Paleologii si caderea Imperiului Bizantin (1261-1453)

Cruciadele si dominatia latina au lasat Imp. Bizantin intr-o stare de epuizare economica aaccentuata
(teritoriul ramas era ca umbra celui din timpul Comnenilor) – palate si cartiere erau in ruina in urma celor
intamplate in 1204. Sperantele revenirii erau minime iar negustorii venetieni si genovezi exploatau maxim
comertul cu Orientul Grecesc. Teritoriul Bizantului: in Asia Mica – imperiul de la Niceea; in Europa – Tracia si o
parte din Macedonia.
In jurul lor erau state independente ostile: Trebizonda, Despotatul de Epir si Ducatul Nepratos.
Nenumaratele insule si majoritatea localitatilor de pe coasta erau in mainile genovezilor/venetienilor. In occident
se aflau Serbia, Bulgaria si turcii. Asa era situatia atunci cand Mihail VIII (1259-1282) a patruns in C-pol.
Ultima perioada a Imp. Bizantin (1261-1453) are 2 etape: 1. domnia lui Mihail VIII si 2. cea a succesorilor
sai. Lui Mihail ii urmeaza Andronic II (1282-1328), marcat de o ruptura insotita de decadenta bizantina. Mihail
VIII a avut ca obiectiv impiedicarea ofensivei latine in Orient, activitatea si succesul politicii facand din el ultimul
mare imparat al Bizantului. Succesorii sai nu au putut face altceva decat sa intarzie dezvodamantul iminent.
Andronic II si Andronic III (1328-1341) au asistat neputinciosi la cresterea puterii turcilor in Asia. Ioan V (1341-
1391) si Ioan VI Cantacuzino (1341-1355) au vazut cum sârbii lui Dușan ajungeau la portile C-polului, precum si
primele cuceriri turcesti din Europa. Urmeaza Manuel II (1391-1425) si Ioan VIII (1425-1448), sub care
progresul turcilor a redus imperiul la capitala, iar calatoriile umilitoare ale acestora in Occident pentru a cere ajutor
au ramas infructuoase.
Deznodamantul a survenit pe 29 MAI 1453, cand ultimul imparat bizantin, Constantin XI a murit eroic pe
zidurile C-polului, care era asaltat de turci.
Situatia interna si externa a imperiului
In ultima perioada, imparatii au fost nevoiti sa faca fata unor mari dificultati financiare, introducand taxe si
impozite noi, asupra categoriilor care fusesera exceptate. Aceste masuri nu au putut fi eficiente intr-un stat al carui
comert se afla in mana strainilor. Imperiul n-a mai putut intretine flota si pe soldati, fapt pentru care aveau loc des
revolte. Disputele religioase au fost reflexul agitatiei politice si mai ales disputei in jurul unirii cu Roma.
Dupa moartea lui Teodor II Laskaris (1254-1258) coroana imperiala a revenit fiului (minor) Ioan IV
Laskaris (1258-1261), regent fiind George Muzalon care va fi asasinat de catre Mihail Paleologul, care preia
regența.
Mihail provenea dintr-o familie aristocratica, avea sprijinul armatei si al clerului, ascensiunea sa
datorandu-se meritelor sale si situatiei externe care cerea o conducere ferma. Alcatuirea unei noi coaliții
occidentale condusa de Manfred (regele Siciliei si fiul lui Frederich II Hohenstaufen) si Mihail II (1237-1271 –
despotul Epirului) impotriva Bizantului. Alianta este sustinuta si de regele sârb Uroș I (care era nelinistit de
ascensiunea Bizantului).
Mihail VIII + Ioan Paleologul (fratele sau) a obtinut o victorie stralucita in toamna 1259 pe Valea
Patagoniei, luand prizonier pe principele Ahaiei (pe care il elibereaza in schimbul unor localitati din Peloponez).
Mihail VIII, de frica unei contraofensive a venetienilor, va incheia o alianta in 1261 la Genova, care permite
patrunderea pe piata bizantina a genovezilor, care preiau suprematia comerciala in Orient (detinuta de venetieni).
Alt eveniment f. important: incoronarea lui Mihail VIII in Biserica Sf. Sofia de catre Patriarhul Arsenie pe
15 august 1261 – simbolizeaza renasterea Imp. Bizantin si crearea unei noi dinastii (domneste 200 de ani).
Pe plan extern, Bizantul era amenintat de Occidentali: Grecia era sub dominatia latinilor (Despotatele de
Epir, Morena, Atena Ahaia – Epirul si Tesalia erau ostile Bizantului). Sârbii si bulgarii isi marisera regatele in
dauna Bizantului, dar nu erau in stare sa organizeze actiuni ostile decat prin aliante.
In Occident inamicul puternic era Regatul Siciliei, devenit foarte periculos dupa moartea lui Manfred si
venirea lui Carol de Anjou, un devotat al scaunului papal – incepe o perioada de aliante conjuncturale cu sârbii lui
Uroș sau cu bulgarii țarului Constantin impotriva lui Mihail VIII, puse la cale de Carol de Anjou.
Mihail VIII s-a dovedit a fi un bun diplomat, reusind sa rezolve problemele prin abilitatea politica si nu
prin forta militara. De partea lui Mihail era regele Frantei Ludovic IX, care prin participarea la cruciada impotriva

1
arabilor, l-a impiedicat pe fratele sau (Carol de Anjou) sa atace C-polul. Situatia este atenuata si de papa Grigorie
X (1271-1276), care in schimbul neutralitatii lui Carol, ii cere lui Mihail accelerarea tentativelor de unire.

Incercari de unire cu Roma

Bizantinii trebuia sa faca o alegere: fie erau acceptate conditiile latinilor si era reconstruita lumea crestina
in vederea inlaturarii pericolului otoman (cu riscul unei disolutii intr-un crestinism strain), fie isi prezervau
spiritualitatea traditionala prin abandonarea oricarei sperante de conservare a Imperiului Oriental. Alegand cea de-a
doua solutie, bizantinii au ales moartea lor politica, infrangerea de catre turci, si au respins moartea lor culturala,
care ar fi venit prin unirea cu Roma.
Mihail VIII a incercat sa convina clerul ortodox de necesitatea unirii cu Roma si trimite o delegatie la
Lyon (fostul patriarh Gherman, istoricul George Acropolites si Teofan mitropolitul de la Niceea). Adpetii unirii l-
au castigat de partea lor si pe Ioan Vekkos (teolog de frunte). Chiar daca divergentele doctrinale nu se agravasera,
iar dogma romana avea unii partizani (Ioan Vekkos si Dimitrios Cydones un secol mai tarziu) bizantinii aveau mari
rezerve in privinta pretentiilor disciplinare ale Romei. Lumea ortodoxa nu putea accepta evolutia monarhica tot
mai evidenta a Romei din sec. XI. Daca recunoasterea suprematiei teoretice a papei putea fi admisa, nu putea fi
tolerata impunerea unei dogme de catre acesta. Nici chiar partizanii unirii nu acceptau ca papa sa devine o
autoritate in materie de credinta, in afara sinodului.
Dupa reforma gregoriana, autocratia romana a respins ideea unui sinod, singurul loc in care bizantinii ar fi
acceptat sa realizeze unirea. Unirea devenise astfel o afacere pur politica, ce urma sa asigure Bizantului sprijinul
roman in lupta vs. musulmani. Unirea s-a realizat la 6 iulie 1274 la Lyon, si nu a fost inteleasa nici de cler, nici de
popor. Va fi respinsa de statele disidente (Epirul si Tesalia), ea a fost abandonata si de Andronic II (fiul lui Mihail)
in momentul in care necesitatile politice nu o mai cereau.
Tentativele facute de catre Andronic III, Ioan V si Manuel II au culminat cu o adevarata catastrofa
spirituala pentru biserica Bizantina: conciliul de la Ferrara-Florența (1438-9), care s-a incheiat cu capitularea in
fata Romei. Trebuie sa ne imaginam deruta in care se aflau bizantinii in fata iminentei distrugeri a imperiului de
catre Islam si presiunea financiara exercitata de latini (nu aveau bani pentru a se intoarce la C-pol) + presiuni
psihologice din partea imparatului si a intrigilor latinizante care urmareau realizarea cu orice pret a unirii.
Faptul ca Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, nu a semnat actul de unire, l-a facut pe acesta sa devina
practic reprezentantul autorizat al credintei BO. Revenind la C-pol, bizantinii au respins unirea care le fusese
impusa, iar caderea imperiului, la cativa ani mai tarziu, elimina in mod tragic ratiunea acestui act. Imperiul pentru
care unii erau gata sa sacrifice Ortodoxia inceta sa mai existe.
Problema unitatii Bisericilor a fost multa vreme amestecata cu minciuna si calculul. Biserica nu cunoastea
decat unitatea, deci nu putea recunoaste un eventual ”acord de unire”. Indepartarea mutuala a Orientului de
Occident s-a incheiat printr-o separare completa: Orientul ortodox si Occidentul catolic.
Unirea de la Lyon (1274) a fost urmata de consecinte. Pe plan extern, situatia politica s-a ameliorat. Carol
de Anjou si venetienii au oprit atacul asupra C-polului, iar Mihail VIII a obtinut unele victorii pe mare impotriva
venetienilor. Pe plan intern, Mihail VIII a declansat o ampla actiune de persecutare a celor ce nu acceptau unirea.
Dupa moartea lui Carol de Anjou (1282), imparatul a scapat de cea mai grea amenintare din vremea sa, diminuand
totodata si puterea de actiune a sarbilor si bulgarilor.
Imperiul Bizantin sub urmasii lui Mihail VIII. Primele conflicte cu turcii otomani
Dupa moartea lui Mihail VIII (1282) a inceput declinul Imperiului Bizantin. Cauze multiple: incapacitatea
urmasilor lui Mihail de a gestiona situatiile de criza, structura sociala si economica fragila a Bizantului,
patrunderea progresiva a genovezilor/venetienilor pe pietele interne bizantine.
Sub urmasul sau, Andronic II, asistam la inmultirea problemelor interne – criza financiara l-a obligat sa
renunte la intretinerea flotei si sa lase apararea maritima pe seama genovezilor. Mare greseala: Imp. Bizantin
depindea d.p.d.v. economic si militar de genovezi. Andronic II a limitat si efectivele armatei terestre, neputand
rezista turcilor.

2
 Pe plan religios a avut o atitudine diferite de tatal sau, fiind un adversar al unirii de la Lyon. L-a inlocuit pe
Patriarhul Ioan Vekkos cu Iosif, la fel si pe toti functionarii care acceptasera unirea. Andronic a avizat statutul
Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291, el trecand manastirile sub autoritatea directa a patriarhului! Protosul Sf.
Munte, din vremea lui Alexios I, era confirmat de imparat – acum era recunoscut de patriarh.
Sub Andronic II a fost alcatuita o noua Notitia episcopatum, fiind mentionate si Mitropolia Viciniei si
Episcopia Vlahilor.
Slabiciunile pe plan intern au condus la o politica externa modesta, asigurarea linistii fiind facuta prin
tratative de pace cu popoarele din N, S, E si V. Andronic II a comis o greseala grava amestecandu-se in conflictul
dintre venetieni si genovezi (1294). Initial, bizantinii au fost alaturi de genovezi, ducand la un conflict deschis cu
venetienii, castigat de venetieni; pacea din 1302 era defavorabila bizantinilor. Turcii reusisera ca pana in 1300 sa
cucereasca intreaga Asie Mica. Instalarea lor in Bitinia (langa C-pol) le-a permis sa patrunda mai usor in Peninsula
Balcanica.
Andronic II a recurs la mercenari, permitand trecerea in imperiu a 16000 de alani. Bizantinii au fost
infranti, Andronic II cere ajutorul catalanilor, condusi de Roger Flor, care poseda o armata de 6500 de soldati
catalani si 36 de corabii, care se angajasera impotriva turcilor cu conditia ca Roger Flor sa primeasca titlul de mare
duce (comandat al armatei bizantine).
1304 – catalanii au pornit o ampla campanie impotriva turcilor, incheiata cu eliberarea unor regiuni din
Frigia. Apar, insa, neintelegeri intre bizantini si catalani, iar dupa uciderea lui Roger Flor (1305 – complot
organizat de fiul lui Andronic II, Mihail IX) se ajunge la jafuri in Thesalia, Macedonia, Tracia si Mt. Athos.
Catalanii nu au resit sa cucereasca Tesalonicul si s-au indreptat catre Ducatul Atenei, unde i-au alungat pe francezi.
Atena si Teba au trecut de sub dominatia franceza sub cea a catalanilor 70 de ani.
Acestea arata cat de fragil devenise imperiul in Peninsula Balcanica, situatie agravata ulterior de razboaiele
civile intre Andronic II si Andronic III. Razboaiele interne dintre cei 2 erau practic inceputul unei perioade de lupte
civile care vor continua si in deceniul 5 al sec. XIV, contribuint la dezagregarea Imperiului.
Printre partizanii lui Andronic II s-a aflat si viitorul imparat Ioan VI Cantacuzino. Conflictul s-a incheiat in
1328 cu infrangerea si inalturarea de pe tron a lui Andronic II.
In Asia Mica turcii cuceresc pe rand Brusa (1326), Niceea (1329) si Nicomidia (1337). La moartea lui
Andronic III (1341), turcii devenisera stapanii Asiei Mici si faceau dese incursiuni in Tracia. Asemenea sarbilor,
au profitat, sub domnia lui Ioan V de luptele interne ale Bizantului: Ioan Cantacuzino, care-si casatorise fata cu
sultanul Orkhan, conta pe ajutorul turcilor in vederea obtinerii tronului, permitand instalarea acestora in Tracia si
oferindu-le un loc pe malul european al Dardanelelor.
Turcii si-au consolidat pozitia in regiunea Gallipoli, punct de plecare spre Balcani. Murad I a cucerit
Tracia, Filipopoli, Adrianopole, unde practic isi instaleaza si capitala, ca semn disstinct al ambitiilor lor europene.
Ioan V a incercat o oarecare apropiere de Occident: se deplaseaza la Roma in 1369, acceptand o
marturisire de credinta catolica, in care il recunostea pe papa drept conducatorul crestinatatii. Acest acord a ramas
la fel de lipsit de perspective precum cel de la Lyon, dar la intoarcere a trecut pe la Venetia, unde a fost retinut ca
debitor insolvabil. Este eliberat, contra sumei datorate, de fiul sau, Manuel. Turcii si-au continuat ofensiva,
zdrobind Imperiul Sârb in batalia de la Kossovo (1389) si trecandu-i pe bulgari sub dominatie.
29.5 Ioan al V-lea Paleologul si Ioan al VI-lea Cantacuzino.
După moartea lui Andronic III la 15 iulie 1341, succesor ramane Ioan al V-lea (1341-1391), fiul sau +
mama sa Ana de Savoia, doar ca, Ioan Cantacuzino (apropiat al lui Andronic III) pretindea si el rolul de regent;
pretentiile sale duc la o opozitie intre Ana de Savoia si Ioan Calecas.
De fapt si de drept adversarul prim ministrului era Alexis Apocaucos – bun general recompensat cu bogatii
si onoruri.
Pe plan extern – Turcii - ajunsesera pe malurile Asiei Mici si au intreprins expeditii pe tarmurile Traciei;
Sarbii – inaintasera pana la Tesalonic; Bulgarii – amentintau sa intre in razboi si ei; si totusi Ioan Cantacuzino
restabileste pacea prin trupele sale pe care le recruta personal.

3
 Ioan Cantacuzino – se declara imparat in 1341 la Demotica, recunoscand totusi legitimitatea lui Ioan V si
pe maicasa – acest eveniment declanseaza un razboi civil. (prin asta el arata ca lupta doar impotriva lui Alexis
Apocaucos, si nu contra familiei imperiale).
De partea lui Cantacuzino erau: aristocratii + nobilii din Tracia + calugarii isihasti. Adversarii erau:
oameni din clasa de mijloc + clasele de jos + partizanii prooccidentali. (bineinteles, acest razboi civil e agravat de
cresterea puterii sarbilor condusi de Stefan Duşan si a tracilor, iar societatea bizantina la vremea aia era divizata
d.p.d.v religios)
Isihasmul (curent vechi al spiritualitatii bizantine) – este evidentiat de Sfintii Simeon Noul Teolog (949-
1022) & Grigorie Sinaitul (1255-1346) – idealul isihasmului = curatirea de patimi, ajungerea la starea de liniste
care permite vederea luminii taborice (de la Schimbarea la Fata). Metoda – (dupa cum bine o stiti) – barbia in
piept, privirea spre inima rostind: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”.
Practica aceasta creeaza dispute in imperiu, printre contestantii ei, il cunoastem mult prea bine pe Varlaam
de Calabria (sudul Italiei) – el ii numeste pe isihasti “privitori in buric” si mai afirma ca lumina taborica nu e eterna
si nu poate fi vazuta.
In acest context apare marele Sfant Grigorie Palama (1296-1359) “campionul” doctrinei isihaste – aduce o
distinctie intre fiinta divina (ousia) & lucrarile ei (dinamis) – face paralela cu soarele caruia nu ii stim esenta dar ii
vedem efectul.
Sistemul isihast implineste dorinta omului de a se uni cu Dumnezeu creand o punte de legatura intre lumea
de aici si cea de dincolo. Ideea principala a doctrinei Sf.Grigorie este apararea unirii reale cu Dumnezeu fapt ce
conduce la dezvoltarea invataturii sale despre energiile necreate care patrund in lume si prin care lumea, fara a se
confunda cu Dumnezeu (caci fiinta lui ne este inaccesibila), se uneste si comunica cu El.
Pentru Sfintii Simeon Noul Teolog si Grigorie Palama, teologia inseamna o lucrare a vietii la care se poate
ajunge printr-un efort creator al gandirii asupra problemelor existentiale.
Conflictul aparut in bizant mai era legat si de lupta dintre 2 tendinte filosofice importante care defineau
gandirea bizantina: aristotelismul & platonismul. (misticii + filosofii inspirati de Platon; doctrina Bisericii de
aristotel)
Sfintii Grigorie si Simeon in alcatuirea invataturilor lor, pleaca de la revelatia dumnezeiasca + contemplare
iar nu de la gandirea aristotelica sau platonista.
In 1351 la Sinodul din C-pol – isihasmul este declarat doctrina oficiala a bisericii bizantine.
Intre 1351-1356 – repr.gandirii scolastice Grigore Akindin este condamnat.
Biserica evita sa condamne pe adversarii isihasmului iar Grigorie Palama mai cunoaste un obstacole acela
fiind Ana de Savoia si Ioan Calecas - Sf.Grigorie va fi arestat iar imperiul se scindeaza in doua grupari.
Sinoadele din 1351 & 1368 – confirma palamismul ca expresie autentica a credintei bisericii + trec in
randul Sfintilor pe Grigorie Palama (cinstit in duminica aIIa din Postul Mare).
1345 moare Alexis Apocaucos la C-pol, datorita acestui eveniment Ioan Cantacuzino (1347-1354) obtine
niste victorii cu ajutorul turcilor.
21 mai 1346 – a fost incoronat (la Adrianopol) de patr.Ierusalimului, Ioan Cantacuzino (evenimentul
marcheaza legalitatea declaratiei de la Demotica 1341); la 3 februarie 1347 Cantacuzino intra triumfal in C-pol,
recunoscut si de adversarii sai.
In urma acestor evenimente – Ana de Savoia isi schimba atitudinea fata de isihasm, il de pune pe Ioan
Calecas, il pune in scaun pe Isidor, iar Sf.Grigorie este scos din inchisoare. Instalarea pe tron a lui Cantacuzino =
victorie isihasm.
Pe plan exter: Ioan VI Cantacuzino colaboreaza cu turcii; isi pastreaza interesul pentru teritoriile grecesti
prin infiintarea Despotatului de Moreea; este ostil genovezilor (pentru ca genovezii incasau taxe de 80% ca sa ii
lase pe bizantini sa treaca prin Bosfor).

4
 1349 – trupele bizantine sunt infrante, refacerea flotei a fost in zadar.
1352 – se declanseaza un nou razboi civil intre Ioan VI Cantacuzino si Ioan 5 Paleologul – Cantacuzino
abdica in 1354, imbraca haina monahala, merge la Athos si este influentat de isihasm.
In aceasta perioada de razboaie civile, aflam conducatori dobrogeni aflati sub conducerea lui Dobrotici.
(Dobrotici era in fruntea unui despotat – intemeiat intre 1320-1322 care cuprindea regiunea numita “Tara
Cavernei” = tinutul dintre Varna si Caliacra.)
Aflam numele lui Balica in 1346, conducator dobrogean care intervine in luptele dintre bizantini prin
trimiterea a 1000 de soldati care urmau sa lupte sub conducerea lui Dobrotici alaturi de Ana de Savoia si Ioan V
Paleologul.
1396 – moare Dobrotici, fisu adica Ivanco, bate moneda proprie de aur (să se ştie) – demonstreaza
independenta statului dobrogean. (Dobrotici + fisu Ivanco, au avut stranse legaturi cu Vlaicu Voda + Mircea cel
Batran).
29.6 Situatia Imperiului Bizantin sub ultimii imparati Paleologi (1391-1448)
Dupa Ioan V, domneste Manuel II (1391-1425) intr-o perioada in care bizantul era redus doar la capitala,
iar o mare parte a Peloponezului era sub ocupatia turcilor.
Intre 1393-1394, Baiazid someaza pe noul imparat + conducatorii statelor slave din Balcani sa-i aduca
omagiu; dupa care, C-polul este blocat si oprit de la aprovizionarea cu apa drept pentru care se împute (fara
gluma).
Turcii cuceresc Bulgaria in 1393 (care ramane sub stapanirea lor 500 de ani), Serbia si Dobrogea; Mircea
cel Batran reusind sa pastreze independenta prin plata de tribut.
Dupa infrangerea de la Nicopole 1396, imparatul bizantin cere ajutor apeland la: Roma vorbind cu Papa
Bonifaciu 9, la Paris cu Henric 4…dar nu obtine mare branza.
Ajutor primeste de la capetenia mongola – Timur-Lenk sau Tamerlan – care intervine cu trupele in Asia
Mica, si nimicesc armatele otomane la Ankara, 20 iulie 1402; Baiazid e luat prizonier, moare dupa cateva luni in
captivitate.
1402-1413 – se incearca o reconstituire a imperiului edificat de Baiazid – proces profund influentat de
luptele celor 4 fii ai lui Baiazid Ilderim care se incheie exact in 1413.
Dupa ce isi elimina fratii, sultanatul ii revine lui Mahomed I care este obligat sa faca fata revoltelor, dar si
lui Mustafa (fiu nelegitim al lui Baiazid). – este o perioada in care Imp.Bizantin putea fi salvat de Occident, caci
Mahomed I era prietenos cu Manuel, dar, situatia occidentului adica, aprecierea gresita a partidului antiunionist din
Bizant + lupta Venetiei care pana in 1437 se bate cu Ungaria + razboiul de 100 de ani (care neutralizeaza Franta si
Anglia) = permit turcilor sa se redreseze.
Partea buna a acestei perioade: Manuel a putut reabilita ordinea in Despotatul Moreei unde se succedasera
frasu (Teodor I), proprii sai copii (Teodor II & Constantin 11).
1421 – moare Mahomed, vine pe tron Murad II (1431-1451) – reia politica lui Baiazid.
Fiul lui Manuel, Ioan 8 asociat la tron din ian.1421, incearca fara succes sa il puna pe Mustafa in locul lui
Murad, drept pentru care, in 1422 C-polul sufera un nou asediu, si nu e ajutat de nimeni.
In primavara lui 1423, turcii devasteaza Grecia, patrund in Moreea, Tesalonicul e cucerit pe 29 martie
1430.
1425 – moare Manuel II Paleologul, tronul e luat de fisu, Ioan VIII (1425-1448) – domnia lui se limiteaza
la capitala. (fratii lui: Andronic IV & Teodor II – conduceau celelalte regiuni existente).
Ioan VIII cauta si el ajutor occidental, tratatele de pace dintre cele 2 Biserici fiind reluate in 1431 – papa
conditiona ajutorul militar de unirea bisericilor.

5
 Ioan VIII decide unirea cu latinii – desi tatal sau ii spusese, ca pe turci ii poate speria cu unirea, dar totusi
sa nu o accepte, pentru ca bizantinii nu vor accepta vreodata pe latini, si exista pericolul unei schisme.
1431 Basel – Sinod general care proiecta unirea cu grecii. In 1437 vin delegati in C-pol si incheie o
conventie cu trimisii greci, pt ca ei sa socoteasca mai intai in apele teritoriale ale Italiei si abea dupa sa decida locul
sinodului ce vroia unirea.
Pe 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium – Papa Eugen IV hotaraste locul la Ferrara.
In noiembrie 1437 – Ioan VIII Paleologul + frasu + delegatie din aprox.700 de oameni vin cu corabiile
spre Italia pe cheltuiala papei.
Din suita imperiala faceau parte: Patr.Iosif II (moare in timpul lucrarilor); Visarion mitr.Niceei (era pro
unire din motive politice); Antonie mitr.Heracleei; Marcu Eugenicul al Efesului (mare adversar al unirii); Dionisie
de Sardes; Grigorie Mamas (duhovnicul imparatului); Silvestru Syropulos (marele eclesiarh al Patriarhiei
Ecumenice, cel care scrie Istoria sinodului unionist de la Ferrara-Florenta)
Din partea celorlalre Biserici participa: Mitr.Isidor al Kievului, din partea marelui principe al Moscovei
Vasile II (1425-1462); Bis.Georgiei prin Mitr.Grigorie al Georgiei; un episcop si un laic. Din tara noastra:
Mitr.Damian al Moldovei (de neam grec) + vicarul sau, protopopul Constantin + mireanul logofat Neagoe (prob.
loctiitorul Episcopiei sau Mitropoliei Romanului).
Nu participa: Mitropolia Ungrovlahiei (care de acum se indeparteaza de Patriarhia de C-pol);
Arhiepiscopia sarba de la Ipek & Arhiepiscopia de la Ohrida.
Din partea latinilor se remarca: cardinalul Iuliu Cesarini (fost presedinte al Sinodului de la Basel); Ludovic
(arhiep. de Forli) & Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astazi).
Lucrarile incep pe 9 aprilie 1438 la Ferrara, se vor muta la Florenta unde se vor incheia cu proclamarea
unirii pe 6 iulie 1439. Marcu Eugenicul nu semneaza actul unirii, iar papa zice: “Daca Marcu n-a semnat, n-am
facut nimic.”
Consecinte: religioase – sunt compromisurile acceptate de bizantini; politice – pierderea increderii lui
Murad II.
In perioada urmatoare au loc conflicte armate: s-au implicat sarbii, ungurii, romanii sau peloponezii –
perioada incheiata cu victoria turcilor de la Varna 1444.
Murad II avanseaza cu cucerirea teritoriilor in sudul Greciei – cucereste Focida & Beoţia ajunge pana la
Muntii Pindului.
Singurul care a rezistat mai mult = albanezul Skanderberg, pana cand moare in 1468.
Ioan VIII moare in 1448 in C-pol, la tron vine Constantin XI Dragases (origine sarba dupa măsa)
Murad II moare in 1451, succesor fiind Mohamed (cuceritorul C-polului).
Aprilie 1453 – Mohamed vine cu armata, tine in asediu imperiul bizantin 7 saptamani (numar magic ) iar
asaltul final este dat pe 29 mai, in aceasta lupta finala murind si Constantin Dragases = caderea oficiala a
Bizantului.
Unii istorici spun ca aceasta cucerire s-a datorat si unei porti a cetatii ramasa deschisa (turcaleţii neaga
chestiunea, bineinteles)
Alte teritorii cucerite de otomani in continuare: Atena – 1456; Despotatul de Moreea – 1456; Imperiul de
la Trapezunt – 1461; Despotatul Sarbesc – 1456; Regatul Bosniac – 1463.
Dupa sec. XV si celelalte tari slave, precum albanezii au aceeasi soarta ca astia de mai sus. Turcii ajung sa
aibe granita de vest, Marea Adriatica.
Cauza cadere C-pol: 2 mari cauze: 1.cruciadele & 2.antagonismul religios dintre Orient si Occident.
Lectia se incheie cu o privire de ansamblu sub forma de poveste asupra Imperiului Bizantin si asupra a tot
ce a insemnat el in istorie, precum si popoarele influentate de el.

6
 30.1 Mișcarea literară, artistică și spirituală în vremea împăraților Paleologi
• Apariția Bisericilor Ortodoxe în Balcani a fost rezultatul direct al lucrării misionare intreprinse de
frații Chiril și Metodie, continuați de ucenicii lor, Clement și Naum iar mai târziu de urmașii acestora
• Majoritatea textelor scripturistice și liturgice necesare slujbelor au fost traduse în secolele al IX-lea
și al X-lea, iar predicile Sfântului Clement de Orhida și ale altor părinti au continuat să circule și după ce Bizanțul
a recucerit Peninsula Balcanică în secolul al XI-lea
• Slavona bisericească create de Chiril și Metodiu a avut un success exceptional ca mijloc de
«propaganda culturală».
• În condițiile apariției de state și Biserici noi în Balcani, literature slavă ortodoxă a reprezentat
pentru mulți un fel de fenomen transnational.
• În domeniul artistic și cel architectural tradițiile byzantine au fost exprimate, în mod evident în
mănăstiri precum cele din Macedonia și Serbia: Mileseva 1234, Sopociani 1268, Studenița 1313, Gracianița 1318-
1321etc.
• Pentru Bulgaria exemplele le avem la Boyana 1259, sau in cazul capelei schimbării la Față de la
mănăstirea Rila 1335.
• Calitatea iconografică din aceste mănăstiri reprezintă până astăzi o ilustrare a «renașterii
Paleologilor», dar și a legăturilor complexe dintre slavi si bizantini.
• Mănăstirile erau centre principale de răspândire a culturii și de distribuire a manuscriselor, în acest
sens Muntele Athos având un rol deosebit de active.
• În ultima perioadă a evului mediu cea mai mare parte a creatorilor de spiritualitate și literature din
Balcani erau călugări. Sfântul Sava al sârbilor considerat fondatorul bisericii sârbe, adept al vieții athonite, este
autorul unei lucrări închinate tatalui său, Ștefan Nemanya, care a îmbrăcat haina monahală fiind venerate cu
numele de Simeon Myroblitul.
• Rolul monahismului în viața Bisericilor slave din sudul Balcanilor a devenit decisive după victoria
isihasmului bizantin, literature cultă cu referire la viața socială și religioasă din Europa oriental folosind termenul
de «isihast» pentru a-I desemna pe toți cei care se identificau în mod direct sau indirect cu victoria acestei mișcări.
• Evenimentele de la Bizanț din 1341, 1347 si 1451 au impulsionat tradiția isihastă, sporind
prestigiul si autoritatea monahilor.
• Colaborarea dintre călugării greci și cei slavi avea același scop: menținerea unității și a identității
ortodoxe în fața ofensivei turcești, a provocărilor latine și a propagandei sectare și bogomile.
• Unele mănăstiri athonite precum Kutlumuș erau sub protecția domnilor români, iar aceste
așezăminte aveau numerosi călugări ce veneau din Țările Române.
• Discuțiile cu privire la isihasm din această perioadă au stimulat interesul pentru teologia palamită,
iar multe dintre cărțile Sfântului Grigorie Palama au fost traduse în slavonă.
• În 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul intra în Constantinopolul deținut din 1204 de latini. În
curând extinderea puterii otomane și războaiele civile au agravat situația împăraților de la Constantinopol, care
ajung să conducă în câteva regiuni dispersate.
• Autoritatea imperiului bizantin în această ultimă etapă a existenței sale a fost mai degrabă una
spirituală decât temporală.. jurisdicția Patriarhului, mai largă decât cea a împăratului, era recunoscută in zone ce nu
se mai aflau sub dominația bizantină: Creta , Serbia, Bulgaria și Rusia. Viața monahală a fost revigorată: m.Athos a
fost trecut sub jurisdicția directă a patriarhului și a cunoscut o nouă renaștere, iar numeroase mănăstiri au fost
reconstruite sau restaurate.
• O elita de aristocrați bogați s-a arătat interesată în această perioadă de Aristotel si Platon, precum
si de contactele intelectuale cu umanistii italieni.

7
 • De aceea în ciuda tuturor dificultăților pe plan politic, epoca Paleologilor a cunoscut în literatură și
artă o ultimă înflorire ce a durat până la mijlocul secolului al XIV-lea.
• În pictură putem vorbi de o nouă spiritualitate, pe care mulți istorici au calificat-o drept
neoelenistică, iar alții protorenascentistă.
• Convertirea lui Vladimir al Kievului a marcat intrarea slavilor din Rusia în comunitatea ortodoxă,
deschizând răsăritul European culturii și artiștilor de la Constantinopol. Fiul lui Vladimir, Iaroslav(1019-1054) a
invitat arhitecți și mozaicari de la Constantinopol pentru construcția si decorarea Catedralei Sfânta Sofia din Kiev,
și la celălalt capăt al regatului său, a Catedralei Sfânta Sofia din Novgorod.
• Invazia mongolilor care au prădat Kievul în 1240, a adus două secole de dominatie islamică de
care a scăpat doar nordul Rusiei.
• Teofan Grecul, conform biografului său Epifanie, era un înțelept, un filosof și un illustrator de
cărți, ar fi autorul picturilor din peste 40 de biserici din Constantinopol, Moscova și Novgorod.
• Căderea Constantinopolului nu a marcat și sfârșitul artei byzantine, pentru că autoritatea spirituală
a bizanțului se întindea dincolo de granițele sale geografice. Din Rusia și până în Creta, B.Ortodoxă a perpetuat
traditiile picturale și arhitecturale byzantine până în perioada modernă.
• Opera lui Duccio di Buonisegna, considerat maestrul stilului grecesc, reprezintă apogeul unei
evoluții italo-bizantine dezvoltată pe parcursul unui secol.
• Și în arhitectură ideile byzantine au reprezentat fundamentul renașterii. Arhitecții italieni își
considerau creațiile drept o întoarcere la principiile romei antice, lucru valabil mai mult în cazul detaliilor si mai
putin în cel al planurilor.
• Părintele arhitecturii renascentiste Filippo Brunelleschi (1377-1446), a reprodus cu multă atentie
ordinele clasice, iar planurile sale pentru San Lorenzo și Santo Spirito din Milano, construită în secolul al XI-lea, s-
a inspirit și Donato Bramante sau chiar Leonardo da Vinci (1452-1519), care va folosi unitatea a patru coloane
pentru crearea unor spații complexe generoase.
• În privinta producției literare, ultimele secole de istorie bizantină sunt dominate de apariția unor
noi centre, în fața Constantinopolului. Această tendință este încurajată și de apariția Imperiului Latin de
Constantinopol, după 1204, când mulți oameni de litere au parasite capitala.
• Figura dominantă este cea a lui Nichifor Vlemides născut în C-opol în 1197. Opera sa cuprinde
tratate împotriva latinilor, lucrări științifice, filosofice și o interesantă autobiografie.
• După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea(1261) viața intelectuală se
reorganizează și cunoaște o înflorire numită «renașterea Paleologilor».
• Numele celor mai cunoscuti reprezentanti sunt: Maxim Planudes, Teodor Metochites, Nichifor
Gregoras, Grigorie Sinaitul, Nicolae Cabasila, Ghenadie Scholarios primaul patriarch de C-opol după 1453 etc.
• Ghemistos Plethon, filosof platonician care se detașează de creștinism și încearcă să revalorifice
elenismul, în Italia a fost convins de familia Medicis să deschidă la Florența o academie platoniciană.
• După caderea Constantinopolului la 1204, cultura bizantină a supraviețuit în Imperiul de la Niceea,
care și-a creat propriile biblioteci, iar apoi sub Paleologi, la Constantinopol.
• Maxim Planudes, a avut un rol important in transmiterea textelor unor matematicieni și astronomi
de seamă, sau ale lui Plutarh și ale unor poeți.
• Dimitrios Triklinos va adduce o contribuție esențială la redescoperirea tragediilor lui Euripide,
aproape necunoscute la acea vreme în Bizanț.
• Legăturile între Bizanț și Italia în secolul al XV-lea au fost evidentiate și de cariera lui Besarion,
fostul ierarh Visarion al Niceei, devenit cardinal după conciliul de la Ferara-Florența. În palatal său de la Roma se
adunau umaniști italieni și refugiați bizantini, iar după 1453 a încercat să pună în practică un proiect de salvare a
culturii grecești amenințată cu dispariția. Astfel a adunat aproximativ 500 de manuscrise, pe care le-a legat la

8
 Veneția în 1468. Tot acum au apărut la Vatican și Florența alte colecții de manuscrise grecesti, o nouă etapă în
transmiterea acestor valoroase texte fiind cea cuprinsă între anii 1449 și 1515, când au apărut primele ediții
imprimate.

Constantinopolul cucerit de turcaleți. Creștinii dominați de rahatul cu fistic

 la 29 mai 1453, Constantinopolul este cucerit de turci

 declinul Imperiului Bizantin începuse din secolul 12, când cavalerii occidentali ai Cruciadei 4 (1202-1204) au
atacat Constantinopolul, pe 13 aprilie 1204, din interese economice
 Serbia a fost cucerită în 1459, Bulgaria în 1396, Grecia în 1459/60, Bosnia în 1463, iar Egiptul în 1517
 în afara Rusiei, tot Orientul ortodox a rămas sub jugul islamic patru veacuri
 creștinii nu au fost persecutați la început, ci chiar s-au bucurat de unele favoruri din partea sultanului Mahomed 2,
care îndrăgea creațiile grecești, și și-a pus chiar secretari creștini
 Mahomed vroia să-și consolideze imperiul și cu ajutorul culturii grecești, motiv pentru care după cucerire i-a
invitat pe greci să-și aleagă un patriarh - Ghenadie Scolarul, participant la Conciliul de la Ferrara-Florența - ce se
bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii
 singura obligație a creștinilor față de cuceritori era plata anuală a haraciului
 clerul era scutit de impozite, iar Poarta nu se amesteca în problemele interne ale Bisericii, respecta libertatea de
ținere a sărbătorilor și cultul public (căsătorii, înmormântări etc.) - deci creștinii își puteau păstra religia
 instituțiile civile și politice musulmane, justiția, legile erau determinate de islam și nu se aplicau creștinilor
 patriarhul devine Milet Pașa sau etnarh, adică șeful națiunii, iar ierarhia bisericească se ocupa de administrarea
civilă a creștinilor, care erau judecați după legile grecești
 tribunalele erau recunoscute de Poartă, iar sentințele erau executate de autoritățile turcești
 creștinii aveau propriile școli și programe educaționale, iar astfel Biserica devenea un fel de stat în stat
 cu toate acestea, sultanul era izvorul tuturor drepturilor și nu dădea socoteală pentru acțiunile lui
 creștinii erau considerați rayah, adică popor cucerit, necredincios, fără drepturi reale sau cetățenie
 exemplu de abuz al lui Mahomed 2: confiscă patriarhului Ghenadie Biserica celor 12 Apostoli, pe care tot el i-o
dăduse
 în scurt timp, Imperiul Otoman intră în declin, iar drepturile patriarhului sunt reduse progresiv
 în secolul 18, s-au succedat 48 de patriarhi în 73 de ani, unii depuși iar apoi reașezați (chiar și de 5 ori), alții
martirizați, bisericile au fost pângărite, iar Sfintele Daruri profanate
 în secolul 19, Turcia era în descompunere. Sultanii au încercat să europenizeze țara, au ameliorat puțin situația
creștinilor, dar au urmat noi persecuții
 grecii din Turcia și Constantinopol au plătit insurecția greacă prin masacre cutremurătoare în 1821, când a fost
martirizat și patriarhul Grigorie 5, omorât în ziua de Paști
 a doua jumătate a secolului 19 a inclus revolte ale creștinilor și represiunea sângeroasă a turcilor, plină de masacre
 cele mai multe, în 1861, au fost în: Bosnia, Herțegovina, Serbia, Țara Românească, Moldova și Bulgaria. În 1866
urmează Creta, iar în 1875 noi revolte în Bosnia și Herțegovina

Despre Bizanț. Concluzii

 Bizanțul a reușit să păstreze, de-a lungul Evului Mediu, noțiunea de stat, datorită forței de expansiune politică și
spirituală - a fost un bloc cu o viață de aproape un mileniu, constituit pe vremea lui Constantin cel Mare și dizolvat
sub influența feudalismului arabo-persan și apusean, mai ales sub Comneni și prăbușit sub loviturile latine din
1204
 una din funcțiile istorice a fost misionarismul prin care s-a transmis duhul acestei civilizații
 în Apus, Carol cel Mare a încreștinat lumea germană cu sabia, în timp ce în Răsărit „mirajul bizantin” a fost cel
care i-a atras pe bulgari, sârbi, ruși și români
 un alt punct important în istoria Bizanțului a fost așa-numita „cruciadă bizantină”. Bizanțul a fost adăpostul
Occidentului, prin stoparea invaziilor asiatice - lupta împotriva perșilor, terminată prin înfrângerea și distrugerea
imperiului de către Heraclius, luptele lui Vasile 1 Macedoneanul cu sarazinii din Italia, dar și marea „epopee
bizantină” a perioadei secolelor 10-11, ilustrată de Nichifor Focas, Ioan Tzmiskes și Vasile 2
 de-a lungul perioadei de ascensiune și înflorire, Bizanțul a fost o adevărată „împărăție”. Creștinismul a introdus
aici un element nou în viziunea grecului antic: mesianitatea. Statul bizantin și-a luat dreptul de a reprezenta
universul cu caracteristicile „Împărăției”, concretizată când credinciosul intra în atmosfera de sărbătoare a
Bisericii, unde avea loc Sfânta Liturghie
 prin Bizanț, creștinismul a devenit fenomen istoric și factor de decizie în lumea contemporană
 Bizanțul a întruchipat ecumenicitatea, îmbinarea transcendenței cu imanența, a făcut legătura dintre Antichitate și
lumea modernă