Margareta Avram

În februarie 1935 Consiliul Profesoral al Şcolii Politehnice “Regele Carol II”

decide ca postul de profesor rămas vacant la catedra de “Chimie Organica şi
Aplicaţiile ei”, în urma concursului dat (5 candidaţi) să fie ocupat de Costin D.
Neniţescu, post pe care acesta îl ocupă efectiv în septembrie 1935. Un an mai
târziu, titlul de profesor este confirmat prin Decret Regal. Neniţescu îşi
amintea că timp de mai mulţi ani nu a avut decât doi asistenţi şi un preparator.
În această perioadă nici nu avea posibilitatea să efectueze lucrări practice cu
studenţii. Totuşi, Neniţescu vine în Şcoala Politehnică cu doi doctoranzi de la
Universitate, Ecaterina Ciorănescu şi Ion Gavat. Între 1935 (data venirii sale
în Politehnică) şi 1949, Neniţescu a condus lucrările de doctorat a 16 viitori
doctori în chimie organică, printre care menţionăm pe Ion Gavat, Ecaterina
Ciorănescu, Grigore Vântu, Dumitru Curcăneanu, Valeria Przemetsky,
Margareta Avram, Ileana Necşoiu, Alice-Marie Glatz. Unii dintre aceştia
urmau să-i fie colaboratori pâna la dispariţia sa în 1970. Este perioada
descoperirilor din domeniul reacţiilor catalizate de clorura de aluminiu şi a
cercetărilor pentru cunoaşterea petrolului şi benzinelor româneşti.

La pensionarea Prof. Ecaterina Cioranescu-Nenitescu in 1977 seful Catedrei

devine Prof. Margareta Avram. Colaboratoare a profesorului Costin
Nenitescu, la Catedra de la terminarea facultatii, Margareta Avram a ramas un
nume de referinta in chimia romaneasca. Este autoarea tratatelor
„Antidaunatori ” si „Spectroscopia in infrarosu”, a unui curs in doua volume de
Chimie Organica ca si a unui mare numar de lucrari in domenii aflate la acel
moment in centrul preocuparilor multor grupe de cercetare renumite din toata
lumea.
În anul 1977, Catedra a fost unită cu cea de Chimie Organică de la
Facultatea de Chimie a Universitatii ca şi cu cea de Tehnologie Organica si
Macro din Institutul Politehnic Bucuresti si a capatat aproape dimensiunile
unui institut de cercetare (era cea mai mare din facultate si una dintre cele
mai mari din Politehnica). Problemele de administrare (trei localuri diferite,
subfinantare cronica, state de functiuni cu un numar neobisnuit de mare de
posturi si cadre didactice, o birocratie sufocanta) au devenit foarte dificile. A
reusit sa functioneze, impartita pe colective care si-au pastrat atat cat era
posibil autonomia, si datorita prestigiului de care se bucura profesoara
Margareta Avram, felului in care a stiut sa rezolve problemele de tot felul care
apareau zilnic si ii ocupau un mare volum de timp.
Costin D. Nenițescu (în publicațiile științifice Nenitzescu; n. 15 iulie 1902, București -
d. 29 iulie 1970, Bușteni), a fost un chimist român. A fost fondatorul și promotorul unor ramuri noi ale
chimiei din România și un membru al Academiei Române.

Biografie
A fost fiul lui Dimitrie S. Nenițescu, doctor în drept și științe politice, avocat, secretar general al
Ministerului de Interne, director al Băncii Naționale Române, deputat, fruntaș al Partidului
Conservator și ministru al Industriei și Comerțului (1910-1912).
A fost căsătorit de două ori, prima dată cu Ana Santer și a doua oară cu Ecaterina Ciorănescu (1909
- 2000). Ecaterina Ciorănescu a fost prima femeie asistent la Catedra de Chimie Organică de
la Politehnica din București. I-a fost elevă, asistentă, doctorandă și soție. L-a susținut în munca sa
științifică.

Educația
După ce absolvă liceul în București, la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, începe în 1920 studiul
chimiei la ETH - Zurich, fiind profund impresionat de cursurile lui Peter Debye și Hermann
Staudinger. E fascinat de lucrările lui Hans Fischer și se mută în 1922 în München unde își termină
studiile în 1925 cu doctoratul condus de Hans Fischer, mentorul său științific. În timpul pregătirii tezei
de doctorat realizează, fără a colabora cu Fischer, o sinteză originală a indolului. Era unul din elevii
preferați a lui Fischer.
La începutul carierei are o cameră de lucru de câțiva metri pătrați, unde pornește cu entuziasm la
crearea unui laborator.

Activitatea didactică și de cercetare

Se întoarce în țară, unde între anii 1925 și 1935 este profesor la Universitatea din București și predă
cursurile de chimie organică și chimie generală. În 1928, la 26 de ani, publică prima ediție din cele
două tratate, "Chimie organică" și "Chimie generală". Peste 40 de generații au învățat și încă învață
după aceste cărți, acum singurele cărți de specialitate în limba română care se ridică la nivel
occidental (nu s-a mai publicat nimic asemănător în ultimii 24 de ani). Tratatul de chimie organică a
fost publicat în 8 ediții, prima având un singur volum, restul 2. Unele au fost traduse în limbi străine.
Tratatele au fost publicate la Editura CFR-Oped și Editura Tehnică. Aceste lucrări ne arată forța de
anticipare cu totul remarcabilă a autorului. A intuit una din cele mai importante direcții de dezvoltare
a chimiei organice și a adus contribuții de bază. Două exemple ar fi chimia reacțiilor care decurg prin
ioni de carboniu și problema ciclobutadienei. De asemenea a publicat "Manualul inginerului chimist"
și manuale de liceu.
Este ales ca membru al Academiei Române și al altor academii din străinătate
(Germania, Cehoslovacia, Ungaria și Polonia). Primește numeroase premii, dintre care medalia
“A.W.von Hofmann“, una dintre cele mai prestigioase medalii științifice.
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21
decembrie 1935 și membru titular începând cu 20 decembrie 1936[1].
Se pare că cel mai reprezentativ aspect al vieții sale este cel de profesor. Își impresiona puternic
studenții prin a le prezenta chimia organică într-un mod captivant și logic
Contribuții științifice[modificare | modificare sursă]
Încă de la începutul anilor 1930 în cadrul cercetărilor sistematice privind reacții
ale hidrocarburilor catalizate de clorura de aluminiu sunt obținute în grupul de cercetare al
profesorului Nenițescu rezultate de primă importanță pentru înțelegerea mecanismului reacțiilor prin
intermediari carbocationici. Este observat pentru întâia dată rolul esențial al unui cocatalizator (urme
de apă) în reacția de izomerizare a cicloalcanilor în prezența clorurii de aluminiu. Din această
perioadă datează alte observații fundamentale privind reacția cicloalchenelor cu cloruri acide
catalizată de clorura de aluminiu, în ciclohexan ca solvent (cunoscuta astăzi în literatură ca “reacția
Nenițescu de acilare reductivă“) sau transferul de hidrogen “într-o formă foarte activă“. Aceasta este
prima menționare a transferului intermolecular de ion de hidrură, așa cum se va numi mai târziu. În
perioada 1965-1970 studiază reacțiile solvolitice. Colaborează cu celebri profesori din Statele Unite
ale Americii, contribuie cu scrierea unor capitole la diverse tratate. Numeroși compuși organici și
reacții îi poartă numele. Se poate spune că “hidrocarbura Nenițescu“, prima anulenă (CH)10, a
propulsat chimia anulenelor. A fost pionierul aplicării metodelor fizice în chimia organică în România.
Rezultatele muncii lui Costin Nenițescu se văd în cele 262 de articole originale și 21 de brevete. În
anii 1970 lucrările sale au numărat 1000 de citări. În ziua de azi Chemistry Citation Index numără
mai mult de 20 de citări pe an. A fost pentru scurt timp decan al Facultății de Chimie Industrială din
cadrul Politehnicii București.
În onoarea maestrului, Facultatea de Chimie Industrială organizează în fiecare an Concursul
National de Chimie "C.D. Nenițescu".
Raluca Ripan (n. 27 iunie 1894, Iași - d. 5 decembrie 1972, Cluj-Napoca) a fost o chimistă,
membră titulară a Academiei Române.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilăria[modificare | modificare sursă]
Raluca Ripan s-a născut la Iași, pe data de 27 iunie 1894, într-o familie modestă. Tătăl
său, Constantin Ripan (născut în Huși), a fost inspector C.F.R.. Mama sa, Smaranda
Ripan (născută tot în Huși), era absolventa unei școli profesionale de lenjerie și croitorie. Familia
avusese în total nouă copii, dar au rămas în viață doar trei. Aceasta va avea o grijă deosebită pentru
creșterea, pregătirea și educarea copiilor.

Studiile generale și liceale[modificare | modificare sursă]

Raluca Ripan a terminat studiile generale și primare în orașul natal Iași. Evocând anii școlii, aceasta
s-a autocaracterizat prezentând, totuși, liceul unde a învățat (Școala primară de fete Nr. 3)
astfel: Liceul ieșean unde am învățat era un liceu de fete. Pe vremea aceea fetele nu prea erau
îndemnate să tindă spre studii înalte, să-și formeze o cultură generală, să se pregătească pentru o
profesiune. Cele mai multe urmau liceul pentru că așa era obiceiul, moda....

Studii universitare[modificare | modificare sursă]

Terminând liceul, Raluca Ripan s-a înscris la secția de chimie a Facultății de științe din
cadrul Universității din Iași (1919). Ca studentă, ea a fost sârguincioasă, disciplinată și perseverentă,
atât prin prezența la cursuri, dar și prin studiul individual. Raluca Ripan a depus o muncă stăruitoare
în lucrările de laborator. În plus, profesorii cu care Raluca Ripan a învățat și cu ajutorul cărora s-a
format în cariera sa stăruitoare sunt personalități marcante din istoria învățământului chimic, care
merită să fie evocați: Petru Poni, Neculai Costăchescu, Anastasie Obregia, iar la Cluj cu Adrian
Ostrogovici, Gheorghe Spacu și Emil Racoviță.
Datorită rezultatelor foarte bune pe care le-a obținut în facultate, Raluca Ripan a devenit preparator
(1919), la secția de chimie minerală, cu ajutorul profesorului Petru Bogdan (1873-1944). In
continuare, Raluca Ripan a fost avansată asistentă la Laboratorul de chimie fizică al Facultății de
Științe a Universității din Iași (1920) și, în același an, s-a transferat ca șef de lucrări la Laboratorul de
chimie anorganică al Facultății de Științe a Universității din Cluj, pentru a-și definitiva teza de
doctorat. În anul 1922 a susținut la Universitatea din Cluj teza de doctorat intitulată “Aminele duble
corespunzând sulfaților dubli din seria magneziană”, în fața unei comisii formată din
profesorii Gheorghe Spacu, Adrian Ostrogovici și Dan Rădulescu. Raluca Ripan a obținut “doctoratul
în chimie anorganică”, cu mențiunea “Summa cum laude”, devenind prima femeie din România
doctor în științe chimice. De la profesorii menționați Raluca Ripan a învățat să devină “cercetător
științific” însușindu-și de la ei “o instrucție de specialitate și o educație de adevărat om de știință
umanist” așa cum îi plăcea să spună adeseori, când vorbea despre formarea ei. Anul 1925 a găsit-o
pe Raluca Ripan conferențiar suplinitor la Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj, unde a ținut
un curs de chimie analitică.
În continuare Raluca Ripan a dovedit perseverență și zel în pregătirea științifică și profesională,
astfel că la 1 iulie 1930 a fost abilitată docentă în chimie, specialitatea chimie analitică, la Facultatea
de Științe din Cluj, pe baza rezultatelor pozitive obținute la examenele date în conformitate cu legea
învățământului superior de atunci.
Activitate didactică[modificare | modificare sursă]
Raluca Ripan a îndeplinit și funcțiile de șef de catedră la catedra de chimie anorganică și analitică și
cea de decan (1948-1953) al Facultății de Chimie a Universității din Cluj, înființate, în urma reformei
învățământului din 1948, dovedind remarcabile calități organizatorice și gospodărești, o deosebită
grijă pentru desfășurarea procesului didactic, instructiv-educativ și a cercetării științifice, precum și
pentru viața studenților și îndrumarea lor cât mai temeinică pentru viitoarea lor profesiune.
Personalitate complexă, Raluca Ripan a fost aleasă în 1948 membru titular al Academiei Republicii
Populare Române, motivarea acordării acestui înalt titlu științific fiind făcută de către academician
Coriolan Drăgulescu, devenind astfel “prima femeie academician din țara noastră”. În această
calitate, Raluca Ripan s-a preocupat de a crea condițiile unei munci științifice de mari proporții, de a
organiza și îndruma cercetarea științifică. Odată cu înființarea Filialei din Cluj a Academiei, în august
1949 s-a organizat un colectiv de cercetare, format din cadre didactice de la ambele Universități “V.
Babeș” și “J. Bolyai”, condus de academician Raluca Ripan. De remarcat meritul deplin în înființarea
Institutului de chimie (1951, pe trei secții : chimia anorganică, chimia organică, chimia fizică), în
laboratoarele căruia s-au întreprins cercetări științifice privind “proprietățile combinațiilor complexe
ale metalelor rare”; “înnobilarea caolinului de Aghireș” ; “urmărirea fluxului tehnologic în industria
auriferă” ; “recuperarea aurului de pe deșeuri de sticlă” ; “determinarea și dozarea aurului, seleniului
și telurului din minereuri, din compuși complecși” ; “concentrarea minereului de fier de la Căpuș”.
Bogata activitate științifică a academicienei Raluca Ripan i-a oferit ocazia să lege numeroase relații
cu oamenii de știință și savanții reputați din multe alte țări. Profesoara Raluca Ripan a desfășurat o
activitate complexă și susținută de formare a specialistului la diferite nivele : ca profesor de chimie,
ca decan, ca rector. Domnia sa recomanda tinerilor pasiunea, invitând studenții să se gândească că
profesiunea pe care și-au ales-o “cere ca omul să-i dedice toată viața … și chiar de-ar avea două
vieți nu ar ajunge … deoarece știința cere o mare pasiune” ; consecvența, indicându-le studenților
să se deprindă cu “o severă consecvență în acumularea cunoștințelor” ; modestia, indicându-le să
nu-și închipuie niciodată că știu totul ; să nu lase orgoliul să-i stăpânească spre a deveni
încăpățânați acolo unde ar trebui să cedeze, spre a pierde “un sfat util sau un sfat prietenesc” sau
spre a nu se îndepărta de obiectivitate. Pentru toate acestea, cei care au cunoscut-o și au lucrat
alături de ea îi vor păstra o vie și pioasă recunoștință ; pentru cei care nu au cunoscut-o, evocarea
vieții și operei profesor academician Raluca Ripan poate constitui pilda vie a unei vieți de muncă
perseverentă și creatoare, de pasiune și dăruire dedicate dezvoltării chimiei în România, un îndemn
la muncă pentru atingerea celor mai înalte țeluri.
Din punctul meu de vedere, societatea perfecta din punct de vedere economic este o societate in
care principiile etice sunt respectate impreuna cu cele morale, coruptia fiind egala cu zero.
O societate perfecta este cea care, din punctul de vedere al angajatului dar si al angajatorului,
pastreaza raportul efort-venit echiunitar. Cu alte cuvinte, angajatii care depune eforturi mari
(financiare,fizice,psihice) pentru a pastra sau chiar ridica calitatea serviciilor effectuate la locul de
munca, rasplata(in cazul nostrum salariul) sa fie pe masura. Pe de alta parte, supraunitaritatea este
prezenta in raportul calitate-pret, calitatea fiind o prioritate iar pretul cat mai redus. Cat despre
raportul timp liber-munca, este ideala, de asemenea, a se conserva supraunitaritatea. Adica,
angajatul efectueze o munca cat mai eficienta intr-un timp cat mai scurt. Pentru aceasta, angajatul
trebuie stimulat, motivat sa efectueze o muna eficienta prin diferite metode psihologice bine
cercetate si personalizate pentru fiecare angajat.