MOARA CU NOROC

DE IOAN SLAVICI

-tema și viziunea despre lume-

Ioan Slavici, prozator ardelean și mare clasic al literaturii române, autor moralist și
„instrument de observație excelent” al mediului rural, conform lui G. Călinescu, oferă în
nuvelele sale „poporale” și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului
oamenilor în funcție de starea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, vorbei și
gesturilor. Nuvela „Moara cu noroc” a apărut în anul 1881 în volumul „Novele din popor” și
se încadrează în curentul realist prin stilul sobru, concis, prin verosimilitatea bazată pe
valorificarea conceptului de „mimesis”, dar și prin cronotopul realist, obiectivitatea
perspectivei narative și prin anticipări ale acțiunii: spre exemplu, structura „la dreapta și la
stânga” anticipează caracterul oscilant al personajului principal. De asemenea, detaliul „un
trunchi înalt, pe jumătate ars” anunță exitus-ul tragic al protagonistului, iar sfârșitul lui Lică
este prefigurat prin referirea, în capitolul al XIV-lea, la șerparul plin cu bani al acestuia.
Deoarece este, totodată, o nuvelă de factură psihologică, aceasta se centrează pe
degradarea morală a personajului principal, accentuând etapele parcurse de acesta și
transformările de caracter puse sub semnul arghirofiliei. Analiza psihologică are o puternică
forță de obiectivizare și se realizează prin tehnici de investigare psihologică: stilul indirect
liber, monologul interior.

Titlul, element paratextual ce conturează toposul acțiunii, introducându-l astfel pe

cititor în universul creației literare, ascunde o ironie amară, întrucât se constituie ca motiv
anticipativ și denumește un spațiu al măcinării destinelor, un han construit pe locul unei mori
abandonate, simbol al unui tărâm în care timpul nu mai acționează, materia se află în
stagnare și își pierde sensul devenirii. Ca titlu de tip antifrază, conține sugestia unui noroc
schimbător, efemer, înșelător, o ispită scoasă în calea personajelor.

Tema nuvelei susține caracterul realist-psihologic al acesteia, oglindind viața socială

a lumii ardelene din secolul al XIX-lea și ilustrând prin excelență efectele nefaste și
dezumanizante ale dorinței de înavuțire. Secundar, tema operei valorifică valențe romantice,
bazându-se pe prăbușirea personajului principal determinată de o stranie fascinație a răului.
În încercarea de depășire a propriilor limite, protagonistul ajunge să fie dominat de
slăbiciuni, însetat de avere și dispus să recurgă la sacrificii dintre cele mai nepotrivite, ceea
ce îl conduce către un tragic sfârșit.

Cronotopul realist prezintă spațiul geografic ardelenesc cu ajutorul multitudinii de

toponime (Fundureni, Ineu, Oradea), însă accentul este plasat pe zona de răscruce,
sălbatică, plină de mister ce găzduiește moara. Indicii spațiali se constituie sub forma unor
simboluri thanatice înzestrate cu rol premonitoriu: cele cinci cruci, două de piatră și trei de
lemn, „rămășițele încă nestârpite ale unei alte păduri [...], loc de popas pentru corbi”. De
asemenea, moara este situată în vale, sugerând o coborâre în Infern. În ceea ce privește
categoria temporală, se observă o consemnare laconică a dimensiunii temporale reale:
„astfel trecu toamna și veni iarna, trecu și iarna și sosi primăvara”. Totuși, textul reliefează
un timp simbolic al „târziului”: „era târziu”, „într-un târziu”, „târziu după miezul nopții”.
Totodată, evenimentele negative, jaful, crima, trădarea, uciderea Anei și sinuciderea din final
se petrec noaptea, într-un timp al stihiilor dezlănțuite.
 Relevantă pentru viziunea realistă este perspectiva narativă. Nararea la persoana a
III-a, atitudinea detașată în descriere, impersonalitatea naratorului heterodiegetic,
omniscient și omniprezent impun o perspectivă auctorială, obiectivă. Tehnicile moderne ale
narațiunii sunt stilul indirect liber, contrapunctul, secvențele de introspecție, analiza
psihologică realizată prin monologul interior sau dialogul conflictual. În plus, textul valorifică
tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar
care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei: „Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa căci, dacă e vorba, nu bogăția ci liniștea colibei tale te face fericit”, „Simțeam eu
că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dată!”. Un artificiu al narațiunii ia naștere în capitolul
al doilea, aici înregistrându-se o deplasare a focalizării, astfel că neutralitatea naratorului
detașat este înlocuită de focalizarea internă a personajului care observă pentru prima dată
detalii ale drumului și ale locului unde se găsește cârciuma.

Din punct de vedere structural, nuvela „Moara cu noroc” este alcătuită din 17
capitole, în care evenimentele sunt dispuse cronoliniar și pe momente ale subiectului. Primul
capitol preia funcțiie unui prolog în care este anunțată teza morală a textului, prefigurând
tema și conflictul dominant, iar ultimul capitol are valoare de epilog, subliniind ideea
principală a operei, aceea a unei inevitabile pedepse, aferentă încălcării legilor morale. G.
Călinescu afirmă că „Moara cu noroc” este o „nuvelă solidă cu subiect de roman”, întrucât
urmărește treptat dezumanizarea personajului principal, cuprins de patima înavuțirii ce-i
destramă familia.

O secvență narativă reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este

confruntarea dintre Ghiță și Lică Sămădăul din capitolul al III-lea. Aflăm aici că „sămădăul e,
mai presus de toate, om tăcut”, tăcerea fiind un mijloc de a-i manipula pe ceilalți. Astfel,
relațiile dintre personaje se întemeiază pe secrete, pe tăinuire. Apariția lui Lică este de
reținut din două motive: înfățișarea sa este ieșită din comun și uimește prin distincție și
siguranță. De aceea, pe rând, Ana și apoi Ghiță sunt subjugați de prezența lui. Lică este
descris ca aparență fizică, dar rămâne impenetrabil ca subiectivitate. Figura lui este
misterioasă și legendară. Se spun lucruri rele despre el, se bănuiesc, dar nimeni nu poate ști
ceva cu precizie. El, însă, știe tot ceea ce se întâmplă, dar „știe ce știe, numai pentru nevoile
sale”. Rezistența lui Ghiță este pe punctul de a câștiga în confruntarea directă cu Sămădăul,
însă intervenția bătrânei îl dezechilibrează, iar raportul de forțe se schimbă brusc. Momentul
este hotărâtor pentru întreaga acțiune: Lică acționează în baza unui acord pe care nu l-a
obținut niciodată („M-ai înțeles?”), posibilitatea opțiunii fiind anulată și odată cu ea și
personalitatea cârciumarului. Confruntarea se finalizează cu suprimarea autonomiei lui
Ghiță, căruia i se cere aservirea și i se ia decizia de libertate.

O altă secvență semnificativă pentru surprinderea decăderii protagonistului și,

implicit, pentru ilustrarea temei este cea a procesului din capitolul al XI-lea. În această
secvență, conflictele în care este angajat personajul sunt expuse, ca pe o scenă, ceea ce
accentuează drama lui Ghiță prin confruntarea cu ceilalți, cu morala publică și, implicit, cu
personajul trialogic al lumii care judecă faptele oricui în baza unui cod valoric nescris.
Cârciumarul Ghiță este conștient de sine, de semnificația faptelor sale, dar și de opinia
colectivității în legătură cu acestea. Imaginea eului este acum compromisă, ceea ce
declanșlează un proces de conștiință și dorința de răzbunare. Ghiță și-a pierdut orice urmă
de autoritate morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Detaliul esențial este
acela că protagonistul suferă în primul rând din cauza suspiciunii comunității, acesta
căutând cu orice preț să nu arate rău în ochii lumii. În acest sens, Magdalena Popescu
afirmă: „Relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important factor de coerență
interioară a individului”. Referința critică accentuează punctul de instabilitate psihologică în
care protagonistul nuvelei a ajuns și sintetizează efectele raportării omului la societatea în
care trăiește.

Așadar, opera „Moara cu noroc” a lui Slavici este, după cum afirmă George
Munteanu, „prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale psihologiei abisale”.
Autorul, în calitate de cunoscător al profunzimii sufletului omenesc, oferă cititorilor o
experiență de lectură ce depășește granițele și impresionează prin complexitatea de trăiri și
elemente contradictorii prezentate la un nivel simplu, neîncărcat al limbajului, dar
cuprinzător în esența sa și inundat de zicători și abordări reprezentative pentru vremurile pe
care le capturează.