Lecția 1-2

Obiectul şi subdiviziunile microbiologiei

Istoricul microbiologiei
Bazele clasificării şi morfologia microorganismelor
Bacteriile. Tipuri morfologice de bacterii
Micoplasmele, Rickettsiile, Virusurile

Bibliografie Obligatorie:
Buiuc D., Negut M. Tratat de microbiologie, ed. II. Editura Medicala,
Bucuresti, 2008.
Burduniuc O., Balan G. Microbiologie fundamentală. Chişinău: 2015.
Chifiriuc C., Mihăescu Gr., Lazăr V. Microbiologie şi virologie medicală.
Ed. a 2-a. Bucureşti, 2015.
Galeţchi P., Buiuc D., Plugaru Ş. Ghid practic de microbiologie medicală.
Chişinău, Ştiinţa, 1997.
Muntean V. Microbiologie industrială. Cluj-Napoca: Presa Universitară
Clujeană, 2013.
Nedbaliuc B. Compendiu de microbiologie generală. Chişinău: Centrul ed.
al UST, 2013.
Oprean L., Iancu R., Lengyel E. Microbiologie generală. Sibiu:
Universitatea „Lucian Blaga”, 2014.
Zarnea Gh. Tratat de microbiologie generală. Ed. Academiei Române,
Bucureşti, Vol. I - 1983, Vol. II - 1984, Vol. III - 1986, Vol. IV - 1990,Vol.V -
1994.
Гусев М.В., Минеева Л.А. Микробиология. 4-е изд. Москва, Академия,
2003.
Руководство к практическим занятиям по микробиологии (под ред.
Н.С.Егорова, 3-е издание). Москва, Изд-во МГУ, 1995.
Opţională:
Artiomov L. Microbiologie sanitară și igienă: Note de curs. MOLDCOOP.
Chișinău: UCCM, 2012.
Борисов Л.Б. Медицинская микробиология, вирусология, иммунология.
Москва, Изд-во: Медицинское информационное агентство. 2005.
Лысак В.В. Микробиология: Учеб. пособие для студентов
биологических специальностей. Минск, БГУ, 2007.
Нетреба Н., Сандулаки Е. Микробиология пищевых продуктов. Ч. 1.
Chişinău, 2018.
Нетрусов А.И., Егорова М.А., Захарчук Л.М. Практикум по
микробиологии. Москва, Академия, 2005.
 Павлович, С.А. Микробиология с вирусологией и иммунологией.
Минск, Вышэйшая школа. 2008.
https://ru.scribd.com/doc/133135878/microbiologie-generala
https://www.umft.ro/wp-content/uploads/2021/10/
Microbiologie_generala_indreptar_de_lucrari_practice_ebook.pdf
https://sp1cahul.md/files/bib/190221122927.pdf

Obiectul şi subdiviziunile microbiologiei

În natură microorganismele sunt prezente pretutindeni: în aer, în apă, în sol,
în alimente, şi în organismul omului, animalelor şi plantelor. Cele mai multe sunt
inofensive pentru organismul uman, unele specii sunt utile şi sunt folosite în mod
dirijat de către om pentru diferite scopuri practice. Un număr redus de
microorganisme sunt patogene (cca. 1200 de specii).
Aceste organisme, din cauza dimensiunilor lor foarte mici nu pot fi văzute
sau examinate cu ochiul liber, ci numai cu ajutorul microscopului.

Microbiologia este știința care studiază morfologia, fiziologia, biochimia,

creșterea și dezvoltarea, variabilitatea și ereditatea microorganismelor. În acest
grup sunt incluse bacteriile, ciupercile microscopice, cianobacteriile, protozoarele
și virusurile.
Microbiologia este o știință cu un domeniu de cercetare foarte larg, de la
care sau desprins cu timpul ramuri capabile de a se dezvolta ca științe
independente: bacteriologie, imunologie, virologie, microbiologia solului,
microbiologia industrială și altele.
Microbiologia este o știință tânără, deoarece descoperirea și descrierea
microorganismelor a fost posibilă abia după inventarea microscopului, însă din
cele mai vechi timpuri se cunosc descrieri ale bolilor cunoscute astăzi ca fiind
provocate de microorganisme.
Încă Hipocrat arăta, că în geneza bolilor infecțioase participă doi factori:
unul reprezentat prin constituția bolnavului, iar altul este un agent de natură
necunoscută al aerului. Necătând la dimensiunile lor mici microorganismele joacă
un rol colosal în natură și în viața omului.
Rolul microorganismelor este foarte important pentru planeta noastră,
Pasteur spunând că dacă activitatea acestor fiinţe minuscule ar înceta, viaţa nu ar fi
posibilă.
Microorganismele, cele mai vechi, mai numeroase şi mai diversificate forme
de viaţă de pe pământ, au rol în descompunerea materiei organice, menţin
fertilitatea solului.
 Microorganismele realizează procesul de mineralizare a materiei organice,
având o contribuţie esenţială în circulaţia materiei în natură, proces fără de care
solul ar sărăci în elemente biogene ducând la dispariţia vieţii.
În mediul marin, microorganismele participă, prin transformarea
substanţelor din acest mediu, la circuitul elementelor biogene, la fenomenele
geologice submarine cauzând, din păcate şi neajunsuri (boli ale peştilor, acţiunea
corosivă, etc.).
Microorganismele au rol deosebit în formarea zăcămintelor petroliere, de
cărbuni, de salpetru, de sulf, în formarea minereurilor de fier.
Microorganismele sunt utilizate în diferite ramuri ale industriei.
În industria alimentară sunt utile la fabricarea alcoolului etilic, obţinerea
vinului, a berii, în industria panificaţiei, la producerea de acid acetic (oţet), la
prepararea produselor lactate (lapte acru, iaurt, brânzeturi), obţinerea murăturilor.
Deosebit de utilă este, pentru industria medicamentelor, biosinteza
microbiană a vitaminelor (B1, B2, B12, C, A, D2) , biosinteza substanţelor
antibiotice, etc.
Agricultura modernă utilizează din ce în ce mai mult cunoştinţele de
microbiologie.
Din păcate microorganismele cauzează multe neajunsuri prin procesele de
degradare microbiană: degradarea documentelor de piatră, coroziunea microbiană a
metalelor, descompunerea alimentelor, biodeteriorarea cauciucului, a maselor
plastice, a textilelor, a hârtiei, a diferitelor opere de artă etc.
Cele mai multe microorganisme sunt utile, doar o parte fiind implicate în
patologie.
În medicină microorganismele sunt deosebit de importante având atât efecte
benefice asupra organismului uman cât şi efecte patogene, cauzând boli ale omului
şi animalelor.
Încă de la mijlocul secolului 19 se cunoștea foarte puțin despre
microorganismele ce provocau diverse boli infecțioase. Actualmente au fost
studiati majoritatea agenţilor cauzali ai bolilor infectioase, și pentru majoritatea au
fost găsite modalități de luptă, folosind antibiotice și diverse preparate
medicamentoase, iar pentru prevenirea bolilor - vaccinuri și seruri imune.
În secolul 20 de la microbiologie sa despărțit o nouă știință – Virologia, care
studiază lumea virusurilor.
În 1892 Dimitrie Ivanovski (1867-1920) a demonstrat o altă formă a
materiei vii, aceea a virusurilor filtrabile, pe care le pune în evidentă la mozaicul
tutunului, punând astfel bazele virusologiei.
Microorganismele au fost descoperite relativ tardiv, în 1680. Descoperirea
lor este legată de numele negustorului Antony van Leeuwenhoek (1632-1723), un
vânzător irlandez care a vrut să observe ţesătura hainelor fine. Microscopul
lui, pe care l-a construit, a constat dintr-o lentilă biconvexă într-un cadru metalic,
cu o mărire de până la 270 de ori. Cu aceste instrumente a examinat apa din bălţi,
tartrul dentar, materiile fecale provenite de la un pacient cu dizenterie etc. A fost
mirat să observe în toate aceste substanţe, mici organisme sferice în formă de
bastonaşe, spirale, unele aflate în mişcare rapidă, pe care le-a numit
„animalicule”. În anul 1675 a apărut lucrarea „Tainele naturii descoperite cu
ajutorul microscopului”.
În continuare în decurs de circa 150 de ani studiile în acest domeniu avea un
caracter empiric și pur descriptiv. În secolul 18 celebrul botanist suedez K. Lineus
face o încercare de a clasifica microorganismele, însă nu reuşeşte şi le reuneşte
într-un singur gen numit semnificativ Haos.
În secolul 18 mulţi naturalişti erau antrenaţi în a clarifica întrebarea ce ține
de apariţia şi multiplicarea microbilor. Se considera că microorganismele apar
spontan din materie moartă. Această întrebare a fost rezolvată parţial de savantul
italian Spallanzani, iar mai târziu de către Louis Pasteur.
Ca exemplu, filozoful englez Ross, considera că „muştele se nasc din carne
stricată iar şoarecii din rufe murdare, crocodilii din apa Nilului”. Această ipoteză
complet greşită a fost combătută de Lazzaro Spallanzani, care a demonstrat
experimental, că un lichid supus fierberii şi închis ermetic se conservă, fără a
permite dezvoltarea vreunui microorganism viu.
Cu mult înainte de a se fi cunoscut faptul că microorganismele sunt cauza
bolilor transmisibile, se practicau metode de prevenire a bolii. De exemplu, în
1796 Edward Jenner a arătat că variola ar putea fi prevenită prin vaccinare.
Totuşi, trebuie menţionat că regulile şi metodele noii ştiinţe precum şi medicina
preventivă sunt bazate pe activitatea ştiinţifică a doi oameni, Louis Pasteur (1822-
1895) şi Robert Koch (1843-1910).
Medicul englez Edward Jenner inoculează un copil de opt ani cu variolă
bovină, apoi încearcă să-l infecteze cu variola naturală, descoperind că este imun.
Întemeietorul microbiologiei ca ştiinţă este considerat Louis Pasteur (1822-
1895). Chimist de profesie, el a fost solicitat de industriaşii francezi să studieze
procesul tehnologic al industriei berii şi vinului, care evolua uneori defectuos. La
început, fermentaţia a fost considerată ca un simplu proces chimic: prin fermentaţie
alcoolică, zahărul se transforma în cantităţi aproximativ egale de alcool şi bioxid
de carbon.
În aceeaşi perioadă, Pasteur a făcut numeroase şi aprofundate studii asupra
fermentaţiei lactice, butirice, acetice, alcoolice. El a arătat că fiecare tip de
fermentaţie este determinat de un anumit tip de microorganism care este specific
pentru fermentaţia respectivă.
 Prin experienţele sale din anii 1850, prin care a arătat eficienţa sterilizării
pentru bacterii şi fungi, forme vegetative şi spori, el a combătut definitiv teoria
generaţiei spontanee.
Studiind bolile viermilor de mătase şi apoi unele boli epidemice la om şi la
animale, el a ajuns la concluzia că toate sunt determinate de microbi.
Microbiologia s-a dezvoltat vertiginos în a doua jumătate a secolului XIX,
descoperindu-se şi studiindu-se numeroase bacterii, agenţi ai celor mai variate boli
contagioase.
Astfel Pasteur a descoperit streptococul, microbul febrei puerperale (1879) –
boală ce apare la femeile lauze (Femeie care se află în primele 6-8 săptămâni după
o naştere) în urma pătrunderii în uter a unor agenţi patogeni, apoi stafilococul
(1880), Clostridium septicum (1887), iar mai târziu agentul cauzal al holerei
aviare.
Apoi se descoperă şi alte bacterii: gonococul (Neisser, 1879), bacilul tific
(Eberth, 1880), bacilul coli (Escherich, 1882), bacilul pestei (Yersin, 1894),
Treponema pallium (Schaudin, 1905) etc.
Pasteur a observat că o cultură microbiană (agentul holerei aviare), prin
învechire nu mai provoca boală, însă pasările inoculate cu această cultură deveneau
rezistente, imune la o nouă infecţie. Prin această mare descoperire Pasteur a pus
bazele ştiinţifice ale vaccinării. A arătat că proprietăţile biologice ale microbilor
nu sunt fixe, ele pot fi modificate sub influenţa: căldurii, uscăciunii etc., bacteriile
devenind inofensive şi chiar folositoare pentru om. Pe baza acestei descoperiri el
prepară vaccinurile: cărbunos, rabic, holera aviară, punând astfel în practică
metoda imunizării prin vaccinuri vii şi atenuate.
Robert Koch, medic german (1843-1910), alături de Pasteur, a iniţiat
infecţia experimentală şi a arătat condiţiile necesare pentru reproducerea infecţiei
la animalul sensibil.
Koch a descoperit bacilul tuberculozei (1882) făcând totodată studii
valoroase asupra infecţiei tuberculoase. În anul 1883 a descoperit vibrionul holeric.
Practicând metoda cultivării pe medii solide (ser de bovine coagulat) el a obţinut
pentru prima dată culturi microbiene în stare pură.
Ilia Mecinikov (1845-1916), a descoperit rolul fagocitelor în procesul de
apărare naturală antiinfecţioasă a organismului, creând astfel primele noţiuni de
imunologie (imunitate celulară).
Yersin în anul 1888 au pus în evidenţă la unele bacterii prezenţa
exotoxinelor iar în 1890 Behring a demonstrat valoarea serului imun în
tratamentul infecţiilor toxigene: tetanos, difterie etc.
D’Herelle (1917) au descoperit bacteriofagii, virusuri care parazitează în
mod specific bacteriile şi care au aplicare în studiile de epidemiologie.
 În anul 1928 Alexander Fleming a descoperit penicilina, primul antibiotic
de biosinteză (natural), care a fost experimentat şi purificat de către Florey şi
Chain, fiind pus în practică abia în anul 1941, cu rezultate excelente. Descoperirea
penicilinei, produs netoxic şi cu activitate selectivă asupra bacteriilor, a modificat
mult evoluţia şi terapeutica bolilor infecto-contagioase, deschizând era
descoperirii unor noi antibiotice.
Victor Babeş (1854-1926) este fondatorul microbiologiei româneşti.
Împreuna cu Victor Cornil a scris primul tratat de bacteriologie din lume. El a
descoperit peste 40 de microorganisme patogene (babeşii). A studiat antagonismul
bacterian şi antibioza, fiind primul cercetător după Pasteur care a intuit importanţa
acestui antagonism pentru terapeutica medicală şi a prevăzut posibilitatea
preparării cu ajutorul microorganismelor a unor substanţe cu acţiune
antimicrobiană, antibioticele. Babeş a fost primul care a studiat posibilitatea
imunizării pasive, cu ser provenit de la animale vaccinate.

BAZELE CLASIFICĂRII ŞI MORFOLOGIA

MICROORGANISMELOR
Microorganismele (de la cuvântul latin micros - mic) reprezintă organisme
invizibile cu ochiul neînarmat. Microorganismele întrunesc protozoare, spirochete,
ciuperci, bacterii, virusuri, de cercetarea cărora se ocupă microbiologia.
Dimensiunile microorganismelor se măsoară în micrometri.
Prima clasificare a organismelor a fost sistemul propus în sec. XVIII de
către savantul suedez K. Linne.
Categoriile taxonomice utilizate în clasificare sunt: regnul - încrengătura -
clasa - ordin - familia – gen - specia. Categoria taxonomică principală este specia.
Microorganismele fac parte din supraregnul procariote, reprezentanţii căruia,
spre deosebire de eucariote, nu posedă nucleu bine format.
Pentru sistematizarea microorganismelor în 1980 a fost adoptată clasificarea
internaţională unică, elaborată de savantul american Bergey.
În cadrul fiecărei specii se întâlnesc mai multe variante: morfologice,
biologice, hemovariantele, serovariantele, fagovariantele.
Pentru denumirea microorganismelor a fost acceptată nomenclatura binară
unică, propusă de K. Linne. Primul cuvânt indică denumirea genului şi se începe
cu majusculă. Al doilea cuvânt precizează denumirea speciei şi se scrie cu
minusculă. De exemplu, Staphylococcus aureus.
Poziţia microorganismelor în lumea vie
În sistemul vechi de clasificare al lui Aristotel, lumea vie era împărţită în
doua regnuri: Plantae şi Animalia. Odată cu descoperirea altor grupe de
organisme, această clasificare a devenit nesatisfăcătoare. Pe măsura ce se
acumulau date despre microorganisme a devenit evident că ele nu pot fi clasificate
în nici unul din cele două regnuri tradiţionale şi că există grupuri întregi cu
caractere intermediare revendicate în egală măsură şi de botanişti şi de zoologi (de
ex., Euglena, Chlamydomonas, Volvox etc.).
Hogg (1860) şi Haeckel (1866) au propus un nou regn – Protista, pe care
ulterior Hogg l-a denumit Protoctista, alături de Plantae şi Animalia.
Acest sistem de clasificare a fost ameliorat de R. Stanier, prin diviziunea
regnului Protista în două subregnuri:
- protiste inferioare, în care include microorganismele cu organizare de tip
procariot (bacterii şi cianobacterii);
- protiste superioare, corespunzând microorganismelor eucariote şi care
cuprind algele, fungii şi protozoarele.
În această clasificare, regnul Protista include toate microorganismele
eucariote şi procariote, dar şi un număr de macroorganisme pluricelulare
nediferenţiate (alge marine, bazidiomicete etc.).
Copeland (1938) a propus sistemul celor patru regnuri de clasificare a lumii
vii:
1. Regnul Monera, în care sunt incluse bacteriile şi cianobacteriile.
2. Regnul Protoctista, cuprinzând organismele eucariote inferioare, cu
organizare, în esenţă, unicelulară, sinciţială sau pluricelulară, fără diferenţiere
celulară avansată (alge, fungi, mixomicete şi protozoare).
3. Regnul Plantae cuprinde plantele terestre şi acvatice.
4. Regnul Animalia.
Whittaker (1969) a propus un nou sistem de clasificare, care împarte lumea
vie în 5 regnuri: Monera, Protoctista, Plantae, Fungi, Animalia.
Bergey a schimbat denumirea regnului Monera, în cel de Procaryota.
Criteriile de grupare ale sistemului se bazează pe trei niveluri de organizare:
procariot, eucariot unicelular şi pluricelular, precum şi pe existenţa a trei modalităţi
principale de nutriţie: fotosintetică şi secundar absorbtivă caracteristică plantelor,
ingestivă, tipică pentru majoritatea animalelor şi absorbtivă, caracteristică fungilor.

BACTERIILE
Bacteriile reprezintă organisme monocelulare. Dimensiunile medii ale
celulelor bacteriene variază în limitele 2-6 mkm. Dimensiunile şi forma celulelor
bacteriene, caracteristice microorganismelor unei specii oarecare, se pot modifica
sub influenţa diferiţilor factori (în dependenţă de vârsta culturii bacteriene, mediul
de cultură ş.a.). Acest fenomen poartă denumirea de polimorfism.

MICOPLASMELE
 Micoplasmele reprezintă celule lipsite de perete celular, dar înconjurate de
membrana citoplasmatică lipoproteică alcătuită din 3 straturi. Micoplasmele pot
avea formă sferică, ovală, pot căpăta aspect de fibre şi steluţe. Actualmente acestor
microorganisme li se acordă o atenţie deosebită, deoarece multe specii sunt agenţi
ai multor boli cu caracter inflamator. Dimensiunile micoplasmelor sunt foarte
variate: de la câţiva micrometri până la 125-150 nm. Micoplasmele mărunte trec
prin filtrele bacteriene, de aceea mai sunt numite forme filtrante. Astfel
Mycoplasma pneumoniae, M. hominis, Ureaplasma urealyticum colonizează si
infectează omul si nu se găsesc la animale.

RICKETTSIILE
Rickettsiile reprezintă microorganisme cu dimensiunile de la 0,2 până la 30
mkm. Ele au structura tipică a celulelor bacteriene. După formă rickettsiile pot fi
baciliforme, filiforme şi cocoide. Toate sunt paraziţi intracelulari, adică se pot
reproduce doar în celulele organismelor vii. Sunt agenţii patogeni ai unor astfel de
boli infecţioase cum sunt tifosul exantematic şi diferite tipuri de febră. În
calitate de transmiţători ai rickettsiilor sunt artropodele: acarienii, puricii şi
păduchii, în organismul cărora se înmulţesc rickettsiile.

VIRUSURILE
Virusurile reprezintă forme acelulare cu dimensiuni deosebit de mici.
Particula virotică poartă denumirea de virion. Dimensiunile virionilor constituie de
la 15 până la 400 nm. Majoritatea virusurilor pot fi văzute doar cu ajutorul
microscopului electronic. Membrana virionului, numită capsidă, constă din
molecule de proteină. În interiorul ei este dispus acidul nucleic de un singur tip -
ADN sau ARN. După tipul acidului nucleic virusurile se împart în două grupe:
virusuri ADN şi virusuri ARN. Toate virusurile sunt paraziţi obligaţi şi în
condiţiile de laborator se reproduc în embrionii de găină, organismul animalelor
sau în cultura tisulară.
Forma virionilor este foarte variată: sferică, baciliformă, cubică şi
spermatozoidală. Reproducerea virusurilor are loc pe calea sintezei aparte a
capsidei şi acidului nucleic în celula organismului-gazdă şi asamblarea ulterioară a
virionilor. Dintre cele mai răspândite boli infecţioase ale omului de natură virotică
sunt gripa, rujeola, poliomielita, hepatita şi boala rabică.