Primele idei cu privire la victimologia au aparut cu multi milenii în urma, autoapararea

victimei find considerată un timp îndelungat principala metodă de contracarare a infracțiunilor.

Totuşi victimologia, ca suport teoretic şi metodologic de cunoaştere a victimelor infracțiunii, s-a
format cu un caracter ştiințific mai pronunțat abia la mijlocul secolului XX. Acest fapt este
marcat, îndeosebi, de cercetările savantului german Hans von Hentig, care publică pentru prima
dată în anul 1940 un articol, intitulat Notițe privind interacțiunea infractorului cu victima. Peste
opt ani, în 1948, el pune temelia acestei ştiințe, prin celebra lucrare ,,Criminalul şi victima sa),
în care încearcă destul de reuşit să atragă atenția multor cercetători asupra victimei ca factor
care contribuie la apariția infracțiunii. İn opinia lui Hentig, in formația despre respectiva
categorie de persoane oferă posibilitatea evidențierii unor tipuri de relații dintre infractori şi
victime, relații care sunt strâns legate de infracțiune. Prin urmare, datorită acestor constatări,
este posibilă nu doar analiza infracțiunilor comise, ci şi previziunea transformării unor persoane
în infractori, precum şi starea ulterioară a criminalității latente.
Pentru prima dată, noțiunea de ,,victimologie" a fost utilizată de Benjamin Mendelsohn
la Conferința psihiatrilor care avut loc în 1947 la Bucureşti. El a prezentat un raport,
intitulat ,,Orizonturi biopsihosociale noi: victimologia", în care menționează necesitatea
afirmării unei ştiințe noi despre victima infracțiunii. Totuşi lucrarea lui von Hentig a fost cea care
a deschis drumul către tratarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect -
victimologia. Doi ani mai târziu, în 1949, psihiatrul american W. Werthau, în lucrarea sa
(Imaginea violenței), în care evidențiază necesitatea studierii victimologiei, scria că nu se poate
întelege psihologia criminalului fără să se cunoască sociologia victimei, de aceea este nevoie de
ştiința victimologiei.
Spre deosebire de Hentig, care considera victimologia o ramură a criminologiei,
Mendelsohn era de părerea că aceasta formează o ştiință aparte. Abordând victimologia mai
vast, el atribuie la obiectul ei nu numai victima infracțiunii, ci şi persoanele care au suferit în
urma accidentelor, calamităților naturale etc. Deşi aceste afirmații ale autorului par a fi
justificate într-o anumită măsură, totuşi, reieşind din faptul că criminalitatea continuă să
prezinte unul din cele mai mari pericole pentru societate, considerăm că victimologia trebuie să
se axeze prioritar pe studierea problemelor criminologice cu referire la victimele infracțiunilor
în vederea identificării unor soluții eficiente de prevenire a fenomenului victimizării.

Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul victimelor

este mai mare decât al infractorilor; că riscul de a fi victimizat în cazul infracțiunilor cu violență
este mai mare la bărbați decât la femei; cei care ucid, de regulă, sunt cu 5-10 ani mai tineri
decât victimele lor; la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 de ani, iar la bărbați
la 30-39 de ani în cazul infracțiunilor grave, violente; 50% din victime au avut antecedente
penale.

Etimologic, victimologia provine de la latinescul ,,victima", care înseamnă victimă, şi

grecescul ,,logos", tradus ca ştiință, teorie, idee. In acest sens, victimologia este ştiința care
studiază victima, fiind vorba, sub aspect juridic şi criminologic, despre persoana care a suferit
consecințele morale, fizice sau materiale ale unei infracțiuni.
 Obiectul de cercetare al victimologiei, ca ramură distinctă a ştiinței criminologice, îl
constituie victima infracțiunii, adică personalitatea ei, relațiile cu individul care devine ulterior
infractor, comportamentul victimei ca legătură cauzală cu infracțiunea, precum şi rolul acestuia
în declanşarea actului infracțional.

La momentul actual, în victimologie s-au conturat următoarele direcții de cercetare:

analiza stării, structurii si dinamicii victimizării populației; clasificarea şi tipologia victimelor
infracțiunilor; raportul ,,infractor-victimă"; factorii care determină victimitatea şi
comportamentul victimal; comportamentul postcriminal al victimelor infracțiunilor; prevenirea
victimologică; protecția social-juridică şi reabilitarea victimelor infracțiunilor.

Victimologia studiază comportamentul criminal din punctul de vedere al condiționării lui

datorită unor calități ale victimei (atât individuale, cât şi cele care se referă la anumite roluri
îndeplinite, inclusiv interacțiunile infractorului şi caracterul comportamentului său). Această
ramură a ştiinței nu numai că dispune de un obiect propriu de studiu, dar propune şi unele
soluții pentru înlăturarea factorilor care condiționează victimizarea unor categorii de persoane.

Multe probleme legate de victima infracțiunii au fost cercetate un timp îndelungat de

criminologie, dreptul penal şi dreptul procesual-penal, psihologia judiciară etc. Ştiința
victimologică studiază complexitatea acestor probleme prin prisma a două niveluri care
corelează între ele: 1) infracțiune (special) şi 2) criminalitate (general). Mai întâi de toate,
victima este studiată de victimologie la nivel individual, ca factor (comportamentul victimei)
care poate să influenteze apariția şi evoluția intenției criminale şi a mecanismului ei de
realizare. Al doilea nivel reprezintă investigarea totalității victimelor, cărora li s-a cauzat prin
infracțiune unele prejudicii. Relevarea acestui aspect este deosebit de important pentru
determinarea consecințelor reale ale criminalității şi identificarea măsurilor de prevenire
victimologică.

Scopul final al studierii victimelor infracțiunii constă în sporirea eficacității prevenirii

individuale a infracțiunilor şi a fenomenului criminal în general, prin influența nemijlocită
asupra celor care au suferit în urma unor fapte penale, precum şi prin inspirația juridică
orientată atât spre potențialele victime, cât şi spre infractori.

In cele din urmă, importanța victimologiei este evidentă, aceasta constând în faptul că
studiază victima şi condițiile care au înlesnit transformarea persoanei în victimă, propune soluții
pentru înlăturarea acestor consecinte; studiază procesul de transformare a persoanei în
victimă; numărul de victime existente la un moment dat pe un anumit teritoriu; studiază
personalitatea victimei şi propune măsuri de protecție socială, precum şi autoprotecție
impotriva victimizării.