In memoriam: Regina Elisabeta a II-a

Prof. univ. dr. Paul Magheru

Intenționat am așternut pe hârtie acest articol comemorativ la câteva săptămâni după
trecerea în veșnicie a Reginei Elisabeta a II-a, pentru a putea urmări reacțiile, ecourile opiniei
publice și individuale de după ce îndrăgita regină a închis definitiv ochii. Liniște
mormântală...obișnuită și după decesul oamenilor mari. În memoria statornică a Reginei
Elisabeta a II-a, și cei mari și cei mici, cred că e bine să reținem câteva date esențiale despre
viața și demnitățile sale, despre Casa Regală și Istoria Marii Britanii, Angliei sau Regatului Unit.
Primii locuitori ai Angliei se numeau briți, de unde și numele de Britania, mai târziu
Marea Britanie. Briții erau de origine celtică, popor migrator din nord-estul Europei, dinspre
nord spre sud, dinspre frig spre căldură, dinspre rău spre mai bine. Celții formau încă din
mileniul I î.e.n. grosul populației de pe teritoriul de azi al Franței, Belgiei, Elveției, Nordul
Spaniei, al Italiei, în Britania și Irlanda, populând de asemenea regiunea cursului superior și
mijlociu al Dunării. Popasul de pe insula Angliei le conferea putere și siguranță, fiind înconjurată
din toate părțile de apă. Nu întâmplător aici s-a format o puternică flotă maritimă, au început
marile călătorii de colonizare a lumii, a fost creat unul dintre cele mai bogate și întinse imperii
din lume care dăinuie și astăzi. În secolul I î.e.n. Britania a fost subjugată de romani, până la
începutul secolului V e.n. când au început să năvălească triburile anglo-saxone de origine
germanică. Din fața cruzimii anglo-saxonilor, o parte a triburilor de origine celtică (briții) au
emigrat din insulă peste mare, ajungând în nordul Franței pe care, în amintirea țării părăsite, au
numit-o Mica Britanie sau Bretagne, provincie din nord-vestul Franței de astăzi.
În contextul migrațiunii popoarelor mai trebuie amintit că la sfârșitul secolului V
și începutul secolului VI francii, o altă uniune de triburi germanice, au cucerit aproape toată
Galia și au format statul feudal franc sub coducerea lui Clovis (481-511), cu reședința la Paris.
Romanii îi numeau pe franci gali, iar teritoriul ocupat de aceștia Galia cisalpină, de dincoace de
Alpi, înspre Roma, și Galia transalpină, unde se vor forma mai târziu statele Franța, Germania și
Țările de Jos (Belgia, Olanda, Danemarca, Luxemburg). O consolidare deosebită a cunoscut
statul franc în timpul lui Carol cel Mare (768-814), care a creat Imperiul Carolingian și o
întreagă „renaștere carolingiană”. După numeroase rivalități între urmași pentru tron, cei trei
nepoți ai lui Carol cel Mare au încheiat Tratatul de la Verdun (843), prin care au împărțit
Imperiul între ei. Această împărțire a stat la baza celor trei state care s-au numit mai târziu

1
Franța, Germania, Italia. Cocoșul galic a devenit un simbol neoficial al Franței, iar teritoriul
situat între Anglia la est și Marea Irlandei la nord-vest se numește Țara Galilor,în engleză Wales.
Reîntorcându-ne la Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit, care a ocazionat omagierea
de față, după ce am văzut că acesta s-a numit întâi Britania, apoi Anglia sau Mare Britanie,
trebuie să facem în prealabil precizarea că Regatul Unit este format din patru țări învecinate:
Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Țara Galilor a fost anexată de Anglia în 1542,
Scoția în 1707, iar în 1801 Regatul Unit al Marii Britanii a fuzionat cu Irlanda de Nord, în
împrejurări istorice cunoscute. Scoția a devenit stat suveran independent încă din Evul Mediu și
cu scurte întreruperi a continuat să existe până în 1707, când s-a unit definitiv cu Anglia. Prin
moștenire, în 1603, Iacob al VI-lea, regele Scoției a devenit rege al Angliei și Irlandei, formând
asfel o uniune personală a celor trei state: Scoția, Anglia, Irlanda. În 1650, în timpul războiului
civil dintre Parlament și regele Carol I Stuart, Cromwell atacă Scoția unde fiul lui Carol I fusese
declarat rege și biruitor o alipește de Anglia. De la crearea Statului Liber Irlandez, în 1922,
Regatul Unit va cuprinde Anglia, Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galilor. Angliei nu i-a fost
greu să anexeze de timpuriu Țara Galilor cel puțin fiindcă le stătea în coastă și erau de aceeași
origine celtică, romanii le spuneau gali, cu anglo-saxonii.
Într-o zi de joi, 8 septembrie 2022, inima Elisabetei a II-a a încetat să mai bată la castelul
Balmoral, locul preferat al vacanțelor de vară, reculegere și deconectare din Scoția. Pregătirile
pentru înmormântare au fost programate pentru 12 zile, cifră simbolică, rotundă, cifră a
perfecțiunii. Ultimul drum înainte de înhumare, însoțită pe tot parcursul de o gardă de onoare în
costume de epocă, l-a făcut de la castelul Balmoral la Edinburg, locul de naștere al prințului
consort Philip, după care cortegiul funerar s-a îndreptat apoi spre Londra, prin Hyde Park și
Arcul Wellington la Palatul Buckingham, reședința principală a monarhilor britanici. Sicriul cu
corpul neînsuflețit a fost expus în holul Abației Westminster din apropiere pentru ca zecile de
mii de oameni să se închine și să-i poată aduce un ultim omagiu reginei fără pereche.
Ceremonia religioasă a avut loc luni, 19 septembrie, orele 12, la catedrala
Westminster Abbey. Serviciul divin a fost început de reverendul Abației. Au luat apoi cuvântul
Secretarul General al Commonwealth-ului, primul-ministru al Angliei Liz Truss, arhiepiscopul
de Canterbury, reprezentanți ai dominațiilor creștine și s-a încheiat cu încredințarea sufletului
Reginei în mâinile Sfintei Treimi, Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, pe fondul muzical al corului
mănăstirii și al invitaților prezenți. Mărturisesc că și la început și la sfârșit mi-au dat lacrimile.

2
Totul s-a desfășurat după o coregrafie impecabilă și pusă la cale de un administrator al Casei
Regale Britanice, interesant de observat, de origine română, din familia domnitoare a
Ghiculeștilor. La Westminster Abbey au fost încoronați și înmormântați regii Angliei. Inclusiv
Elisabeta a II-a afost încoronată aici, dar a preferat ca reședină oficială și loc de veci castelul
Windsor, la 25 km. de Londra, alături de familie.
Slujba de înmormântare s-a desfășurat într-un cadru mai restrâns, în prezența
familiei și a 15 șefi de state. Decanul de Wintzer oficiază din nou încredințarea sufletului sfintei
Treimi, după care intervin cu rugăciuni și lamentații decanul de Minster, Rectorul, reprezentanți
bisericești, se rostește Tatăl nostru, după care sicriul este coborât în cripta din capela Saint
Georges, sediul Ordinului Jartierei, din incinta Palatului Windsor, nu înainte însă de a se ridica
de pe sicriu însemnele puterii regale, sceptrul, globul cu cruce deasupra, coroana regală, pentru a
fi transmise viitorului rege. Pe timpul domniei aceste însemne ale puterii se păstrează în Turnul
Londrei. Pe lespedea funerară din marmură neagră, comandată cu 60 de ani în urmă, sunt
inscripționate numele părinților George al VI-lea (1895-1952) și Elisabeta I (1900-2002), prințul
consort Philip (1921-2021) și Elisabeta a II-a (1926-2022). Urna cu cenușa mortuară a Prințesei
Margaret (1930-2002), sora mai mică a Elisabetei a II-a, decedată în același an cu Regina mamă,
se păstrează în aceeași criptă de familie.
Elisabeta a II-a s-a născut la 21 aprilie 1916, ca fiică a regelui Angliei George al VI-lea și
reginei Elisabeta I, și a încetat din viață la 8 septembrie 2022. A început să-și asume sarcini
publice încă din timpul celui de al Doilea Război Mondial. În 1947 s-a căsătorit cu Philip, duce
de Edinburgh, decedat la 9 aprilie 2021. Ursitoarele, zeițe ale destinului, au făcut ca Edward,
succesorul de parte bărbătească a fratelui George, după câteva luni să nu-și mai dorească tronul,
acesta revenindu-i de drept Elisabetei a II-a. Arborele genealogic al Familiei Regale Britanice nu
este foarte încărcat și nici ramurile prea încurcate. Împreună cu prințul Philip au avut patru copii:
Charles al III-lea (1948), Anne, Prințesă Regală (1950), Andrew, Duce de York (1960) și
Edward, Conte de Wessex (1964). Prințul Charles și prințesa Diana (1961-1997), de care între
timp a divorțat, au doi copii: William, duce de Cambridge, și Harry, duce de Sussex. Din păcate,
prințesa Diana a decedat la numai 36 de ani într-un accident de mașină dintr-un pasaj subteran
din Paris. Din 2005 prințul Charles este recăsătorit cu regina consoartă Camilla. Prințul William
și ducesa Kate Middleton au trei copii: George (9 ani), Charlotte (7 ani), Louis (4 ani), iar prințul
Harry, căsătorit cu Meghan Markle au doi copii: Archie și Lilibet. Mezinul lui William și cei doi

3
minori ai lui Harry nu au participat la înmormântare, fiind scutiți de o întristare pe care n-o
înțelegeau. Elisabeta a II-a a avut deci patru copii, opt nepoți, câte doi de la fiecare copil, și 12
strănepoți. Îndrăgita stăpână de familie și de țară a fost cel mai longeviv monarh britanic, cel mai
în vârstă și longeviv șef de stat în exercițiu și al doilea monarh suveran ca longevitate, cu doi ani
mai puțin decât Ludovic al XIV-lea al Franței. Averea reginei Elisabeta nu se cunoaște cu
exactitate. Veniturile personale se estimează la 350 milioane lire sterline. Dar averea cea mai
valoroasă pe care o lasă după sine este bunul renume. La încoronarea ca regină, în 1952, a
devenit automat șef al Commonwealth-lui și regină a șapte țări independente din
Commomwealth: Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Pakistan și
Ceylon. Dar, înainte de a trece la urmași și moștenitori, ce este Commonwealth-ul, întrebare
firească ce și-o pune orice trecător prin fața reședinței oficiale a monarhilor britanici din palatul
Buckingham? În limba engleză wealth înseamnă bogăție, avere, abundență, iar prin extensiune
țară, națiune, popor. Commonwealth-ul, deci Comunitatea Națiunilor, este o organizație
interguvrnamentală a 56 de state membre independente. Cu excepția Rwandei și Mozambicului
toate aceste țări au făcut parte din Imperiul britanic. Commonwealth-ul a fost înființat prin
Statutul de la Westminster din 1931, care recunoaște suveranitatea tuturor țărilor membre ale
Imperiului britanic. Regele Marii Britanii este șeful Commonwealth-lui, care nu-i conferă însă
nici un fel de putere politică sau executivă asupra țărilor membre, fiind mai mult o funcție
simbolică. Șeful executiv este secretarul general al Commonwealth-ului. În prezent monarhul
englez Charles al III-lea este șeful statului în 16 state membre, numite colectiv Regatele
Commonwealth-ului. Celelalte state membre sunt 32 de republici și 5 cu monarhii proprii. Din
acest an (2022), Gabon și Togo, două state africane care nu au legături istorice cu Regatul Unit,
se alătură Commonwealth-ului, care în prezent numără 56 de membri. Pe continente țările
membre ale Commonwealth-lui sunt localizate astfel: În Africa (21), în America și Caraibe (13),
în Oceania, regiune geografică ce cuprinde Australia și Noua Zeelandă, dar și majoritatea
insulelor din Oceanul Pacific (11), în Asia (8), în Europa (3).
Sâmbătă, 10 septembrie, a treia zi după decesul reginei-mamă, a avut loc proclamarea
prințului moștenitor Charles ca rege Charles al III-lea, devenind automat monarh al Regatului
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, șeful suprem al Bisericii Anglicane și comandantul șef
al forțelor armate britanice, precum și șef al Commonwealth-ului și al teritoriilor britanice din
întreaga lume. Drept urmare, soția Camilla Parker Bowles a primit titlul de Regina Consoartă, iar

4
prințul William este acum noul duce de Cornwall și Prinț de Wales. La 73 de ani Charles este cel
mai în vârstă moștenitor al coroanei care urcă pe tron. Fiul cel mare al reginei ar fi fost sfătuit să
abdice în favoarea prințului William, dar la discursul de investitură a dezvăluit că intenționează
să servească poporul britanic după modelul reginei-mamă până la moarte.
În ce ne privește pe noi, românii, indiferent de cum se numea țara lor, Marea
Britanie, Anglia sau Regatul Unit, englezii ne-au fost întotdeauna prieteni și binefăcători.
Pasiunea prințului Charles pentru mediul rural, pentru natura și tradițiile locale l-au făcut să
viziteze de mai multe ori țara noastră. După prima vizită din 1998, de după căderea
comunismului, a achiziționat mai multe ternuri și locuințe, cum este și casa preferată de la Viscri,
județul Brașov, a restaurat biserici, case vechi, medievale, a înființat o Fundație caritabilă pentru
sprijinul populației și a regiunilor îndrăgite. Datorită Alteței Sale Regale au apărut pe harta
turistică a României localități aproape uitate cu edificii care au fost incluse pe lista patrimoniului
mondial UNESCO. În numeroasele vizite pe care le făceam fostului meu profesor de română
Zaharia Macovei la Căminul de bătrâni de pe strada Azilului din Sibiu, directorul de atunci al
azilului mi-a mărturisit că în urma unei vizite a prințului Charles, care a prijinit căminul cu
donații consistente, după o discuție cu câțiva bătrânei i-ar fi spus că în viața Dumnealui n-a mai
întâlnit un om care să vorbească atât de corect și de fluent limba franceză ca Zaharia Macovei.
Interesul lui Charles al III-lea pentru România, mai ales pentru partea ei
transilvăneană, are și explicații istorice, de familie. Stră- străbunica reginei-mamă Elisabeta a II-
a s-a născut în Transilvania, la Sângeorgiu de Pădure, județul Mureș. Este vorba despre contesa
Claudia Rédey (1812-1841), de origine săsească, căsătorită cu un german, decedată de tânără, iar
soțul ei n-a reușit decât să-i păstreze inima și s-o poarte toată viața cu el. În acet context istoric e
bine să amintim că la sfârșitul secolului trecut, deci nu cu mult timp în urmă, descendenții
coloniștilor sași aduși aici în secolul XII de regii Ungariei pentru a opri invaziile mongole și
otomane au emigrat în masă din Transilvania în Germania, lăsând în urmă biserici fortificate,
averi, case medievale. Azi, numeroși etnici sași se reîntorc la locurile natale de suflet, întreprind
afaceri oneste și se bucură de toate drepturile constituționale ale minorităților naționale din
partea majoritarilor români. Unii istorici împing rădăcinile familiei regale britanice până la
domnia lui Vlad Țepeș, denumit și Vlad Dracul, din secolul al XV-lea. Actualul suveran al Marii
Britanii se mândrește cu faptul că este urmașul unui prinț valah. Sentimentul acesta i-a fost
inoculat probabil și de romanul de groază Dracula al scriitorului irlandez Bram Stoker (1847-

5
1912) și de numeroasele ecranizări ale acestui roman de largă circulație. Nu este de mirare că cel
mai bogat om al lumii, miliardarul Elon Musk și alți amatori de excese ca el, însoțiți de vedete de
la Hollywood, au ținut să serbeze în acest an Halloweenul, Sărbătoarea tuturor Sfinților, la
castelul Bran, nu departe de Sighișoara, în speranța aventuroasă că vor mai întâlni strigoi și
vampiri care sug sângele popoarelor. Oricum, în urma acestei acțiuni a miliardarilor lumii,
turismul românesc, interesul față de curiozitățile țării noastre, inclusiv al investitorilor străini, nu
pot avea decât consecințe benefice, favorabile. Nu trebuie însă să coborâm în timp până la Vlad
Țepeș pentru a observa că între Casa Regală a Marii Britanii și a României au fost și legături de
sânge nu numai de prietenie, încă de pe vremea glorioasei regine Victoria (1819-1901),
străbunica Elisabetei a II-a și Mihai I, din familii regale anglo-saxone și germane. În 1947, cu o
lună înaintea unui exil forțat de 60 de ani, regele Mihai I a fost invitat la nunta verișoarei sale
Elisabeta a II-a cu prințul consort Philip, unde a întâlnit-o și pe aleasa inimii sale Principesa Ana
de Bourbon-Parma. Prima fiică a fostului suveran al României, custodele coroanei, principesa
Margareta și prințul Radu au fost printre participanții vizibil îndurerați la funeraliile reginei
Elisabeta a II-a. Odată cu decesul Reginei Elisabeta a II-a și
proclamarea prințului Charles ca ca rege al Marii Britanii schimbări majore sunt de așteptat în
viața politică a țării. Astfel, multe voci spun că monarhia a devenit anacronică, perimată și
costisitoare. Commonwealth-ul a început să dea semne de destrămare de fapt imediat după cel de
al Doilea Război Mondial. Scoția a cerut de mai multe ori referendum pentru separarea de
Anglia, mai ales de după ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană (Brexit). Prima țară, după
decesul Reginei Elisabeta a II-a, care cere independența cu propriul ei șef de stat, a fost Antigua
și Barbuda, insule din Marea Caraibilor. Urmează se pare Jamaica, una dintre cele 14 țări care
acceptă încă monarhul britanic ca șef suprem. Primul-ministru al Noii-Zeelande și-ar dori, de
asemenea, ca pe timpul mandatului său țara să devină o republică independentă cu propriul ei șef
de stat. Pe de altă parte, durerea pricinuită de decesul iubitei regine, mame, bunici, străbunici a
strâns familia laolaltă, a îmbunătățit relațiile între părinți și copii, între frați, disputele dintre
William și Harry au slăbit, Prințul moștenitor William, un om cult și cunoscător a multe limbi
străine, se pregătește constant și cu tenacitate pentru funcția supremă în stat.
În unica mea vizită din Anglia, ocazionată de Congresul
Internațional de Slavistică de la Londra din 1999, am admirat toate edificiile istorice din centrul
Londrei și nu numai. Mi-am plimbat pașii prin Hyde Park Corner, am trecut de mai multe ori pe

6
lângă Arcul Wellington, învingătorul lui Napoleon la Waterloo, am hrănit ca toți turiștii
mulțimea de porumbei din Trafalgar Square. O atenție deosebită am acordat-o și mi-am fixat
bine în memoria vizuală Palatul Buckingham, reședința principală a monarhilor britanici, Turnul
Londrei, Big Ben, cel mai mare clopot cu patru fațete spre toate punctele cardinale și ceasornice
„care ne mosoară destrămarea”, Westminster Abbey de peste drum unde au fost încoronați și
îngropați regii Angliei. Inclusiv Regina Elisabeta a II-a a fost încoronată aici, dar a preferat ca
reședință oficială și ca loc de veci castelul Windsor, la 25 km de Londra, alături de familie. Ca o
ironie a sorții, două celebre regine rivale, Maria Stuart de Scoția, catolică, și verișoara sa
Elisabeta I a Angliei, protectoare a bisericii anglicane, înainte de alipirea cu Scoția, își dorm
somnul de veci alături în Catedrala Westminster Abbey peste drum de Palatul Parlamentului. În
fața lespezilor de mormânt ale celor două regine mi-am adus insantaneu aminte că în regimul
politic al Elisabetei I, favorabil culturii și artelor renascentiste, genialul poet universal William
Shakespeare a scris opere durabile. Am luat imediat autobusul spre Stratford-on-Avon, locul de
naștere și de veci al lui Shakespeare pe mormântul căruia am pus o floare de nu mă uita și despre
care Eminescu al nostru scria: „Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând al
sufletului meu;/...Căci tot ce simt, de este rău sau bine,/ - Destul că simt- tot ție-ți mulțumesc./...
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala;/ S-aduc cu tine mi-este toată fala” (Cărțile). Cu aceeași
ocazie a Congresului Internațional de Slavistică, la Biblioteca Universității din Cambridge am
dat peste incunabulele, cele mai vechi cărți tipărite ale lui Nicolaus Olahus, Atila și Hungaria,
care și-a făcut studiile capitulare de latină și greacă la Oradea. La Universitatea din Lincoln, o
bibliotecară mi-a spus că în orașul lor mai trăiește Regina Mamă, Elisabeta I, care atunci avea 99
de ani (născută în 1900) și decedată în 2002, la vârsta de 102 de ani.
După un scurt periplu, pe care îl recomandăm tuturor, e
momentul să rememorăm acum, în ordine istorică, câteva evenimente, fapte, întâmplări, care au
marcat puternic viitorul, individualitatea, unicitatea inclusiv religioasă a poporului englez.
Suntem la sfârșitul Evului Mediu, preponderent religios, și de trecere la epoca modernă,
renascentistă, de dezvoltare fără precedent a științelor, culturii, artelor, urmată de numeroase
mișcări protestante de reformare a bisericii, cum au fost cele conduse de Jan Hus în Cehia, ars pe
rug ca eretic, Zwingli în Elveția, Martin Luther în Germania, Jean Calvin în Franța. Ne amintim
în acest context și de regina Elisabeta I a Angliei, pe care numai ce am lăsat-o să-și doarmă
somnul de veci alături de rivala sa regina Maria Stuart I a Scoției în Catedrala Westminster

7
Abbey din Londra. Elisabeta I (1533-1603), coincidență de nume cu Regina-mamă a Elisabetei a
II-a, era fiica regelui Henric al VIII-lea și a celei de a doua soții Anne Boleyn. Fiindcă religia
catolică nu permitea divorțul și o altă căsătorie, Henric al VIII-lea se rupe de Biserica catolică și
de papă, reorganizează episcopiile proprii și se declară pe sine șef al Bisericii anglicane.
Nefericita Maria Stuart, catolică, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale,
Regina protestantă Elisabeta I, va fi judecată și condamnată prin decapitare la numai 45 de ani.
Ne mai aducem aminte că înaintea Războiului civil și primei revoluții burgheze din 1642 un
grup de pelerini, nemulțumiți de conflictele politice și religioase din Anglia, au emigrat spre o
altă Țară a Făgăduinței, au colonizat America de la Atlantic la Pacific, au creat Statele Unite ale
Americii, devenite majoritar protestante. Până la Războiul de Independență a SUA din 1776,
Imperiul britanic a fost cel mai întins și mai puternic stat din lume. Se dezvoltă fără precedent
comerțul, meșteșugurile, orașele. Apare și se impune o nouă clasă socială a burgheziei care
începe să-și revendice drepturile. Nu întâmplător prima revoluție burgheză de însemnătate
europeană are loc în Anglia înaintea celei franceze cu aproape 150 de ani. Formal regele era
monarh absolut, dar în guvernarea țării era ajutat de Parlament, veche instituție engleză, care se
opunea tot mai fățiș politicii monarhului. Carol I Stuart, regele Angliei, Scoției și Irlandei între
1625-1649, dizolvă Parlamentul. Între rege și Parlament începe un război civil (1642), dar armata
condusă de Cromwell obține victoria, iar Carol I este condamnat și executat. Astfel a fost
înlăturată monarhia feudală, revoluția burgheză a triumfat. În 1650 Cromwell atacă Scoția unde
fiul lui Carol I fusese declarat rege și biruitor o alipește de Anglia. Printr-o lovitură de stat, mai
târziu Cromwell dizolvă Parlamentul și se declară lord protector, protectoratul fiind de fapt o
dictatură militară în favoarea burgheziei și nobilimii. După moartea lui Cromwell, de frică să nu-
și piardă averile, burghezia și noua nobilime restaurează monarhia (1660-1688). Regimul
restaurației a cuprins domnia lui Carol al II-lea Stuart (1660-1685) și a lui Iacob al II-lea (1685-
1688). În 1688 are loc o lovitură de stat, așa-numita „glorioasa revoluție”, o revoluție burgheză
prin care monarhia absolută abuzivă e abolită definitiv și înlocuită printr-o monarhie
constituțională, primul regim parlamentar din Europa. Pentru întâia oară prerogativele
monarhului sunt legiferate, iar el, încetând să mai guverneze, se mulțumește să domnească,
lăsând conducerea țării în seama parlamentului și a unui guvern. În secolul al XVII-lea, despre
care vorbim, lupta politică din Anglia s-a împletit cu lupta religioasă. Burghezia caută o formă
ideologică care să-i mascheze conținutul adevărat al luptei pentru putere și a găsit-o în

8
puritanism, un fel de curățire a luteranismului și calvinismului de vechile reminiscențe catolice.
Și azi bisericile protestante, luteranismul, calvinismul, anglicanismul și neoprotestante,
adventismul, baptismul, penticostalismul recunosc drept autoritativă doar Sfânta Scriptură și
susțin că Biblia, Vechiul și Noul Testament, este infailibilă în materie de credință și de practică,
suficientă pentru mântuire și capabilă să te pună în relație directă cu Dumnezeu.
Deși perioada de doliu oficial a trecut, oamenii din lumea
întreagă continuă să cinstească memoria Reginei Elisabeta a II-a, devenită un simbol al
stabilității și forței Marii Britanii. Moștenirea cea mai valoroasă pe care regina o lasă în urmă va
fi puterea exemplului pe care l-a dat în viața de familie și ca suveran al mai multor popoare, care
sunt de acord că lumea a fost mai bună cu Elisabeta a II-a ca monarh. Proclamarea Prințului
Charles ca nou suveran, la trei zile după decesul reginei-mamă, a fost numai un moment dintr-un
proces mai lung de reculegere și pregătire minuțioasă a încoronării, după o veche și fastuoasă
tradiție engleză. Guvernul britanic a anunțat că încoronarea oficială a regelui Charles al III-lea va
avea loc peste câteva luni la 8 mai 2023, zi care va fi decretată Sărbătoare națională a Angliei,
întocmai cum a fost decretată ziua de 6 februarie 1952 când Elisabeta a II-a a devenit regină și a
fost încoronată cu șase luni mai târziu, la 2 iunie 1953. Ceremonia religioasă va fi oficiată cu
două zile mai devreme la catedrala Westminster Abbey din Londra de către arhiepiscopul de
Canterbury, după aceeași îndelungă tradiție. Sic transit gloria mundi (Așa trece gloria lumii).
Gloria, onorurile sunt trecătoare, faptele bune, meritele personale, amintirile plăcute nu dispar
niciodată.