Nicolae Teclu (n. 18 octombrie 1839, Brașov - d.

13/26 iulie 1916, Viena, Austria) a fost un chimist

român de renume internațional, membru al Academiei Române din 1879, susținător al ideii de
eliberare națională a românilor din Transilvania. Inițial a studiat ingineria și arhitectura, iar apoi
chimia. Ulterior și-a continuat cariera devenind profesor de chimie generală și chimie analitică la
Viena. A avut o contribuție substanțială la dezvoltarea chimiei mondiale. Unul dintre subiectele
cercetate de el a fost flacăra, realizând un arzător (bec) performant, ce a păstrat numele de Bec
(arzător) Teclu.

S-a născut în 1839, la Brașov, urmând studiile liceale tot aici. Până la nașterea acestuia, studiul
chimiei era slab dezvoltat. A terminat Institutul Politehnic din Viena, secția Chimie, și Academia de
Arte Frumoase din München, secția Arhitectură. Mai târziu, acesta devine profesor de chimie la
Colegiul Național ''Andrei Șaguna'' din Brașov. În 1890 obține brevet pentru realizarea invenției sale,
arzătorul cu mecanism de reglare a raportului dintre aer și gaz. "Becul" său produce o flacără mai
fierbinte decât Becul Bunsen și deci este superior acestuia. Folosirea acestui tip de arzător este
răspândită în România, dar și în întreaga lume.

Domeniile care au fost studiate de el includ:

Studii de rezistență a hârtiei și a fibrelor lemnoase

Pigmenți minerali

Uleiuri utilizate în pictură

Combustia gazelor

Tot lui îi aparțin o serie de aparate de laborator păstrate în prezent la Universitatea din București.
Cele mai importante sunt aparatul pentru detectarea metanului și un altul pentru prepararea
ozonului.[5] A analizat chimia unui meteorit găsit în 1870 la Goalpara, India.Este Cavaler al Ordinului
Franz Joseph.

A primit Medalia „Bene Merenti” (aprilie 1905).

Nicolae Teclu rămâne unul dintre primii chimiști români care s-au făcut cunoscuți și sunt recunoscuți
la nivel internațional.[8] În plus, o parte din școlile sau liceele cu profil de chimie din România poartă
numele acestuia. Unul dintre acestea este Liceul de chimie „Nicolae Teclu” din Copșa Mică, Județul
Sibiu.

Costin D. Nenițescu

A fost fiul lui Dimitrie S. Nenițescu, doctor în drept și științe politice, avocat, secretar general al
Ministerului de Interne, director al Băncii Naționale Române, deputat, fruntaș al Partidului
Conservator și ministru al Industriei și Comerțului (1910-1912).

A fost căsătorit de două ori, prima dată cu Ana Santer și a doua oară cu Ecaterina Ciorănescu (1909 -
2000). Ecaterina Ciorănescu a fost prima femeie asistent la Catedra de Chimie Organică de la
Politehnica din București. I-a fost elevă, asistentă, doctorandă și soție. L-a susținut în munca sa
științifică.

Educația Modificare

După ce absolvă liceul în București, la Liceul „Gheorghe Lazăr”, începe în 1920 studiul chimiei la ETH
Zürich, fiind profund impresionat de cursurile lui Peter Debye și Hermann Staudinger. E fascinat de
lucrările lui Hans Fischer și se mută în 1922 în München unde își termină studiile în 1925 cudoctoratul
condus de Hans Fischer, mentorul său științific. În timpul pregătirii tezei de doctorat realizează, fără a
colabora cu Fischer, o sinteză originală a indolului. Era unul din elevii preferați a lui Fischer

Activitatea didactica si de ccercetare

Se întoarce în țară, unde între anii 1925 și 1935 este profesor la Universitatea din București și predă
cursurile de chimie organică și chimie generală. În 1928, la 26 de ani, publică prima ediție din cele
două tratate, „Chimie organică” și „Chimie generală”. Peste 40 de generații au învățat și încă învață
după aceste cărți, acum singurele cărți de specialitate în limba română care se ridică la nivel
occidental[judecată de valoare] (nu s-a mai publicat nimic asemănător în ultimii 24 de ani).[necesită
citare] Tratatul de chimie organică a fost publicat în 8 ediții, prima având un singur volum, restul
două. Unele au fost traduse în limbi străine. Tratatele au fost publicate la Editura CFR-Oped și Editura
Tehnică. Aceste lucrări ne arată forța de anticipare cu totul remarcabilă a autorului. A intuit una din
cele mai importante direcții de dezvoltare a chimiei organice și a adus contribuții de bază. Două
exemple ar fi chimia reacțiilor care decurg prin ioni de carboniu și problema ciclobutadienei. De
asemenea a publicat „Manualul inginerului chimist” și manuale de liceu.

Este ales ca membru al Academiei Române și al altor academii din străinătate (Germania,
Cehoslovacia, Ungaria și Polonia). Primește numeroase premii, dintre care medalia „A.W. von
Hofmann”, una dintre cele mai prestigioase medalii științifice.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și
membru titular începând cu 20 decembrie 1936.

Se pare că cel mai reprezentativ aspect al vieții sale este cel de profesor. Își impresiona puternic
studenții prin a le prezenta chimia organică într-un mod captivant și logic. De asemenea se impunea
prin apariția sa fizică: era înalt, solid, cu nas acvilin și o privire foarte pătrunzătoare. Era foarte bine
informat în toate domeniile chimiei organice, chimiei generale, analitice și chimiei fizice. Avea un
discurs clar și calm. Nu se temea să răspundă anumitor întrebări ale studenților cu „Nu știu” sau „Nu
se știe încă”. Nenițescu putea să intuiască ce calități au studenții săi și îi selecta ca viitori colaboratori
pe cei mai buni dintre aceștia. Profesorul Rudolf Criegee spunea despre studenții lui Nenițescu că
erau cei mai buni din laboratoarele sale.

Contribuinte științifice

Încă de la începutul anilor 1930 în cadrul cercetărilor sistematice privind reacții ale hidrocarburilor
catalizate de clorura de aluminiu sunt obținute în grupul de cercetare al profesorului Nenițescu
rezultate de primă importanță pentru înțelegerea mecanismului reacțiilor prin intermediari
carbocationici. Este observat pentru întâia dată rolul esențial al unui cocatalizator (urme de apă) în
reacția de izomerizare a cicloalcanilor în prezența clorurii de aluminiu. Din această perioadă datează
alte observații fundamentale privind reacția cicloalchenelor cu cloruri acide catalizată de clorura de
aluminiu, în ciclohexan ca solvent (cunoscuta astăzi în literatură ca „reacția Nenițescu de acilare
reductivă”) sau transferul de hidrogen „într-o formă foarte activă”. Aceasta este prima menționare a
transferului intermolecular de ion de hidrură, așa cum se va numi mai târziu. În perioada 1965-1970
studiază reacțiile solvolitice. Colaborează cu celebri profesori din Statele Unite ale Americii,
contribuie cu scrierea unor capitole la diverse tratate. Numeroși compuși organici și reacții îi poartă
numele. Se poate spune că „hidrocarbura Nenițescu”, prima anulenă (CH)10, a propulsat chimia
anulenelor. A fost pionierul aplicării metodelor fizice în chimia organică în România.
Rezultatele muncii lui Costin Nenițescu se văd în cele 262 de articole originale și 21 de brevete. În anii
1970 lucrările sale au numărat 1000 de citări. În ziua de azi Chemistry Citation Index numără mai mult
de 20 de citări pe an. A fost pentru scurt timp decan al Facultății de Chimie Industrială din cadrul
Politehnicii București.

În onoarea maestrului, Facultatea de Chimie Industrială organizează în fiecare an Concursul National

de Chimie „C.D. Nenițescu”. Un premiu anual oferit de Academia Română îi poartă numele.