuta, speram, să
mai câștigăm puțin timp.
– Foarte bine, a conchis Velloin, aruncându-i o privire lui Okweme,
care l-a redus pe prinț la tăcere.
Tom a vorbit, pentru prima dată de când începuse această întreaga
ciocnire.
– Vă sugerez să nu vă întoarceți altă dată. Mâine, la ora asta,
întreaga mlaștină va fi aflat despre vânătoarea voastră, și mă îndoiesc
că vor fi la fel de generoși a doua oară.

Tobele vorbărețe. Mulișienii nu erau un stat unit, dar în vremuri ca
astea se puteau coordona și ar fi făcut-o.
Nu știu dacă Tom îl convinsese pe Velloin sau pe Okweme, dar cel
puțin îi dăduse celuilalt yembez încă un motiv de îngrijorare. Cei doi
conducători s-ar fi putut răzvrăti, dacă ar fi încercat să se întoarcă.
Deocamdată, cel puțin, plecaseră și am răsuflat ușurată după
aceea. Dar nu pentru mult timp: încă aveam de discutat cu Yeyuama
despre ce mă obligase Okweme să mărturisesc. Oricât mi-aș fi dorit
să nu mă întorc la subiect, o amânare ar fi fost mai rea.
Dar, când am încercat să explic mai departe, m-a oprit și mi-a
repetat același lucru:
– Vei fi testată, Reguamin. După aceea vom vedea.
Cuvinte de rău augur. Din păcate, nu aveam de ales.

Capitolul 19
În aer liber – Construirea planorului – Iadeșuri – Deasupra

râului – Cobor în rapel din nou – Insula-cascadă – Mișcare
în apă – Albine – Pietre neobișnuit de uniforme – Marele
meu salt
Având în vedere pericolul pe care deja îl înfruntasem în scurta

mea viață – boala mortală, atacurile fiarelor sălbatice, răpirea și alte
amenințări din surse umane –, nu prea v-ar veni să credeți că ar fi
înfricoșător să lași pădurea pentru spațiul mai deschis al savanei.
Dar așa a fost.
Sătenii de la granița mulișiană se temeau de pădure, iar când am
pătruns în Iadul Verde am simțit de ce. Dar cealaltă față a monedei,
pe care nu am menționat-o încă, era că mulișienii înșiși se temeau de
terenul aflat în afara pădurii. Teama lor nu frizează însă ceea ce
medicii ar numi agorafobie – teama de spațiile deschise și de
mulțimi –, dar după o viață trăită în îmbrățișarea apropiată a
mlaștinii, savana pare un pământ uscat, în care nu se poate găsi

niciun adăpost. Ești expus: soarele arde fără milă, copacii izolați
oferind doar mici oaze de umbră, și totul te vedea.
Nefiind mulișiancă, ci doar o vizitatoare a Iadului Verde, reacția
mea n-a fost exagerată ca a lor, dar am obținut multă simpatie din
partea acestora. Lunile petrecute în mlaștină m-au adaptat la un
mediu niciodată aflat mai departe de cotul meu. Acum mă simțeam
de parcă aș fi făcut acrobații pe o cornișă mică și instabilă și în orice
clipă aș putea să cad și să mă rostogolesc în gol.
Sentimentul era cu atât mai puternic deoarece știam că aș fi în aer
liber pentru scurtă vreme, după care m-aș fi rostogolit (sau speram
să alunec lin) înapoi în hotarele mlaștinii. Nu-mi doream neapărat să
mă întorc în Iadul Verde, dar la momentul respectiv îl simțeam
familiar și apoi speram că acolo mă așteaptă multe descoperiri.
Despărțindu-ne de gazdele noastre mulișiene, eu, Tom, Natalie și
Faj Rawango am pornit pe drumul accidentat de unde începea falia
care crease Marea Cascadă. Nu era ușor de străbătut, dar, dacă ne-
am fi îndreptat spre terenul mai plat, ne-am fi apropiat prea mult de
sate și de oamenii care ocupaseră și fortificaseră râurile împotriva
avansărilor ikwundiene. Nu ne doream atenția și întrebările lor. Am
ajuns însă în timp util la malul râului Hembi și ne-am așezat, sub
îndrumarea lui Natalie, să făurim o pereche de aripi.
Desigur, n-aș fi putut zbura cu ele, adică n-aș fi putut să mă înalț și
să fiu manevrabil ca majoritatea speciilor de dragoni. Îmi lipseau
mușchii toracici necesari pentru așa ceva; tot ce puteam spera era să
cobor în zbor planat. Chiar și asta ar fi fost, totuși, împlinirea visului
unei fetițe și astfel m-am angajat în sarcina asta cu voie bună.
Centrul cadrului avea formă ovală, făcut din coaste unite, cu o
diviziune prin care puteau fi trase pentru a fi transportate mai ușor.
Două femururi porneau de acolo și formau marginile aripilor,
suprafața în sine fiind din pânze întinse peste evantaiul cartilajului,

în formă de aripă. Am pictat pânzele cu seva unui arbore de cauciuc
ca s-o izolez, iar Tom o ajuta pe Natalie să lege oasele și cartilajul cu
mațe și funii.
Eu urma să stau agățată de centru și să-mi atârne picioarele, chiar
în spatele femururilor, ținându-mă de o bară transversală. Natalie ar
fi folosit un peroneu pe post de bară, dar eu, din nostalgie față de
copilărie, insistasem să fie un iadeș printre părțile pe care le
conservaserăm și acum părea numai bun. Bun și – trebuie să
recunosc – superstițios norocos. Dacă iadeșurile țineau de zbor, iar eu
îmi doream să zbor... O conexiune irelevantă, desigur, căci oricum n-
ar fi avut funcția anatomică a unui iadeș în acest caz. Dar când
cineva urmează să se arunce de pe o stâncă, asemenea superstiții
devin ciudat de vitale.
Eu și Tom studiaserăm suficient mecanismul zborului, așa că nu
mai aveam nevoie de prea multe instrucțiuni despre utilizarea
planorului. Prin înclinarea greutății mele într-o parte sau alta, mă
puteam întoarce; azvârlind-o înainte și înapoi, mă puteam îndrepta
în sus și în jos. Doar atât însă: controlul oferit de un asemenea model
este extrem de limitat, iar entuziaștii modelelor superioare sigur urlă
acum în fața paginii. Mai mult, chiar dacă nu aveam nevoie de
instrucțiuni, a lua o astfel de inițiativă fără antrenament e un fel de
sinucidere. Dar pe-atunci arta zborului era în faza ei incipientă, adică
nu se înregistraseră accidente dramatice (cum a fost cel în care și-a
pierdut viața domnul Garsell, prietenul lui Natalie din Lopperton,
trei ani mai târziu), care să-mi inducă frica specifică. De aceea mă
înspăimântam doar de una singură, însă nu atât cât să mă
răzgândesc.
În timp ce eu mă ocupam de treaba respectivă, Faj Rawango
cerceta râul. În scurtă vreme s-a întors cu vești bune.

– Dacă poți traversa râul Hembi, a zis el, să ajungi la cascade pe
limbul de pământ dintre el și râul Gaomomo, vei ajunge chiar
deasupra insulei tale.
– Sună ideal, am răspuns. Aș prefera să nu planez de-a lungul
cascadei mai mult decât trebuie, curenții de aer pot fi imprevizibili.
(Pe-atunci aveam idee de importanța curenților de aer în ceea ce
privește zborul; specificul nu fusese încă testat cu ceva mai complicat
decât un zmeu. Dacă... dar acum e târziu și inutil să-mi ghicesc a
doua oară propriile acțiuni.)
Ca să traversez râul Hembi, aveam nevoie de un soi de barcă. Prin
urmare, Faj Rawango ieșise din nou, iar cât timp a fost plecat eu am
avut ultima discuție cu Tom și Natalie.
– Există un loc avantajos la cam o milă înapoi, a explicat Tom. Vom
privi de acolo, deși, ca să fiu sincer, nu va fi niciun fel de schimbare.
Un gentleman înnăscut nu și-ar fi arătat îngrijorarea la gândul a
ceea ce aveam de înfruntat. M-am bucurat că Thomas Wilker nu era
un gentleman înnăscut; m-a ajutat să-mi fie mai puțin rușine de
furtuna scânteietorilor care îmi dansau în stomac.
– M-aș simți mai bine dacă aș ști că mă privești, am spus și am dat
mâna cu el.
Natalie m-a îmbrățișat. Fusese concentrată cât timp se construise
planorul, dar, odată sarcina dusă la capăt, nu mai exista nimic care s-
o distragă.
– Cred că modelul e bun, mi-a răspuns ea în umărul meu. Dar,
dacă nu e…
– Am toată încrederea, i-am zis. Vino, totuși – trebuie să-i dăm un
nume. Care?
Mi-au venit cinci-șase idei. Mi-am numit fiul după tatăl lui, dar să
numesc un planor după ei.... Era puțin cam mult în ambele situații.
Greenie, după trofeul meu scânteietor? Ankumata, o încercare de a-l

flata pe oba, sau Lord Hilford? Dragonian, în cinstea străvechii
civilizații?
Tom scosese un sunet pe care nu-l mai auzisem, pe care îl pot
numi doar gâlgâitură, de parcă și-ar fi înghițit limba de râs.
– Furcula, a zis el.
Lucrând la planor, îi povestisem despre cum disecasem un
porumbel în copilărie ca să aflu ce rol joacă iadeșul.
– E esențial pentru zbor, am recunoscut. Și dacă se rupe înseamnă
că dorința mi se va îndeplini. Furcula să fie, atunci!
Și astfel, ținând la mine în poală minunata Furcula în două bucăți,

m-au trecut în barcă râul Hembi, lângă granița cu Bayembe, ca să mă
azvârl peste cascadă.
Faj Rawango vâslea și, în același timp, mă studia fără să clipească.
– Ce este? am întrebat, când n-am mai suportat tăcerea.
Nu a răspuns imediat și am crezut că nu va mai răspunde deloc.
– Ai fi putut obține ouă mult mai ușor, a vorbit el în cele din urmă.
– Probabil, am spus, după ce m-am gândit un timp. Încă n-am aflat
nimic despre împerecherea dragonilor: când are loc, unde se depun
ouăle, nici cum se deosebește o femelă de un mascul. Aș fi putut
merge să caut. Asta i-ar fi deranjat pe mulișieni, probabil că ar fi
devenit chiar violenți, ceea ce e un alt fel de preț, pe care nu-mi
doresc să-l plătesc. Și apoi sunt și alte lucruri pe care nu le-aș fi
învățat. Poate că nu sunt toate relevante pentru istoria naturii;
copacii-poduri, de exemplu, nu sunt în legătură directă cu dragonii,
ci mai degrabă cu felul în care oamenii coexistă cu ei. Iată ceva ce mă
interesa să știu. Ca și preoțimea sau cum s-o fi numind ea căreia îi
aparține Yeyuama. Deci poate că plătesc prin situații dificile, dar
consider că am câștigat mult mai mult în schimb.
Faj Rawango trăgea de vâsle fără să-și ia ochii de la mine.

– Tu nu faci asta pentru ei.
Mulișienii. Cu toată sinceritatea, mi-a luat ceva timp să înțeleg ce a
vrut să spună. Peste câțiva ani, când despre poveștile isprăvilor mele
de la bordul ambarcațiunii Basilisk se aflase până acasă, iar revolta
împotriva faptelor mele din Erig se domolise cumva – apăruseră
oamenii aceia din Scirland care mă idealizau ca pe o campioană a
mulișienilor, ajutându-i în chip nobil, fără nicio dorință de câștig
personal. E complet fals și nu-mi dau seama dacă falsitatea e prea
flatantă pentru mine sau o insultă insuportabilă la adresa mea și la a
mulișienilor. S-ar putea crede că mi-am abordat astfel cercetarea din
respect pentru gazdele noastre și tradițiile lor, dar, în măsura în care
este adevărat, nu pot pretinde crezare. În realitate, a fost vorba
despre o consecință întâmplătoare a adevăratului meu raționament
despre cum puteam obține cele mai bune rezultate cu un mimin de
tam-tam. A mă arunca de pe o cascadă presupunea, în mintea mea,
mai puțină agitație decât abordarea lui Velloin; iată noblețea despre
care vorbeam.
Ne aflam aproape de malul îndepărtat al râului Hembi. Nu
fusesem cu mintea la mulișieni, nu așa, dar acum Faj Rawango îi
pusese acolo, amintindu-mi de o discuție din Vystrana, în urmă cu
câțiva ani, despre ce benefică ar fi expediția noastră pentru oamenii
din Drustanev. De data aceasta ne descurcaserăm mai bine; nu ne
ținuserăm departe de cei din jurul nostru, ba chiar îi asistaserăm în
treburile de zi cu zi, contribuind acolo unde s-a putut, ca răsplată
pentru ospitalitatea lor. Totuși, am fi putut face mai mult.
Acum însă nu era momentul să mă gândesc la asemenea lucruri,
căci aveam nevoie de întreaga concentrare ca să nu mor.
– Sper, cel puțin, i-am zis după aceea lui Faj Rawango, că n-am fost
o piedică pentru gazdele noastre. Dar, dacă ști cum le-aș putea fi de
ajutor...

Barca s-a izbit de mal. Faj Rawango nu mi-a răspuns. Nu era, cred,
locul lui; Îl întrebasem de mulișieni și, chiar dacă erau neamurile
tatălui său, nu erau ale lui. Mai mult, ideea era să aibă loc o
negociere prin care să le ofer ceva anume în schimbul a ceea ce
primisem până atunci și aș fi primit în viitor. Ideea era să mă facă să
mă gândesc la problemă.
Nu intenționam să mă gândesc la asta chiar atunci, nu când aveam
de înfruntat pericole mai imediate. Dar, când m-am întors să mă
prind de marginea bărcii și am ieșit, m-am uitat de-a lungul văii
lungi și superficiale, unde se adunau cele trei râuri, doar ca să mă
reasigur că ikwundienii nu se strecoară și acum să facă o razie.
Nu se strecurau. Aici apele erau prea perfide pentru a asigura o
trecere bună, iar distanța mică dintre râuri însemna că ar putea fi
prinși prea ușor cu forțele lor într-o linie vulnerabilă. Dar, în timp ce
aceste gânduri îmi treceau prin cap, mi-am amintit de ceva ce o
auzisem pe Natalie spunând.
Inginerii Regali plănuiau construirea unui baraj în vest.
De-acum știam binișor geografia Bayembelui. Mai mult decât
suficient pentru a fi sigură că aceea era doar o parte a țării cu un râu
care ar putea fi zăgăzuit în mod folositor și că aceasta era regiunea
vestică, granița cu Eremmo.
Speculațiile m-au făcut să încremenesc așa, cu un picior în barcă și
celălalt pe mal. Ar putea încerca să zăgăzuiască râul Hembi, dar,
dacă au făcut-o oriunde, în această vale, se va revărsa în apropiatele
râuri Gaomomo și Girama, ceea ce ar fi prea dezavantajos pentru
oricine.
– Dacă s-ar zăgăzui toate cele trei râuri, totuși...
Faj Rawango mi-a zis ceva, dar n-am auzit. Eram cu gândul la
priveliștea ce mi se desfășura în fața ochilor, dorindu-mi cu disperare
să fi avut la îndemână una dintre acele hărți de supraviețuire sau ca

Natalie să fie acolo și să-mi răspundă la câteva întrebări. Ar putea fi
zăgăzuite toate cele trei râuri? Și ce s-ar întâmpla în acest caz?
Ar crea un lac enorm, neadânc, în toată valea. Unul pe care
ikwundienii l-ar găsi mai greu de traversat decât aceste trei râuri; ar
avea nevoie de o flotă întreagă sau, dacă lacul s-ar întinde destul de
departe, ar fi forțați să se îndrepte spre dealurile vestice care prezintă
propriile lor dificultăți. Cu condiția ca acest lucru să poată fi
construit (care ar fi mult mai ușor de spus decât de făcut, având în
vedere ikwundienii care fac incursiuni în zonă), ar putea îmbunătăți
substanțial apărarea granițelor. Oare nu zisese Galinke ceva despre
asta când ne aflam în agban? Iar cu turbinele hidraulice de care
Natalie era atât de entuziasmată s-ar putea furniza energie pentru
mai multe scopuri industriale, ceea ce sigur ar fi foarte util pentru
interesele noastre comerciale de aici.
Dar cum ar afecta asta mlaștina de dedesubt?
M-am întors clătinându-mă puțin, căci barca mi se mișca sub
picior, și m-am uitat spre Marea Cascadă. Nu eram inginer; unele
idei care-mi treceau atunci prin cap erau complet greșite. (De
exemplu, barajul nu ar fi oprit toată apa până la Iadul Verde; în cele
din urmă, trebuie să le permită râurilor să treacă.) Dar aveam
dreptate cu ipoteza principală, anume că un baraj ar interveni în
cursul apei, ceea ce ar avea consecințe nedorite asupra creaturilor și
oamenilor din Mouleen.
În tot acest timp, Faj Rawango aștepta să-i întind mâna.
– Ești bine? m-a întrebat el, ciudat în îngrijorarea lui. Dacă nu-ți
dorești să faci asta... sunt sigur că există altă cale.
Credea că am încremenit de spaimă că sunt sortită pieirii.
– Nu, nu despre asta e vorba, am spus, apoi am adăugat tardiv
„mulțumesc“.

Terminasem de descărcat și m-am aplecat să recuperez din barcă
piesele Furculei; erau suficient de ușoare cât s-o car pe fiecare cu
ambele mâini.
– Dar, te rog, fă-mi o favoare! Întreab-o pe Natalie dacă inginerii
discutau despre construirea unui baraj aici.
Fie că recunoscuseră față de ea, fie că nu, eu eram sigură că asta le
e intenția. Din câte îmi amintesc, Lordul Hilford zisese ceva despre
un atac la adresa Inginerilor Regali din zonă. Iar asta explică și ce
anume voia să spună Sir Adam în seara în care am luat cina la
Punctul Miriam; spusese că Iadul Verde nu va apăra pe veci
Bayembe. O, eram sigură că el știa ce ar însemna așa ceva. Sigură și
înfuriată că el ar fi considerat „apa stătătoare“ o victimă măruntă în
urmărirea scopurilor lui.
Se pare însă că Faj Rawango habar n-avea de asemenea planuri; s-a
încruntat încurcat, dar a încuviințat. Apoi mi-a înmânat bocceluța
mea, impermeabilă, pe care am legat-o la spate. Erau acolo un caiet
de notițe și creioane, o sticlă de apă, câteva fâșii de carne uscată, o
bobină de frânghie, un briceag și pansamente cu care să leg orice
articulații s-ar putea scrânti pe drum. Alte câteva mici vechituri.
Speram să fie suficiente.
Faj Rawango m-a binecuvântat ca la yembezi, gest pentru care am
avut toată recunoștința. Ei zic că la război nu există atei; eu vă spun
că panteiști sunt cu duiumul la marginea unei stânci. Aș fi primit
binecuvântarea oricărui zeu.
Apoi nu a mai rămas nimic de spus. Mi-am alungat gândurile
despre baraj; ar fi trebuit să fie dificil, dar când te pregătești să-ți riști
viața, mintea se concentrează excepțional. Natalie avea o scrisoare
pentru fiul meu în bocceaua ei, în caz că nu voi supraviețui. Jacob era
prea mic s-o citească sau s-o înțeleagă chiar dacă i-ar citi-o cineva,

dar cuvintele trebuiau scrise pentru posteritate. (Posteritatea lui, nu a
lumii; nu vă voi împărtăși conținutul misivei aici.)
Am ezitat: era ultima ocazie de mă răzgândi. Apoi, cu ceea ce am
sperat a fi un salut decisiv, l-am lăsat pe Faj Rawango în urmă și am
mers spre marginea stâncii.
Acolo pietrele întrerupeau curgerea lină a apei, creând praguri
înșelătoare, de care nicio barcă nu s-ar fi putut apropia. Acum, de pe
stâncă, vedeam că bolovanii se apropie foarte mult de margine – ba
nu, tot drumul până la margine; exista o cornișă de pe care observam
terenul (vertical). Am lăsat jos aripile Furculei, lângă boccea, pentru a
le fixa, și m-am dus să văd ce înfruntasem.
De pe uscat, ceața provocată de căderea apei era adorabilă,
învăluind cascada în curcubeie și mister. De aici, în schimb, învăluia
pământul – ceea ce era o binecuvântare. Dar oricum amețeam și
lumea se învârtea în jurul meu, în timp ce priveam peste stâncă. Dar
nu atât de tare, încât să nu găsesc insula spre care năzuiam.
Nu era chiar atât de departe. De fapt, de aici arăta altfel: nu atât
plutitoare, cât suspendată ca un pandantiv prins de lanțul lui. În
măsura în care vedeam prin ceața tumultuoasă, lanțul de pe latura
îndepărtată era rupt, dar un șir dur de pietre, unele năpădite de
vegetație, părea să ducă de la cornișa mea la suprafața insulei aflate
nu cu mult mai sus. Oare așa își făceau mulișienii propria călătorie?
(De fapt, nu așa. Dar nu vă voi spune cum procedau, că nu vreau
hoarde de vânători de curiozități, care să încerce așa pentru ei înșiși.
Este suficient să adaug că felul lor era mult mai ușor decât al meu –
ceea ce explică disponbilitatea lui Yeyuama de a-mi acorda asistență.
Din fericire, puțini oameni sunt suficient de nesăbuiți să imite ce
urmează să detaliez.)
Eram în fața unei alegeri interesante. Intenția era să zbor cu
Furcula până la insulă, apoi să zbor a doua oară de la insulă la

mlaștina de dedesubt. Dar asta însemna, desigur, să mă pun în
pericol de două ori. Și, în plus, s-o fac când primul meu salt, din
necesitate, trebuia să fie cel mai greu dintre cele două. Vântul bătea
cu putere, iar ținta mea era mică. Se pare însă că mai aveam o
opțiune, anume să încerc să cobor prin mijloace terestre, și apoi să
folosesc Furcula în a doua etapă, mai ușoară.
Încercarea avea propriile ei primejdii, bineînțeles. Pietrele erau
umede de la boarea aceea fină. Trebuia să escaladez cu cele două
piese ale planorului legate de spate și nu avea să fie ușor; ar putea
acționa ca o pânză care m-ar purta departe. Nici măcar nu puteam fi
sigură că drumul pe care credeam că l-am întrezărit mă duce până la
capăt; se putea dovedi mai accidentat decât părea din acest unghi.
Dar, trebuind să fac o alegere între cele două pericole și cele care
aveau să mă arunce de pe stâncă, mi-am dat seama că răspunsul meu
e clar.
Prima parte a coborârii a fost relativ ușoară, doar că trebuia să am
grijă de marginile aripilor planorului ca să nu le zdrobesc de piatră.
(Osul de dragon, desigur, ar supraviețui oricărei lovituri; legăturile și
pânza însă s-ar putea să nu reziste.) Pietrele erau într-adevăr
alunecoase sub mâinile mele, dar existau și porțiuni cu noroi și mici
plante; printr-o minune, niciunele nu aveau spini și nici nu erau
ocupate de ceva mai rău decât de vreo doi gândăcei derutați. A
trebuit să fac o traversare laterală, îngrijorător de îngustă, iar vântul
îmi smucea aripile nefolosite, însă dificultatea se intensifica pe
măsură ce mă apropiam de insulă.
Nu voi susține că m-am lansat în această provocare cu cine știe ce
aplomb. Inima mi-o luase la goană, mâinile crispându-se de teamă,
și știam că ceața e o binecuvântare; fără ea, aș fi știut exact ce mă
așteaptă, dacă aș fi căzut. Așa se face că am stat cu ochii la piatra
aflată la doar câțiva metri depărtare. Din nefericire, nu am putut sta

așa la nesfârșit: am ajuns, la un moment dat, în punctul în care așa-
zisul meu drum se sfârșea și nu ajunsesem încă la insulă.
Privit de sus, păruse complet. Însă, așa cum mă temusem,
priveliștea era iluzorie. Drumul m-a pus pe laterala insulei, nu pe
verticală. Mă aflam deasupra ei, fără să pot micșora distanța ușor.
Pentru a o evalua trebuia să mă uit în jos și așa am fost sigură că-
mi va aluneca piciorul, că vântul mă va prinde, că piatra mă va
azvârli. M-am apucat de partea din față a stâncii ca și când mi-ar fi
fost cel mai drag lucru din lume; într-adevăr, la momentul respectiv,
nimic nu mi-ar fi putut fi mai drag. Dar nu puteam rămâne acolo:
într-un fel sau altul, trebuia să mă mișc.
Urcușul ar fi fost tot atât de periculos pe cât fusese coborârea, cu
un zbor încă în așteptare la capăt și cu tot corpul extenuat de această
încercare. Oare ceilalți mă vor vedea și-l vor trimite înapoi pe Faj
Rawango?
Alternativa nu era deloc mai sigură. Aveam un colac de frânghie
înfășurat în jurul corpului, iar Jacob mă învățase să cobor în rapel în
Vystrana. Chiar dacă aș putea-o face din nou, aș pierde, în orice caz,
frânghia; nu puteam s-o dezleg odată ce eram în adânc. Iar să încerc
să cobor în rapel cu traista și aripile legate la spate...
Sunt om de știință și-mi place să gândesc rațional. În anumite
situații însă rațiunea nu este o prietenă de nădejde. Înainte de a
cântări în detaliu împrejurările, m-am întors din drum spre un loc
unde o masă de rocă mai mare îmi oferea puțină siguranță în
mișcare.
Acolo mi-am dezlegat aripile (și a fost cât pe ce să pierd una din
pricina unei rafale de vânt) și traista, prinzându-le cu centura mea.
După aceea m-am întors la capătul pseudodrumului meu și, sperând
din toată inima că nu fac un gest de o prostie abjectă, le-am aruncat

peste prăpastie. Dacă fuseseră distruse în urma căderii, asta rămânea
de văzut: trebuie să încerc mai întâi să nu mă distrug pe mine.
Îmi păstrasem colacul de frânghie, pe care l-am fixat de o piatră,
aducându-le cuvinte de laudă lui Tom și Mekeesawa pentru că m-au
învățat să fac noduri în timpul petrecut la mlaștină. Nu aveam vreme
să mă întreb dacă frânghia ar putea aluneca sau dacă greutatea mea
ar fi tras piatra; asemenea întrebări nu ar face decât să mă paralizeze.
Mi-am înfășurat funia de jur împrejur, așa cum îmi arătase Tom, și
m-am lansat în gol.
Nu era ca o coborâre în rapel în Vystrana. Aici era ceață, care îmi
înmuia mâinile, pe care frânghia parcă le ardea fără milă; aici era și
un vânt imprevizibil, care a încercat să mă răsucească ca pe un
titirez. M-am izbit de perete nu doar cu genunchii, ci și cu fluierele
picioarelor, cu șoldurile, cu umerii, cu coatele – cu fiecare părticică,
inclusiv cu capul, dar din fericire lovitura a fost piezișă. Mă simțeam
de parcă aș fi coborât o sută de metri, dar nu ajunsesem încă la
insulă; n-am îndrăznit să mă uit în jos să văd cât mai aveam până
acolo.
Prin urmare, pământul de sub piciorul stâng, suspendat, m-a luat
prin surprindere, și mi-am bușit posteriorul când strânsoarea mi-a
slăbit o clipă. Din fericire, frânghia înfășurată în jurul corpului meu
nu m-a lăsat să mă rostogolesc spre marginea din apropiere, ceea ce,
altminteri, s-ar fi întâmplat.
Au trecut câteva minute până ce mintea mi s-a repus în mișcare și
încă mai multe până mi-am putut convinge corpul să se desprindă și
să se tărască departe de margine.
Dar reușisem, cel puțin pe jumătate. Eram pe insulă.
Nu fără daune. Eram bătucită și zgâriată, iar aripile, când le-am
adunat, aveau trei mici rupturi în pânză. Aveam însă ac și ață cerată
cu care să le repar și nu erau (speram eu) atât de mari încât să mă

pună în pericol. Nu eram oricum dornică să contemplu primejdiile
care mă așteptau la plecarea de pe insulă, nu acum, când tocmai
ajunsesem.
În schimb, m-am mobilizat să descopăr de ce mă trimisese
Yeyuama aici.
Insula nu era mare. Nu avea mai mult de treizeci de metri din
locul în care întâlnea stânca și în adâncime era mai mică. Ici și colo
pietrele se iveau prin vegetație, dar mare parte din ea era mult prea
deasă, iar pârâiașele create de cascada ușoară din spate săpau urme
pe sub verdeață. Era un loc frumos și intenționam să-l desenez
înainte să plec, dar n-am văzut nimic care să arate ca un răspuns.
Astfel, am mers la marginea insulei, unde era proiectată în aer.
Privirea mi s-a îndreptat mai întâi spre stânca de deasupra, locul de
unde mă gândeam că Tom, Natalie și Faj Rawango s-ar putea să se
uite. Însă prin distanță și ceață nu-i puteam localiza. Apoi m-am
uitat în jos (ținându-mă atent de piatră, să fiu sigură că amețeala nu
mă dă peste cap), dar nicio șansă să-l văd pe Yeyuama. Cu toate
astea, el ar trebui să mă supravegheze și am stabilit să ne întâlnim
lângă un copac mare, ușor de identificat.
Am văzut însă altceva.
În apa de dedesubt se mișca ceva și nu era o turbulență provocată
de cascadă. Se mișca de-a curmezișul vârtejului, într-o curbă netedă
și sinuoasă, deplasându-se în timp ce mă uitam. Curba nu era mare
în comparație cu lacul ca întreg, dar, în comparație cu malul, să tot fi
avut cel puțin trei metri lungime. Îmi amintea nici mai mult, nici mai
puțin de un șarpe pe care-l văzusem strecurându-se prin noroioasele
ape stătătoare ale mlaștinii.
Șarpe. Șarpe de mare. Dragon.
Fără să-mi pese de poziția mea înaltă, m-am așezat în genunchi,
apoi m-am lăsat pe burtă să mă pot apleca în siguranță și să am o

perspectivă mai bună. Mișcarea pe care o descoperisem s-a domolit –
se adâncise, poate? –, dar era mai multă agitație spre sud. O a doua
turbulență. Privind, abia îndrăznind să clipesc, numărasem trei în
total, fiind sigură că sunt diferiți unul de altul; puteau fi mai mulți.
Era, sunt sigură, ce voia Yeyuama să-mi arate. Existau dragoni în
lacul de jos.
(M-am bucurat din nou că nu încercasem să trec apele înot, în
căutarea insulei mele.)
Dragoni în lac. Ce ar fi putut însemna? Nu erau dragoni de
mlaștină, eram sigură. Erau prea mari și prea mobili, evitând
tehnicile de urmărire ale rubedeniilor lor din aval. Rubedenii, iată o
noțiune derutantă. Cum se înțelegeau acești dragoni cu celelalte
specii locale? Râul sigur nu suporta o populație mare. Cum se
răspândeau, dacă erau în număr atât de mic?
Gânduri care au urmat nu au fost, recunosc, strict de natură
științifică. Uimită, mintea-mi sărea de la o idee la alta cu viteza și
imprevizibilitatea unei lăcuste, făcând legături, iar apoi anulându-le.
Dar imaginea formată de acele idei pe care nu le-a anulat părea
corectă; explica datele, deși uneori făcând apel la intuiție de-a lungul
drumului.
Cerusem informații despre ouăle de dragon. Mekeesawa mi-a tăiat
elanul. Akinimanbi mi-a spus că nu voi primi niciun răspuns cât
timp mă aflu sub ochiul nefast al vrăjitoriei. Am scăpat la momentul
potrivit și a apărut Yeyuama. El m-a adus aici, spunând că voi
înțelege de cum voi vedea.
Iar expediția, cu toate observațiile noastre, n-a reușit să
consemneze diferențele anatomice dintre dragonul de mlaștină
mascul și dragonul de mlaștină femelă.
Oamenii au un mic grad de ceea ce numim dimorfismul sexual,
masculii fiind în general puțin mai mari decât femelele și ușor

diferiți la aspect. Alte specii au mai multe. Iar în cazul anumitor
insecte, de pildă în cazul albinelor, numărul femelelor fertile este
extrem de scăzut, toate celelalte fiind masculi sau femele sterile.
În Vystrana speculasem puțin despre existența unei „regine-
dragon“. Dragonii de stâncă nu aveau așa ceva... dar, stând întinsă pe
insula-cascadă, m-am convins că dragonii de mlaștină au, iar ei se
aflau în lacul de sub mine.
Toată povestea s-a clarificat abia mai târziu, când Yeyuama,
satisfăcut de reușita mea de a ajunge și a mă întoarce de pe insulă,
mi-a împărtășit detaliile chemării sale. (Detalii, pe care, din respect
pentru dorința lui, nu le voi completa aici. Biologia îi interesează pe
cititorii mei și pe ea o voi dezvălui; ritualurile și specificul geografic
vor rămâne la mulișieni.) Dar teoria mea era corectă în linii mari,
anume că în lac trăiau femelele speciei, iar ce văzusem până acum
erau exclusiv masculi. Și în timp ce eu zărisem de pe mal – greu, din
pricina turbulențelor din apă –, ritualul de trecere servea unor
scopuri multiple, nu doar că-mi arăta femelele-dragon, dar îmi
punea la încercare și calitățile necesare pentru a duce la bun sfârșit
sarcina lui Yeyuama și a fraților lui.
M-am așezat pe spate, cu respirația tăiată de la atâtea speculații,
dar și cu plăcere. O mie de întrebări parcă stăteau să izbucnească din
mine, despre dragoni, despre cum interacționau mulișienii cu ei și ce
anume aveam de făcut mai departe acum, că înțelesesem.
Dar, vai, omul care ar fi putut să răspundă la aceste întrebări se
afla foarte departe, undeva jos, și încă nu trecusem testul lui. Mai
întâi trebuia să ajung întreagă pe pământ.
Revigorată de entuziasm, am recuperat piesele Furculei și m-am
apucat să cos găurile din aripi. Munca făcută cu mâna mea nu fusese
niciodată impresionantă, dar pentru că trebuia să ne reparăm
hainele, nemaivorbind despre transformarea fustelor mele în

pantaloni, a mers și am luat petice din cămașă ca să acopăr
cusăturile, punând o întăritură suplimentară.
Când am isprăvit, am băut puțină apă și am mâncat ceva, cu un
ochi la insulă ca s-o schițez înainte să plec. Era doar o tehnică de
amânare, lăsând deoparte momentul în care trebuia să testez
planorul; dar mă bucur pentru amânare, căci așa am putut să observ
ciudățenia împrejurimilor.
Unele pietre de pe insulă aveau o formă prea regulată.
Nu foarte regulată; erau erodate de vreme. Dar era aici ceva ca o
scenă, iar dincolo era o piatră de temelie. Fără să-mi pese de palmele
rănite, am început să sap căptușeala de verdeață și noroi, apelând la
briceag când rădăcinile și plantele agățătoare nu se lăsau. Și am
săpat atât cât să-mi confirm bănuiala.
Existau ruine pe insulă.
Ruine ale ruinelor: dacă Natalie avea dreptate, și aici fusese cândva
o protuberanță continuă, care întrerupea înaintarea Iadului Verde,
după care ce s-o mai fi aflat odinioară acolo se dusese la vale. Dar ce
rămăsese era suficient să mă asigure că ce vedeam nu era ceva
natural.
Mulișienii nu fac construcții din piatră. Nu au niciun motiv; Iadul
Verde nu e bine aprovizionat cu piatră, cu excepția marginilor, iar
casele de piatră nu se pot deplasa cu proprietarii lor când hrana din
împrejurimi este pe cale de dispariție. Orice ar construi s-ar rătăci în
junglă la momentul întoarcerii, așa că e mult mai ușor și mai logic
să-și construiască un bordei nou, la nevoie. Populația din Bayembe
folosește unele pietre, dar mai mult cărămizi din noroi, ale căror
materii prime sunt ieftine și din belșug. Iar aceste ruine atât de
erodate și acoperite de buruieni… nu erau opera recentă a cuiva.
Primul meu gând a fost, desigur, că sunt ruinele dragonienilor.
Yeyuama mă trimisese aici ca printr-un rit de trecere, ca să pot

„atinge dragonii“; părea evident că e o relicvă a civilizației care îi
venerase odinioară, o civilizație cu care Yves de Maucheret compara
religia mulișienilor. Nu există însă nimic care să indice vreo legătură
cu dragonienii, în afară de aparenta lor mare epocă, iar eu nu eram
arheolog ca să estimez mai precis de „o mie de ani vechime“. Nu
erau mari ziduri pe insulă, nici statui ecvestre sau alte obiecte
specifice artei dragoniene.
Era însă aiuritor și m-am simțit obligată să consemnez în scris
rămășițele. În multe locuri, buruienile erau prea multe pentru a
cerceta ruinele zidurilor, dar am schițat tot ce am putut descoperi,
lucrând metodic de-a lungul insulei. Abordarea sistematică m-a dus
în scurtă vreme la o altă regularitate suspectă: un alcov în stâncă,
unde apa cascadei se separa în jurul promontoriului. Era aproape cât
mine în înălțime și avea o formă alungită, era aproape ca o poartă.
– M-aș simți o idioată, dacă aș avea dreptate, am spus, vorbind de
una singură.
Dacă exista într-adevăr un tunel spre locul acesta și pur și simplu
ratasem intrarea... dar, cel puțin m-ar scuti să mai sar de pe insulă la
întoarcere.
La o examinare mai atentă, mi-am dat seama că nu sunt atât de
norocoasă încât să fiu o idioată (cel puțin nu în privința asta).
Alcovul era mult prea năpădit de buruieni și înnămolit pentru ca
acesta să fi fost mijlocul prin care „cei puri“ ajungeau aici, iar mâna
mea scormonitoare, trecând de frunze, a descoperit piatra de
dedesubt.
Piatră netedă. Mult prea netedă pentru a fi naturală.
Împingând cu ambele mâini în verdeață, am dat de și mai multe
forme netede, de o dantelă cu linii, ca și cum ar fi fost cioplită.
Plantele agățătoare s-au împotrivit când am vrut să le smulg,
având un sprijin bun în noroiul din laterale. Dar eram încăpățânată

și din ce în ce mai curioasă; și, odată ce am smuls atât cât să văd ce se
află dincolo, nimic de pe insulă nu m-ar fi împiedicat să-mi
îndeplinesc misiunea.
Întregul fundal al insulei era plin cu placă verticală de granit,
decolorată de vreme, dar gravată de sus până jos, cu excepția locului
unde o gaură din mijloc fractura textul în două părți.
M-am holbat la ea cu gura deschisă. Nu era, eram sigură, ceea ce
Yeyuama ar fi vrut să văd; era mult prea îngropat. Nimeni nu mai
aruncase un ochi acolo de amar de vreme. Atunci, ce era? Scrierea
din jumătatea de sus îmi amintea de dragonieni – bine, ca să spun
adevărul, îmi amintea de niște mâzgălituri, aceasta fiind prima mea
impresie de când văzusem, copil fiind, scrierea aceea străveche. Dar
după aceea văzusem destule scrieri dragoniene, încât să-mi dau
seama că aceasta era mult mai mult decât o mâzgălitură, ca și cum
un copil ar fi încercat să facă o imitație.
Ori să-l dezvolte. Oare locul acesta ar putea fi mai vechi decât
ruinele dragoniene pe care le cunoșteam? Îmi părea rău că nu sunt
arheolog ca să ghicesc. În privința adevărului, nu aveam nici cea mai
vagă idee despre ce ar fi fost vorba în textul din jumătatea de jos,
aparent diferit: mici grupări rotunjite, pe care le-aș fi considerat
decorative, dacă n-ar fi fost atât de multe și în linii ordonate.
Îmi iau răgazul să vă descriu piatra, deși mulți dintre cititorii mei
au văzut fotografii asemănătoare (sau obiectul în sine în Muzeul
Regal ori într-o expoziție turistică), deoarece îmi doresc să înțelegeți
ce anume am descoperit în ziua aceea. Nu știam la ce mă uitam,
părea doar un puzzle. Și încă unul pe care, vai, nu-l puteam lua cu
mine: nici dacă mi-ar fi dat Dumnezeu însuși puterea a zece bărbați
ca să scot placa din sacul ei protector, n-aș fi putut s-o iau de pe
insulă. Greutatea ar fi trimis Furcula direct în lac. Și nu aveam nici o
foaie de hârtie mare cât să fac un desen copiat prin frecare.

M-am gândit repede să rup toate paginile goale din caietul de
notițe și să fac un soi de mozaic, dar mi-ar fi luat o eternitate, iar
lumina soarelui scădea repede. Oricât de emoționată eram eu să
încerc aripile, întunericul nici n-ar fi ușurat, nici n-ar fi îngreunat
misiunea. Trebuie s-o fac acum sau să aștept până ziua următoare și
nu mă încânta gândul de a petrece o noapte în gălăgie și în ceața
rece.
Dacă nu ar fi ticăit ceasul, nu știu cât aș mai fi șovăit. Dar m-am
mobilizat, punând laolaltă cele două piese ale planorului, întărindu-
le parâmele, legându-mi traista la spate.
Așa m-am întremat. Cât despre ce se întâmpla în mintea mea, asta
e cu totul altceva.
Vântul îmi smucea aripile în timp ce mergeam pe marginea
insulei, însă nu atât cât să mă ridice din picioare. Aproape că îmi
doream s-o facă; m-ar fi asigurat că această mașinărie poate să-mi
suporte greutatea. Dar nu: ca un pui de pasăre, trebuie să mă lansez
în aer și să văd abia apoi dacă pot zbura.
(Întotdeauna mi s-au părut adorabili puii de păsăre. Acum îi
admiram pentru curajul lor. )
Ați stat vreodată pe buza unei prăpastii și v-a fost frică, nu că veți
cădea, ci că vă veți arunca în ea? Teamă că instinctul de conservare
vă va trăda în clipa aceea vitală și că, fără niciun motiv, veți păși în
gol și vă veți găsi sfârșitul? Am avut mai multe ocazii. Oricum, în
după-amiaza aceea, în Eriga, am descoperit că nu e atât de ușor, așa
cum v-ar face să credeți temerile voastre. Aveam un motiv să fac
pasul; scopul meu acolo era să mă dau peste cap. Dar picioarele îmi
înghețaseră. Parcă ar fi prins rădăcini în pământ, atât de incapabilă
mă simțeam să ridic piciorul chiar și un centimetru. Cu hamul
Furculei înfășurat în jurul meu – drept promisiune că nu voi muri –,
ajunsesem să mă conving de propria moarte și nu mă puteam mișca.

Vântul m-a trezit însă din încremenirea mea. O rafală mai
puternică m-a împins puțin într-o parte, pierzându-mi o idee
echilibrul, și, până să-mi recapăt inerția, am alergat înainte și am
sărit de pe insulă în ceață și curcubeie.

Capitolul 20
Pe aripile dragonului – Curenți de aer – Furcula cedează –

Coborârea – O noapte nefericită – Mișcare în pădure –
Labane – La ce e bună o scirlandeză
Și am zburat.
Mai degrabă am planat, dar a fost de ajuns. În loc să cobor spre
moarte, am stat suspendată în aer, plutind pe curenți și pe fizica
atent măsurată a aripilor. A fost un miracol.
Unul incomod, trebuie să spun. Am inventat echipamente mai
bune de atunci; cel pe care l-am purtat mi-a săpat nemilos brațele și
am ținut bara transversală într-o încleștare strangulată din teamă că
voi aluneca cumva. Asta a tras botul Furculei în jos și am coborât mai
repede; o lovitură precoce mi-a trimis botul din nou în sus. Inima îmi
bătea atât de tare, încât părea gata să-mi sară din piept, dar zburam.
Răsucirile mele panicate nu mi-au schimbat doar altitudinea, ci și
direcția. Mă îndreptam spre colțul nord-vestic, unde Iadul Verde se
intersecta cu Marea Cascadă și cu platoul de deasupra și poate bara
din os de dragon ar fi supraviețuit ciocnirii, nu însă și oasele mele.

Am încercat să mă întorc la dreapta, deasupra pădurii, dar m-a lovit
ceva – o mișcare greșită, un truc al curenților de aer –, astfel încât a
fost mai ușor s-o iau spre stânga. Am plutit de-a lungul cascadei,
înapoi spre centrul insulei, deși mult mai jos acum ca să aterizăm în
locul din care pornisem.
Scopul meu nu era să aterizez acolo. Pierdusem din vedere
copacul unde trebuia să mă întâlnesc cu Yeyuama, dar eram mai
preocupată să găsesc un loc sigur, unde să cobor. Intenția mea
inițială era să plonjez pe lac, în loc să mă prăbușesc într-un copac;
acum, că văzusem reginele-dragon, asemenea planuri păreau mai
puțin înțelepte. Totuși, dacă m-aș îndrepta spre marginea lacului, ar
putea fi destul de sigur.
Nimeni, fie bărbat, fie femeie, nu ar putea lua în considerare
factori pe care nu îi cunosc de la început. Așa a fost în cazul meu și al
comportamentului curenților de aer.
Aerul cald se ridică. Păsările profită de acești curenți, pe care îi
numim acum curenți termici ca să câștige altitudine. Aerul de lângă
cascadă era rece, datorită aburului umed ivit din apă și din umbrele
crescânde ale apusului de soare, dar deasupra pădurii specifică era
arșița unei după-amieze tropicale.
Furcula se înălța. Am încercat s-o îndrept în jos, dar controlul era
minim, iar abilitățile mele erau sub minim; eram, mai mult decât îmi
dădusem seama, la mila stihiilor din jurul meu. În loc să aterizeze,
planorul mă înălță deasupra copacilor mărunți de lângă malul
lacului, deasupra celor giganți de dincolo de ei. Oricât de glorios ar fi
zborul, nu era tot ce îmi doream.
Ca și mai înainte, trebuia să mă rotesc și să mă întorc așa cum am
venit. Mi-am lăsat greutatea într-o parte... și mi-am pierdut echilibrul
în întregime.

Un curent neașteptat – provenit de la Marea Cascadă sau de la
povârnișurile Iadului Verde, nu știu exact – m-a trimis brusc într-o
parte. O schimbare bruscă a echilibrului, care mi-a făcut picioarele să
se balanseze cu putere, făcându-mi cursa și mai nesigură. Încercând
să-mi controlez partea inferioară a corpului, din reflex mi-am tras
brațele; Furcula s-a îndreptat în jos. Degetele de la picioare au lovit o
ramură înaltă. Mi-am forțat mâinile în afară din nou și planorul s-a
înălțat, dar atunci nu mai era nicio speranță să-mi recapăt controlul.
Urma să mă prăbușesc.
Știam foarte clar. Simțeam că am tot timpul din lume să știu, să
analizez situația, să-mi imaginez consecințele. Am văzut pădurea de
dedesubt și am încercat să evaluez un loc sau altul ca loc potrivit, în
care să mă prăbușesc. O pierdere nesăbuită de timp: marea de
smarald, baldachinul Iadului Verde, nu avea prea multe de oferit în
sensul opțiunilor și nu aveam nici cel mai mic control asupra locului
în care urma să cad. Am văzut vârfurile crengilor apropiindu-se și
am avut prezența de spirit (deși mi-a azvârlit și mai mult planorul)
să-mi ridic picioarele, astfel încât aveam mai puține șanse să-mi
prind glezna și să-mi disloc o articulație.
Apoi m-am izbit de crengi, trecând prin ele repede înainte ca
rezistența să crească suficient cât să-mi oprească avântul.
Și apoi am căzut.
Nu am căzut foarte departe. Eram prinsă într-un planor din os de

dragon; aripile erau prea mari pentru a trece cu ușurință printre
copaci și prea puternice pentru a se rupe. Dar au trecut printre
crengi o vreme, înainte de a se prinde în unele destul de zdravene să
le rețină, apoi m-am zdruncinat într-o oprire.
Cât pe-aci să mă duc mai departe. Furcula se oprise într-un ungher
care mă lăsase suspendată de bara transversală, greutatea mea fiind

parțial suportată de ham, iar zdruncinătura slăbindu-mi strânsoarea.
Am scos un sunet, pe jumătate scheunat, pe jumătate chițăit, și am
apucat iadeșul de dragul vieții. Dorința mea arzătoare din acel
moment era să nu se rupă.
Osul a ținut. Dar nu și încleștarea mea; mai devreme sau mai
târziu, ar fi renunțat. Gândindu-mă la cum să fac să-mi susțin
greutatea altfel, m-am uitat în jur, am văzut o creangă în apropiere și
am încercat să-mi agăț piciorul peste ea.
Planorul meu s-a desprins din unghiul lui precar. Crengile au
trosnit, iar eu și Furcula am alunecat încă o dată. O clipă eram relativ
suspendată în aer liber, iar eu, condusă de instinct, am tras de botul
planorului în jos cât de tare am putut să nu cumva să pierd în
întregime susținerea hamului. Furcula a rupt încă o creangă, mai întâi
cu botul, apoi s-a răsturnat de tot, cu capul în jos, iar acolo s-a oprit
din nou.
Odată ce inima mea a atins un ritm rezonabil, mi-am dat seama că
îmi îmbunătățisem situația fără să vreau. Încă mă aflam înaintea unei
căderi mortale, dar cel puțin acum planorul se afla între mine și
potențialul meu deces.
Mișcându-mă cu grijă, mi-am convins mâinile să renunțe la iadeș,
am scos brațele din ham și m-am rotit până am ajuns deasupra
osului care forma cadrul central al planorului. Crengile de sub mine
ar fi putut ceda, dar oasele cel puțin ar fi ținut.
Am stat acolo câteva momente bune, concentrându-mă doar pe
respirație și pe bătăile inimii. Atunci când, în sfârșit, am atins un
calm aparent, mi-am deschis ochii și-am privit în jur.
Încă mă aflam în baldachinul forestier – un noroc, într-adevăr. Sub
nivelul la care mă aflam, crengile erau mai numeroase și m-ar fi
străpuns prin pânză. Mai jos ar fi un gol în care ar fi mai puține
ramuri; dacă m-aș fi aruncat prin stratul inferior al pădurii, nu m-aș

fi oprit până nu aș fi ajuns la sol la treizeci de metri mai jos și acolo
aș fi murit. Până aici, nu pățisem mare lucru, decât un amestec de
zgârieturi și vânătăi și doi umeri scrântiți. Pentru o aterizare
necontrolată într-un planor, mă consider nevătămată.
Desigur, încă trebuia să ajung pe pământ în viață.
M-am gândit cu dor la frânghia mea, lăsată în suspensie deasupra
insulei-cascade. Mi-ar fi fost de folos acum. În lipsa ei, am înfruntat o
escaladare lungă și periculoasă – una în urma căruia nu eram sigură
că voi supraviețui.
Oare ce anume din ce aveam ar fi putut ține locul unei frânghii?
Îmbrăcămintea, dacă aș tăia-o separat; dar nu mi-a plăcut ideea de a
escalada goală și nici ca după aceea să supraviețuiesc așa în Iadul
Verde. Nu eram nici atât de viguroasă și nici atât de rezistentă la boli
ca mulișienii. Mai erau legăturile de pe cadrul planorului, dar erau
prea subțiri pentru a ține și prea ferm ancorate în loc. Pânzele de pe
aripile planorului.
Asta era, evident, cea mai bună perspectivă a mea – în comparație
cu variantele, care nu erau prea multe oricum. Nu aș putea-o numi
ideală. Trebuia să-mi mențin echilibrul pe crengile copacului în care
aterizasem și să-mi folosesc briceagul pentru a tăia materialul dur,
dat cu vopsea cauciucată. Recolta mea, pe care o puteam culege fără
a mă pune în pericol, nu era prea mare. Dar îi văzusem pe mulișieni
folosindu-se de plantele agățătoare când se urcau în copaci,
înfășurându-le în jurul trunchiului ca niște curele, în timp ce își
sprijineau picioarele în scoarță. Acolo unde copacul nu avea ramuri
zdravene, puteam încerca același lucru.
Coborârea mea spre solul pădurii nu era decât o istovire. Cum
spuneam în descrierea copacilor-poduri, nu eram o bună alpinistă
(deși eram cu mult mai bună când ajungeam pe pământ). Am
alunecat deseori și a trebuit să mă odihnesc de zeci de ori pe drum.

Mi-am luxat degetele și gleznele, mi-am zgâriat genunchiul și m-au
străpuns nenumărați spini înainte să mă gândesc să înfășor o bucată
de pânză cauciucată în jurul palmelor ca să le protejez.
Singura grație divină a fost șansa de a observa viața pădurii din
această nouă perspectivă. (Dacă vă îndoiți că-mi păsa de asemenea
lucruri, când viața mea era în pericol, vă rog să înțelegeți că era un
mijloc de a-mi distrage atenția de la moartea mea.) Păsări și insecte
roiau în jur, iar maimuțele dansau în copaci. Am văzut o drago-
libelulă aterizând lângă un cuib, la mai puțin de trei metri distanță,
și am descoperit că, pe lângă faptul că se hrănesc cu insecte, sunt hoți
de ouă.
Aș fi notat asta, dar lumina nu mă ajuta. Apropiindu-mă de rândul
cel mai de jos de ramuri, a trebuit să mă confrunt cu situația mea. Să-
mi isprăvesc coborârea spre pământ sau nu?
Nu mă prea încânta ideea de a petrece o noapte într-un copac. Dar
eram epuizată atât fizic, cât și psihic, ceea ce făcea ca restul
escaladării să fie și mai periculos; în plus, ar fi fost prima mea noapte
în Iadul Verde, fără protecția unui cort sau a unui bordei, și lumina
de avertizare a unui foc care să țină animalele departe. Existau
prădători nocturni în mlaștină, dintre care unii sigur destul de
îndrăzneți, încât să vâneze o femeie singură și neajutorată.
Nu, copacul trebuie să fie. M-am legat cu fâșiile de la biata,
căsăpita mea Furcula și am încercat să mă odihnesc puțin.
Așa cum vă puteți imagina, era mult mai ușor de spus decât de
făcut. Mă obișnuisem cu sunetele pădurii, dar păreau altfel când
niciun perete, oricât de superficial, nu se afla între mine și creaturile
care le produceau. Mai mult, legăturile mele nu făcuseră nimic să-mi
convingă creierul că nu mă voi rostogoli de pe creangă, în cazul în
care aș respira mai adânc. Nici nu mă puteam abține să nu mă
gândesc la camarazii mei care mă văzuseră, probabil, zburând peste

mlaștină. Poate că mă văzuseră chiar prăbușindu-mă. Gândul la frica
lor mi-a dat dureri de inimă.
Cât de departe ajunsesem? Aveam vaga impresie că zborul mă
dusese spre sud și est, dar eu îmi pierdusem în întregime simțul
orientării și al distanței.
Instinctul meu de expert în științele naturii se reafirmase. Nu mă
aflam în inima Iadului Verde, delta acea jilavă, încărcată. Pământul
de sub mine era mai uscat, ceea ce însemna că trebuie să fiu pe
povârniș –, dar nu prea departe pe el, întrucât vegetația nu era chestia
mărunțită pe care ne așezaserăm prima dată când îi așteptaserăm pe
mulișieni. („Mărunțită“, după standardele Mouleenului; ar fi fost o
pădure respectabilă, deși extraordinar de mare, în Scirland.) Și nici
nu fusesem atât de mult timp în aer, încât să ajung aproape de golf.
Prin urmare, mă aflam undeva în cadranul sud-vestic al mlaștinii și,
dacă aș fi mers spre vest și poate puțin în pantă, aș fi ajuns din nou la
Marea Cascadă, un loc în care camarazii mei m-ar putea găsi, dacă
nu aș fi dat mai întâi peste un mulișian.
Dacă nu aș fi pierit înainte. Mai aveam doar puțină apă și mâncare;
supraviețuirea mea era departe de a fi asigurată.
Teama pentru condiția mea m-a ținut trează toată noaptea, dar
epuizarea poate păcăli multe lucruri. Am tras cel puțin un pui de
somn și m-am trezit în avans în fața zorilor.
Eram profund năucă. Nu știam unde mă aflu și o clipă am simțit
că o să cad. Am apucat tare de crengile din jur și am șuierat de
durere la presiunea asupra mâinilor mele oropsite. Mă durea fiecare
parte a corpului meu; nu mă mai simțisem atât de mizerabil de la
lupta mea cu febra galbenă. Iată, mi-am dat seama după ce mi s-a
domolit inima, păcatul de a fi amânat escaladarea până dimineață:
rănile mele erau mult mai grave pentru o noapte pe care aveam s-o
petrec înțepenită și înspăimântată într-un copac.

Dar nu mai rămăsese nimic de făcut. Am lucrat în felul meu
metodic cu corpul meu, relaxându-mi mușchii încordați și
încălzindu-mi articulațiile rigide cât de bine am putut fără să mă
desprind de copac. (Asta voiam să evit cât de mult posibil.)
Isprăvind treaba, am cântărit mâncarea și apa încă legate de spatele
meu. Oare să le consum acum, pentru putere? Sau să le păstrez
pentru mai târziu?
Înainte de a hotărî, am sesizat o mișcare pe jos. Primul lucru la
care m-am gândit a fost că era un prădător și am înlemnit, dar apoi
am văzut că mișcarea avea o sursă umană.
Eram epuizată și înspăimântată și încă nu-mi recăpătasem
simțurile. Mai mult, nu aveam niciun motiv să nu mă aștept să fie
mulișieni aici, în partea sudică a Iadului Verde.
– Salutare! Voi de acolo, de jos! O, slavă cerului că sunteți aici. Îmi
era teamă că voi...
Oamenii rămăseseră nemișcați, îndreptându-și sulițele ca de atac.
Apoi, mult prea târziu, am luat în calcul toate detaliile care ar fi
trebuit să mă avertizeze.
Nu erau siluetele scunde și subțiri ale vânătorilor mulișieni.
Aceștia erau mai înalți și cu pielea mai închisă la culoare, aproape la
fel de închisă ca a yembezilor. Purtau benzi franjurite în jurul
brațelor și gambelor și aveau scuturi de piele tăbăcită întinsă pe un
cadru. Și călătoreau în tăcere prin mlaștină, ceea ce mulișienii făceau
rar.
Erau străini, oameni ai unui popor pe care nu-l văzusem niciodată,
iar după cum arăta armamentul, scopul lor nu era unul pașnic.
Mă puteți condamna că i-am recunoscut atât de greu, iar eu voi
recunoaște că așa e. N-am văzut imagini exacte, doar caricaturile, pe-
atunci curente în ziarele scirlandeze, exagerate cu scopul de a spori
sprijinul acordat coloniei Nsebu și a alianței noastre cu Bayembe.

Erau războinici ikwundieni.
Pe de altă parte – iar acum pot râde de asta, când întâmplarea se
află cu mulți ani în spatele meu – le-a luat ceva vreme să mă
localizeze. Nu aveau niciun motiv să se uite după o femeie într-un
copac. Când unul dintre ei și-a ridicat, în sfârșit, privirea, a făcut un
salt înapoi șocat.
Atunci mi-aș fi dorit să mă fi dezlegat ca să încerc să mă ascund.
Dar încă eram legată locului și nu-mi mai puteam retrage cuvintele
prin care le atrăsesem atenția. Cel care mă văzuse a îndreptat ceilalți
ochi cu ajutorul suliței lui, iar apoi au început să vorbească repede, în
șoaptă, între ei.
Limba lor nu are nicio legătură cu familia sachimbinană; nu
puteam înțelege niciun cuvânt. În orice caz, tonul și privirile ostile pe
care le-am primit îmi spuneau că discuția lor nu era una de
compătimire. Cu degete neîndemânatice, am încercat să mă dezleg.
Ei au văzut mișcarea și părea să le fi grăbit decizia. Unul dintre
bărbați a înhățat sulița și scutul din mâinile celui care m-a zărit,
dând ceea ce era în mod clar un ordin de a se urca în copac. Mi-am
dublat eforturile – în ce scop? Oare credeam că scap de ei? Dar
trebuia să încerc. Orice făceau acești oameni aici, nu voiam să am
nicio implicare. Ikwundienii, desigur, sunt un neam al deșertului și
al pășunilor; ei sunt un popor de păstori sau erau, cel puțin, înainte
ca inkosi Othaku Zam să le redirecționeze eforturile spre cucerirea
vecinilor. Cel care m-a văzut nu urca bine și nici eu, de altfel. L-a pus
pe unul din însoțitorii lui să-i dea un impuls, dar apoi a trebuit să se
lupte cu arborele parazit care se înfășurase la baza propriului meu
copac și s-a descurcat foarte greu.
Nu că eu m-aș fi descurcat cu mult mai bine. Am reușit să mă
dezleg în sfârșit, dar era cât pe ce să cad, încercând să-mi schimb
poziția. Nu puteam să cobor pe pământ, nu cu omul acela sub mine

și nici nu puteam să sar în alt copac ca o maimuță. Sus, din nou? Nu
puteam ajunge la cadrul dezvelit al Furculei și nici nu m-ar fi ajutat,
dacă aș fi putut.
Credeam că sunt prea sus pentru ca ei să arunce cu o suliță în
mine. (Nu știam cât de departe poate lansa o suliță un ikwundian.)
La cât de greu se cățăra urmăritorul meu, aș fi putut pur și simplu
să-i aștept pe creanga mea, sigur aveau treburi mai presante în altă
parte.
Dar subestimasem determinarea și agilitatea omului trimis după
mine. El ajunsese aproape, atât cât să-mi prindă fusta, dacă aș fi
purtat așa ceva. Înspăimântată, am dat din picioare, încercând să-i
abat mâna sau chiar să-i lovesc capul.
N-ar fi trebuit să încerc. Mișcarea mi-a distrus echilibrul meu
precar și-am căzut.
Înșfăcând panicată creanga, am încetinit și din pricina vegetației
mărunte pe care am distrus-o în cădere. Era atât de deasă, că m-a
scutit de o fractură. Dar am aterizat dur și mi s-a tăiat respirația – și,
chiar de n-aș fi aterizat astfel, ei ar fi venit peste mine înainte de a
fugi.
Ikwundienii m-au înconjurat. Erau cinci și păreau tare
înspăimântători din perspectiva mea de la sol. Unul a rostit o
întrebare către mine, la care, desigur, nu am putut răspunde. A
întrebat din nou, vocea lui devenind tot mai furioasă, și am crezut că
mă va ucide pur și simplu pentru că nu înțeleg.
Am întins mâinile ca și cum ei ar fi putut împiedica o asemenea
soartă.
– Sunt neînarmată. Vedeți? Nu sunt nicio amenințare pentru voi.
Eu...
Cred că ei nu m-au înțeles mai mult decât îi înțelegeam eu pe ei.
Unul mi-a confiscat traista de la spate, smulgând-o și aruncând-o jos.

Aveam acolo caiet de notițe, ac, ață, ce mai rămăsese din proviziile
mele sărăcăcioase. A luat caietul de notițe și l-a răsfoit.
– Sunt om de știință, am spus, deși știam că sunt de prisos
cuvintele. Cu siguranță trebuie să vedeți. Mă aflu aici doar ca să
studiez.
Dar nu conta absolut deloc de ce mă aflam acolo. Rămânea faptul
că eu îi văzusem. Războinici ikwundieni nu au ce căuta în Iadul
Verde.
Cum nu aveau ce căuta nici în preajma râurilor, care se aflau pe
teritoriul presupus controlat de bayembezi. Dar soldații noștri erau
puși de strajă acolo, așa că am presupus că e inevitabil ca ei să-și
încerce norocul aici, chiar dacă locul are o reputație cumplită. Nu
auzisem nimic de la mulișieni despre atacuri anterioare; acesta
trebuie să fi fost primul.
Însă nu erau decât cinci, fără niciun indiciu că ar fi fost mai mulți.
Cinci oameni ar putea fi periculoși pentru mine sau pentru
mulișieni, dar nu și pentru Bayembe. Nici chiar aceștia cinci, a căror
emblemă regală o puteam recunoaște acum: ei erau labanieni, una
dintre cele mai elitiste trupe pe care le aveau ikwundienii. Aleși de
mici, de la zece ani, erau antrenați intensiv și trăiau următorii
douăzeci de ani cu noii lor frați de aceeași vârstă. Un tsebanean (căci
aceasta este forma corectă la singular, deși nimeni nu o regăsise prin
ziarele scirlandeze la vremea aceea și mult mai rar în prezent) nu se
poate căsători cât încă slujește; nu există în viața lui decât loialitatea
față de frații săi și inkosi, conducătorul ikwundienilor. Iar misiunea
pe care i-o dăduse inkosi era războiul.
Asemenea oameni nu aveau nevoie de un prizonier. Eu doar i-aș
încetini, amenințând taina a ceea ce căutau aici. Mi-era clar ca
propriul nume că și-au reținut mâinile doar pentru că o femeie
lovită, îmbrăcată în pantaloni căzuse dintr-un copac la picioarele lor;

odată ce confuzia lor ar fi fost satisfăcută sau ar fi devenit
plictisitoare, m-ar fi ucis.
Ce motiv aș fi putut să le dau să mă cruțe?
Nevinovăția n-ar fi fost de folos. Nici apelul la compasiunea lor.
Am pus mâna pe singurul lucru pe care am putut – caietul meu de
notițe, aruncat în scârbă cu o clipă mai înainte.
Când să-l iau, trei sulițe s-au îndreptat rapid către mine. Am
stăruit, luând volumul în mână și răsfoindu-l până la o schiță
potrivită. Pe aceasta am ținut-o ca s-o vadă unul dintre labanieni.
– Vezi? Dragonul. Legambwa, am adăugat în mulișiană, căci erau
mai mari șansele să recunoască acel cuvânt decât pe cel în
scirlandeză.
Tardiv, m-am gândit să schimb limba și să continui într-un amestec
cu yembeza, în speranța că un fragment sau altul le va fi cunoscut
prădătorilor mei.
– Sunt peste tot în mlaștină. Foarte periculoși. Vă vor ataca. Dar
eu... eu vă pot arăta cum să-i evitați. Cum să fiți în siguranță.
Mi-am ilustrat cuvintele prin gesturi, arătând în mod repetat la
dragonul de mlaștină schițat, apoi mi-am făcut mâna ca un clește ca
să sugerez un atac dragonic. Mi-am pus palma pe inimă, indicând
printr-un ton cald și plin de speranță că le ofer o modalitate de a
evita asemenea pericole.
Poate că printre prădătorii mei era cineva care vorbea o câtime
rudimentară de limbă mulișiană sau yembeză; poate că pantomima
mea fusese eficientă. Poate că altceva se petrecuse între ei, în timpul
scurtei lor conversații. Așa cum poate își amintesc cititorii mei, mai
fusesem o dată capturată de oameni ciudați într-o țară străină, dar în
cazul acela eram capabilă să le analizez limba ca fiind un dialect al
limbii eiverschiene, ceea ce a făcut comunicarea, dacă nu ușoară, cel
puțin posibilă. Aceasta, în schimb, era la fel de opacă precum limba

dragoniană și, în plus, natura războinică a bărbaților care mă
capturaseră a făcut incidentul și mai înspăimântător. Mă simțeam de
parcă aș fi fost din nou sub stăpânirea febrei galbene, lumea din jur
neavând niciun sens, iar următorul meu suflu putând fi ultimul.
Ceva i-a convins, fie că scuza mea, fie vreo idee pe care și-o
făcuseră ei înșiși. Tot ce știam era că acela care venise după mine
adusese o legătură de plante agățătoare, nu o suliță, astfel că nu m-
am putut opune în timp ce îmi lega mâinile la spate. Și nici n-am
ripostat când a rupt materialul din care era făcută traista mea și l-a
folosit să-mi pună căluș, deși tare aș fi vrut să beau o gură de apă
înainte. Nu eram încă moartă, iar asta era mai mult decât mă
așteptasem cu o clipă în urmă; orice altceva ar fi putut aștepta.
Când m-au ridicat în picioare, unul mi-a prins încheieturile și-am
simțit că-mi smucește mâinile legate. Adăugaseră încă o legătură de
plante agățătoare peste prima, făcând un fel de lesă ca să nu fug.
De parcă aș fi putut să fug! Sper că aveți o imagine despre terenul
înșelător al Iadului Verde; acum imaginați-vă că-l traversați, cu
mâinile la spate, fără a vă pierde echilibrul. N-aș fi reușit să merg
nici zece pași fără să cad. Aproape căzusem, când un tsebanian m-a
împins înainte, dar, fiind ferm hotărâtă să nu-mi irosesc răgazul, am
reușit să mă țin pe picioare.
Mă puseseră în față, ca și cum aș fi fost canarul care moare și
anunță primejdia. Îmi doream tare mult, de-ndată ce aș fi putut
gândi limpede, să-i conduc chiar spre o asemenea situație; existau
prădători, nisipuri mișcătoare, chiar și insecte periculoase care
puteau fi convinse să atace. Din păcate, în ciuda norocului meu
anterior cu asemenea tactici, nu puteam fi sigură că aș fi supraviețuit
eu însămi capcanei – și apoi, ei încă nu aveau încredere în mine.
Orice încercare de a-i conduce greșit ar fi sfârșit cu o săgeată între
omoplații mei.

Pentru a supraviețui, trebuia să le demonstrez că sunt un bun
ghid.
Prin urmare, am profitat de toate cunoștințele pe care le căpătasem
în mlaștină ca să-i impresionez. Era greu, fiind legată și constrânsă la
tăcere, dar i-am condus ostentativ departe de un tufiș ai cărui spini
găzduiau niște furnici tare urâcioase, apoi am virat din nou,
aplecând capul ca să evit un șarpe atârnat de-o creangă.
Pas cu pas, pericol după pericol, am mers mai departe în
adâncurile Iadului Verde.

Capitolul 21
Protecția mulișienilor – Un alt grup – Ceva în buzunar –

Pierderea briceagului –Refugiu la înălțime
Speram ca un prieten să mă găsească. Tom, Natalie și Faj Rawango

îmi promiseseră că mă vor veghea de pe platoul de sus; dar se aflau,
din păcate, pe latura nordică a mlaștinii, și nu puteau ajunge prea
repede la mine, coborârea din punctul acela fiind mai mult sau mai
puțin impracticabilă. Dar Yeyuama promisese că mă veghează
dinspre lac. Cunoștea locul tot atât de bine cât îmi cunoșteam eu
grădina și ar fi putut fi chiar acum în drum spre mine.
Fapt care, mi-am dat seama în curând, l-ar fi putut ucide. Un om la
cinci era teribil de dezavantajos, cu atât mai mult cu cât omul era
pacifist devotat. Dar oare ochii lui ageri îi vor localiza pe ikwundieni
înainte ca ei să-l observe? Și, dacă nu, văzusem cu ochii mei cât de
ușor se pot ascunde mulișienii când vor. Poate ar fi putut strânge
vânători care să vină în ajutor. Ei îi urmaseră îndrumările împotriva
lui Velloin și a lui Okweme, deși bănuiesc că s-a întâmplat deoarece
conflictul de atunci fusese legat de dragoni. Oare taberele de-aici s-ar

agita să mă ajute? Ne-am intersectat puțin în călătoria mea spre
Marea Cascadă, iar aceștia nu erau mulișienii care făcuseră parte din
lumea mea socială din ultimele luni.
Așa alergau gândurile mele în cercuri anxioase, ca un șoarece
prins într-o cutie. Era de preferat să mă gândesc la variante.
Din păcate, labanienii mă conduceau spre nord-est: mai adânc în
mlaștină, dar departe de lac. Șansele ca Yeyuama să ne găsească
scădeau pas cu pas, iar șansele ca noi să dăm peste o tabără
mulișiană creșteau. La un moment dat am comparat găsirea lor cu
căutarea unui ac în carul cu fân, dar acum, cu un asemenea risc, mă
temeam să nu fie un ac în spatele fiecărui pai.
Era posibil ca mulișienii să fie în siguranță, totuși; i-ar putea auzi
pe labanieni înainte să se apropie, s-ar putea ascunde înainte ca unul
dintre războinici să atace. Dar nu mă puteam baza pe o asemenea
posibilitate: ar fi fost o josnicie din partea mea, o abrogare insensibilă
a ceea ce le datoram în schimbul adăpostului și al ajutorului lor.
Prin urmare, trebuia să evadez.
Curajul și îndemânarea labanienilor erau lăudate chiar și de
inamicii lor, dar nu erau suficient de curajoși cât să treacă prin Iadul
Verde pe întuneric. Când a sosit timpul popasului, i-am sfătuit cu
blândețe pe cei care mă luaseră în captivitate să se îndepărteze de
ceea ce am recunoscut a fi calea pe care prădătorii nocturni ar urma-
o. N-am făcut-o doar pentru propria mea siguranță, ci și pentru a-i
convinge de sprijinul meu sincer. Am campat în locul cel mai sigur
pe care l-am găsit și, deși cu rezervă, am fost descătușată atât cât să
termin ce-mi mai rămăsese din apă și din mâncare. Dacă urma să-mi
ofere din proviziile lor în ziua următoare, nu puteam spune.
M-au legat, desigur, de mâini și de picioare, înainte să mă așez
lângă un copac și să mă lege de el, ca măsură de precauție. Unul din

ei continua să mă supravegheze. Mă așteptam, dar tot am blestemat
în sinea mea. Cum puteam evada în asemenea condiții?
Cu timpul, a trebuit să renunț la întrebare, căci oboseala pusese
stăpânire pe mine, ca și cum aș fi căzut de pe o stâncă. De dimineață,
asupritorii mei au ținut o întrevedere în care păreau să dezbată cum
să mă folosească mai departe; abia puteam respira până m-a dezlegat
unul dintre ei. Aveam să trăiesc încă o zi. Dar câte zile mai aveam?
Ziua aceasta a continuat aproape ca prima, doar că am făcut tot ce-
am putut să ghicesc unde s-ar putea afla mulișienii, călăuzindu-i pe
labanieni departe de asemenea locuri. Acest lucru a presupus să
trecem o vreme printr-un noroi neprietenos, dar asupritorii cu greu
m-ar fi putut învinovăți; după cum știau, Iadul Verde era făcut din
noroi neprietenos. La un moment dat, am simțit un miros neplăcut,
clar recunoscut ca fiind efectul persistent al suflului extraordinar
caracteristic dragonului de mlaștină, însă dragonul în sine – și din
fericire, și din altele – nu se zărea nicăieri.
Am găsit, în schimb, altceva. Și, oricât de chinuitor era să fiu
captivă, o parte din mine se bucura că nu evadasem cu o noapte în
urmă, deoarece aș fi ratat ocazia de a afla mai mult despre motivul
pentru care se aflau labanienii în Mouleen.
La început m-am temut că am dat peste vânători mulișieni sau,
mai rău, peste o tabără. Dar sunetul și mișcarea care i-au făcut pe
asupritorii mei să adopte o poziție de apărare s-a dovedit că are o
altă sursă: un al doilea grup de labanieni.
Era un grup de trei, dar am observat că transportă echipament
suplimentar, o parte pătat cu sânge. De aici am ghicit că frații lor au
avut ghinion pe drum. Nu mă pot bucura pentru moartea oamenilor,
fie ei inamici, dar mă asigura că răpitorii mă vor aprecia ca ghid.
Într-adevăr, speram că asta le spunea celor din al doilea grup,
întrucât făceau schimb de informații în șoaptă. După gesturi, al

doilea conducător părea supărat că oamenii lui au trebuit să se
întoarcă în mlaștină.
Eu, una, eram copleșită de gânduri. Două grupuri: adică puteau fi
mai multe. Ambele mici. Niciunul înarmat, și ale căror trosnete le-ar
fi putut anunța prezența de la kilometri distanță. Totul despre acest
aranjament vorbea despre un procedeu secret. Eram sigură acum că
aceștia sunt cercetași, căutând o cale să traverseze Iadul Verde.
Nu eram strateg militar, dar știam că, dacă ar reuși, asta ar atrage
lucruri îngrozitoare asupra apărării Bayembeului. Acum era mai
mult decât necesar să evadez și să anunț pe cineva.
Al doilea grup nu ni s-a alăturat, întărindu-mi credința că erau
grupări de cercetași. Le-am blestemat să aibă numai ghinion în
căutarea lor. Casa noastră o să vă mănânce, a spus Yeyuama. De dragul
celor din nord, speram să fie așa.
Am mers mai departe. M-am împiedicat deseori de epuizare; în
cele din urmă, liderul s-a destins atât cât să-mi permit să beau mai
multă apă, fără de care cred că aș fi murit. Dar diversele mele julituri
erau fierbinți și delicate, iar articulațiile mă dureau; nu eram sigură
cât mai pot înainta. Doar gândul că aș putea evada îmi dădea
putere... dar știam un lucru: cu cât întârzia evadarea, cu atât erau
mai mari șansele să eșuez.
În mod straniu, speranța a venit de la o căzătură. M-am împiedicat
de o ferigă încurcată și-am aterizat tare pe partea dreaptă – tare nu
doar din cauza forței cu care am căzut, ci și din pricina obiectului
care mi-a intrat dureros în șold. Am înțeles că era briceagul, același
briceag pe care l-am șterpelit cândva de la fratele meu Andrew în
urmă cu mulți ani și care de-atunci m-a însoțit credincios peste tot.
Cu cuțitul acela (și puțină flexibilitate), aș fi putut să mă eliberez.
Un obstacol eliminat, cel puțin potențial; iar eliminarea îmi crease
convingerea că le-aș putea elimina și pe celelalte. Aveam nevoie de o

diversiune, de ceva care să-i distragă atenția bărbatului care mă
supraveghea în noaptea aceea și apoi aș fi avut nevoie de o rută de
evadare.
Ambele presupuneau să ne alegem înțelept tabăra. Mi-am forțat
mintea obosită să se concentreze și-am fost răsplătită cu constatarea
că se află în jur câteva drago-libelule. Am menționat mai înainte că
sunt insectivore; din cercetările mele, știam că numărul mare de
drago-libelule la un loc anunță că undeva în apropiere trebuie să fie
un soi de stup care să ofere o concentrație convenabilă de mese
potențiale.
A fost greu să găsesc ce căutam fără a părea evident, dar cel puțin
am identificat ce speram: un cuib de viespi, nu cu mult deasupra
pământului. În mod obișnuit, viespile dorm noaptea, dar știam
dintr-o experiență dureroasă că pot fi ușor de deranjat.
Am scos cuțitul din buzunar în timp ce-mi făceam nevoile –
singurul motiv pentru care răpitorii mei m-au dezlegat, căci niciunul
dintre ei nu și-ar fi dorit slujba de a mă asista. (Însă nu mi-au oferit
niciun strop de intimitate în timpul procesului.) L-am ținut învăluit
în palmă în timp ce unul dintre ei m-a legat la loc și-am răsuflat
ușurată când am isprăvit. Ca și mai înainte, m-au legat de un copac
și-apoi i-am urmărit cum își iau masa de seară.
Aveau propriile lor provizii, dar le suplimentau cu vânat când se
ivea ocazia. (Doar vânau, niciodată nu culegeau plante; nu le puteam
reproșa că se tem de plante care ar putea fi otrăvitoare și nici că nu
au încredere în sfatul pe care am încercat să-l dau.) Mai devreme în
ziua aceea am descoperit cât de departe poate arunca un tsebanian o
suliță când unul dintre ei a străpuns un duiker de la o distanță de la
care mi se părea imposibil. Asta evidenția posibilitatea de a primi o
suliță între umeri în timp ce alerg... dar mi-am făcut curaj. Trebuie s-o
fac.

În orice caz, trebuia să aștepte momentul în care s-ar fi așezat să
înnopteze. Cu o seară în urmă, căpetenia îmi verificase legăturile
înainte să se culce; nu puteam risca să observe vreo schimbare. De
îndată ce tabăra s-a liniștit, rămânând doar un singur om să
supravegheze, am scos cuțitul și m-am pus pe treabă.
Plantele agățătoare care-mi legau încheieturile erau primul și cel
mai greu lucru. Mi-am tăiat mâinile de câteva ori și o dată am scăpat
cuțitul, pierdere care mi-a tăiat respirația, căci dacă nu aveam să-l
mai găsesc? Dar l-am găsit și mi-am reluat misiunea, prefăcându-mă
epuizată în tot acest timp.
Următoarea parte a ridicat un alt set de provocări. Am așteptat, cu
ochii întredeschiși, până când supraveghetorul s-a uitat în altă parte,
mi-am strecurat umărul drept (cel mai îndepărtat de el) pe sub
plantele agățătoare. Acum trebuia să fiu rapidă, căci, dacă se uita de
aproape, ar fi putut observa că n-ar fi trebuit să mă prăbușesc atât de
mult în strânsorile mele. Am căutat cu mâna mea rigidă ceva cu care
să pot arunca: o piatră, un băț, orice.
N-am găsit nimic. Sunt puține pietre în Mouleen, iar crengile
căzute sunt adesea încurcate în tot ce crește peste ele. Cu inima
împovărată, mi-am dat seama că trebuia să arunc ceea ce, la
momentul respectiv, era cel mai prețios: cuțitul meu.
Înainte însă trebuia să-l mai folosesc o dată. Operând rapid,
încercând să nu gâfâi de frică, am transferat lama în mâna stângă,
binecuvântând lăstarul care îmi camuflase puțin mișcările. Mi-am
tras gleznele cât am putut, tresărind în urma sunetului; paznicul mi-
a aruncat o privire, dar n-a reacționat. Am tăiat cu cuțitul legăturile
de la glezne (și gamba, întrucât eram stângace pentru că mi-era
teamă și nu-mi puteam folosi ambele mâini).
Poate că am scos un sunet. Sau poate că tsebanianul era pur și
simplu precaut. Dar atunci s-a întors, pe jumătate chircit, ca și când

urma să mă investigheze.
M-am eliberat de ultimul rând de legături și am aruncat cuțitul în
cuib. Brațul meu nu avea ținta unui braț tsebanian, dar în timpul
mesei calculasem distanța de la mine la cuib, repetându-mi
încontinuu că îl voi nimeri. Și astfel, prin noroc chior, divină
providență sau pură convingere că voi reuși, l-am nimerit din prima.
N-am stat să văd rezultatele, deși le-am auzit în timp ce fugeam.
M-am ascuns după pom și am știut că făcusem alegerea potrivită
când sulița supraveghetorului s-a înfipt în lemn; apoi am plecat, prin
pădure, alergând disperată (dar deloc în liniște) spre ceea ce puteam
aproxima ca fiind cea mai apropiată rută de evadare.
Un curs de apă de alături.
Am sărit în apă fără să mă mai gândesc nicio clipă la lipitori, șerpi,
pești-colț, dragoni de mlaștină sau orice altceva. Am expirat puțin ca
să mă scufund mai bine și am înaintat prin adâncul noroios,
încercând să nu țip de frică atunci când simt diverse lucruri
acoperiindu-mi corpul. Cu ochii închiși, nu vedeam încotro mă
îndrept; nu puteam decât să sper că, mișcându-mă astfel sub apă, pe
întuneric, labanienii nu mă vor putea țintui cu o suliță. (Sau, și mai
bine, erau ocupați cu viespile, dar nu-mi puteam asuma riscul.)
Intenția mea era să rămân sub apă cât se poate; și așa am făcut, dar
n-a durat prea mult. Bătăile inimii mele m-au adus curând la
suprafață, unde am încercat să trag o gură de aer cât de silențios am
putut – pe de o parte, pentru că nu voiam să fiu auzită, iar pe de altă
parte pentru că voiam să-i ascult pe labanieni. Mă gândeam că voi
auzi strigăte și blesteme dinspre tabără, din cauza viespilor. Tăcerea
care m-a întâmpinat mi-a făcut mușchii să mi se încordeze de teamă.
Labanienii nu erau soldați obișnuiți; erau antrenați de mici să
accepte durerea și privațiunile fără să se plângă. Ar fi putut muri din
cauza înțepăturilor de viespe, dar n-ar fi strigat.

Asta însemna că habar n-aveam unde se aflau.
Am continuat să merg pe distanțe scurte, scufundându-mă acolo
unde era posibil, dar frica îmi tot fura aerul. Înaintarea mea era
înnebunitor de înceată, iar când am ieșit a patra oară la suprafață am
văzut mișcare pe malul pe care-l părăsisem.
Nu vă pot spune dacă era un tsebanian. Atunci am crezut că era și
n-am stat să-mi confirm bănuiala. M-am aruncat spre malul opus,
fără să-mi mai pese acum cât zgomot făceam și m-am cufundat în
pădurea din partea aceea, rugându-mă să-i rețină apa, rugându-mă
să-i mănânce o creatură, rugându-mă pentru orice m-ar fi putut ajuta.
Am găsit un copac.
Erau mulți copaci în jur, dar acesta era de un soi aparte: unul
dintre giganții pădurii, cu trunchiul bine înfășurat de vegetație
parazitară, stând alături de ceea ce știam cu câteva luni în urmă a fi
fost o regiune inundată. Pe scurt, era tipul de copac folosit adesea pe
post de pod – și asta mi-a dat o idee.
M-am cățărat cu sprinteneala panicată a unei veverițe, croindu-mi
drum de pe o mână pe alta, mult prea condusă de teama de ce las în
urmă ca să mai chițăi când mi-am scrântit piciorul. Cu cât înaintam,
cu atât devenea mai limpede că făcusem alegerea corectă; copacul și
paraziții lui fuseseră cultivați de mulișieni, ceea ce însemna că era o
punte undeva deasupra mea.
Când am dat în sfârșit de ea, m-am târât puțin, până am ajuns la
jumătatea drumului. Acolo m-am întins, aplatizându-mă cât de bine
am putut în mijlocul crengilor și al plantelor agățătoare de pe pod,
departe de orice copac în care labanienii s-ar fi așteptat să mă
găsească.
Ei nu cunoșteau pădurea. Nu s-ar gândi să caute puntea.
Sau, cel puțin, așa mă rugam.

Decizia mi-a fost răsplătită când am auzit de jos o voce liniștită.
Indiferent dacă erau tsebanieni pe malul celălalt, unul se afla acum
aici – nu unul, ci doi, căci auzisem un răspuns nu de departe. Mă
căutau, într-adevăr. Și nu aveam nicio îndoială că, dacă m-ar găsi, nu
și-ar mai asuma riscul pe care și-l asumaseră înainte, anume că o
femeie scirlandeză e prea netrebnică pentru a reprezenta o
amenințare.
Dar nu m-au găsit. Au cercetat zona o vreme, i-am auzit mergând
înainte și înapoi, deși erau surprinzător de silențioși pentru niște
bărbați în întuneric, pe un teren total nefamiliar. Eram însă bine
ascunsă de structura punții, iar de jos puntea însăși nu părea decât o
încâlcire deosebit de densă de ramuri. Cineva trebuia să știe ce
anume caută ca să identifice locul acela, iar ei nu știau.
Nu știau nici de ce pericole să se ferească. Am auzit un răget
familiar urechilor mele și am știut că treziseră un dragon de
mlaștină.
N-am auzit însă niciun strigăt de durere care să-mi spună că
dragonul luase o îmbucătură dintr-un tsebanian și niciun sunet
asemănător din partea creaturii. Am simțit un miros vag din suflarea
lui extraordinară, înălțându-se de la sol și eram bucuroasă că nu mă
aflu în raza lui de acțiune. Sunetele mai îndepărtate ar fi putut fi ale
labanienilor, în încercarea lor de a se refugia; dar nu puteam spune
cu certitudine. M-am uitat în întunericul de deasupra mea și am
binecuvântat pădurea, care m-a tăiat și m-a zgâriat, m-a înțepat și m-
a dărâmat și în cele din urmă, m-a protejat.
M-am întins înțepenită și îngrozită un timp care a părut o eră până
când lumina a început să se strecoare prin verdeață, și-am mai stat
întinsă o vreme, până când am reușit să-mi conving corpul să se
miște. Chiar și atunci, m-am uitat atent printre plantele agățătoare în
toate părțile, scoțându-mi lipitorile, în timp ce mă asiguram că (în

măsura în care puteam) labanienii nu-mi întinseseră vreo cursă
inteligentă în care să cad.
Nu făcuseră asta. În cele din urmă, am coborât din copac, cu
dureri din cap până-n picioare. Dar nu-mi permiteam luxul de a mă
prăbuși: trecând peste foamea și setea care mă mistuiau, trebuia să-i
anunț pe mulișieni.

Capitolul 22
Tobele vorbesc – Ceilalți lipsesc – Planurile ikwundienilor –

Punctul Miriam – Politica – Înțelepciune și nebunie –
Mutarea ouălor – Peștele-colț
Nu voi merge atât de departe încât să spun că i-am găsit pe

mulișieni; ar fi mult mai just să zic că ei m-au găsit pe mine. Am
deslușit totuși corect împrejurimile, apreciind unde ar putea fi o
tabără, așa că pot fi mândră.
Mă tem că gramatica mea suferise teribil din pricina istovirii și a
epuizării. Mi-a luat mai mult decât ar fi trebuit să le explic situația,
în timp ce un bătrân mă hrănea și mă adăpa. Apoi unul dintre
vânători, un tip plin de energie, Lumemouwin, voia să plece cu
ceilalți, să-i caute pe labanieni.
– Vă vor ucide, am spus neajutorată.
Știam că mulișienii sunt perfect capabili să se furișeze, dar asta nu
schimba faptul că aș fi simțit cauzele morții ca fiind din vina mea.
– Vă rog, dacă nu veți anunța și celelalte tabere...

– Le vom anunța, a răspuns una dintre bunici, o femeie pe nume
RiKwilene. Dar mai întâi trebuie să știm ce să le spunem.
Ea se referea la faptul că vor mai întâi să se asigure că ce zic e
adevărat, înainte de a-i alarma pe ceilalți. Bănuiesc că nu păream cel
mai de încredere mesager, iar despre străini se știa că aleargă de
nebuni prin junglă. Asta nu m-a liniștit mai mult când au trimis
vânători să investigheze.
Dar vânătorii s-au întors în scurtă vreme cu confirmarea că
văzuseră semnele pe care le lăsase în urmă tabăra labaniană. (Niciun
cadavru; era prea mult pentru mine să sper că viespile sau dragonul
le veniseră de hac.) Apoi bătrânii au luat tobele, bătând mesajul care
avea să fie răspândit în Mouleen cât de curând, de la un capăt în
celălalt.
Tobele l-au adus pe Yeyuama la mine în câteva zile. Oricât de
bucuroasă eram să-l văd, am observat imediat că e singur – sau, mai
degrabă, însoțit de alți doi tineri pe care nu i-am recunoscut,
amândoi confrați mulișieni.
– Unde sunt ceilalți? am întrebat frecându-mi mâinile. S-a
întâmplat ceva?
– Nu știu. Nu s-au mai întors de pe stâncă, a clătinat din cap
Yeyuama.
Primul meu gând a fost că labanienii îi capturaseră. Apoi mi-am
spus că asta e o nebunie; labanienii veneau dinspre partea sudică a
Marii Cascade, iar prietenii mei se aflau în cea nordică. Dar asta nu
prea m-a liniștit. (Și m-ar fi liniștit și mai puțin, dacă aș fi știut că
ikwundienii au grăbit un atac pe râul Girama în aceeași zi în care am
zburat peste cascadă – pentru a atrage atenția cercetașilor lor din
mlaștină, presupun.)
Dacă m-aș fi simțit vinovată pentru moartea oricărui mulișian, cât
de vinovată m-aș fi simțit dacă li s-ar fi întâmplat ceva camarazilor

mei? Aveam o mare răspundere, în primul rând, pentru prezența lor
aici. Mi-am îndreptat privirea de la Yeyuama spre Rikwilene.
– Se poate trimite un mesaj care să întrebe despre ei?
– Sătenii își vor pune întrebări dacă aud tobele vorbind prea mult,
s-a încruntat și a clătinat din cap.
(„Sătenii“, în acest caz, erau cercetașii labanieni.)
– Cineva va trimite vorbă dacă fratele și sora ta vor fi găsiți.
Celelalte tabere știu că tu ești aici.
Am argumentat, dar nu am putut s-o conving. Ceea ce a fost,
bănuiesc, un exercițiu pentru ce a urmat, când am început să
dezbatem ce e de făcut în privința labanienilor.
Cu ajutorul unei hărți făcute din bețe și frunze le-am explicat pe
larg situația: războiul iminent împotriva ikwundienilor, despre care
mulișienii știau foarte puțin, și ce s-ar întâmpla dacă oamenii din sud
și-ar aduce armata prin mlaștină. Aici, însă, am trasat obiecții
imediate.
– Tot atâția săteni câți oameni sunt cu totul în pădure? a întrebat
sceptic Lumemouwin.
(Le-am spus că sunt mult mai mulți ikwundieni, dar că pur și
simplu n-au nicio experiență personală în privința mulțimilor de
oameni la o anumită scară.)
– Imposibil! Nu i-ar putea aduce. Pădurea i-ar mânca.
– Pădurea i-ar mânca pe unii, da – dar, chiar și în cazul în care mor
doi din cinci, ar fi dezastruos, am spus. Atât pentru voi, cât și pentru
locuitorii din Bayembe; vă asigur că nu vor ezita să ucidă mulișieni
pe drum. Deși mă întreb...
Am pierdut șirul cuvintelor în timp ce mă uitam la propria mea
hartă. Da, ikwundienii ar putea mărșălui prin mlaștină, dacă sunt
pregătiți să accepte o asemenea uzură. Dar oare ar putea s-o facă
eficient? I-am auzit pe soldați vorbind despre importanța liniilor de

alimentare, iar propria mea experiență de a purta echipament prin
Iadul Verde m-a făcut să mă îndoiesc că o armată s-ar descurca mai
bine. Un grup mic, mobil, asemenea celui labanian, s-ar descurca,
dar n-ar reuși decât să jefuiască satele situate de-a lungul graniței de
nord. Oare scopul era de a distrage gărzile aflate de-a lungul
râurilor? Prea multă bătaie de cap, evident, pentru un lucru atât de
mărunt. Doar dacă nu aveau o țintă mai valoroasă...
Harta mea era incompletă. Mă concentrasem asupra Marii
Cascade și a marginilor nordice și sudice ale Mouleenului, dar nu-i
acordasem prea multă atenție capătului estic. Am bâjbâit cu o mână
după un alt băț și l-am înfipt în noroiul moale.
– Punctul Miriam, am șoptit.
Era o fortăreață construită să apere portul. Ikwundieni nu erau
navigatori prea străluciți; cuceriseră totuși destule orașe aflate pe
coastă să-și poată plănui un asalt asupra Nsebului și Atuyemului. De
aceea fusese amplasată acolo colonia scirlandeză: apărarea noastră a
portului era parte din înțelegerea cu Bayembe. Ne-am ridicat zidurile
și am plasat armele și tot efortul s-a concentrat asupra mării, pe care
o considerau singurul lor punct vulnerabil.
Dar hotarele estice ale Iadului Verde erau foarte aproape de
Punctul Miriam. Iar dacă venea un atac dinspre coasta fortului…
De câți oameni ar avea nevoie pentru a-l cuceri? Nu eram un
tactician suficient de bun ca să ghicesc. Cu toate astea, o armată mică
ar putea reuși, dacă au elementul-surpriză de partea lor; și fără
îndoială ar fi o mare surpriză dacă ikwundienii ar apărea din
mlaștină să atace fortul. Mintea mea urzea posibilitățile viitorului:
poate o forță de invazie pe mare, de îndată ce apărarea principală a
portului ar fi cedat, sau poate o încercare de a ocupa fortul însuși.
Toate aceste posibilități erau înspăimântătoare.
Le-am expus pe scurt celorlalți ce am prevăzut.

– Puteți avertiza fortul? am întrebat când am isprăvit ce avusesem
de spus.
Mulișienii făceau anumite tranzacții cu sătenii aflați de-a lungul
granițelor; cu siguranță se întâmpla și de-a lungul golfului.
Cei din jur au făcut schimb de priviri.
– Putem anunța taberele din est, a zi Rikwilene. Dar oare sătenii
vor asculta?
Sătenii sau reprezentanții scirlandezi de la Punctul Miriam.
– Dacă mesajul ar veni din partea mea…
Am anulat ideea înainte de a o duce până la capăt.
– N-ar avea niciun motiv să se încreadă acestei susțineri. Chiar
dacă ar crede că mesajul ar veni din partea mea, s-ar îndoi de
judecată.
Sir Adam ar fi cu greu dispus să-mi confirme spusele. Iar în timp
ce voiam să cred că-și vor lua măsuri de precauție în această privință,
știam că ar fi putut râde de toate acestea. Nimeni nu ar fi putut ataca
Punctul Miriam prin Iadul Verde. Nimeni.
Dacă aș fi mers în persoană, aș fi avut poate o șansă de a-i
convinge. Dar cercetașii se aflau deja în mlaștină; armata nu s-ar afla
cu mult în urma lor. Șansele mele de a străbate Mouleenul înainte ca
ei să-și pregătească atacul erau mai mici decât probabilitățile ca Sir
Adam să asculte un mesaj transmis prin tobe.
Însă existau oameni care ar fi ascultat tobele. Și văzusem cu ochii
mei cât de eficiente pot fi în ziua în care Velloin și Okweme au
încercat să răpească un dragon.
Am privit în jur la tabăra adunată, tineri și vânători și bătrâni cu
copii strecurați printre picioare ca să asculte.
– Vă rog! am spus. Îi puteți opri înainte să ajungă la Punctul
Miriam. Le puteți salva viața celor din Bayembe. Dacă trimiteți un
mesaj spre tabere – am văzut cât de puternici sunt vânătorii voștri.

Vă puteți lupta cu ikwundienii. Nu față în față, desigur, ci din
umbră.
Chiar înainte de a începe, am știut că era o cauză pierdută.
Capetele se clătinau peste tot în jur, bărbați și femei se retrăgeau în
semn de dezaprobare.
– Este o luptă a sătenilor, a spus cineva.
Nu am văzut cine.
Ikwundienii împotriva yembezilor, intervenția scirlandezilor,
satalunienii în flanc. Ce însemnau oricare dintr-acestea pentru
mulișieni? Chiar dacă ikwundienii ar cuceri Bayembe, închizând
Iadul Verde din trei părți, asta ar avea prea puține urmări pentru
oamenii aflați aici. O, poate lucrurile se vor înrăutăți cândva pentru
ei – dar temerile vagi ale unui „cândva“ nu vor convinge pe nimeni
să se pună în calea răului. Într-adevăr, din perspectiva lor ar fi fost
poate mai bine ca ikwundienii să câștige, căci atunci ar fi distrusă
sau cel puțin ar fi retrasă colonia scirlandeză și, odată cu ea,
planurile unui baraj deasupra Marii Cascade.
Nu că mulișienii ar fi știut ceva despre baraj...
– Ce înseamnă asta? a întrebat Yeyuama, pocnindu-și degetele.
M-am uitat la mâna mea. Nu mi-am dat seama că eu făcusem asta,
atât eram de prinsă în gândurile mele.
– Înseamnă că am avut o idee, am spus încet. Una pe care,
probabil, ar trebui să o împărtășesc doar cu tine – cel puțin, la
început. E vorba despre dragoni.
El a încuviințat și le-a făcut semn celor doi semeni care veniseră cu
el să ni se alăture într-o zonă mai departe.
– Ei sunt puri, a zis el, când am privit ironic. I-am adus pentru
ceremonie, dar ce ai de spus tu are întâietate.
Aș fi fost mai fericită dacă aș fi împărtășit asta doar cu Yeyuama,
care, cel puțin, îmi era familiar. Dar nu mă aflam în situația de a

obiecta.
– Are legătură cu ce au grăit vânătorii, le-am zis celor trei. Am avut
nevoie de o permisiune să vin aici, din partea obei din Bayembe, iar
el mi-a cerut o promisiune în schimb.
Am scurtat povestea cât am putut, subliniindu-mi ignoranța în
asumarea acelei promisiuni și scuzele mele pentru a fi procedat așa.
– Dar, am spus, inspirând apoi adânc. Dacă nu e o adevărată
blasfemie să sugerez… M-am gândit după aceea, dacă târgul ar fi
respectat, ar ajuta la salvarea pădurii de la un pericol foarte mare.
Unul de care oamenii voștri nu sunt conștienți încă.
Să le spun despre baraj a fost atât mai ușor cât și mai greu decât
mă așteptam, mai întâi când i-am explicat lui Yeyuama și celorlați
doi confrați, apoi când am repetat cuvintele pentru restul taberei.
Mulișienii au înțeles ce înseamnă un baraj destul de bine; ei își
construiau propriile lor baraje în anumite sezoane, pentru a-i ajuta la
pescuit. Dar un baraj care să controleze Marea Cascadă? Nimic de pe
lumea asta n-ar putea fi atât de puternic.
– Vă asigur că este posibil, am vorbit eu cu toată convingerea. Iar,
dacă asta va fi construit, va schimba pădurea voastră pentru
totdeauna. Nu vor mai exista inundații; mlaștina voastră se va afla
mereu în sezonul uscat. Cascada însăși va fi modificată, iar Yeyuama
se teme de cum vor fi afectați dragonii.
Nu asta fusese ipoteza mea inițială când stătusem pe malul râului
Hembi, deoarece la momentul respectiv nu văzusem reginele-dragon
în lac. Mâinile lui Yeyuama au tremurat la auzul acestei posibilități.
După aceea și-a oferit întregul sprijin planului meu.
– Dacă îi veți împiedica pe ikwundieni să traverseze mlaștina și să
atace Punctul Miriam, le-am explicat celor care se adunaseră să mă
asculte, îi voi spune obei că nu trebuie să construiască barajul în
semn de recunoștință pentru ajutorul vostru. Va fi o înțelegere între

oamenii lui și ai voștri, pecetluită prin oferirea unui dar. Specificul
darului este o treabă pentru cei puri, dar cred cu tărie că vă va aduce
prietenia acestui om. Și prietenia vă va proteja casa pentru
generațiile următoare.
Aveau nevoie de timp să se gândească, desigur. Un asemenea
lucru nu se putea decide în grabă. M-am întristat pentru fiecare
minut amânat, dar lui Yeyuama i s-a făcut milă de mine; el și ceilalți
doi puri m-au tras deoparte pentru ceremonie, asumându-și
întoarcerea mea în siguranță de pe insulă, ceea ce, de asemenea, a
avut rolul de distragere.
Trebuia să se desfășoare pe malul lacului, dar nu aveam timp să
mergem până acolo. Au construit un bordei departe de tabără. Apoi
m-au pus înăuntru cu un foc mic, în care au aruncat frunzele al căror
miros îmi amintea atât de bine de suflarea extraordinară a
dragonului de mlaștină. Erau aceleași frunze pe care le foloseau
pentru focul prin care treceau vânătorii când părăseau tabăra, dar
câtă vreme ei trebuiau doar să treacă prin fum ori să-l îndrepte spre
ei cu mâinile lor, eu am fost lăsată înăuntru până când aproape mă
asfixiasem. Când Yeyuama m-a lăsat, în sfârșit, să ies afară, eram atât
de mulțumită de aerul proaspăt, încât cu greu m-am supărat la
insistența lui de a mă dezbrăca (da, în fața tuturor) și a mă scălda
într-o zonă liniștită și lipsită de prădătorii mlaștinii.
– Fumul ne purifică, a spus el când am isprăvit și m-am îmbrăcat
din nou. Nimic nu poate anula răul provocat de prima moarte, dar
noi ne apropiem pe cât de mult putem.
Distragerea lui Yeyuama și-a îndeplinit rolul, cu o sincronizare
perfectă. Un băiat sosise chiar atunci, convocându-ne pe toți patru
înapoi în tabără.
Ceilalți neprihăniți au intrat într-o conversație la scurt timp după
ce ne-am întors, vreme în care eu am așteptat deoparte. Apoi mi s-a

făcut semn, iar Rikwilene mi-a transmis mesajul lor.
– Tu ești înțeleaptă în anumite privințe, a vorbit bătrâna, dar spui
prostii în alte privințe. Nu îi vom ataca pe ikwundieni.
Eram dezamăgită. Toată speranța... dar le ceream prea mult, iar o
posibilă recompensă era prea nesigură.
– Vânătorii noștri pot fi vânători de oameni când nu mai există altă
opțiune, dar ce ne ceri tu, să le împiedicăm taberele atât de direct,
asta n-ar duce decât la moarte în ambele părți. Dar, a zis Rikwilene,
iar respirația mi s-a oprit, suntem de acord să încercăm prin alte
mijloace.
Dintr-odată mi-am imaginat noi posibilități, una mai nebunească
decât alta. Vânătorul Lumemouwin m-a oprit însă cu o mână
precaută.
– Tu nu ne cunoști pădurea și oamenii. Nu suficient. Noi vom fi cei
care ne vom face aceste planuri.
El avea dreptate. Nu eram tactician și nici mulișian. Nu știam cum
ar puteau fi ei cei mai eficienți. Tot ce le puteam oferi erau informații
și sprijin în lumea de afară atunci când avea să se termine treaba.
– Dacă ar fi de folos, am zis eu, aș putea să vă spun anumite
lucruri despre Punctul Miriam și despre armele pe care le poartă
oamenii aceia.
Yeyuama a râs. La cât de încordată eram, m-a șocat să-l văd atât de
vesel.
– Va trebui să ne gândim cum transmitem toate astea prin tobe, dar
da. Și poți face mai mult de atât. Acum faci parte dintre cei
neprihăniți.
Atât de neprihănită cât mă poate face un bordei plin de fum urât
mirositor.
– Da, am spus. Promisiunea pe care am făcut-o...

– Nu asta, a zis Yeyuama zâmbind. Vino. Și e doar pentru anumite
urechi.
Urechile în chestiune erau ale celor puri, cei în măsură „să atingă
dragonii“. Categoria aceea, puteți observa, nu include nici urechile,
nici ochii dumneavoastră. (Doar dacă nu v-ați supus și
dumneavoastră testului și l-ați trecut, caz în care n-ar mai fi nevoie să
vă spun ce sunt pe cale să omit.) Ca și mai înainte, voi vorbi doar de
acele lucruri despre care cred că li se pot împărtăși celorlalți în
siguranță, în baza judecății mai experimentate a omologilor mei
mulișieni. (Poate că am fost eu pe insulă și m-am întors, dar asta nu
era decât cea mai simplă parte din ce presupunea să mă alătur
categoriei lor.)
– Dacă mutăm ouăle acum, a zis Yeyuama când ne-am tras
deoparte, ele se vor cloci mai devreme. Iar apoi se pot ospăta cu cei
ce vin în apele lor.
Am primit aceste cuvinte într-o tăcere cu ochii larg deschiși. A
vobit așa cum ar fi vorbit părinții casei din Tamshire, sugerând că ar
fi de preferat să punem jaluzelele de iarnă cu câteva săptămâni mai
devreme. Ca și cum „mutarea ouălor“ ar fi fost o treabă oarecare, dar
una care nu se face în această perioadă.
În timp ce confrații lui se gândeau la asta, Yeyuama mi-a explicat.
Și asta e lecția pe care am învățat-o, editată în mod corespunzător.
Dragonii pe care îi văzusem în lac erau, cum am spus, regine-
dragoni, femelele speciei din care nu văzusem decât masculii până
atunci. Acum aflasem că sarcina principală a neprihăniților era să
aducă în lac masculi potriviți pentru împerechere, iar apoi să
răspândească ouăle după ce au fost depuse, în diferite zone ale
mlaștinii. Aspectele acestei operațiuni au fost expuse pe larg în
lucrările mele mai academice; mă voi concentra doar asupra unui

aspect, după cum mulți dintre voi sunt fără îndoială nerăbdători să
lase deoparte căile prăfuite ale istoriei științelor naturii și să revină la
armata invadatoare. Ouăle astfel distribuite nu erau, așa cum se
obișnuiește printre alte rase dragoniene, mari și puține la număr.
Erau într-un număr vast și șocant de mici: mai puțin de zece
centrimetri în lungime. M-am gândit la dragonii de mlaștină și la
obiceiurile lor și l-am întrebat pe Yeyuama cum ar putea dragoni
abia ieșiți din găoace să intervină în împiedicarea unei armate, oricât
de mulți ar fi.
A zâmbit cu gura până la urechi, încântat ca un magician care
trage cortina pentru a-și dezvălui marele truc.
– I-ai văzut și ți-a fost teamă de ei. Dar i-ai numit pești-colț.
Micul prădător asemănător țiparului care mă mușcase de brațul
stâng în Floris; creatura în întregime acvatică pe care am considerat-
o un verișor dragonian. În realitate, era forma infantilă a marelui
dragon de mlaștină. Eclozau abudent și erau devorați abundent, nu
doar de șerpi și alte creaturi, ci și de adulții din specia lor; cei care
supraviețuiau creșteau și se schimbau, devenind în cele din urmă
dragonii complet maturi, cărora le-am dedicat cea mai mare parte a
atenției noastre și a studiului.
(În ciuda cicatricei inestetice de pe braț, o parte din mine se
gândea cu încântare: M-a mușcat un dragon!)
Apoi mi-am amintit bancurile de pești-colț care au tulburat apele
în timpul inundației, a căror evitare a dus la construirea copacilor-
punți. Dacă ikwundienii au încercat să treacă prin mlaștină în
drumul lor spre Punctul Miriam – și cu greu ar fi putut s-o evite –,
atunci consecințele ar fi foarte sângeroase, într-adevăr.
– Tu vei ajuta, a zis Yeyuama, încă zâmbind. Felul tău de a merge
pe insulă și de a te întoarce a fost o nebunie; n-am văzut nimic

asemănător. Cei mai mulți dintre noi merg pe o cale mult mai
ușoară. Ar trebui să-ți spunem Sasoumin.
Sasoumin, adică „femeie care zboară“.
Yeyuama a continuat o vreme, iar eu mă gândeam la noul meu
nume și mă luptam cu nevoia de a chicoti de încântare. (Chiar și
acum, cred că acesta este numele sub care sunt cel mai bine
cunoscută în mlaștinile din Mouleen. E cu mult mai flatant decât
unele porecle pe care le-am stârnit în ziarele din Scirland.
– Îți voi arăta unde sunt ouăle și vei ajuta la mutarea lor; asta e
treaba ta acum. Noi vom folosi tobele să le spunem celorlalți să facă
același lucru.
Nu vă voi dezvălui, desigur, unde se aflau ouăle inițial, ci doar că
nu se aflau pe insulă; scopul acelei provocări e de a oferi o vedere a
dragonilor-regină și de a le pune la încercare caracterul de acum
înainte, le vor lua urmașii din locul lor inițial de clocire spre noi
locuri din mlaștină, mai la adâncime. Această etapă a procesului nu
o parcurseseră, deoarece nu era sezonul potrivit pentru ouăle recent
depuse. Deși experiența părea extrem de alarmantă – reginele-
dragon sigur sunt neprietenoase –, unul dintre cele mai mari regrete
e că în perioada petrecută în Mouleen nu am avut niciodată șansa de
a le desena până la capăt și n-am reușit niciodată să mă întorc mai
mult de câteva zile. Să ajung atât de aproape de una dintre regine...
Am avut alte experiențe uluitoare în viață (vor spune unii) care o
eclipsează chiar și pe aceasta. Dar nu încetezi să prețuiești o bijuterie
doar pentru că ai una mai mare. Mi-ar fi plăcut să țin bijuteria aceea
în cutia memoriei mele.
În orice caz, am mers cu Yeyuama spre zona în care erau îngropate
cuibarele actuale, în nămolul moale. Acolo se desfășoară cea mai
mare parte a incubației lor, înainte să fie transferate în apă pentru a
ieși din găoace. Cum a evoluat procesul a discutat pe larg istoricul

yembez Chinaka n Oforiro Dara; îi sfătuiesc pe cei interesați de
asemenea subiecte să citească lucrarea ei și să consulte propria mea
monografie pentru a analiza efectele asupra dezvoltării dragoniene.
Dar destul despre aceste chestiuni: există o armată invadatoare pe
care trebuie s-o tratăm.
Tobele au transmis mesajele necesare prin Iadul Verde mai iute
decât orice mesager. Noi patru (eu, Yeyuama și ceilalți doi însoțitori)
nu eram singurii care mutau ouăle; într-adevăr, ale noastre erau,
probabil, cel mai puțin relevante, întrucât ikwundienii erau aproape
siguri că-și vor croi drum mai departe spre est. Clocirea câtorva
dragoni acum ar însemna însă distrugerea echilibrului mlaștinii. În
realitate, Yeyuama a recunoscut că efectele vor fi neplăcute, întrucât
nu era sezonul inundațiilor când hrana ar fi cel mai abundentă.
– Atunci, sper să se hrănească bine din ikwundieni, am spus.
– Dacă trebuie, a ridicat el filozofic din umeri, vom face un alt ou-
regină anul viitor...
Și așa am aflat că o parte din procesul de incubație ține de
diferențierea sexuală dintre reginele-dragon din lac și pretendenții
lor masculi din mlaștină.
Mă concentrez în continuare pe chestiuni legate de istoria
științelor naturii. Asta, fiindcă ceea ce a urmat semăna cu un mare
număr de piese domino care s-au răsturnat într-un loc în care nu le-
am mai putut vedea. Pe mare parte din ele le-am descoperit după
aceea sau le-am asamblat din ce nu mi s-a spus; în general, imaginea
pe care o creaseră era complexă. Deoarece pur și simplu se potrivea
în lanțul evenimentelor care a dus la acuzația de trădare împotriva
Coroanei scirlandeze. Ar trebui să vă prezint mai întâi imaginea de
ansamblu și apoi modestul meu fir, care a cusut la un loc în broderie
toate aceste întâmplări.

Capitolul 23
Mesajul lui Nagoreemo – Tom, Natalie și Faj Rawango –

Ikwundienii traversează mlaștina – Prizonieri de război –
Armata mea
La cererea mea, mulișienii au trimis un mesaj la fortul de la

Punctul Miriam. În generozitatea lor, nici măcar nu au recrutat un
sătean de pe coastă să ducă vestea în locul lor; a fost suficient cât să
trimită un om de-al lor care vorbea yembeza, un bătrân pe nume
Nagoreemo.
El a plecat din Iadul Verde și a urcat panta stâncoasă până la
Punctul Miriam, atrăgând multe priviri, îmi imaginez, de la
scirlandezii neobișnuiți să vadă un om doar cu o învelitoare pe
șolduri. La poarta fortului l-a oprit unul dintre soldații de gardă și în
yembeza lui precaută a comunicat vestea că o forță ikwundiană
intenționa să treacă prin Mouleen și să-i atace dinspre coastă.
Cu ce cuvinte a explicat, nu știu. Propria mea ipoteză a fost
tradusă în limba tobelor, care e (din necesitate, datorită funcționării
acestui limbaj) atât tărăgănat, cât și limitat în specificul său. Dar

mulișienii sunt experimentați în transmiterea unui mesaj în mlaștină
fără să-l răstălmăcească, așa că am credința că a ajuns pe coastă în
aceeași formă în care l-au lăsat tobele noastre în vest. Odată ajuns
acolo însă, a fost interpretat de taberele locale, apoi i-a fost dat lui
Nagoreemo, care l-a tradus în yembeză și l-a transmis soldaților,
care, bănuiesc eu, pricepeau mult mai puțin din graiul acela.
Nu e de mirare că nu l-a crezut nimeni. Unul dintre ofițerii din
fort, pe nume Joshua Maitland, a crezut că Nagoreemo e un dezertor
care a fugit de propriii lui oameni ca să-i avertizeze pe ei în legătură
cu un atac mulișian necugetat asupra fortului. Alții au crezut pur și
simplu că-i nebun. Prin urmare, a fost trimis înapoi – cu, mi-e rușine
să spun, multe batjocuri și chiar cu câteva lovituri de paturi de
pușcă. Venerabilul bătrân merita un tratament mult mai bun din
partea noastră.
Între timp, evenimentele de la capătul îndepărtat al Bayembeului
erau destul de încinse cât să distragă privirile de la ce s-ar fi putut
petrece de-a lungul golfului. Ikwundienii au montat o serie de
atacuri de-a lungul râului Girama, inclusiv unul care ar fi ajuns
aproape de râul Hembi, dacă forțele noastre nu i-ar fi prins. După
cum vă puteți imagina, asta a alarmat întreaga regiune, determinând
echipa noastră să instituie patrule care să urmărească orice posibilă
avansare a cercetașilor ikwundieni. Nu numai că au găsit câțiva
dintr-aceștia, ci i-au găsit inclusiv pe Tom, Natalie și Faj Rawango.
Dacă patrula care i-a găsit ar fi fost alcătuită din forțe bayembeze,
totul ar fi decurs bine, întrucât Faj Rawango era experimentat în
privința obiceiurilor de la Curtea obei încât să ceară și să primească o
audiere potrivită. Din păcate, au fost descoperiți de scirlandezi și
imediat luați prizonieri.
Oare locotenentul a crezut că cei trei sunt ikwundieni? Nu, sigur
că nu; doar unul era erigan și chiar și cel mai chior scirlandez ar fi

observat că micul și slabul Faj Rawango nu are nimic din oamenii
înalți și întremați ai armatei ikwundiene. Dar ei erau ceva ce nu-și
puteau explica, așa că trebuiau reținuți. (Faptul că atât Tom, cât și
Natalie s-au explicat pe larg, nu l-a abătut de la acest curs.)
În scurt timp au fost transferați în grija unui căpitan, dar el auzise,
din păcate, critici la adresa activităților lor din partea mârșavului
Velloin, care dăduse un raport extrem de părtinitor despre întâlnirea
noastră în mlaștină. Prin urmare, li s-a citit o lungă diatribă despre
comportamentul civilizat și necesitatea ca ei să se gândească bine la
Scirland; după aceea au fost îmbarcați laolaltă cu răniții din lupta de
la râu și trimiși înapoi spre Nsebu. Toți trei se aflau undeva în
mijlocul savanei, când restul acestei probleme s-a rezolvat.
Ikwundienii, din câte observam eu, urmau un plan mai mult sau
mai puțin asemănător celui pe care l-am expus eu, însă cu multe
înflorituri subtile, pe care nu mi le-aș fi imaginat niciodată și, sincer,
nu mi le pot aminti. (Cei interesați de asemenea lucruri pot găsi o
discuție exhaustivă despre toate aspectele Războiului Ikwundian în
lucrarea de zece volume a lui Achabe n Kegweyu Gbori, intitulată
Expansiunea și retragerea ikwundienilor, tradusă în limba scirlandeză de
Ezekiel Grant). Cercetași asemenea celor pe care i-am întâlnit au fost
trimiși în Mouleen, peste tot, în speranța de a localiza o cale
navigabilă potrivită pentru a le transporta armata cu barca; nu mai
are rost să spun că planul a eșuat. Prin urmare, ikwundienii au luat
informațiile obținute de la cercetașii lor – mă tem că inclusiv unele pe
care le-am oferit chiar eu – și au trimis cinci trupe de labanieni pe cea
mai scurtă rută posibilă, de la Osheth aflat la granița cu Eremmo la
Punctul Miriam.
Spre Punctul Miriam, cel puțin. Au întâmpinat anumite dificultăți
pe drum.

Am văzut cu ochii mei cât de repede eclozau ouăle dragonilor de
mlaștină, de îndată ce erau plasate în apă, peștii-colț șerpuind liberi
ca țiparii cu care semănau. Ei sunt atunci o priveliște tulburătoare,
arătându-se moi și aproape neajutorați, dar cu gura deja plină de
dinți. Am avut mare grijă când am traversat cursurile de apă în timp
ce mergeam de la un cuibar la altul și încă și mai mare după ce am
isprăvit treaba, când Yeyuama și cu mine ne-am îndreptat spre
marginea estică a Iadului Verde.
Căci, deși îi apreciam pe mulișieni foarte mult și știam că se vor
descurca mult mai bine decât mine să-i oprească pe ikwundieni, nu
puteam rămâne ascunsă în timp ce se desfășura scena. Dacă nici
altceva nu puteam face, trebuia să văd atât cât să-i pot informa pe
oamenii aflați la Punctul Miriam despre ce s-a întâmplat.
Ceea ce însemna că mă aflam acolo să observ una dintre trupele
labaniene – care se afla deja în dezavantaj din pricina călătoriei lor
până acolo –, încercând să traverseze apa plină de pești-colț.
Au încercat să găsească o cale ocolitoare și au fost contracarați de
mulișienii ingenioși, care li s-au pus de-a curmezișul; acum nu mai
aveau decât să construiască plute și să încerce să le împingă cu
prăjini. Yeyuama n-a vrut să-i provoace pe dragonii adulți ca să le
facă probleme, deoarece acești labanieni purtau arme, dar nu putea
sta în calea dispoziției proprii unui dragon de mlaștină. Unul s-a
opus cu înverșunare labanienilor care pătrunseseră pe teritoriul lui și
a izbit cu putere pluta înainte ca să-l observe cineva de la bord.
Crezusem că îmi voi savura victoria privind cum îi devorează
pădurea pe cei care ar fi încercat să pătrundă în ea. Când a sosit
momentul însă, m-am simțit rău. Nu era nicio plăcere să fiu martoră
la strigăte – căci până și un tsebanian țipă când se năpustesc pe el pui
de dragon. E o moarte îngrozitoare, și totuși cei care au murit au fost
poate mai norocoși decât cei care doar sângerau, fiindcă aceștia au

luat o anumită infecție, care în multe cazuri nu era decât o agonie
prelungită.
Dar am știut că e mai bine așa decât să cred că i-am fi putut
avertiza în vreun fel; până la urmă, erau cele mai loiale trupe pe care
le avea inkosi. Iar când am șovăit, n-a trebuit decât să-mi amintesc de
pierderile suferite de aliații mei. În ciuda atenției și a măsurilor de
precauție, mulișienii nu au putut rămâne în siguranță în întregime;
cercetașii labanieni i-au prins pe câțiva, iar o tabără a fost invadată în
timp ce încercau să se mute din calea marșului armatei. Au murit
douăzeci și unu de mulișieni în total, adică un masacru pentru un
număr atât de mic ca al lor.
De aceea unele dintre taberele vestice au argumentat în favoarea
vânătorii active și a uciderii celor pe care pădurea nu i-a răpus. Dar
tinerii au adus legambwa bonu, masca de dragon, și s-au deghizat
amintind că uciderea aceea a blestemat seminția oamenilor să devină
o seminție muritoare; și, în timp ce a ucide pentru hrană ar putea fi o
tragică necesitate, a-i ucide pe acești oameni nu putea fi același lucru.
Prin urmare i-au luat prizonieri pe supraviețuitorii labanieni.
Nu prea aveau experiență cu prizonierii. Mulișienii se ocupau de
propriile lor probleme interne prin discuții sau prin îndreptarea spre
o nouă tabără, nu prin desfășurarea unui război. Legau pe cineva
numai dacă persoana respectivă înnebunea (sau, în termenii lor,
când era vizată de vrăji serioase). Ce ar trebui să facă cu prizonierii
lor?
Dacă n-aș fi petrecut șapte luni în mlaștină, dacă nu m-aș fi
azvârlit de pe o stâncă, dacă nu m-aș fi prăbușit într-un copac, dacă
nu aș fi fost o prizonieră, la rândul meu, și dacă nu aș fi fugit prin
Iadul Verde, m-aș fi gândit mai mult la răspunsul meu. Dar astfel
stând lucrurile, i-am întrebat dacă nu binevoiesc să trimită suficienți

vânători cu mine pentru a escorta prizonierii la Punctul Miriam, iar
mulișienii, bucuroși să scape de ei, au fost de acord.
Astfel am mărșăluit prin junglă spre fort, ceea ce, la prima vedere,
ar fi putut fi interpretat greșit ca o mică armată invadatoare.
Pentru că ritmul nostru era lent (limitat de viteza labanienilor care

șchiopătau) și dezorganizarea era generală, nu eram o amenințare.
Soldații însă pot deveni agitați în preajma străinilor înarmați, chiar și
când armele în chestiune nu sunt decât plase și bastoane uscate din
lemn. M-am plasat proeminent în fața grupului, încercând să atrag
atenția și să le ofer soldaților un chip cunoscut (și mă refer la unul
scirlandez) ca să se liniștească.
Poate că ar fi avut mai mult succes, dacă n-aș fi arătat ca o
sperietoare de ciori. Eram îmbrăcată în aceleași haine din dimineața
în care mă despărțisem de Tom și de Natalie, haine care suferiseră
multe între timp. Eram nespălată, subnutrită și amețită de succesul
planului nostru. Astfel, atunci când puștile au fost îndreptate în
direcția noastră, am ridicat mâinile deasupra capului, atrăgând
atenția fortului și strigând în hohote cu voce tare.
– Acum ne credeți?
Desigur, am avut noroc că maiorul Maitland mi-a răspuns de pe
zid (deși nu știam că fusese unul dintre cei care-l înțeleseseră greșit
pe Nagoreemo până târziu).
– Tu și armata ta de sălbatici, opriți-vă! ne-a strigat de sus.
– Armata mea?
Am privit spre mulișieni cu o exagerată surprindere.
– Oamenii aceștia nu-mi aparțin, domnule. Sau poate vă referiți la
prizonierii noștri? Nu i-aș revendica nici dacă m-ați plăti, căci a fost
intenția lor să se furișeze până la dumneavoastră dintr-o direcție la
care nu v-ați fi așteptat – cum cred că ați fost avertizat, dar nu ați

ascultat. Din fericire pentru dumneavoastră, mulișienii cred că
trebuie să împartă cu ceilalți ce au, sunt foarte inteligenți și au mult
bun-simț. Au mai mult decât suficient să ofere și acolo unde toate
astea lipsesc cu desăvârșire.
– Eu, în schimb, sunt scirlandeză și mai puțin educată în privința

generozității. Prin urmare, spun că, dacă dumneata și comandanții
dumneavoastră nu promiteți să-i puneți pe ikwundieni în lanțuri și
să-i răsplătiți pe acești oameni curajoși așa cum merită, noi cu
bucurie i-am putea lăsa pe acești oameni liberi să plece, căci nu
merită bătaia de cap de a-i păstra.
(Privind retrospectiv, înțeleg cum discursul meu a putut fi

interpretat ca o amenințare.)
Maitland se înroșise. Cred că ar fi dat ordin să se deschidă focul –
câteva împușcături ca să mă pună la locul meu, cel puțin –, dar apoi
Sir Adam a ajuns pe vârful zidului și a văzut ce se întâmpla afară.
– Doamnă Camherst! a strigat el în jos, șocat.
– Ce-a mai rămas din ea, i-am răspuns eu.
– Ce naiba se întâmplă aici? a întrebat autoritar, arătând spre masa
de oameni în care mă aflam.
De data asta i-am răspuns cu mai multă bună-cuviință, deși
Maitland mă provocase extrem de tare cu interjecțiile lui. Sir Adam a
continuat să-mi pună întrebări – cum i-am capturat, câți erau, în ce
eram îmbrăcată –, până când i-am spus:
– Domnule, răspund la toate întrebările spre satisfacția
dumneavoastră, dar nu urlând de jos. Acest lucru este îngrozitor de
public, iar vocea îmi va ceda. Veți lua prizonierii și vă veți oferi
garanția că mulișienii vor fi răsplătiți? Ei, nu eu i-au prins pe acești

labanieni și au ucis mulți alții, nu fără riscuri și pagube pentru ei
înșiși.
Maitland a pufnit suficient de zgomotos să-l auzi, chiar și de la
distanță.
– Vă așteptați să credem că sălbaticii dumneavoastră i-au omorât
pe războinicii labanieni cu... cu ce? Cu bețe ascuțite?
– Nu, domnule maior, am spus cu răceală. I-au omorât pe labanieni
cu ajutorul dragonilor. Ca doamnă și ca istoric al naturii, vă asigur că
e adevărat.
Presupun că afirmația mea ne-a deschis porțile Punctului Miriam,
căci toți voiau să afle ce am vrut să spun prin „i-au ucis pe labanieni cu
ajutorul dragonilor“. Am intrat târșâindu-ne picioarele, eu în față,
mulișienii împrejmuindu-i pe prizonierii șchiopi, și m-am asigurat că
se găsește un soldat bun cunoscător al limbii yembeze care să ne fie
tălmaci, înainte de a-l lăsa pe Sir Adam să mă interogheze.
Dacă vi se pare că sună a expresie bună pentru un suspect de
crimă, nu sunteți departe. Sir Adam era extrem de suspicios în
privința poveștii mele; înainte de toate a chemat un doctor să mă
examineze, atât de sigur era că mi-am pierdut mințile. (Am dat vina
pe pantaloni.) După aceea a urmat un obositor du-te-vino, dar
momentul important a fost când i-am spus domnului Adam ce
intenționam să fac.
– În schimbul operațiunii lor de salvare a acestei colonii și a
Bayembeului, am zis, adunându-mi energia rămasă. Mulișienii au,
totuși, un preț.
– Aur? a întrebat Sir Adam. Arme? Scuipați tot, doamnă Camherst!
Spuneți-mi ce le-ați promis.
– Nimic atât de mercantil, vă asigur. Dar există pădurea cunoscută
sub numele de Iadul Verde, care a protejat Bayembe, și această
colonie; trebuie să fie protejată, la rândul ei. Intenționați să construiți

un baraj în vest, peste unul sau mai multe – presupun că peste toate
cele trei – râuri. Planurile acestea trebuie să se oprească.
Guvernatorul se ridică imediat:
– Doamnă Camherst, nu știu de unde aveți o asemenea informație.
În niciun caz nu i-aș fi spus numele lui Natalie.
– Credeți că nimeni nu știe ce sunt pe cale să construiască inginerii
dumneavoastră? Nu vă faceți griji pentru apărarea Bayembeului, Sir
Adam! Chiar și fără lacul dumneavoastră, această țară va fi în
siguranță.
Am fost extrem de norocoasă că m-a oprit înainte de a spune mai
multe.
– La naiba cu apărarea! a bombănit el. Soldații noștri îi pot opri pe
ikwundieni. Există contracte care depind de acel baraj, doamnă
Camherst – la dracu’, care credeți că e scopul coloniei?
– Ce vreți să spuneți? am întrebat mai mult ca să câștig timp.
A scos un zgomot dezgustător.
– Puterea, desigur. În toate formele. Energia de la baraj și avem
contracte care spun că optzeci la sută din ea ne va aparține pe o
perioadă de cincizeci de ani de la finalizarea construcției. Cu aceasta
și cu fierul din Bayembe, profiturile noastre vor fi enorme. Gândiți-
vă care vor fi urmările. Și dumneavoastră vă așteptați să renunțăm la
toate astea doar pentru că niște sălbatici despuiați au oprit un raid?
Îmi tremurau mâinile; le-am strâns tare în poală.
– Nu am știut nimic despre asta.
– Sigur că nu ați știut. Nu sunteți decât o tânără nesăbuită.
– Care tocmai a salvat colonia de la o invazie și posibilă distrugere.
Vocea mea voia să se agite și ea; controlarea ei m-a determinat să
vorbesc tare.

– Poate ar trebui să vă gândiți la mai buna informare a tinerelor
doamne din jurul dumneavoastră, Sir Adam, dar, în acest caz, mă
bucur că nu ați făcut-o. Nu vedeți titlurile acum? O DOAMNĂ
SCIRLANDEZĂ SALVEAZĂ NSEBU. ZBORUL CUTEZĂTOR
DEZVĂLUIE PLANUL MIȘELESC. NATIVII DIN MLAȘTINĂ
ÎNVING RĂZBOINICII LABANIENI. PRIZONIERI UMILIȚI SUNT
ADUȘI ÎN FORT. Și apoi, vă imaginați reacția, dacă oamenii vor afla
că le-ați întors spatele celor care au ținut departe sulițele
labanienilor?
Nu s-a înroșit ca Maitland; în schimb, s-a făcut palid.
– Mă amenințați, doamnă Camherst?
– Nu, Sir Adam, am spus. Pur și simplu vă explic cum vor vedea
lucrurile cei de acasă. Dacă simțiți vreo amenințare în aceste cuvinte
e doar pentru că vă e teamă de consecința inevitabilă.
– Nu e inevitabilă, a răspuns cu vocea tremurândă. E ceva ce
intenționați să puneți pe seama mea. E o amenințare, doamnă
Camherst, ați încercat s-o mascați într-un limbaj frumos.
Am oftat. Eram îngrijorată; eram murdară; îmi irosisem întreaga
energie care mă susținuse pe drumul până aici și nu-mi doream
decât să dorm o lună până când diversele răni mi s-ar fi vindecat.
– Prea bine, Sir Adam. Numiți-o amenințare, dacă trebuie. Le-am
promis mulișienilor că fac tot ce-mi stă în putință pentru a-i susține
și asta și intenționez. Închideți-mă, dacă doriți; nu vă va ajuta, căci
deja mi-am scris povestea și am făcut aranjamentele necesare ca s-o
audă urechile prietenoase.
A fost ultima inspirație a creierului meu obosit: o născocire
absolută, inventată pe loc ca să prevină arestarea la domiciliu pe care
am văzut-o, altminteri, în propriul meu viitor.
Dar n-a fost așa.
Sir Adam a pășit spre ușă.

– Găsește o cameră pentru doamna Camherst. Și ai grijă să nu
plece!

Capitolul 24
Nemulțumirea regală – Ouă pentru oba – Întrebări fără

echivoc – Acuzația de trădare – Viața în afara Iadului Verde –
Despărțiri și o reflecție asupra întristării
Dar sigur că am plecat în cele din urmă – datorită amabilității lui

Ankumata n Rumeme Gbori.
Nu știu exact ce anume i-a spus domnului Adam, dar cred că avea
legătură cu promisiunea pe care i-o făcusem înainte de a pleca în
Iadul Verde. Voia să știe de ce l-am dezamăgit și de ce n-am lăsat un
scirlandez să mă interogheze în locul lui. Nu era libertate; gărzi
înarmate m-au însoțit de la Punctul Miriam la Atuyem și m-au adus,
de asemenea, înapoi. Dar a fost salvarea de care aveam nevoie.
Izbucnirea domnului Adam mă oprise înainte să recunosc că
succesul planului meu depindea de discuția cu oba, așa că m-a lăsat
să plec.
Acum nu a avut loc nicio ceremonie publică, niciun oaspete
nepoftit. Oba a preferat să-și exprime nemulțumirea în privat. În

afară de gărzile care se aflau atât în interiorul, cât și în exteriorul
camerei, nu mai erau decât griot-ul său și sora lui, Galinke.
– Cel de Aur vă oferă ce vă doriți, a spus griot-ul, iar, în schimb,
dumneavoastră îl trădați.
Îmi vorbise griot-ul, ceea ce nu era semn bun. Acesta este un obicei
din Bayembe, pentru a evidenția statutul exaltat al obei; el îi vorbește
griot-ului, iar griot-ul îi vorbește oricărui suflet inferior care nu merită
să-i primească cuvintele lui direct. Eu și domnul Wilker am fost
onorați în trecut de prietenia lui Ankumata, dar acum pierdusem
privilegiul acela.
Galinke stătea cu mâinile împreunate și cu privirea abătută.
Această mustrare i se adresa și ei, și mie; ea i-a sugerat fratelui ei să
mă folosească ca pe o unealtă, astfel că și ea îl dezamăgise. Iar eu,
într-un anumit sens, o dezamăgisem pe ea.
Am făcut o reverență cât de profundă și cât de respectuoasă am
putut.
– Chele, vă mulțumesc că m-ați adus astăzi aici. Sunt mult mai
multe lucruri pe care nu le-ați auzit, dar Sir Adam nu mi-a oferit
libertatea de a vi le dezvălui.
Ankumata i-a făcut semn griot-ului, care a zis:
– Vorbește!
Am repetat cuvintele tot drumul de la Punctul Miriam.
– Mi-ați cerut să vă aduc ouă. Indiferent dacă presupunea să le
culeg, să negociez pentru ele sau să le fur direct, am descoperit în
scurt timp că a face așa ceva ar fi o gravă insultă la adresa
mulișienilor și o răsplată dezonorantă pentru generozitatea lor, fără
de care sigur aș fi murit în mlaștină. Promisiunea mea a fost oarbă și
voi ști de-acum înainte să nu mai repet aceeași greșeală. Dar, oricât
de oarbă a fost promisiunea, am găsit o cale s-o respect.

Cititorii vigilenți își pot aminti că Yeyuama îi spusese lui Okweme
că va omagia furtul meu planificat după ce vizitez insula. La
momentul respectiv am crezut că se referă la moartea posibilă în
acea încercare; dacă aș fi pierit, ar fi putut fi considerată o judecată
dreaptă pentru fărădelegea mea premeditată. Dar când am dezbătut
posibilitatea de a-i opri pe ikwundieni, precum și planul barajului,
mi-a mărturisit adevărata sa intenție, care nu era deloc ceea ce m-aș
fi așteptat.
Doar cei care ating dragonii au privilegiul și responsabilitatea de a
muta ouăle acolo unde sunt necesare. Înainte de insulă, orice
încercare din partea mea de a interveni în proces, indiferent dacă e
vorba de furt sau comerț, ar fi fost o blasfemie suficient de gravă,
încât să-mi asigure moartea.
Dar după insulă... dacă voiam să mut ouăle în altă parte, abia
atunci aveam dreptul.
– Mulișienii au fost de acord să vă ofer ouă, am spus. Nu le am cu
mine; va trebui să mai așteptați o vreme pentru a fi depuse. Dar,
când va sosi momentul, unii dintre ei vă vor aduce ouă și vă vor
instrui în privința îngrijirii. Atunci când unul dintre dragonii aceia
va muri, ei vă vor aduce altul – căci cei pe care vi-i oferă nu sunt
capabili să se reproducă. Asta nu vrea să însemne o insultă la adresa
dumneavoastră; asta este o consecință inevitabilă a biologiei
dragonilor de mlaștină. Dar, dacă puneți dragonii în râurile de
deasupra Marii Cascade, veți avea o apărare asemenea celei din
Punctul Miriam.
Oba a ascultat impasibil, ascunzându-și gândurile sub masca unui
om care a supraviețuit unor ape politice mult mai periculoase decât
cele pe care labanienii au încercat să le traverseze.
Am înghițit în sec și am continuat:

– Pentru ca acest aranjament să funcționeze însă, mulișienii vor
cere ceva în schimb. Ei v-au adăpostit pământul, nu fără riscuri
majore pentru ei înșiși, iar acum vă oferă o comoară; mai mult, ceea
ce vă cer este o necesitate pentru ca acea comoară să prospere. Sper
ca, în generozitatea și înțelepciunea dumneavoastră, să înțelegeți ce
important este să li se îndeplinească dorința.
Aici m-am oprit, până când griot-ul m-a îndemnat să continui. Era
punctul cel mai delicat, căci, dacă l-aș fi înfuriat pe Ankumata așa
cum l-am înfuriat pe Sir Adam, aș fi putut fi închisă și n-aș mai fi fost
eliberată niciodată.
Dar cu greu m-aș fi putut opri acum.
– Barajul, am spus. Cel plănuit în vest. Influența lui asupra
mlaștinii va fi catastrofală atât pentru mulișieni, cât și pentru
dragoni. Dacă preferați aranjamentul pe care vi l-am expus, nu
trebuie să permiteți construirea acelui baraj.
S-a făcut liniște. Ankumata și-a proptit o mână peste proteza
piciorului, fixându-mă cu privirea. M-am luptat să nu mă agit sub
greutatea ei. Optzeci la sută din putere, spusese Sir Adam; era oferta
și nu aveam nicio îndoială că cea mai mare parte din costul forței de
muncă și al materialelor ar fi venit din Bayembe, nu din Scirland. Nu
era o înțelegere care să-l avantajeze pe oba. Dar oare ar fi putut
renunța? Și oare își dorea să facă asta?
Următoarele cuvinte nu au venit din partea griot-ului. Au venit din
partea lui Ankumata însuși.
– Nu există niciun profit pentru oamenii tăi.
– Am avut deja profitul nostru, am spus, în siguranța celor care ar
fi murit în atacul labanian.
Aveam gura foarte uscată. Cu siguranță era un semn bun că nu
mai vorbea prin intermediul griot-ului său, dar cuvintele lui mi-au
amintit că pericolul meu vine din multiple direcții.

– Cât despre restul… am ridicat din umeri neputincioasă. Nu pot
face decât ce cred că este corect, chele. Pentru cât mai mulți. Mi se
pare mai bun decât construirea barajului. Dar poate că judecata mea
a fost greșită.
Mai multă tăcere. Nu știu dacă Ankumata se gândea încă sau pur
și simplu aștepta, să se asigure ca nimeni să nu creadă că s-a grăbit
când a luat hotărârea.
Aproape că nu-mi mai încăpeam în piele când a spus:
– Darul e bun. Nu va fi niciun baraj.
Mușchi despre care nici nu știam că există și care erau încordați s-
au relaxat dintr-odată. Apoi gura mea trădătoare m-a dezamăgit,
spunând:
– Sunteți sigur? Mă tem că Sir Adam va fi foarte supărat...
Ochii lui Ankumata au strălucit cu ceea ce cred că a fost un
amuzament, pe care însă și l-a reprimat.
– Țara ta ne-a promis sprijin în apărarea Bayembeului. Accept
sprijinul pe care tu îl oferi în locul ei.
Aceasta nu era, fără îndoială, formularea din tratat – dar dacă
credea că poate scăpa, cine eram eu să mă opun? L-am întrebat:
– De aceea m-ați trimis pe mine în mlaștină, în loc să trimiteți un
om de-al dumneavoastră? Pentru că îl puteți numi sprijin scirlandez?
Nu, nu se poate. Am crezut la momentul respectiv că nu v-ar fi
deranjat atât de tare dacă am fi murit. Mai târziu, mi-a trecut prin
minte c-ați putea renunța mai ușor la acțiunile noastre, dacă vă
provocam necazuri. Dar, dacă ar fi fost așa, l-ați fi putut trimite pe
Velloin. Sau pe amândoi împreună, dar sunt sigură că cineva v-a
adus la cunoștință cât îl detest pe acest bărbat. Nu-mi dau seama de
ce nu l-ați trimis, în schimb, pe el înaintea mea, poate pentru că eu
sunt scirlandeză, iar el nu.

Iată motivul pentru care am respins toate ofertele de posturi
diplomatice. Pe măsură ce îmbătrâneam (și, în teorie, deveneam mai
liniștită), diverși oficiali guvernamentali s-au gândit să profite de
experiența mea și de relațiile mele internaționale prin trimiterea mea
ca ambasador dintr-un loc în altul. Dar la toate vârstele am fost mult
prea înclinată să spun ce gândesc și nu am fost întotdeauna suficient
de chibzuită cu cine am vorbit.
Oba Bayembeului însă a ales să nu mă pedepsească pentru
franchețe.
– Dacă Velloin ar fi fost femeie, nu ar fi mers în agban, a zis.
Nu am înțeles imediat ce a vrut să spună. M-am uitat la Galinke,
care zâmbea; mă gândeam la zilele pe care le-am petrecut în
conversații acolo. Izolarea mea fusese mai puțin decât voită... dar am
plecat, decât să risc să-mi jignesc gazdele, fapt care mi-ar fi periclitat
scopul final.
Velloin nu s-ar fi aplecat asupra unor asemenea preocupări.
Înțelegeți: nu este același lucru cu a spune că respectam pe deplin
tradițiile yembeze sau pe cele mulișiene. Romantici de tot soiul m-au
descris ca pe o femeie-cameleon, adaptându-mă fără dificultate sau
rezerve mediului meu social; aceasta este o încurcătură. (O
încurcătură măgulitoare, dar tot o încurcătură.) Așa cum arătasem și
în timpul relatării despre ritualul magic, preocuparea mea principală
era cercetarea mea. Credeam însă că în general e mai avantajos
pentru mine să cooperez cu cei din jurul meu, în loc să-i ignor.
Uneori a fost bătaie de cap, iar alteori, o greșeală absolută, dar, una
peste alta, iată filozofia care mi-a fost de folos.
Iar ocazia asta a explicat de ce soluția mea la problemă a fost să
apelez la Ankumata.
Am făcut reverențe peste reverențe.
– Vă mulțumesc, chele.

Apoi mi-a trecut prin minte un ultim gând.
– Dacă, dacă vă pot cere încă un lucru...
El s-a arătat exagerat de epuizat, dar mi-a făcut semn să continui.
– Ați omorât vreodată ceva? Nu muște ori așa ceva, ci animale sau
oameni.
Brațul lui s-a întors să se odihnească din nou pe protezele
piciorului. Îl făceau să pară puternic în anumite feluri, chiar în unele
în care picioarele sănătoase nu l-ar fi făcut, dar nu puteau face tot.
– Eu nu sunt vânător, a precizat Ankumata.
Am dat din cap aprobator.
– Doar cei care n-au ucis niciodată pot face astfel încât să vi se
aducă ouăle. Mai sunt și alte cerințe pe care nu le puteți îndeplini...
dar cred că mulișienii vor fi încântați să afle că oferă dragonii unui
om care e, în acel sens, neprihănit. Poate doriți să găsiți și alții care
nu au ucis și să-i recrutați pentru sprijin.
Privirea mi s-a îndreptat brusc spre Galinke.
– Femei și bărbați, deopotrivă.
Audiența consumase mai mult decât suficient din timpul obei. Mi-
a făcut semn să plec cu evantaiul din pene.
– Îți voi citi însemnările tale de după cercetare înainte de a pleca.
Niciunul dintre secretele pe care mi le împărtășise Yeyuama nu
fusese scris, astfel încât acordul a fost destul de ușor.
– Voi avea grijă să primiți și copii după ce o să se publice, am
promis și m-am retras din prezența lui cu un sentiment de profundă
ușurare.
Urmările firești ale înțelegerii de a transporta ouăle dragonilor de

mlaștină în râurile de la granița cu Bayembe nu au fost pe deplin
vizibile decât după un anumit număr de ani de la plecarea mea, așa

că nu le voi discuta aici; aceasta este o chestiune pentru volumele
ulterioare.
Urmările politice însă au ieșit la iveală mult mai repede, întrucât
am fost acuzată de trădare a coroanei scirlandeze.
Acuzațiile au venit în trei valuri diferite. Primul val a fost imediat,
urmând zvonurile că aș fi adus o armată în fața zidurilor de la
Punctul Miriam și că am amenințat soldații de acolo. Cred că ele au
pregătit terenul pentru zvonurile ulterioare; ele au alcătuit o poveste
bună și o relatare plăcută, scandaloasă, care se opunea poveștii
Isabellei Camherst, salvatoarea Nsebului.
Al doilea val era rod al discuției mele cu Sir Adam și al arestării
ulterioare la domiciliu. A avut bunul-simț de a nu împărtăși
particularitățile conversației noastre, dar un mare număr de oameni
știau că făcusem ceva îngrozitor pentru a-mi justifica închiderea, iar
apoi marșul alături de garda înarmată pentru a-l vedea pe oba.
Atunci când același oba a intervenit să mă elibereze, zvonurile au
început să sugereze că devotamentul meu nu era față de propria țară,
ci față de aliatul nostru colonial. Nimeni nu putea spune cu
certitudine ce măsuri am luat în locul lor – asta aștepta al treilea val
de acuzații –, dar zvonurile au furnizat numeroase posibilități
injurioase.
Cât despre al treilea val, el n-a luat imediat o formă. Ankumata era
un politician mult prea experimentat ca să-i spună lui Sir Adam
despre înțelegerea cu mulișienii înainte de a fi nevoit; eram deja în
siguranță în Scirland când a ieșit la lumină chestiunea. (Și un lucru
bun, de asemenea, altfel, aș fi putut să nu scap cu viață.) Dar într-un
final s-a aflat că au existat planuri pentru construirea unui baraj și că
bayembezii s-au retras în favoarea unor aranjamente cu mulișienii.
Asta a afectat acordurile comerciale cu Scirland, ceea ce a dus la
implicarea altor părți străine, interesate de Bayembe și, în cele din

urmă, ne-a slăbit influența în acea țară. Nu aș spune că Scirland a
fost afectat, în sensul de a face rău propriului meu neam; dar ne-a
răpit un profit pe care, altfel, l-am fi avut. A fost mai mult decât
suficient pentru ca unii să mă declare o trădătoare a poporului meu.
Toate acestea erau nedrepte din perspectiva mea – dar nu prea mă
ajută să mă plâng, spunând că „tot ce mi-am dorit a fost să studiez
dragonii!“. Știința nu e separată de politică. Oricât mi-aș dori să fie o
chestiune pură, existentă doar într-un anumit mediu intelectual,
ferită de lupta omenească, va fi mereu implicată în lumea în care
trăim.
(E o minciună, însă o las așa. Nu mă refer la implicare – este
adevărat –, ci la ideea că mi-ar fi plăcut să fie altfel. Dacă ar fi o
chestiune abstractă, fără legătură cu viețile noastre, știința ar fi atât
inutilă, cât și plictisitoare. Dar au fost momente în care mi-aș fi dorit
să smulg câteva fire care o legau de alte chestiuni, în așa fel încât să
nu-mi mai pună piedici în mers.)
Rezultatul acestor acuzații, alături de altele obținute în expediție
(cum ar fi zvonurile despre intimitatea mea cu Tom), a fost că
oamenilor din Bayembe și din Scirland și-au pierdut orice interes
pentru descoperirile mele științifice. În timp ce eu și însoțitorii mei
ne reveneam de pe urma încercărilor dureroase – în Nsebu –, întrucât
Sir Adam a refuzat să ne permită întoarcerea la Atuyem, chiar și
după ce arestarea mea la domiciliu se încheiase – am îndurat
întrebări nesfârșite, însă niciuna dintre ele nu avea legătură cu istoria
științelor naturii. La sfatul lui Tom, am răspuns la tot atât de puține
întrebări pe cât mi-ar fi permis indiscreția și statutul solicitantului.
Negocierile politice s-au desfășurat cu un minim de implicare din
partea noastră, ceea ce a fost așa cum am preferat; m-am dedicat, în
schimb, să îmbunătățesc însemnările observațiilor mele din

Mouleen, deoarece condițiile din mlaștină au făcut ca eforturile mele
în acest sens să fie imposibile.
A fost o perioadă ciudată. Dacă m-am simțit ciudat când am
părăsit pentru scurtă vreme Iadul Verde pentru savană, în timpul
călătoriei noastre spre Marea Cascadă, cât de straniu era să stau pe
un scaun într-o casă în stil scirlandez, să dorm într-un pat, să port
din nou fuste? Aerul se simțea pozitiv de rece și de uscat după
umiditatea opresivă a mlaștinii, iar cerul părea imposibil de mare.
Lucruri care se transformaseră într-o rutină în ultimele luni s-au
reafirmat ca fiind de neconceput: oare chiar am mâncat insecte? Și
invers, lucruri care au fost cândva șocante nu mai erau astfel. Când
fiecare femeie a fost văzută jumătate de an, cu excepția lui Natalie,
purtând doar o pânză înfășurată pe șolduri, obiceiul gabboridean de
a lăsa un sân dezvelit pare, probabil, unul modest.
Peste toate astea plutea certitudinea că nu vom mai fi în Eriga mult
timp.
– Ne vor trimite acasă, a prezis Tom, la scurt timp după ce ne-am
reunit. Soldații discutau pe drum; ei spuneau că guvernul ar putea
să-și retragă toți civilii din Nsebu, dacă ikwundienii continuă să facă
presiuni. Cu excepția companiilor comerciale, bineînțeles. Iar acum,
cu ce-ai făcut...
– E nevoie de o anchetă, a clătinat el din cap, năuc.
Natalie a râs. Surprizele recente parcă o transformaseră; era ca o
femeie care s-a spălat pe mâini de toate cele, iar acum doar așteaptă
să vadă ce urmează să se întâmple.
– Ei bine, m-am distrus singură ca să evit căsătoria și, dacă sunt
foarte încăpățânată, aș putea evita și casa de nebuni. Presupun că
sunt pregătită să merg acasă.
Dar nu eram pregătită. Acum, când știam că peștii-colț erau
dragoni de mlaștină imaturi, voiam să le studiez ciclul de viață în

detaliu, poate obțin o estimare a procentului care supraviețuia acelei
etape infantile și atingea maturitatea. Voiam să văd împerecherea
sezonieră a dragonilor de mlaștină din lacul de sub Marea Cascadă;
voiam să văd marile regine-dragon cum își depun ouăle și să le
distribui prin pădure cu Yeyuama și ceilalți. Voiam să fac un studiu
despre cum se descurcă puii în mediul fluvial din Bayembe (și asta
înainte de a ști ce s-ar întâmpla după ce erau mutați).
Dar niciodată n-am plecat de la locul unei expediții cu sentimentul
că am învățat tot, că am răspuns la toate întrebările. Curiozitatea mea
găsește mereu alte direcții. Totuși, sincer, nu eram sigură că aș putea
înfrunta Iadul Verde din nou, nu atât de devreme. Ca un om care
depune o muncă intensă, credeam că sunt suficient de aptă câtă
vreme încă lucram, dar acum, când mă oprisem, se instalase în mine
o adâncă oboseală, atât fizică și mentală. O saltea s-ar putea simți
ciudat sub spatele meu pe timpul nopții, dar nu eram dornică s-o
dau în locul unui pat umed, de scânduri.
Oricum, alegerea nu era în mâinile noastre. Tom avusese dreptate:
înainte să se termine luna, Sir Adam ne-a înștiințat că ne vom
întoarce în Scirland.
– Vizele noastre sunt revocate? am întrebat.
Am pus destul de politicos întrebarea, dar Sir Adam nu era dispus
să vadă nimic din ce aveam de spus într-o lumină bună.
– Vor fi, dacă asta trebuie ca să scap de voi, a spus el.
– Nu trebuie, s-a grăbit Tom să-l asigure și am ieșit din biroul lui.
Am obținut totuși permisiunea de a ne întoarce în Atuyem – cu
escortă, desigur – să ne luăm rămas-bun. Mă despărțisem deja de
Yeyuama cu două săptămâni înainte; mulișienii nu au stat mult timp
la Punctul Miriam după ce i-au predat pe labanieni. Am trimis
daruri prin el, atât de generoase pe cât am reușit să le obțin: mai
multe cuțite din fier, hrană ce nu se găsea în mlaștină, tot ce am

crezut că le-ar folosi mulișienilor. Ei nu prea purtau bijuterii, dar am
trimis un pandantiv din lemn sculptat pentru Akinimanbi, un
talisman făcut în Bayembe pentru a proteja copiii de boli. Nu
credeam în eficacitatea lui supranaturală și nici că Akinimanbi s-ar fi
gândit neapărat prea mult la un obiect care invoca un zeu yembez,
dar a fost cel mai bun gest la care m-am putut gândi, prin care să-mi
exprim recunoștința față de sprijinul și răbdarea ei.
În Atuyem, m-am întâlnit cu Galinke și i-am strâns mâinile.
– În ciuda tuturor problemelor și a confuziei iscate, am zis, sunt
mult mai recunoscătoare decât aș putea spune că m-ați recomandat
fratelui dumneavoastră. Sper doar să existe ceva la fel de vital ce v-aș
putea oferi în schimb.
– Într-un fel, aveți ceva, a zâmbit ea larg. Cu cât Bayembe se află
mai în siguranță, cu atât sunt mai mici șansele ca dumneata să fii
trimisă ca soție pentru mansa.
Nu uitasem discuțiile noastre politice din agban, care jucaseră un
rol destul de important în hotărârile mele.
– Atunci, mă bucur că am putut fi de ajutor, am spus.
Galinke nu era singura care a beneficiat de expediția noastră.
Datorită originii sale, Faj Rawango a fost numit într-o funcție
importantă în noul contact cu Mouleen. Și, bineînțeles, Ankumata a
obținut ce-și dorea, deși nu și-a luat rămas-bun de la noi în persoană.
Când oamenii vorbesc despre tragediile din viața mea, oamenii se
referă în general la moarte: nu doar a lui Jacob, ci a tuturor celor din
jurul meu care au murit, indiferent dacă a fost o consecință directă a
pericolului sau pur și simplu din cauza adversității și a trecerii
timpului de la formarea prieteniei noastre. Uneori, totuși, cred că
aceste despărțiri ar trebui să fie consemnate, fie doar în registrul
tristeții mele. Akinimanbi n-a murit în sulița unui labanian, dar nu
am mai văzut-o niciodată după ce am plecat spre Marea Cascadă; în

acest sens am pierdut-o ca și cum ar fi murit. La fel au stat lucrurile
și cu Yeyuama. L-am mai văzut doar pe Faj Rawango, o dată, după
mulți ani, și, deși am păstrat legătura cu Galinke, nu am putut fi
prietene în felul în care am fi fost dacă am fi locuit în aceeași țară.
Așa a fost mereu de-a lungul vieții mele, pe măsură ce cream legături
cu oamenii și le pierdeam apoi din cauza distanței și a timpului.
Deplâng acele pierderi chiar și atunci când știu că prietenii mei din
trecut sunt în siguranță și fericiți printre rudele lor.
Dar singurul fel de a evita asemenea pierderi ar fi să stau acasă, să
nu mai călătoresc niciodată dincolo de sfera vizitelor ușoare. După
cum va atesta viața mea, aceasta nu e o măsură pe care sunt dispusă
s-o iau și nici n-aș renunța la prieteniile mele trecătoare, dacă aș
putea.
Astfel, ne-am luat rămas-bun, ne-am făcut bagajul și ne-am urcat
într-un vapor în portul de la Nsebu. Mai rumeniți, mai slabi și mai
epuizați decât am fost când am ajuns, ne-am îndreptat înapoi spre
Scirland.

Capitolul 25
Impresii de acasă – Un necunoscut pentru mine –

Conversații și scuze – Nu mai sunt o singuratică – Hoțul –
Un mic bar – Prețul lumii
A avut loc, într-adevăr, o anchetă și a urmat un val de articole în

ziarele de știri și clevetitori răsucindu-se în apele sociale ca tot atâția
pești-colț înfometați.
Faptul că am supraviețuit se datorează în mare parte Lordului
Hilford, campionul meu neobosit în diverse locuri din Societate și în
Consiliu. M-a apărat în fața raportului domnului Adam, a acuzațiilor
de adulter și chiar în fața propriului său fiu (care nu mă iertase că o
ascunsesem pe fiica lui). Natalie a fost dezmoștenită și s-a mutat cu
mine ca însoțitoare permanentă.
S-a dovedit a fi surprinzător de iscusită cu Jacob, de îndată ce a
devenit locuitor permanent în casa mea, și nu doar vizitator.
– Nu mi-aș dori un copil al meu, cred, a zis ea râzând. Dar nu mă
deranjează să-l împrumut pe al tău pentru perioade scurte.

Fiul meu. Acum avea trei ani și crescuse grozav în absența mea; nu
l-aș fi recunoscut, dacă asemănarea cu tatăl lui nu s-ar fi accentuat și
mai tare. El cred că abia m-a recunoscut, retrăgându-se sub fusta
doamnei Hunstin când m-am lăsat pe vine și mi-am deschis brațele
spre el.
Timiditatea lui m-a lovit ca un pumn. Nu numai vârsta lui fragedă
l-a făcut să uite de mine sau faptul că am fost absentă o treime din
viața lui, ci distanța dintre noi, anterioară acestora. Eram, m-am
gândit eu, o figură la fel de îndepărtată în lumea lui ca regina-dragon
față de un pește-colț, care locuia departe, în apele curate și tulburi
ale lacului. (Bineînțeles că am gândit în acești termeni. Mintea-mi era
plină de planuri pentru cartea pe care aveam s-o public și pe care am
folosit-o ca pe un mijloc de distragere a atenției de la perspectiva
unei audiții în fața Consiliului. Și am început să mă gândesc la
maternitate așa cum s-ar gândi un expert în științele naturii – ceea ce
a făcut-o mai interesantă pentru mine.)
Ritualul vrăjitoriei a alungat o parte din tensiunea și durerea din
gândurile mele, cu toate astea, eram nerăbdătoare să-mi văd fiul încă
o dată. Am făgăduit, în timp ce doamna Hunstin l-a convins să vină
spre mine, că voi găsi o cale de a îmbunătăți lucrurile dintre noi. Nu-
mi doream încă să fiu genul de mamă la care se aștepta societatea;
dar, cu siguranță, aș putea fi un soi de mamă pentru el, în felul meu,
într-o măsură mai mare decât fusesem înainte.
Propria mea mamă... Nu voi intra în detalii privind conversația
noastră, doar că e mult prea politicos numită „conversație“. Auzise
zvonurile legate de Tom Wilker și a tras concluzii foarte greșite,
printre care și ideea că am plecat în Eriga de dragul lui. M-am opus
cu înverșunare zelului ei de a mă condamna, iar după aceea n-a mai
fost nevoie să-i ignor scrisorile, căci nu mi-a mai scris niciuna.

I-am cerut scuze lui Andrew că îi pierdusem briceagul pe care mi-l
dăruise când eram copii. A ascultat povestea cedării lui cu ochii larg
deschiși, plini de entuziasmul copilului de opt ani care încă sălășluia
în el și apoi mi-a tras o palmă pe spate, ca și când aș fi fost bărbat.
– A pierit pentru o cauză nobilă, a conchis solemn.
Apoi a vrut să știe dacă femeile erigane umblă într-adevăr cu sânii
goi.
Mă așteptam să mă întorc la viața mea de sihastră, deși din alte
motive decât cele din trecut. Mi-am imaginat că mă voi trezi în
fiecare dimineață să scriu articole despre observațiile noastre, Tom și
cu mine punându-ne de acord să bombardăm Colocviul Filosofilor și
alte corpuri academice până când ar fi trebuit să ne recunoască
existența și meritele. Aveam planuri, de asemenea, și pentru o altă
carte, care în cele din urmă s-a transformat în două cărți: Speciile de
dragoni din Bayembe și Speciile de dragoni din Mouleen.
Dar nu mi-am dat seama de celebritatea mea care a adus un val de
scrisori și chiar câțiva căutători de curiozități, care au venit la casa
mea din Pasterway. Natalie s-a ocupat, eu nu am putut (și nu am)
refuzat toate invitațiile la evenimente și petreceri; dacă îmi doream
să fiu recunoscută ca o savantă de Colocviu, era în avantajul meu să
mă prezint astfel în public. (Asta a consolidat, de asemenea,
afirmațiile mele că orice clevetiri, reale sau imaginare, asociate cu
timpul petrecut în Eriga erau, în cel mai bun caz, secundare în raport
cu adevăratul meu scop acolo.) M-am pus pe treabă, făcându-mi un
loc în Societate, chiar dacă nu era locul pe care Societatea îl avea în
vedere pentru mine.
Și, într-o dimineață de Athemer, în Pluvisul timpuriu, m-am așezat
în cabinetul lui Kemble, cu Tom, Natalie, Lordul Hilford și Kemble
însuși, să discutăm despre oasele de dragon.

– Canlan a fost, a zis Lordul Hilford. N-am nicio dovadă – nimic de
prezentat Curții, nu cu un marchiz ca inculpat –, dar sunt sigur că el
e în spatele spargerii. Omul pe care l-am delegat să investigheze mi-a
scris recent, raportându-mi că acest Canlan a primit o mare sumă de
bani de la o companie din Va Hing. O echipă nouă, una ai cărei
membri includ diferiți chimiști și industriași.
Tom se încruntă, bătând cu degetele în genunchi.
– Dar de ce să vândă informația, când ar fi putut câștiga mai mult
dacă ar fi exploatat-o el însuși?
– Pentru că avea nevoie de bani imediat, a pufnit contele.
Proprietățile canlaniene nu mai sunt ce-au fost cândva; pentru a
investi el însuși în cercetare, ar fi avut nevoie de mai multe fonduri
decât și-ar fi permis. Și pentru că e leneș, presupun. Gilmartin nu e
chimist, ceea ce înseamnă că va trebui să angajeze oameni care sunt,
adică va trebui să-și împartă profitul și, de asemenea, multă muncă.
Pe care mă îndoiesc că și-o va asuma. E mult mai ușor pentru el să
însărcineze pe cineva mai energic.
M-am gândit la acuzațiile împotriva mea, că am trădat Scirlandul
prin faptul că am ajutat Bayembe să se descurce fără sprijinul nostru.
E o mare nesocotință din partea mea, dar Canlan a vândut
informația Va Hingului cu o malițiozitate premeditată.
Desigur, n-aș putea arunca cu pietre, când noi înșine am furat
semințele acestei informații dintr-o lucrare chiavorană pentru un
lord bulskoi din Vystrana. Orice ar reieși, va fi o colaborare
internațională împotriva voinței tuturor celor implicați.
– Ce aveți pentru noi, domnule Kemble? am întrebat.
El se ridică și deschise biroul, luând un mic obiect lunguieț,
înfășurat în pânză. Cum eu am fost cea care i-a finanțat munca, mi l-
a înmânat mai întâi mie.

Speranțele mele erau prea mari; aproape scăpasem obiectul,
surprinsă de cât e de greu. Acesta nu era materialul ușor din care
fusese construită Furcula. L-am despachetat totuși și m-am trezit
ținând în mână o bară solidă, de culoarea osului de dragon, nu mai
lung decât palma mea.
– Din punct de vedere chimic, este substanța potrivită, a explicat
Kemble. E mai mult decât ce aveam în urmă cu un an. Dar structura
e în întregime greșită. E prea dens; e mai greu decât plumbul. Însă e
mai puternic decât plumbul, de aceea este valoros.
Tonul lui nu spunea că-l considera astfel.
– Dacă are tăria osului de dragon, cu siguranță e de folos, am spus,
dându-i bara lui Tom s-o examineze.
– Doar dacă l-ați putea produce în cantități mari, ușor și ieftin, a
mormăit Kemble. Ceea ce, în prezent, nu puteți. Sau cel puțin eu nu
pot. Am riscat s-o fac; a costat toate fondurile pe care mi le-ați dat
pentru anul următor. Trebuia să știu dacă ar funcționa. Dar ați putea
și să vă construiți mașinile din pietre rezistente la foc și să folosiți
asta în orice scop industrial.
Nu-mi puteam ascunde crisparea. Fondurile lui pe un an? Nu-l
puteam învinui pentru experiment, dar, chiar și așa...
Kemble a continuat să-și expună metoda prin care crease bara, în
timp ce Tom și Lordul Hilford îi puneau întrebări inteligente. Nu i-
am urmărit pe niciunul, ci m-am așezat pe scaunul meu în cea mai
neelegantă manieră, tot mușcându-mi buza de jos. Era un progres,
dar nu un succes. Și eram hotărâtă să merg mai departe până când
devenea un succes, chiar dacă mă ruina, dar ar fi cu mult mai bine,
desigur, dacă nu m-ar ruina. Acum, că Natalie devenise un membru
al casei, iar Jacob creștea constant, aveam nevoie de un venit mai
mare.

Până în momentul acela, schițele mele fuseseră doar pentru
plăcerea personală, iar mai târziu pentru notițe de teren și ilustrații
științifice. Dar știrea despre ce se întâmplase în Eriga a aprins
interesul public: toată lumea știa că mulișienii tocmai îi învinseseră
pe cei mai puternici războinici din Ikwunde cu ajutorul dragonilor.
Nu ar putea exista o piață pentru imagini? Mai multe ziare mi-au
oferit bani pentru „adevărata poveste“ din Eriga și, cu toate că nu am
avut încredere să le povestesc experiența mea, mi-au sugerat că aș
putea profita și de pe urma unei cărți nonștiințifice. Ceva mai
substanțială decât O călătorie în Munții Vystranei, dar mai puțin
stufoasă decât ce aș fi prezentat unei comunități savante.
Aveam mai multe motive care să mă stimuleze, nu doar cercetarea
lui Kemble și întreținerea propriei mele case. Lordul Hilford fusese
sponsorul meu în această expediție, dar nu puteam depinde de
generozitatea lui la nesfârșit; trebuia să se gândească la propria lui
siguranță financiară și, în plus, nu era un bărbat tânăr. La momentul
în care aș fi fost pregătită să inițiez proiectul pe care-l aveam în
minte, s-ar putea să nu fie în postura de a-l finanța.
Șerpii de mare pe care îi văzusem în călătoria spre Nsebu; absența
diferențelor dintre șerpii de savană și șerpii de copaci; drago-
libelulele din Mouleen; dragonii de mlaștină și rudele lor regine și
peștii-colț despre care nu am știut că se înrudesc cu ele. Drago-lupii,
scânteietorii și dragonii cu coadă ghimpată și alte creaturi pe care le
clasificasem ca simpli verișori. Eram din ce în ce mai convinsă că
întreaga noastră taxonomie dragonică trebuie regândită, dar ca să fie
așa cum se cuvine, înainte de a convinge pe cineva să mă bage în
seamă, aveam nevoie de mult mai multe informații decât aveam.
Căci întreaga mea prelegere avea lacune mari, în special acolo unde
cunoștințele erau în altă limbă; și, de-ndată ce remediam lacuna, ar fi

trebuit să fac un studiu mult mai amplu decât oricine aș fi știut că
făcuse vreodată.
Tom mă văzuse mușcându-mi buza și s-a aplecat spre mine.
– Te deranjează ceva?
– Nu mă deranjează, tocmai, am răspuns eu tot în șoaptă, ca să nu-i
întrerup pe Kemble și pe Lordul Hilford.
Și-a ridicat o sprânceană, invitându-mă să dezvolt.
Un zâmbet tacticos mi s-a strecurat pe față, împotriva oricărei
rațiuni și a bunului-simț.
– Cât crezi că ar costa o călătorie în jurul lumii?

Note
1 - Lună a anului când începe însămânțarea (n. tr.).

2 - Lună a anului care s-ar traduce prin „Luna Gerului“, echivalentul
lunii decembrie (n. tr.).

Marie Brennan-Seria Amintiri Consemnate de Lady Trent - Vol - 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marie Brennan-Seria Amintiri Consemnate de Lady Trent - Vol - 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

******ebook

converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

I. Nica, Mirela (trad.)

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Opinia publică se schimbă cum bate vântul. Astăzi sunt aclamată

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Viața mea singuratică – Cumnata și mama mea – Oaspetele

Nu cu mult timp înainte de a mă îmbarca în călătoria spre Eriga,

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Laboratorul lui Frederick Kemble – Sinteza – Simpozionul –

Un om retras nu e potrivit să veriﬁce cât de bine stăpânește o

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Eram deja la ușa Lordului Hilford când mi-am amintit că

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Aripile lui Natalie – Meritele unui soț – Respectarea

– Domnișoara Oscott este aici, m-a anunțat valetul când am ajuns

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Nu crezusem niciodată că Maxwell Oscott, contele de Hilford, e un

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Îmi iau rămas-bun de la Jacob – Cumnatul meu – Lordul

Nu pot decât să mă învinovățesc pentru incidentul petrecut înainte

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*