Mineralogia este ştiinţa naturii care studiază mineralele din punct de

vedere al clasificării, genezei, chimismului, structurii atomice interne şi

al proprietăţilor fizico-chimice.
Mineralul. În sens strict un mineral poate fi definit ca o substanţă
anorganică, formată pe cale naturală, care are o compoziţie chimică
definită, aflată în stare de agregare solidă, cristalizată omogen. Aceste
limite stricte ale definiţiei impun unele precizări şi discuţii pentru
lărgirea sferei de cuprindere a noţiunii de mineral:
1. Caracteristica de substană anorganică elimină din câmpul mineralelor
substanţele organice produse de plante şi animale. Este vorba de
scheletele externe ale unor organisme inferioare constituite din carbonat
de calciu identic din punct de vedere fizic şi chimic cu aragonitul
(CaCO3 cristalizat în sistemul rombic). În aceiaşi situaţie se află şi
solidele omogene acumulate sub formă de calculi sau pietre în
organismul uman. Dacă aceste produse organice au o semnificaţie
mineralogică redusă, nu acelaşi lucru se poate spune despre produsele
energetice organice de tipul cărbunilor şi bitumenelor naturale, pe care
unii mineralogi le includ în rândul mineralelor.
2. Calificativul de substanţă naturală presupune o discriminare faţă de
produşii sintetici, mai ales că în prezent majoritatea mineralelor pot fi
sintetizate în laborator. În acelaşi conrext se poate discuta despre
mineralele formate pe cale naturală prin transformarea zgurilor
metalurgice rezultate în urma proceselor de extragere a metalelor din
minereuri care au început în urmă cu 6-7 mii de ani.
3. Compoziţia chimică definită a mineralelor sugerează că acestea se
caracterizează printr-o formulă chimică fixă. Însă formulele chimice ale
mineralelor pot fi simple sau complexe în funcţie de numărul
elementelor chimice constitutive şi de proporţia în care sunt combinate.
Astfel apare deosebirea intre o compoziţie chimică fixă şi una definită.
Foarte multe minerale pot varia în compoziţie, ea nefiind deci fixă, dar
această variaţie are loc în limite definite.
4. Starea de agregare solidă poate fi o cerinţă arbitrară în cazul
substanţelor cu puncte de topire/solidificare apropiate de temperatura
ambientală. În această situaţie se află gheaţa şi mercurul nativ, cu puncte
de topite în limitele variaţiilor climatice.. În aceste cazuri restricţia
referitoare la starea de agregare devine nerelevantă, iar apa şi mercurul
lichid pot fi considerate minerale.
5. Noţiunea de cristal omogen exclude dintre minerale substanţele
naturale amorfe şi cele mezomorfe care în sens mai larg pot fi, de
asemenea, considerate minerale.