,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls.

a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 1

DESCOPERIRI ŞTIINŢIFICE:

 Matematica: Spiru Haret, teză despre mecanica cerească, doctorat la Paris.

 Gheorghe Ţiţeica- domeniul geometriei, suprafeţele ,,Ţiţeica”, curbele şi reţelele care îi poartă
numele.

 D. Pompeiu – funcţiile Pompeiu, a introdus noţiunea de distanţă între două mulţimi închise.

 Dan Barbilian (Ion Barbu) – spaţiile Barbilian.

 Simion Stoilow – teoria tipologică a funcţiilor.

 Grigore Moisil – logica matematică.

SPIRU HARET (15 februarie 1851, Iași - d. 17 decembrie 1912, București) a fost

un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, renumit pentru organizarea
învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A
fost membru titular al Academiei Române. A învățat la Dorohoi, Iași, apoi, în septembrie 1862 a intrat ca
bursier la Colegiul Sfântul Sava din București, unde a petrecut cinci ani din șapte ca intern.Ca profesor,
Spiru Haret a predat la Universitatea din București, la Facultatea de Științe, Secția fizico-matematici,
mecanica rațională , din 1878 până în 1910. La Școala de poduri și șosele Haret a fost numit profesor la
anul preparator, predând trigonometria, geometria analitică, geometria elementară plană și
în spațiu și geometria descriptivă, până în 1885. Din 1885 și până în 1910 Haret nu a mai predat la Școala
de poduri și șosele decât geometria analitică. Haret a predat, de asemenea, mecanica rațională la Școala de
ofițeri de artilerie și geniu, din 1881 (data înființării secției de artilerie și geniu) până în 1890.Profesează
până în 1910, când se pensionează, ba chiar și după aceea, până la moarte, ținând prelegeri de
popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică Mecanica socială, la Paris și București, utilizând
pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale.Din 1879 se face cunoscut
drept "om al școlii", urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a educației.
El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.
Plecând de la sursa dată, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Precizaţi activitatea ştiinţifică a lui Spiru Haret.

2. Menţionaţi activitatea lui Spiru Haret în domeniul învăţămăntului.
,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 2

GHEORGHE ŢIŢEICA - (n. 4/17 octombrie 1873, Drobeta Turnu-Severin - d. 5

februarie 1939, București) a fost un matematician și pedagog român, profesor la Universitatea din
București și la Școala Politehnică din București, membru al Academiei Române și al mai multor academii
straine, doctor honoris causa al Universității din Varșovia. Este tatăl fizicianului Șerban Țițeica.
Concepte ca: Problema piesei de cinci lei (Teorema lui Țițeica), suprafață Țițeica sau curbă Țițeica îi
poartă numele. A urmat școala primară în orașul natal, iar liceul la Craiova, unde a început să se remarce
pentru interesul acordat matematicii. De asemenea, la examenul de bacalaureat de la 1 septembrie 1892 s-
a evidențiat prin răspunsurile date. A intrat pe primul loc la Școala Normală Superioară din București și
apoi a urmat secția matematici la Facultatea de Științe de la Universitatea din București. Dintre profesorii
de acolo, cel mai mult l-a impresionat Spiru Haret, despre a cărui viață și operă va scrie mai târziu. În
1895 obține licența în matematici și este numit profesor suplinitor la Seminarul „Nifon”. În anul următor,
după ce promovează examenul de capacitate pentru profesorii universitari de matematică, pleacă la studii
la Paris, fiind al patrulea român la École Normale Supérieure. Fost student al profesorului francez Gaston
Darboux, Gheorghe Țițeica s-a ocupat în special cu studiul rețelelor din spațiul cu n dimensiuni, definite
printr-o ecuație a lui Laplace. Este creator al unor capitole din geometria diferențială proiectivă și afină,
unde a introdus noi clase de suprafețe, curbe și rețele care îi poartă numele. Prin numeroasele lucrări de
matematică elementară și de popularizare a științei, pe care le-a publicat de-a lungul întregii sale vieți, a
contribuit la ridicarea nivelului învățământului matematic din România. Împreună cu Ion Ionescu, A.
Ioachimescu și V. Cristescu, a înființat revista Gazeta matematică, iar cu G.G.
Longinescupublicația Natura pentru răspândirea științelor. Cu D. Pompeiu a editat revista Mathematica.
Datorită lucrărilor sale de geometrie diferențială, publicate în diferite periodice de profil, devine celebru
în lumea științifică și este ales ca președinte al secției de geometrie la diferite congrese. A fost ales
membru corespondent sau membru al mai multor academii din mai multe țări. În mai multe rânduri a fost
ales președinte al Societatea de Științe Matematice și al Societății Române de Științe. Astfel, la 15 mai
1913 devine membru titular al Academiei Române, în 1928 vicepreședinte, iar în anul următor secretar
general al prestigiosului for științific.
Plecând de la sursa dată, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Precizaţi activitatea ştiinţifică a lui Gheorghe Ţiţeica.

2. Menţionaţi activitatea lui Gheorghe Ţiţeica în domeniul învăţămăntului.
,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 3

VICTOR BABEŞ- a fost un bacteriolog român, fondator al şcolii româneşti de microbiologie, membru al
Academiei Române din 1893. A pus un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare.

Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul deputatului Vincențiu Babeș, originar din Banat, și al
Sophiei Goldschneider, unei austriece dintr-o influentă familie vieneză. A studiat medicina la Budapesta,
apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul. Babeș își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în
laboratorul de Anatomie Patologică (1874 - 1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de
microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil.
Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans
l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885). În anii 1885 - 1886 lucrează
în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch. În 1881 primește titlul
de conferențiar (docent privat) iar în 1885 postul de profesor asociat de Histopatologie la Universitatea
din Budapesta. În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie
Patologică și Bacteriologie.
Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele
de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor
tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de  microorganisme patogene. De o
deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți - sporozoari intracelulari nepigmentați - care
cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de
Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.
În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a
Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din
București.
Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită
"patomorfologia procesului infecțios", sinteză a microbiologiei cu histopatologia.
Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns
legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în România,
ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.
Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene, s-a situat printre precursorii ideilor
moderne asupra antibioticelor.
În anul 1893 este ales membru titular al Academiei Române. A fost membru al Academiei Române,
membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare (Franța).
Plecând de la sursa dată, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Precizaţi activitatea ştiinţifică a lui Victor Babeş.

2. Menţionaţi realizările lui Victor Babeş din domeniul medicinei veterinare.
,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 4

CONSTANTIN I. PARHON - a fost un medic endocrinolog şi neuropsihiatru român; în anul 1928,

este ales ca membru al Academiei Române în 1946, Regele Mihai fondează Institutul de
Endocrinologie, sub numele de “C.I.Parhon”;
Constantin Ion Parhon s-a născut la 15 octombrie 1874 în orașul Câmpulung Muscel (județul Muscel,
înglobat ulterior în județul Argeș). Tatăl său era originar din Cetatea de Balta (azi jud. Alba, fost jud.
Târnava Mică). Studiile secundare le-a făcut la Focșani, Buzău și Ploiești, bacalaureatul l-a obținut
în 1892. A studiat medicina la universitatea din București (1893-1900) și a obținut în 1900 titlul științific
de doctor în medicină cu teza Contribuțiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie. În timpul
studiilor a lucrat ca extern (1896-1897) și intern (1897-1900) al spitalelor din București. După absolvirea
studiilor și obținerea doctoratului, profesează ca medic la Spitalul Rural "Rallet" din județul
Dâmbovița (1901-1902) și apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon (1903-1909). În această perioadă,
devine docent al Clinicii de boli nervoase din București (1903), urmând și un stagiu de perfecționare
la München (1906). Apoi, devine medic primar la Ospiciul Mărcuța (1909-1912). Este angajat în
învățământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie și psihiatrie, la Facultatea de
Medicină din Iași (1913-1933) și de clinică endocrinologică la Facultatea de Medicină din București
(1933-1940și 1944-1958). În paralel cu activitatea didactică își continuă activitatea profesională ca
director al Spitalului Socola din Iași (1917-1930) și apoi al Institutului pentru bolile nervoase, mintale și
endocrinologice din București (1930-1940). În 1928 este ales membru corespondent al Academiei
Române și în 1939 devine membru titular și președinte de onoare al acestui prestigios for științific. Deține
și alte funcții în cadrul organizațiilor profesionale medicale: membru titular al Academiei de Medicină din
București (1935), membru de onoare al Academiei de Științe Medicale (1969), membru fondator al
Societății de Anatomie din București, al Societății de Biologie, al Societății Române de Neurologie,
Psihiatrie, Psihologie și Endocrinologie. În 1946, regele Mihai înființează Institutul de Endocrinologie cu
numele "C. I. Parhon". Primul sediu al acestui institut a fost la Spitalul "Colentina". Ulterior, după
naționalizarea în 1948 a spitalelor, sediul Sanatoriului de maici "St. Vincent du Paul", din parohia
Bisericii Franceze de la Statuia Aviatorilor, a devenit sediul Institutului. A fost ales ca membru al
Academiilor de Științe ale URSS, R. P. Bulgară, R. P. Ungară și R.D.G, al societăților de endocrinologie
din Paris, Moscova și Praga, al Societății Estone de Neurologie, al mai multor societăți din Paris (de
neurologie, de psihiatrie, de medico-psihologie și al Societății medicale a spitalelor). În anul 1948 a fost
ales ca Doctor honoris causa al Universității Caroline din Praga. Parhon a fost fondatorul Revistei
Societății Române de Endocrinologie, Acta Endocrinologica, în 1938 (revista refuncționează din 2005
sub egida Academiei Române). A fost membru în colegiul de redacție al revistelor Folia
neurobiologică și Revue française d'endocrinologie. În calitate de militant socialist, Parhon a fost
influențat în tinerețe, după propriile afirmații, de operele lui Karl Marx[1]. A fost unul dintre
fondatorii Partidului Muncitor, un grup politic efemer, fuzionat cu Partidul Țărănesc în 1919.[2] La scurt
timp după fuziune, Parhon s-a separat împreună cu un grup și a devenit susținător al Partidului Comunist
din România (PCR). În primăvara anului 1944 a fost primul semnatar al memoriului-protest al
intelectualilor pentru ieșirea României din coaliția militară fascistă. Devine președinte al  ARLUS-ului
(1944-1967). Din 1946 până în 1961 a fost fără întrerupere deputat în Adunarea Deputaților și apoi
în Marea Adunare Națională. După proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947,
Constantin Ion Parhon a fost ales președinte al Prezidiumului Republicii Populare Române (30
decembrie 1947 - 13 aprilie 1948), făcând parte dintr-un comitet interimar cu funcții prezidențiale (ales de
Adunarea Deputaților), alături de Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi. În
perioada 13 aprilie 1948-2 iunie 1952, Parhon a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii
Adunări Naționale a Republicii Populare Române (funcție echivalentă cu cea de șef al statului).

1. Precizaţi activitatea ştiinţifică a lui Constantin I. Parhon.

2. Menţionaţi activitatea politică a lui Constantin I. Parhon.
,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 5

NICOLAE PAULESCU- om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină

din Bucureşti, a descoperit Insulină. În 1969 meritele şi prioritatea lui Nicolae Paulescu în
descoperirea tratamentului antidiabetic. Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8
noiembrie 1869 în București pe Calea Moșilor nr. 69, părinții fiind Costache Paulescu, de profesie
negustor și Maria Paulescu (născută Dancovici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la
„Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben” și, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul”
(Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888. [2] Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită
înclinare pentru științele naturale, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile străine, clasice și
moderne. Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul
de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei).
A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în
serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog, și apoi ca intern (1894-
1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al
profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne.[2] În anii 1897-
1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris,
obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor
ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauzele
determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală . În
anul 1901, obține la Universitatea din Parisal doilea doctorat în științe cu dizertația Étude comparative de
l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor
alcaline asupra materiei vii). În anul 1900 se reîntoarce în țară și este numit profesor de Fiziologie la
Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de
Pauldin București. În anul 1902 își deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generația
spontanee și darwinismul în fața metodei experimentale” [2] iar în 1905 ține trei lecții faimoase
(„Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul Noțiunile
„suflet” și „Dumnezeu” în fiziologie [2], publicat în același an și reeditat în 1944 [3] și 1999.[4] Concepțiile
sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon și Dimitrie Voinov în paginile
revistelor Convorbiri literare și Spitalul. Nicolae Paulescu a desfășurat o remarcabilă activitate de
cercetare științifică în domeniul fiziologiei[5], privind în special metabolismul glucidelor,
patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliția nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul
morții subite ș.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-
temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. [6] Cercetările lui novatoare în chirurghia
hipofizei, au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.
Plecând de la sursa dată, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Precizaţi activitatea ştiinţifică a lui Nicolae Paulescu.

2. Menţionaţi realizările lui Nicolae Paulescu în domeniul fiziologiei.
,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 6

GEORGE EMIL PALADE- a fost un medic şi om de ştiinţă american de origine română,

specialist în domeniul biologiei celulare; laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie şi
Medicină în anul 1974. S-a născut la Iași în 1912, într-o familie de profesori, tatăl fiind profesor de
filosofie, iar mama profesoară de liceu. Familia sa locuia pe stradela Sărărie.
La vârsta de 7 ani, el și-a început pregătirea școlară la Școala nr.33 „Mihail Kogălniceanu” din Iași, aflată
pe str. Lascăr Catargi nr. 28, unde a învățat timp de trei ani (1919-1922). Clădirea școlii datează din 1895
și este monument istoric Pe peretele școlii, lângă intrare, a fost amplasată o placă memorială cu următorul
text: „În această școală, între 1919 - 1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE,
medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărărie, la 19.XI.1912. Descoperirile sale reprezintă
eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de
Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un
prestigiu strălucit științei și culturii românești.” În 1923 se stabilește în Buzău, își continuă studiile
înscriindu-se la liceul B. P. Hasdeu. În 1930 s-a înmatriculat ca student la Facultatea de
Medicină a Universității din București. A absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o
teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942-1945, Palade a servit în Corpul
Medical al Armatei Române. În 1946 s-a căsătorit cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina Malaxa,
cu care a avut doi copii: o fiică, Georgia Palade Van Dusen, și un fiu, Philip Palade. A plecat cu soția sa
în Statele Unite ale Americii, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea
Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor.
Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu
el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională
a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Cum nu era biochimist, a inițiat o
colaborare cu Philip Siekevitz. Împreună au combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie
electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a
fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organite subcelulare ca un component
major producător de energie. Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația
mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate
în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomisau corpusculii lui Palade.
Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”),
una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare. În 1961 G. E. Palade
a fost ales membru al Academiei de Știinte a SUA. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-
se la Universitatea Yale, iar din 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego (California). În 1974 dr.
Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de
Duve for discoveries concerning the functional organization of the cell that were seminal events in the
development of modern cell biology (în traducere: „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a
celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”), cu referire la cercetările
sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale) Prezentarea făcută de Palade
la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel a avut loc la 12 decembrie 1974, cu tema  Intracellular
Aspects of the Process of Protein Secretion , („Aspecte intracelulare în procesul de secreție a
proteinelor”). Textul a fost publicat în 1992 de Fundația Premiului Nobel. George Palade a fost ales
membru de onoare al Academiei Române în anul 1975. În 1989 a fost ales membru de onoare al
Academiei româno-americane de arte și științe (ARA) la Universitatea din California. La 12 martie 1986,
președintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru
„descoperirea fundamentală” a unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în
toate celulele biologice.
1. Precizaţi activitatea ştiinţifică a lui George Emil Palade.
2. Menţionaţi premile obţinute de George Emil Palade pentru activitatea sa.
,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 7

ANA ASLAN- a fost medic român specialist în gerontologie, în 1952 a înfiinţat Institutul de
Geriatrie Bucureşti, primul institut de acest tip din lume, în 1952, a preparat produsul farmaceutic
Gerovital H3, cu acţiune în tratamentul fenomenului de îmbătrânire.

Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei și ai lui
Mărgărit Aslan, ambii intelectuali de origine armeană [1]. Urmează cursurile Colegiului Romașcanu
din Brăila. La 13 ani își pierde tatăl. Familia Aslan părăsește orașul natal și se mută la București. În  1915,
Ana absolvă Școala Centrală din București. La 16 ani, visează să ajungă pilot și chiar zboară cu un mic
aparat, tip Bristol - Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic. Declară greva foamei pentru a
înfrânge împotrivirea mamei și se înscrie la Facultatea de Medicină.
În timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a îngrijit soldații în spitalele militare din spatele frontului
de la Iași. După întoarcerea la București, în anul 1919, ea a lucrat alături de marele neurolog Gheorghe
Marinescu. Trei ani mai târziu, a absolvit Facultatea de Medicină. Este numită preparator la Clinica II din
București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă și în alcătuirea tezei de doctorat.

Urmează o activitate didactică și spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de

Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine șeful Secției de
fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București. Este punctul de plecare al carierei ei de
gerontolog. Experimentează procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din
cauza unei crize de artroză. Continuă cercetările într-un azil de bătrâni și evidențiază importanța procainei
în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obține rezultate remarcabile, care sunt
comunicate Academiei Române. Membră a Academiei de Științe, din New York

Membră a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială

Membră de Onoare al Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative

Membră în Consiliul de Conducere al Asociației Internaționale de Gerontologie

Membră a Societății Naționale de Gerontologie din Chile

Președintă a Societății Române de Gerontologie

Plecând de la sursa dată, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Precizaţi activitatea ştiinţifică.

2. Menţionaţi titlurile obţinute de Ana Aslan.
,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 8

3. Grigore Antipa- Naturalist, biolog, zoolog, ecolog, oceanolog şi profesor universitar român. Este
întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele. Și-a
petrecut copilăria la Botoșani, într-un cartier locuit de mulți armeni și evrei, care l-au deprins cu
limbile străine. Tatăl său era avocat, dar și-a pierdut devreme părinții și a fost crescut de mătuși,
într-un mediu modest. Mulțumită fratelui său mai mare, Nicolae, care era parazitolog, a obținut o
bursă regală și a făcut studii universitare la Jena (Germania), cu celebrul naturalist Ernst
Haeckel (1834-1919), inventatorul ecologiei. Și-a continuat cercetările științifice
în Franța și Italia. Din această perioadă datează un studiu al său asupra
evoluției timusului la pești. În apropierea insulei Capri (Italia), Antipa a descoperit o nouă specie
de meduză fixă, Capria sturdzii. El s-a consacrat studierii Dunării și Mării Negre, participând
în 1893 la o expediție în jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat
nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul Elisabeta. Cu
această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate
au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu,
atât în știința românească, cât și în cea mondială. Antipa a înființat în 1932 Institutul
Biooceanografic din Constanța, cu cele două rezervații și stațiuni de cercetări, cea de
la Agigea (creată de Ioan Borcea) și cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar
rezervația a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervația mai există). Institutul
Biooceanografic din Constanța a fost transformat în 1949 în Stațiunea de Cercetări Maritime și
Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine. Grigore Antipa a
pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I și Ferdinand, un plan de exploatare rațională a pescăriilor
din lunca și delta Dunării, și de la limane (limanele Basarabiei și ale Dobrogei de la nordul și
sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece
ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediile și îndeosebi locurile de înmulțire
ale peștilor. Cherhanalele cooperative au înbunătățit situația pescarilor, astfel că sistemul Antipa,
foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 și dezvoltat până în
anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor și a
canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore
Antipa geonomie[2] a fost înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea
curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, și la prăbușirea productivității peștelui
(parțial compensată astăzi prin piscicultură).A fost director al Muzeului Național de Istorie
Naturală (1892 - 1944). Principiile și inovațiile sale muzeologice, privind organizarea acestui
muzeu, modul de expunere, aranjamentul și explicarea colecțiilor, au stârnit interesul
specialiștilor străini, care i-au solicitat o lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie
naturală, care a fost publicată în 1934, purtând titlul Principes et moyens pour la réorganisation
des musées d'histoire naturelle. Pornind de la reorganizarea muzeului bucureștean, în 1907 apar,
pentru prima dată, dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluția și organizarea
muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viața de pe piscurile munților Carpați,
din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum și din zona inundabilă a Deltei Dunării. De
asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există și numeroase diorame care înfățișază fauna din
regiunile de tundră, prerie, savană sau din deșertul Sahara. Datorită acestei prezentări deosebite,
numeroase muzee europene și americane au solicitat sprijinul savantului român pentru
organizarea colecțiilor lor muzeistice. Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române și a
mai multor academii din străinătate. A întemeiat școala românească de hidrobiologie și ihtiologie.
L-a recomandat ca șef de secție pe oceanologul și biologul Mihai C. Băcescu. Despre necesitatea
introducerii unei pisciculturi sistematice în apele României (1892). Studii asupra pescariilor din
România (1895). Proiect de lege a pescuitului (1896). Precizaţi activitatea ştiinţifică.
Menţionaţi lucrările realizate de Grigore Antipa.
,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 9

EMIL RACOVIŢĂ- Savant, explorator, speolog şi biolog român, considerat fondatorul

biospeologiei. Preşedinte al Academiei Române. Este recomandat să participe ca naturalist al
Expediţiei antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica. Emil Racoviță s-a născut
la Iași în 1868. Tatăl său, Gheorghe Racoviță (1839-1913), era magistrat și membru fondator al societății
literare Junimea și se trăgea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, iar mama sa, Eufrosina Al.
Racoviță (născută Stamatopol, era o talentată pianistă. A avut un frate, Alexandru Racoviță și o soră,
Margareta Racoviță. Emil Racoviță și-a petrecut copilăria la Șurănești, la moșia familiei. Și-a început
educația la Iași, ca elev al lui Ion Creangă și mai târziu al lui Grigore Cobălcescu, continuând apoi la
liceul „Institutele Unite”. Fostul elev al geologului Grigore Cobălcescu studiază la Facultatea de
Dreptdin Paris, după dorința tatălui său, dar audiază concomitent și cursurile Școlii de antropologie. După
obținerea cu succes a licenței în drept, se înscrie și la Facultatea de Științe din Universitatea Sorbona,
Paris, după absolvirea căreia (1891) lucrează la laboratoarele Arago în cadrul stațiunii de biologie
marină de la Banyuls-sur-Mer, unde efectuează o serie de scufundări la adâncimea de 10 m cu un
echipament clasic Siebe-Gorman, pentru a studia viața subacvatică. Prezintă teza de doctorat în 1896 cu
subiectul Le lobe céphalique et l'encéphale des annélides polychètes. La vârsta de numai 25 de ani este
ales membru al Societății zoologicedin Franța. Este recomandat (1897) să participe ca naturalist
al Expediției antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache.
Această expediție, care pornește din Anvers la 10 august 1897[necesită  citare], avea un caracter internațional, pe
lângă belgieni, la ea participând și norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, medicul
american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski și geologul Henryk Arctowski. Cu
prilejul escalelor făcute în Chile și pe țărmurile strâmtorii Magellan, efectuează cercetări complexe
asupra florei și faunei. În apropierea Țării Palmer din Antarctida, expediționarii descoperă o strâmtoare
care a primit numele navei „Belgica” și câteva insule (una numită de Racoviță insula Cobălcescu).
Expediția mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii și insula Wiencke și Țara lui Danco, după
numele celor doi membri ai expediției care au pierit în această călătorie.
În perioada când „Belgica” a fost prizoniera ghețurilor (martie 1898 - februarie 1899), naturalistul
expediției, împreună cu ceilalți oameni de știință, au întreprins numeroase observații și cercetări
științifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o
contribuție științifică mai mare decât a tuturor expedițiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul
român a întreprins un studiu aprofundat asupra vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice,
care i-a adus o reputație bine meritată. În 1920 a fost invitat ca profesor la Facultatea de Științe
a Universității din Cluj, unde a înființat primul institut de biospeologie din lume. A fost căsătorit cu
Hélène Boucard și a avut trei copii, Renée Racoviță (n. 1908), Ion Racoviță (1909-1938) și Andrei
Racoviță (n. 1911). Cele 1.300 [4] de exemplare din flora și fauna regiunilor cercetate adunate de Racoviță
au fost studiate de numeroși cercetători, care au descris sute de forme necunoscute până atunci în lumea
vegetală și animală. La întoarcere a publicat o lucrare importantă despre Cetacee, în special balene.
În 1900, devine director-adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer, Franța. Ca
urmare a descoperirii unor noi specii de crustacee în peștera Cueva del Drach din Mallorca, vizitată în
1904, domeniul îl fascinează și renunță la cercetarea în oceanologie pentru a se
dedica ecosistemelor subterane. La intrarea în oraș există o statuie a lui Emil Racoviță. În 1907, va
publica „Essai sur les problemes biospeologiques”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei din
lume. După aceea, va iniția un program internațional de cercetare numit „Biospeologica” care să studieze
fauna peșterilor, la început ca o activitate privată, dar în 1920, înființează la Cluj primul Institut Speologic
din lume. Precizaţi activitatea ştiinţifică. Menţionaţi lucrările realizate de Emil Racoviţă.
,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 10

 ISTORIA- Spătarul Nicolae Milescu, cercetător şi cartograf al Siberiei. Dimitrie

Cantemir, ,,Descrierea Moldovei”. Dimitrie Cantemir, lucrarea ,,Istoria creşterii şi
descreşterii Imperiului Otoman”.
 A.D. Xenopol

 Nicolae Iorga

 Vasile Pârvan ,,Getica”

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de răzeși săraci, în satul Silișteni pe
malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi în comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a
orașului Huși.[5]După alte date s-ar fi născut la Iași (cf. Sever Zotta, ref. 9). Genealogiștii au stabilit că un
strămoș obscur ar fi dobândit în secolul al XVI-lea cătunul Silișteni din Moldova și că familia era de
origine pur românească. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de
hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Cantemir este
ctitorul unei mănăstiri grecești de la Moscova, ridicată după arhitectura din țara sa, ale cărei planuri se
pare că le-a desenat personal.
A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe
teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință
fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene. [25]
În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior
cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și
îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui
Academiei, Leibniz. (Ștefan Lemny, op. cit. p.185). După primirea în Academie, D. Cantemir a
scris Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) și Istoria moldo-valahă (în latină, Historia moldo-
vlachica). Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească
principiile fondării unei Academii Ruse.

Precizaţi activitatea ştiinţifică a lui Dimitrie Cantemir.

,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 11

INVENŢII TEHNICE- Aeronautica: Traian Vuia – constructorul primului avion care s-a
ridicat de la sol numai prin forţa motorului său. Întâiul zbor mecanic realizat în premieră
mondială. A realizat primele elicoptere. Traian Vuia- Traian Vuia s-a născut în 1872 în
satul Surducu Mic (parte a fostei comune Bujoru, astăzi Traian Vuia, județul Timiș) din
(fostul comitat) Caraș-Severin, fost în Austro-Ungaria, în prezent în România. Părinții săi au fost
preotul Simion Popescu și Ana Vuia; aceasta fiind cea de-a doua lui soție. A urmat cursurile primare
la Bujor (azi Traian Vuia) și Făget. Între 1884 și 1892, urmează liceul la Lugoj. Aici petrece mult timp
în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta și încuraja mai târziu în cariera sa.
Vuia dovedește de când urma cursurile primare, și apoi secundare, o atracție irezistibilă și o
predilecție pentru mecanica aplicată și de fizică. [1]La zece ani asistă la primele manifestări cu
caracter aviatic, iar micul Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmărește atent detaliile lor și
încearcă să construiască altele mai perfecționate. Ajuns la liceu, Vuia își însușește noțiuni de fizică
și mecanică și nu se mai mulțumește să construiască zmeie, ci încearcă să explice ce se petrece în
jurul aparatului, forțele care acționează la lansarea și menținerea lui în aer, condițiile de echilibru,
etc. Voia să înțeleagă zborul și, mai ales, voia să mânuiască zmeie, să le facă a se mișca în văzduh
după propriul gând.[1] După absolvirea bacalaureatului în 1892, Vuia pleacă la Budapesta pentru a se
înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral. Neavând
destui bani, se va înscrie la Drept și va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-și putea
asigura mijloacele de trai. Astfel o bună parte din studenția lui Vuia este deviată de la adevăratele lui
aspirații și aptitudini. Tânărul reușește însă și în domeniul științelor juridice. La 6 mai 1901, Traian
Vuia își ia doctoratul în Științe Juridice cu teza: „Militarism și industrialism, regimul de Status și
contractus”. După terminarea facultății Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze
problema zborului uman și începe să-și construiască primul aparat de zbor, pe care-l
numește aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor financiare, nu reușește să-și ducă la capăt
proiectul și decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902. Vuia spera că aici va găsi pe cineva
interesat să-i finanțeze proiectul, mai ales a pasionaților de aerostate însă s-a lovit de mult
scepticism asupra ideii că o mașină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea
zbura. Vuia merge la Victor Tatin,[2] un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model
experimental de aeroplan. Tatin este imediat interesat de proiect dar încearcă și să-l convingă pe
Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipsește un motor adecvat și este instabil. Vuia însă
continuă să-și promoveze proiectul și-l trimite Academiei de Științe de la Paris pe 16 februarie, 1903,
prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decât aerul cât și procedura de
decolare. Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După
o accelerație pe o distanță de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru, pe o
distanță de 12 m, după care paletele elicei s-au oprit, iar avionul a aterizat.
Multe ziare din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un
aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare. De atunci a fost
scoasă în evidență și propagată ideea că Vuia a reușit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafață plată,
folosind numai mijloace proprii, "la bord", fără "ajutor extern" (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuși,
au fost și mai există multe contradicții și dezbateri asupra definiției de primul aeroplan.

Precizaţi activitatea lui Traian Vuia în aeronautică.

,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 12

Henri Coandă- primul avion cu reacţie din lume. A realizat primul avion bimotor şi primul avion
cu elice propulsive. Descoperitorul efectului Coandă. Henri Coandă s-a născut la București la 7 iunie
1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul  Constantin Coandă, fost
profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al
României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez
Gustave Danet, originar din Bretania. Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat
de miracolul vântului, după își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al
Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava1896 unde a urmat primele 3 clase, după
care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar
din Iași 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de
ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.
Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische
Hochschule (Universitatea Technică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice și mai ales
de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construiește un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908
a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se
întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului
inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după
care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan -
Teheran - Tibet. La întoarcere pleacă în Franța și se înscrie la Școala superioară de aeronautică și
construcții, nou înființată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca șef al primei
promoții de ingineri aeronautici. Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care
l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile
și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă de fapt un
avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon
internațional aeronautic de la Paris 1910. În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe
aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control
din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Din
fericire, Coandă a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima și câteva
contuzii minore pe față și pe mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele
datorită lipsei de interes din partea publicului și savanților vremii. Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat
ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia și a construit avioane cu elice de mare
performanță, de concepție proprie. În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de
recunoaștere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție,
primul tren aerodinamic din lume și altele. În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru  Procedeu
și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul
numit astăzi Efectul Coandă", constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete
convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat
avionul său cu reacție. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind
hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele.

Precizaţi activitatea lui Henri Coandă în aeronautică.

,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 13

Aurel Vlaicu- primul avion de construcţie metalică şi sistemul de răcire a cilindrilor motorului. A
fost elev al liceului calvinist Kun Kocsárd din Orăștie, care din 1919încoace a fost numit „Liceul Aurel
Vlaicu”, luându-și bacalaureatul la Sibiu în 1902. Și-a continuat studiile inginerești la Technische
Hochschule München, în Germania, obținându-și diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca
inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care
efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna anului 1909 se mută în București și începe construcția
primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru
începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu
care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de
la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din
Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un
rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se
găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:
„Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit
chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta
în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu
entuziasm de neînchipuit.[1].”
La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a
prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord. [2] Este înmormântat în cimitirul
Bellu din București.
În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu
ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea
încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul
Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940.

Precizaţi activitatea lui Aurel Vlaicu în aeronautică.

,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 14

RACHETELE- Sasul Conrad Haas din Sibiu – cel care a preconizat în sec. al XVI-lea rachetele
multiple cu trei trepte de aprindere. Al. Ciurcu- concepe propulsorul cu reacţie.

Conrad Rudolf Haas (n.1509 în Dornbach, lângă Viena – d. 1576 la Sibiu) a fost

un militar și inventator de origine austriacă, precursor al zborului cu racheta. A imaginat la Sibiu tehnica
rachetei în trepte. Conrad Haas se trăgea din clanul Haasenhof, ce-și avea obârșia în zona Landshut[1], oraș
german înfrățit în prezent cu Sibiul. Provenea dintr-o familie înstărită, a învațat latina si germana la școala
situată în apropierea Capelei Sf. Ana. Deși pasionat până atunci de alchimie și influențat de familie să
devină medic, Conrad Haas alege cariera armelor. A servit la început ca guard imperial de artilerie,
devenind în scurt timp ofițer pe lângă curtea imperialăaustriacă. În deceniul patru al secolului al XVI-lea,
Conrad Haas s-a hotarât să împărtășească ideile lui Martin Luther, devenind protestant.Se va implica
intens în războiul lui Ferdinand de Habsburg cu Ioan Zapolya, război cunoscut drept războiul pentru
Transilvania. În anul 1542 Conrad Haas participă la războiul cu turcii în bătaliile din jurul Vienei și la
acțiunile militare desfașurate în apropierea Bratislavei. La vârsta de 42 de ani, în 1551, este trimis la Sibiu
pentru a se ocupa de arsenalulorașului unde rămâne până la sfârșitul vieții. Arsenalul din Sibiu a fost
puternic înzestrat de armata habsburgă. Arsenalul Sibiului, localizat și astăzi în Cazarma Kempel din
Piața Armelor (clădire ce a fost construită după indicațiile lui Haas), va fi unul dintre cele mai bine dotate
și înaintate ca tehnologie militară din sud-estul Europei în acea perioadă, sub administrarea lui Haas. În
calitate de armurier face câteva călătorii la Alba Iulia (Weissenburg), dorind să-l întâlnească pe Hans
Walach (Ioan Românul), care realiza pe atunci pulbere pentru armele de foc. Conrad Haas, preocupat de
întărirea capacității de luptă a trupelor imperiale, efectuează o serie de experimente cu tipurile de rachete
pe care, în anii anteriori, le imaginase și le consemnase în manuscrisele sale. La Sibiu continuă studiile
începute în 1529 legate de tehnologia rachetelor, redactând lucrarea Varia II 374. Manuscrisul sibianului
Conrad Haas este cel mai vechi document cunoscut din istoria rachetei moderne. Lista invențiilor lui Haas
menționate în manuscris conține: rachetă cu două etaje de ardere (1529) rachetă cu trei etaje (1529)
baterie de rachetă (1529) „căsuță zburătoare” (1536) experimentarea principiului arderilor necesare la
racheta cu mai multe etaje (1555) utilizarea aripioarelor de stabilizare având forma literei delta (1555).
Haas era preocupat și de descoperirea unor noi compoziții pentru combustibili, recomandând folosirea de
carburanți pe bază de compuși de amoniu și avansând totodată ideea utilizării unor combustibili lichizi,
total diferiți de pulberile diverse pe bază de salpetru care se foloseau în acea perioadă.

Precizaţi activitatea lui Conrad Haas în aeronautică.

,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 15

Anghel Saligny, academician, inginer constructor, ministru şi pedagog român, este considerat unul
dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură
metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti. Sistemul de
poduri de la Cernavodă.

Anghel Saligny s-a născut în data de 19 aprilie 1854, în comuna Șerbănești, județul

Tecuci (actualmente, județul Galați) și a murit la data de 17 iunie 1925, București. A avut un frate cu un
an mai mare, Alfons Oscar I. Saligny (1853 - 1903), care a devenit un chimist cunoscut, membru
corespondent al Academiei Române, și o soră, Sofia Saligny, împreună cu care a făcut clasele superioare
de liceu la Potsdam. A urmat primele clase de școală la pensionul de copii din Focșani, înființat de tatăl
său, Alfred Saligny, pedagog de origine franceză din Alsacia, stabilit în România, apoi a urmat studiile
secundare, la gimnaziul din Focșani, Colegiul Național Unirea, din aceeași localitate, și ulterior, liceul
în Germania, la Potsdam. Fiind inițial atras de astronomie, a frecventat cursurile Universității din Berlin,
avându-l ca profesor și pe celebrul fizician Hermann von Helmholtz (1821 - 1894). În
perioada 1870 - 1874, a urmat studiile inginerești, la Școala Tehnică Superioară din Charlottenburg, unde
erau profesori iluștrii ingineri Schwedler și Franzius. A lucrat, sub conducerea profesorului G. Mehrtens,
la construcția căii ferate Cottbus-Frankfurt pe Oder și, sub conducerea lui Gh. Duca (în
perioada 1877 - 1879), la construcția căii ferate Ploiești-Predeal. Anghel Saligny a fost un remarcabil
inginer constructor, premergător mondial al științei construcțiilor metalice și de beton armat, realizator de
multiple invenții și soluții unice în proiectarea și construirea podurilor și a construcțiilor industriale,
pentru fundația cheiurilor portuare și a docurilor, precum și a silozurilor de grâu prin folosirea
prefabricatelor de beton, toate în premieră mondială. A proiectat liniile ferate Adjud - Târgu Ocna,
realizând primele poduri combinate - șosea și cale ferată din țara noastră (1881 - 1882). A proiectat și
construit numeroase poduri metalice, înlocuindu-le pe cele necorespunzătoare, executate de firme străine,
așa cum ar fi podul peste Siret, la Cosmești, de 430 m lungime (1888). Sprijinindu-se pe invenții proprii,
construiește, pentru prima oară în lume, silozuri din beton armat la Brăila și Galați. Sistemul de poduri de
la Cernavodă este o adevarată operă de artă inginererască, cea mai grandioasă de acest fel din Europa
continentală la ora construirii sale și încă multă vreme după aceea. Sistemul cuprinde două poduri
principale, cu deschideri între 140 și 190 metri și cu o înălțime liberă de 30 de metri, precum și o serie de
alte lucrări. Dintre numeroasele soluții absolut originale care au fost aplicate cu succes la realizarea
podului de la Cernavodă, vom aminti aici numai una: folosirea, în premieră mondială la astfel de lucrări, a
oțelului moale – fapt ce a contribuit la durabilitatea acestei lucrări, dovedită timp de 100 de ani.

Precizaţi activitatea lui Anghel Saligny.

,,CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII"cls. a-XI-a

Fişa de lucru Nr. 16

ALTE INVENŢII- Petrochimia – Lazăr Edeleanu, procesul de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf.

I.S. Gheorghiu – cercetare în domeniul electrotehnicii.

Ştefan Gheorghiţă – hidrodinamica, dinamica corpurilor poroase.

Elie Carofoli- mecanica fluidelor.

Augustin Maior – telefonia multiplă.

Ştefan Odobleja- cibernetica.

T. Saidel – agricultură, clasica metodă ,,S” pentru determinarea pH –ului solului.

A. Persu – automobilul aerodinamic.

 Priorităţi româneşti în domeniul ştiinţei şi tehnicii - descoperirea sonicităţii ( Gogu

Constantinescu );
descoperirea magnetonului ( Ştefan Procopiu );
descoperirea insulinei ( Nicolae Păulescu );
întemeierea biospeologiei ( Emil Racoviţă );
întemeierea endocrinologiei moderne ( Constantin I. Parhon );
întemeierea psihociberneticii ( Ştefan Odobleja );
inventarea motorului cu reacţie ( Henri Coandă );
primul zbor mecanic ( Traian Vuia );

Menţionaţi principalele priorităţi româneşti în domeniul ştiinţei şi tehnicii.