Moartea unui fulger

de George Cosbuc balada culta poezie epica

Definitie: Balada este o poezie epica de mare intindere, uneori cu un pronuntat caracter liric, in care se relateaza o actiune eroica, o legenda, un fapt istoric, o profunda idee filozofica, se evoca o puternica personalitate istorica sau legendara. George Cosbuc (1866-1918) este unul dintre poetii reprezentativi pentru literatura Transilvaniei, a carui originalitate consta in ilustrarea lumii satului ardelean, a unei realitati istorice cu totul aparte in ceaa ce priveste lupta constata si indelungata pentru libertatea nationala. Atractie pe care literatura folcorica a ecercitat-o asupra poetului ardelea s-a concretizat prin creatiile lirice cu subiecte preluate din povestile si legendele populare, cosbuc intentionand sa scrie o epopee nationala: "M-a tot framanta ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din povestile poporului si sa le leg astfel, ca sa le dau imitate si extindere de epopee". Din acest ambitios proiect, Cosbuc a scris numai doua balade culte, cu valoare de capodopere ale creatiei sale, in care ilustreaza artistic doua momente esentiale din viata omului: nunta ("Nunta Zamfirei") si moartea ("Moartea lui Fulger"). "Moartea lui Fulger" (1893) este o balada culta si are ca tema ceremonialul inmormantarii, cu grave rezonante de bocet popular, ilustrat prin tulburatoarea disparitie prematura a unui erou. Epicul nu se constituie intr-un subiect propriu-zis, ci este construit prin gradarea secvenfelor ritualice, care ilustreaza intense train emojionale ale personajelor. Se manifests astfel, in acest poem, lirismul obiectiv, adica poetul isi obiectiveaza sensibilitatea traind orice emotie prin personajele care intruchipeaza simtirea poporului roman, credintele si ritualurile strabune ce fac parte din practica inmormantarii. George Calinescu remarca faptul ca cele doua balade - "Nunta Zamfirei" si "Moartea lui Fulger"- sunt "numai superficial epice", alcatuite ca "niste monoloage" care ilustreaza "lirismul in forma aceasta obiectiva", un mecanism al "miscarilor sufletesti" exteriorizate in trairea celor doua evenimente majore din viata omului: nunta si moartea. Pe langa lirismul obiectiv, se manifests in aceasta balada o lirica "a rolurilor", in care eul liric nu se autocomunica si o lirica "a mastilor", prin care poetul isi exprima ideile si sentimentele apeland la "o masca". Titlul ilustreaza un moment esential din existenta umana, moartea, iar numele tanarul, Fulger, trimite la ideea unei vieti scurte, dar care a stralucit puternic asemenea fenomenului naturii precizat atat de direct. Structura, compozitie, limbaj artistic. Poemul "Moartea lui Fulger" este structurat in patruzeci de strofe, fiecare fiind alcatuit de cinci versuri de cate opt silabe si unul scur de patru silabe, in finalul strofei. Daca in "Nunta Zamfirei" evenimentul nuntii este privit sub aura miraculosului, a fantasticului, acela al mortii din aceasta balada este conturat intr-un realism crud, caci moartea este ireversibila si definitiva pentru om. Poezia incepe cu o strofa-prolog, de un traism zguduitor, care prevesteste drama cumplita ce defineste subiectul baladei. Incipitul creioneaza infatisarea ravasita si privirea disperata a solului, care aduce regelui vestea cutremuratoare a mortii fiului si trupui acestuia, "atata semn de razboi". Ideea mortii tragice a tanarului erou este sugerata prin metafora corbilor, care constituie un simbol recunoscut: "Si-n urma-iz" corbii croncanind/ Alearga stol". Tragedia disparitiei viteazului Fulger in batalie este relatata intr-un ritm alert, cu notatii precise, sugestive pentru desfasurarea rapida a luptei si venirea instantanee a mortii: "Pe Fulger mort! Pe-un mai strain/ L-a fulgerat un brat hain! /[...] Si pieptul gol al celui mort/ De lanci e plin". Eul liric exprima, prin lirica mastilor, tristetea sfasietoare a regelul la vederea corpului mutilat al fiului sau, meat "de-abia l-a cunoscut", ramanand inmarmurit de durere. Lumea se prabuseste pentru craiul care se intreaba retoric, nemaimtelegand rosturile firii, "Cum pier miseii, daca pier/ Cei buni asa?". Pentru el viata nu mai are nici un sens, interogatiile retorice exprima prabusirea sufleteasca totala: "De dragul cui sa mai traiesti,/ Tu soare sfant?". Regina mama (alta "masca" a eului liric) este sfasiata de durere, parul i-a albit brusc, alearga deznadajduita prin iatacuri cu parul despletit, hohotind si blestemand, strigatul ei disperat depasind limita suportabilului, "Si tot palatul plin era/ De plans cumplit". Aproape de nebunie, mama isi rupe "vestmantul" si retraieste noptile de veghe in care isi asteptase cu infrigurare baiatul sa se intoarca de la lupta si sa-l poata strange tn brate. Ea cuprinde cu disperare si dragoste trupul mort al fiului si vrea cu toata fiinta sa fie ingropata impreuna cu el: "Nu-l dau din brate nimanui!/ Inchideti-ma-n groapa lui". Prin hiperbole, Cosbuc transmite cu mare forta de sugestie suferinta cumplita a mamei, care se simte chinuita de neputinta de a-si readuce fiul la viata, accentuata prin negatiile de la inceputul versurilor: "Ah, mama, tu! Ce slaba esti!/ N-ai glas de vifor, sa jelesti;/ N-ai mani de fier, ca fier sa frangi;/ N-ai mari de Iacrami, mari sa plangi,/ Nu esti de foc, la piept sa-l

strangi,/ Sa-l incalzesti!". Aliteratia bazata pe consoana fricativa "/' si repetitia amplifies durerea sfasietoare simtita in profunzimea sufletului matern: "N-ai maini de fier, ca f ier sa frangi". Ea evidentiaza vitejia si curajul fiului care se aruncase in lupta manat de un entuziasm eroic nestavilit: "Radeai de moarte prin batai,/ Dar ea te-a-nvins". Datina straveche a priveghiului este relevata prin elementele ritualului stramosesc privind pregatirea mortului pentru trecerea in lumea cealalta, prin bocetul mamei: pe pieptul fiului, in care batuse o inima neinfricata i-a fost asezat "colac de grau", in locul buzduganului avea acum "faclii de ceara", iar in mana care purtase scutul, "Ti-au pus un ban", cu care sa plateasca "vama peste rau" pentru a putea trece "dincolo". Inmormantarea urmeaza, de asemenea, ritualul traditional, intreg poporul fiind prezent ca sa-l conduct pe Fulger pe ultimul drum si ca "sa planga pe-un fecior/ De imparat!". Lirismul obiectiv se manifests in aceasta secventa prin faptul ca poetul prezinta, ca im observator din afara, toate aceste obiceiuri care compun ritualul mortii: asezarea in cosciug, priveghiul, inmormantarea. Cosbuc contureaza hiperbolic cortegiul funerar, transmitand un tragism apoteotic, in fruntea convoiului mortuar mergeau "popi, sirag, cadelnitand" si citeau "ectenii de comand" (sir de rugaciuni rostite de preot la inmormantare), iar in urma lor veneau "ostenii-n sir", "sfetnici, si feciori de crai", apoi "nat de rand". Cosbuc releva, prin lirica mastilor, confruntarea ideatica intre doua componente fundamentale ale existentei, viata si moartea. Comunicarea artistica apartine poetului, dar exprimarea se realizeaza prin "masca" mamei. Regina este sfasiata de durere, suferinta ei capata accente paroxistice (intensitate maxima a unui sentiment) prin bocetul cu care-si plange fiul iubit si prin cugetarea exprimata privind conditio omului in lume. Viata omului este trecatoare si, in ciuda eforturilor, nimeni nu lasa nimic in urma lui, asemenea soimilor in zborul lor si pestilor care inoata in apa lor. Nu are nici o importanta cum sau cat traieste un om, pentru ca toti devin egali in fata mortii, care anuleaza toate valorile sau nonvalorile vietii: "De mori tarziu, ori mori curand,/ De mori satul, ori mori flamand,/ Totuna el si rand pe rand/ Ne ducem tofi!". Mamei i-a slabit credinta si-l considera pe Dumnezeu "nedrept stapan", acuzandu-l direct: "E un pagan si Dumnezeu,/ E un pagan". Coplesita de durere, considera ca in zadar oamenii se straduiesc sa traiasca cinstit si isi cladesc o viata plina de credinta si de dragoste, cu totii mor la fel si nimic nu ramane in urma lor: "Ori buni, ori rai, tot un mormant!/ Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!/ Credinta-i val, iubirea vant/ Si viata fum!". Evocarea desertaciunilor umane si blasfemiile mamei innebunite de durere ii impresioneaza pe toti ce veniti la inmormantare: "Grabit poporul cruci facea/ De mila ei, si sta-ngrozit". Lirica "rolurilor" este ilustrata si de un alt personaj, sfetnicul "batran ca vremea" si "nascut cu lumea intr-un ceas", prin intermediul caruia se exprima intelepciunea populara a asumarii conditiei de muritor. Asemenea baciului mioritic, batranul are o atitudine senina in fata mortii, pe care o accepta ca pe un dat firesc al existentei umane, ca pe un final al vietii. El ii explica reginei ca Fulger nu este mort, ci a intrat in eternitate: "Traieste-n veci,/ E numai dus".Viata e o lupta permanenta, care are invinsi si invingatori, iar acestia din urma niciodata nu s-au plans ca "viata-i fum", deoarece numai lasii se vaita si se plang de greutati. Viata este un adevarat razboi "de viteji purtat", este "datorie grea" si numai "lasii se-ngrozesc de ea". Sfetnicul o indeamna pe regina sa-si traiasca viata ei si sa nu incerce sa dezlege taina mortii: "Traieste-ti, doamna, viata ta!/ si-a mortii lege n-o cata!". Credinta in viata de apoi este singura nadejde care trebuie sa-i dea omului putere, intrucat Dumnezeu este cel care a dat omului viata pe pamant: "ea ni s-a dat/ Ca s-o traim!". Regina este impresionata de spusele sfetnicului, care ajung in adancul sufletului sau in mod deformat si nu-i intelege pildele intelepte. Ea "n-a mai plans", s-a uitat la oamenii din jur si, vazandu-i plangand si inaltand rugaciuni in fata gropii, a izbucnit intr-un ras nestapanit, semn ca a innebunit. Ultima strofa a poeziei seamana cu un verset biblic, prin care glasul celui aflat in mormant exprima mesajul divinitatii adresat celor vii. Omul este trecator prin aceasta lume, fiind importanta nu moartea unui individ, ci viata ciclica a speciei umane, care triumfa prin perpetuarea continua a colectivitatilor omenesti: "- Nu cerceta aceste legi, Ca esti nebun, cand le-ntelegi! Din codru rupi o ramurea, Ce-i pasa codrului de ea: Ce-i pasa unei lumi intregi De moartea mea!" Versurile accentueaza ideea ca suferinta individuala este neinsemnata in raport cu adevarata credinta, ca viata este un dar divin si trebuie traita cu intensitate maxima, iar moartea trebuie privita ca un final firesc al vietii, omul avand parte in existenta sa de aceste doua valente existentiale. George Calinescu a exprimat, poate, in modul cel mai sugestiv cu putinta sensurile filozofice ale baladei lui George Cobuc, "Moartea lui Fulger", al carui sens liric este "inutilitatea reactiunilor personale in fata rotatiei lumii".

Stilul. Balada culta "Moartea lui Fulger" de George Cosbuc are o epica aparenta, ea fiind mai apropiat de poemele ideatice ale lui Eminescu. Poetul pledeaza, printr-o gandire sanatoasa, pentru ideea imposibilitatii omului de a descoperi taine care-i sunt inaccesibile, cum este aceea a mortii, care trebuie asumata cu intelepciune si careia trebuie sa i te supui, respectand cu credinta datinile stravechi. Versul este lapidar, ritmul sacadat si accelerat prin acumularea de verbe sugestive pentru destinul implacabil.