Imperiu Rus

in a doua
jumatate a
sec.XIX-a
Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
celui de-al XX-lea au fost ani de criză în
Rusia. Țările occidentale au continuat să
se dezvolte atât din punct de vedere
industrial cât și din punct de vedere
tehnologic mai rapid decât Rusia. Deși
Rusia era un gigant în continuă
extindere în Asia Centrală,
învecinânându-se cu imperiile Otoman,
Persan, Chinez și cu India Britanică, nu
putea genera suficiente capitaluri pentru
a susține dezvoltarea industrială rapidă
sau pentru a intra în competiție
comercială cu puterile epocii.
De-a lungul ultimei jumătăți a secolului al XIX-lea,
ecomonia Rusiei s-a dezvoltat mult mai încet decât
economiile celor mai importate națiuni europene de
la vest. Populația Rusiei era semnificativ mai
numeroasă decât cea a celor mai puternic dezvoltate
țări europene, dar cei mai mulți ruși trăiau în
comunități rurale și se ocupa cu agricultura, dar
după metode relativ primitive. În industrie, statul era
mult mai puternic implicat decât în statele
occidentale, dar în anumite sectoare investițiile
private erau importante, inclusic ale capitalului
străin. Între 1850 și 1900, populația Rusiei s-a dublat,
dar a păstrat caracterul rural chiar și în secolul al XX-
lea. Rata creșterii populației Rusiei în perioada mai
sus-menționată a fost mai rapidă decât a celor mai
puternice națiuni (cu excepția Statelor Unite).
Terenurile agricole, exploatate prin procedee
vechi și puțin productive, a rămas în mâinile
foștilor iobagi și țărani ai statului, care
formau împreună ca patru cincimi din
populația rurală. Aproximativ 20% din
terneurile agricole erau ocupate de
proprietățile de peste 5.000 ha, dar puține
astfel de proprietăți erau lucrate eficient.
Agricultura pe suprafețe mici și creșterea
populației rurale a dus la creșterea proporției
de pământ folosit pentru dezvoltarea
agricolă, dar pământul era folosit în principal
pentru grădinărit și pentru cultivarea
cerealelor și din ce în ce mai puțin pentru
pășuni.
Creșterea industrială a fost semnificativă, deși a
avut un ritm inconstant, iar în termeni absoluți
nu a fost extensivă. Cele mai importante
regiuni industriale erau cel din apropierea
marilor orașe: Moscova, Sankt Peterburg, cele
baltice sau cele din Polonia rusească, câteva
zone de-a lungul râurilor Don și Nipru și din
sudul Uralilor. În 1890, Rusia avea cam 32.000
km de căi ferate și cam 1,4 milioane de
muncitori industriali, cei mai mulți lucrând în
industria textilă. Între 1860 și 1890, producția
anuală de cărbune a crescut cu 1.200% până la
6,6 milioane de tone, iar producția de fier și
oțel s-a dublat până la 2 milioane de tone pe an.
 Bugetul statului a crescut de mai mult de
două ori, iar cheltuielile cu plata ratelor
împrumuturilor externe a crescut de mai
mult de patru ori, constituind 28% din
totalul cheltuielilor bugetare în 1891.
Comerțul extern nu reușea să asigure
nevoile imperiului. Până în momentul în
care statul a introdus tarife industriale
ridicate în deceniul al nouălea al secolului al
XIX-lea, Rusia nu a fost capabilă să-și
finanțeze comerțul cu occidentul deoarece
surplusurile erau insuficiente pentru
acoperierea datoriilor externe.