Tema3: Politica financiară

1. Conceptul de politică financiară

2. Politica bugetar-fiscală
3. Politica monetar-valutară

1. Conceptul de politică financiară

Conceptul de „politică” este voluminos şi multilateral. În forma cea mai generală

se poate spune că „politica” este o activitate de realizare a intereselor într-un anumit
domeniu şi reprezintă o activitate concretă care are subiectele, obiectele, scopurile,
metodele, instrumentele, principiile şi regulile sale.
În domeniul economiei, autorităţile publice promovează politica lor şi este
orientată la:
- ritmul creşterii economice;
- direcţiile şi volumul investiţiilor de capital;
- dimensiunea consumului;
- relaţiile dintre sectorul public şi cel privat;
- indicele preţurilor şi tarifelor;
- nivelul şomajului;
- evoluţia salariilor, pensiilor, burselor;
- acţiunile social-culturale;
- protecţia socială ş.a.
Politica social-economică a statului are următoarele componente:
1. Politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi monetară şi valutară);
2. Politica preţurilor (reglementează costurile şi dobânzile);
3. Politica veniturilor salariale (stabileşte modul de formare a salariului din
sectorul public, salariul minim, ca raportul dintre venituri salariale din
diferite ramuri, în scopul menţinerii ratei inflaţiei sub controlul statului);
4. Politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern);
5. Politica industrială )reglementează activitatea în domeniul industrial);
6. Politica agrară (reglementează activitatea în domeniul sectorului agro-
alimentar);
7. Politica în domeniul învăţământului;
8. Politica ocupării forţei de muncă.
Principala componenţă a politicii economice este politica financiară.
Politica financiară a autorităţilor publice este activitatea de influenţare a
proceselor economice şi sociale prin metode şi instrumente de natură financiară, în
vederea realizării scopurilor macroeconomice şi obţinerii echilibrului general adecvat
în economie.
Politica financiară este o componentă a politicii generale şi poate fi abordată la
nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca ansamblul de
metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate în procurarea, alocarea şi
gestionarea resurselor băneşti, în vederea realizării obiectivului suprem al
întreprinderii-maximizarea valorii de piaţă.
 Politica financiară are următoarele direcţii de manifestare: selectarea
proiectelor de investiţii; identificarea modalităţilor de finanţare; fundamentarea
structurii financiare a întreprinderii şi asigurarea unui raport optim între capitalul
propriu şi cel împrumutat; alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a
profitului net; selectarea soluţiilor optime privind modificarea mărimii capitalului
propriu.
La nivel de întreprindere identificăm 3 componente a politicii financiare:
-politica de investiţiii;
-politica de finanţare;
-politica de dividend.
Politica de investiţii ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce
priveşte alocarea de resurse financiare cu scopul de a obţine profit. În cadrul politicii
de investiţii alternativele de decizie sunt specializarea şi diversificarea.
Politica de finanţare ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce
priveste finanţarea activităţii sale. În cadrul politicii de finanţare dispunem de
următoarele alternative:
a) finanţarea prin surse interne (prin uzură, profit, venituri din vînzarea
activelor fixe şi curente).
b) finanţarea prin surse externe presupune atragerea de capitaluri din afara
întreprinderii (subvenţii publice, credite bancare). Sursele externe pot fi:
proprii (rezultă din atragerea de capitaluri noi de la acţionari sau de la
asociaţi) şi împrumuate (includ resursele atrase de la bancă sau de la stat)
Politica de dividend priveşte decizia adunării generale a acţionarilor de a
distrubui dividende la sfirşitul perioadei de gestiune, sau de a le reinvesti în
dezvoltarea întreprinderii.
La nivel macroeconomic politica financiară este o parte componentă a
politicii generale a statului şi constituie o activitate de influienţare de către
autorităţile publice a proceselor economice şi sociale prin metode şi instrumente de
natură financiară în vederea realizării scopurilor macroeconomice (ocuparea forţei de
muncă, menţinerea stabilităţii valutei naţionale, asigurarea creşterii economice şi
stabilitatea preţurilor) şi obţinerii echilibrului general în economie.
Principalele domenii de manifestare ale politicii financiare sînt:
- emisiunea monetară;
- cursul valutei naţionale;
- creditul şi dobînda;
- cheltuielile publice;
- resursele financiare publice;
- balanţa de plăţi externe;
- privatizarea şi naţionalizarea;
- asigurările şi asistenţa socială;
- asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă ş.a.
Politica financiară are următoarele caracteristici:
 este o componentă a politicii generale a statului;
 influenţează producţia, schimbul, consumul bunurilor şi serviciilor şi
constituirea capitalurilor
 trebuie să prezinte o anumită strategie şi tactică financiară;
  are un caracter dinamic;
 diferă de la o ţară la alta în funcţie de potenţialul economic, gradul de
dezvoltare, tipul de conducere a economiei.
Politica financiară urmăreşte 4 scopuri macroeconomice principale:
- ocuparea forţei de muncă;
- stabilirea preţurilor;
- o rată adecvată a schimbului valutar;
- o rată înaltă a creşterii economice.
Politica financiară, pornind de la scopurile ei macroeconomice, are un rol
deosebit de important în activitatea autorităţilor publice în toate ţările.
Impactul pe care îl are ea asupra economiei naţionale, agenţilor economici şi
populaţiei cere ca politica financiară să fie bine chibzuită, echilibrată şi flexibilă. În
vederea obţinerii efectelor scontate elaborarea politicii financiare trebuie să se bazeze
pe o fundamentare ştiinţifică.
În funcţie de durata perioadei şi caracterul sarcinilor soluţionate, politica
financiară include activităţi de strategie finanicară şi tactică financiară.
Strategia financiară constă în orientarea de lungă durată a PF, prevăzută
pentru perspectiva în vederea soluţionării sarcinilor majore determinate de strategia
de dezvoltare economică şi socială a societăţii. În procesul elaborării ei se
prognozează tendinţele principale de dezvoltare a finanţelor, se formează concepţiile
de folosire a lor, se stabilesc principiile de organizare a relaţiilor financiare.
Selectarea obiectivelor de perspetivă şi elaborarea programelor cu scopuri bine
determinate în politica financiară sunt necesare şi pentru concentrarea resurselor
financiare în principalele direcţii de dezvoltare economică şi socială. Se consideră că
deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă, precum
şi programele financiare de perspectivă îndelungată formează cadrul strategiei
financiare.
Tactica financiară este soluţionarea sarcinilor etapei curente de dezvoltare a
societăţii prin modificarea oportună a metodelor de organizare a relaţiilor financiare,
regruparea resurselor financiare, revederea cheltuielilor publice, impozitelor etc. în
condiţiile stabilităţii relative a strategiei financiare, tactica financiară trebuie să fie
flexibilă pentru a corespunde condiţiilor şi sarcinilor concrete la faza dată de
dezvoltare a economiei.
Strategia şi tactica politicii financiare sunt interconexionate reciproc. Strategia
creează condiţii favorabile pentru soluţionarea sarcinilor tactice. Tactica, la rândul
său, prin modificarea metodelor şi procedeelor de activitate contribuie la soluţionarea
sarcinilor strategice în termeni reduşi şi cu cheltuieli mai mici.
Politica financiară are 2 componente de bază:
- politica bugetar-fiscală;
- politica monetar-creditară.

2. Politica bugetar - fiscală

Politica bugetar - fiscală ca parte integrală a politicii financiare reprezintă

activitatea de influenţare a proceselor economico-sociale prin venituri şi cheltuieli
publice pentru realizarea unor scopuri macroeconomice şi obţinerea echilibrului
general în economie. Politica bugetar-fiscală este elaborată şi promovată de Guvern
prin organele sale specializate (ex.: Ministerul Finanţelor) care pun în aplicare
instrumentele politicii bugetar-fiscale: veniturile şi cheltuielile publice.
În opinia unor autori bugetar-fiscală include: politica fiscală şi politica bugetară.
Politica fiscală este o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde,
atît ansamblul reglementărilor privind stabilirea impozitelor şi a taxelor, concretizînd
opţiunile statului în materie de impozite şi de taxe, cît şi deciziile privind cheltuielile
publice ce se finanţează. Politica fiscală se prezintă prin totalitatea metodelor,
mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor utilizate de către stat pentru
procurarea resurselor financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni
publice, inclusiv pentru influienţarea vieţii economice şi sociale. Prin conţinutul său
politica fiscală urmăreşte stabilirea nivelului şi a structurii prelevărilor obligatorii,
stabileşte activităţile şi veniturile impozabile, regimul scutirilor şi reducerilor de
impozite şi asigură redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri
economice, unităţi administartiv-teritoriale, persoane fizice şi juridice.Politica fiscală
influienţează derularea proceselor economico-financiare şi evoluţia întregii societăţi,
dar la rîndul său este condiţionată de mediul economic printr-o serie de factori, cum
ar fi starea economiei, raporturile dintre sectorul public şi cel privat, nivelul
veniturilor cetăţenilor.
Politica bugetară concretizează deciziile privind formarea, repartizarea şi
utilizarea resurselor bugetare, finanţarea deficitului bugetar şi utilizează bugetul
public naţional atît pentru redistribuirea PIB, cit şi pentru influienţarea proceselor
economice şi sociale.
Politica bugetar-fiscală are 2 componente:
a) politica în domeniul veniturilor publice-are drept scop stabilirea volumului şi a
provenienţei resurselor financiare ce pot fi procurate de către stat, a metodelor de
prelevare a veniturilor la fondurile financiare publice, precum şi a obiectivelor ce
trebuie atinse în rezultatul prelevării veniturilor la fondurile financiare publice.
Volumul resurselor financiare necesare statului se determină în funcţie de
mărimea cheltuielilor publice.Cu cit economia naţională a ţării este mai dezvoltată,
cu atât statul poate incasa un volum de resurse financiare mai mare.
În ceea ce priveşte provenienţa resurselor financiare organele de decizie pot
opta pentru folosirea surselor interne, ce pot fi procurate pe plan naţional sau să
apeleze la resurse externe, ce pot fi atrase din străinătate. În orice ţară satisfacerea
nevoilor sociale trebuie să se bazeze în primul rînd pe surse interne şi numai în
situaţii excepţionale pe surse externe. Resursele financiare interne por proveni în
proporţii diferite de la sectorul public, privat, mixt sau populaţie în funcţie de
capacitatea lor economică. În acest sens organele de decizie pot promova o politică
financiară care tratează în mod egal toţi agenţii economici, indiferent de forma de
proprietate sau una preferenţială, care favorizează o anumită formă.
Resursele financiare publice provenite din repartizarea PIB sunt cele mai
importante şi se realizează în mod obişnuit, dar uneori ele nu acoperă integral
nevoile de finanţare, fapt ce determină utilizarea resurselor extraordinare, utilizabile
în condiţii excepţionale. În acest sens o altă coordonată a politicii financiare
constituie opţiunea de a utiliza resurse extraordinare cum ar fi împrumuturile publice,
emisiunea de monedă şi stabilirea proporţiilor acestora. Apelînd la astfel de resurse
trebuie să ţinem cont de impactul utilizării fiecăreia, pe plan financiar-monetar, social
şi economic, fiind necesară evaluarea efectelor pozitive şi negative cum ar fi:
creşterea datoriei publice şi a cheltuielilor legate de deservirea acesteia, creşterea
inflaţiei, reducerea şomajului, posibilitatea relansării creşterii economice.O altă
coordonată a politicii privind resursele financiare publice vizează utilizarea resurselor
externe, care trebuie să aibă un caracter excepţional, apelîndu-se la ele numai după
epuizarea posibilităţilor de procurare din interior. Apelarea la resurse externe poate
genera atît efecte pozitive, cum ar fi stimularea creşterii economice, cit şi efecte
negative, cum ar fi formarea datoriei publice externe, afectarea situaţiei financiar-
valutare a ţării, deaceea o astfel de decizie trebuie fundamentată din punct de vedere
ştiinţific.
Politica în domeniul veniturilor publice deasemenea are ca scop alegerea
formelor, metodelor, instrumentelor şi tehnicilor de efectuare a prelevărilor la
fondurile financiare publice. Prin politica financiară se stabilesc numărul şi tipul
impozitelor, taxelor şi a altor venituri ce urmează a fi prelevate la stat, analizîndu-se
opţiunea pentru un număr mai mare sau mai mic de forme ale prelevărilor obligatorii
în funcţie de condiţiile social economice concrete şi obiectivele politicii generale. În
mod obişnuit, se optează pentru varianta unui număr mai mare de forme de prelevare,
deoarece aceasta permite atingerea mai multor obiective de politică generală.
Teoretic, este admisă şi varianta unui număr cît mai redus de impozite, până la
practicarea unui singur impozit, dar în acest caz pot apărea dificultăţi atît în vederea
procurării resurselor financiare, cît şi în rezolvarea unor probleme de ordin economic
şi social.
Opţiunea utilizării mai multor impozite şi taxe care să alimenteze fondurile
financiare publice a fost adoptată de majoritatea statelor lumii deoarece permite o
adaptare a impozitelor la natura agenţilor economici, la marimea veniturilor
impozabile, asigurînd diferenţierea şi echitatea impunerii .
Politica financiară concepe impozitele, taxele şi alte venituri nu numai ca resurse
care alimentează fondurile financiare publice, ci şi ca instrumente prin intermediul
cărora sunt influientate procesele economice şi sociale în raport cu conjunctura
economică şi obiectivele dezvoltării ţării. În acest scop, impozitele, taxele, alte
venituri trebuie astfel reglementate şi aplicate încit să stimuleze activitatea
economică, să încurajeze agenţii economici în efectuarea de investiţii de capital, în
crearea de noi locuri de muncă, în ridicarea nivelului calitativ al produselor, în
participarea la circuitul ecnomic internaţional.
O altă coordonată atît a politicii în domeniul resurselor finnaciare, cît şi în
domeniul cheltuielile constituie asigurarea echilibrului financiar-monetar în
economie, prin corelarea cheltuielilor publice cu nivelul resurselor financiare publice.
În prezent acceptarea sau inacceptarea unor cheltuieli publice mai mari decit
resursele financiare curente, şi deci aprobarea unui deficit bugetar finanţat din resurse
extraordinare a devenit una din principalele opţiuni a politicii bugetar-fiscale în
perioadele de stagnare sau recesiune economică, avind ca scop relansarea economiei.
b) politica în domeniul cheltuielilor publice-trebuie să stabilească mărimea,
destinaţia şi structura cheltuielilor publice, obiectivele ce trebuie atinse prin
efectuarea diferitor tipuri de cheltuieli şi trebuie să precizeze metodele şi căile
utilizate pentru ca obiectivele urmărite să fie realizate cu minim de efort financiar.
Dimensionareaa cheltuielilor publice presupune stabilirea marimii absolute
(volumul total exprimat în valută naţională) şi relative (ponderea cheltuielilor în
PIB).Ponderea cheltuielilor în PIB indică cit din acest produs este preluat de către stat
şi utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale generale.Experienţa arată că între
gradul de dezvoltare economică a unei ţări şi mărimea cheltuielilor publice ale
acesteia, există o anumită corespondentă- pe măsura dezvoltării economice a ţării,
creşte şi partea din PIB aferentă cheltuielilor publice.O preocupare a organelor de
decizie în acest sens trebuie să constituie încadrarea cheltuielilor totale ale societăţii
în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan naţional, deoarece nici o societate
nu trebuie să consume mai mult decît produce. Pe plan financiar această cerinţă
presupune menţinerea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate,
în condiţii normale pe plan intern fără să se recurgă la emisiunea de monedă fără
acoperire sau la credite care contribuie la creşterea datoriei publice, scăderea puterii
de cumpărare a monedei naţionale, scăderea nivelului de trai al populaţiei.
La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice se porneşte de la nevoile sociale
care trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice. Stabilitea corectă a
cheltuielilor prioritare este importantă deoarece ea influienţează ritmul creşterii
economice, gradul de satisfacere a nevoilor populaţiei. Deasemenea o importanţă
majoră prezintă dimensionarea sumelor alocate, deoarece atit subdimensionarea ca şi
supradimensionarea sumelor alocate au impact negativ asupra indeplinirii
obiectivelor stabilite cit şi asupra societăţii în general.
O altă coordonată a politicii în domeniul cheltuielilor publice constituie
alegerea metodelor şi instrumentelor utilizate în repartizarea resurselor financiare, o
importanţă deosebită prezintă selectarea metodele de gestionare a resurselor
financiare către entităţile publice. În acest sens opţiunile constituie finanţarea
integrală (sau parţială) nerambursabilă din fondurile statului sau autofinanţarea din
veniturile obţinute din activitatea proprie a instituţiilor sau întreprinderilor publice.
Finanţarea integrală presupune acoperirea tuturor cheltuielilor unei entităţi de
la bugetul statului şi se aplică în cadrul activităţilor care nu generează venituri, cum
ar fi sfera activităţilor nemateriale.
Autofinanţarea integrală este utilizată în cazul întreprinderilor cu capital de stat
din sfera activităţilor materiale, deoarece cointeresează utilizatorii de resurse publice
în desfăşurarea unei activităţi eficiente, pentru a acoperi din veniturile proprii
cheltuielile efectuate, şi a obţine un profit maxim.
Opţiunea privind aplicarea autofinanţării parţiale poate fi aplicată în cazul
instituţiilor publice, care obţin unele venituri din propria activitate, fără a putea
acoperi în întregime cheltuielile necesare funcţionării normale
O coordonată importantă a politicii privind cheltuielile publice constituie
utilizarea cheltuielilor publice, a tehnicilor şi modalităţilor de finanţare pentru
influienţarea proceselor economico-sociale în vederea realizarii obiectivelor stabilite.
Astefel prin intermediul cheltuielilor publice se poate realiza stimularea fenomenelor
pozitive, cum ar fi: relansarea economică, modernizarea ramurilor economiei
naţionale, crearea locurilor de muncă, dezvoltarea relaţiilor cu străinătatea şi
limitarea fenomenelor negative: cum ar fi inflaţia şi şomajul.
Resursele financiare sunt limitate, iar destinaţia acestora este concurenţială,
deaceea este necesară utilizarea acestora în mod eficient. În procesul finanţării unui
obiectiv sau a unei acţiuni trebuie să fie analizate toate soluţiile posibile pentru a
alege varianta optimă, care ar permite maximizarea rezultatului între efortul realizat
şi efectul obţinut în urma acestuia. Pentru a obţine o eficienţă cit mai înaltă în
utilizarea fondurilor publice e necesară nu numai dimensionarea şi repartizarea
corectă, dar şi stimularea beneficiarilor acestor fonduri prin intermediul metodelor şi
tehnicilor de finaţare.

3.Politica monetar-valutară

Politica monetar-valutară poate fi definită ca activitatea de influenţare a

proceselor economico-sociale prin oferta de bani în vederea realizării principalelor
scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general în economie. Politica
monetar-valutară include 2 componente: politica monetară şi politica valutară.
Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd oferta de monedă şi
derularea circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar
şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei în scopul realizării unor obiective ale
politicii generale.
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor
valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor de valută, evoluţia
cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.
Politica monetar-valutară este elaborată şi promovată de Banca Naţională care
pune în aplicaţie instrumentele politicii monetar-creditare:
1.operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de stat constituie
operaţiuni de vânzare (plasare) -cumpărare (răscumpărare) de către Banca Naţională
a hârtiilor de valoare emise de stat cu scopul de a mări sau micşora cantitatea de bani
din circulaţie. Vânzarea hârtiilor de valoare conduce la diminuarea ofertei de bani
rezultată din retragerea unei părţi din masa monetară din circulaţie, ca rezultat rata
dobânzii creşte, creşte puterea de cumpărare a valutei naţionale şi se diminuează
volumul investiţiilor în economia naţională. Cumpărarea hârtiilor de valoare de stat
contribuie la creşterea ofertei de bani, la micşorarea ratei dobânzii, stimularea
investiţiilor şi inflaţie.

În Republica Moldova se emit 3 tipuri de hârtii de valoare de stat:

1.bonuri de trezorerie- constituie hârtii de valoare de stat emise cu scont şi
răscumpărate la valoarea lor nominală la scadenţă, având termenul de circulaţie de
28, 91, 182, 273, sau 364 zile;
2.bonuri de acoperire a decalajului de casă sunt hârtii de valoare de stat emise cu
scont şi răscumpărate la valoarea lor nominală la scadenţă, care au scadenţa nu mai
mică de o zi şi nu mai mare de 364 de zile, termenul de circulaţie fiind indicat în
Comunicatul oficial de lansare a hârtiilor de valoare de stat;
3.obligaţiuni de stat constituie hârtii de valoare de stat emise pe termen mediu sau
lung, cu rata dobânzii fixă sau flotantă şi răscumpărate la valoarea lor nominală la
scadenţă.
Plasarea hârtiilor de valoare de stat se efectuează prin intermediul
licitaţiilor desfăşurate de către Banca Naţională în baza Dispoziţiei Ministerului
Finanţelor, conform unui grafic aprobat de către Banca Naţională şi Ministerul
Finanţelor. Caracteristicile (valoarea nominală, tipul şi periodicitatea plăţii dobînzii),
precum şi modalitatea de plasare, de plată a cupoanelor şi de răscumpărare a
obligaţiunilor de stat sunt stipulate în Condiţiile de plasare, circulaţie şi răscumpărare
a obligaţiunilor de stat cu dobînda fixă/flotantă şi Comunicatele oficiale de plasare a
VMS.
La licitaţii participă băncile comerciale care deţin conturi curente deschise la
Banca Naţională şi au încheiat cu Banca Naţională acordul cu privire la îndeplinirea
funcţiilor de dealer primar pe piaţa hârtiilor de valoare de stat şi participanţii. Dealerii
primari pot participa la licitaţie în numele şi din cont propriu, precum şi din contul
mijloacelor investitorilor, la cererea acestora, iar participanţii pot depune cereri la
licitaţii numai în numele şi din cont propriu.
Pentru a îndeplini funcţia de dealer primar pe piaţa hîrtiilor de valoare de stat
este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
1. Banca activează pe piaţa valorilor mobiliare de stat nu mai puţin de 3 luni,
procurînd valori mobiliare de stat în portofoliul propriu;
2. Dispune şi menţine cuantumul minim necesar al capitalului reglementat de BNM;
3. Faţă de bancă nu sunt aplicate de către BNM măsuri de remediere prin care se
interzice atragerea
4. Dispune de cont curent deschis la Banca Naţională a Moldovei;
5. Este participant la SIC în BNM şi dispune de un sistem automatizat de înscrieri în
conturi la nivelul doi;
6. Participă la licitaţiile de vînzare a valorilor mobiliare de stat desfăşurate pe piaţa
primară, după cum urmează:
- Dealerii primari, al căror nivel al activelor este mai mare sau egal cu 800 mil.lei,
participă la fiecare licitaţie de vînzare a valorilor mobiliare de stat;
- Dealerii primari, al căror nivel al activelor este mai mic de 800 mil.lei, participă
minimum la 50 la sută din numărul total de licitaţii de vînzare a valorilor mobiliare
de stat (fiecare număr desfăşurate pe parcursul unei luni.
7. Procură în decursul unui trimestru valori mobiliare de stat la valoarea nominală
într-un cuantum minim de:
- 2.0% din volumul mediu trimestrial oferit de Ministerul Finanţelor pe parcursul a
patru trimester precedente - pentru dealerii primari, al căror nivel al activelor este mai
mare sau egal cu 800 mil.lei;
- 1.0% din volumul mediu trimestrial oferit de Ministerul Finanţelor pe parcursul a
patru trimester precedente - pentru dealerii primari, al căror nivel al activelor este mai
mic de 800 mil.lei.
8. Contribuie la crearea lichidităţii pieţei secundare a valorilor mobiliare de stat,
efectuînd trimestrial tranzacţii în volum minim de 1,5% din volumul total al
tranzacţiilor de vînzare / cumpărare efectuate cu VMS în
trimestrul precedent de către toţi dealerii primari (cu excepţia operaţiunilor de piaţă
deschisă ale BNM).
9. Banca dispune de o încăpere separată şi personal calificat necesar - cel puţin o
persoană, responsabilă de operaţiunile cu valori mobiliare
În scopul desfăşurării licitaţiilor de vânzare a hârtiilor de valoare de stat se
creează Comisia de licitaţie care include 3 lucrători ai Băncii Naţionale
(viceguvernatorul Băncii Naţionale a RM, directorul Departamentului Operaţiuni de
Piaţă al Băncii Naţionale a RM şi şeful Direcţiei Operaţiuni de Piaţă a BNM) şi doi
reprezentaţi ai Ministerului Finanţelor viceministrul finanţelor şi şeful Direcţiei
Angajamente Interne a Ministerului Finanţelor). Comisia de licitaţie îndeplineşte
următoarele sarcini:
-organizează licitaţiile de vânzare a valorilor mobiliare de stat;
-i-a decizii privind satisfacerea cererilor depuse;
- determinarea condiţiilor referitoare la preţuri şi luarea deciziei privind satisfacerea
cererilor depuse;
- satisfacerea cererilor depuse la licitaţie în volum mai mic sau mai mare decît
volumul ofertei indicat în Comunicatul oficial de plasare a valorilor mobiliare de stat;
- efectuarea controlului asupra respectării regulilor şi condiţiilor de desfăşurare a
licitaţiilor;
- analiza rezultatelor licitaţiei desfăşurate.

2.rata dobânzii. Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin: atragerea
de noi depuneri, contractarea de credite de la alte bănci comerciale şi procurarea de
resurse creditare de la Banca Naţională. În Republica Moldova băncile comerciale
procură resurse creditare la licitaţia creditară interbancară, unde cel mai mare
furnizor de resurse creditare este Banca Naţională. Prin mecanismul licitaţiei
propunând oferte mari sau mici de resurse creditare pentru vânzare, Banca Naţională
influenţează rata dobânzii.
Efectele modificării ratei dobînzii pot fi observate analizînd piaţa monetară:
a) scăderea ratei dobînzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei forţei de
muncă, pe fondul unei anumite tendinţe de creştere a preţurilor;
b) creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia tendinţei
de creştere a şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a preţurilor se dezvoltă
procesele de stagnare.
3. rata rezervelor obligatorii-presupune ca o parte din depozitele bancare şi
mijloacele atrase din alte surse să fie depozitate de către băncile comerciale în conturi
deschise la Banca Naţională. Cerinţa, confirmată prin lege, conform căreia o parte
din depozitele bancare şi mijloacele primite din alte surse trebuie să se păstreze în
Banca Centrală, în primul rînd contribuie la asigurarea băncii şi protejarea clientelei,
în al doilea rînd, Banca Centrală mărind sau micşorînd rata rezervelor obligatorii,
influenţează direct volumul creditelor acordate de băncile comerciale şi ca rezultat,
măreşte sau micşorează oferta de bani.
rezervele valutare ale Băncii Naţionale Instrumentul de promovare a politicii, în
context internaţional utilizat de băncile centrale, se numeşte intervenţie pe pieţele
valutare.
4.Intervenţia valutară reprezintă activitatea de stabilizare a nivelului cursurilor
valutare prin blocarea forţelor pieţei, care ridică sau scad nivelul cursurilor de schimb
ale valutei proprii.
Mecanismul intervenţiei valutare este analogic celui al operaţiunilor pe piaţa
deschisă. Acest instrument presupune operaţiuni de vânzare-cumpărare a dolarilor.
De exemplu dacă cursul valutei naţionale scade, Banca Naţională intervine prin
operaţiuni de vânzare a dolarilor, fapt ce contribuie la procurarea valutei naţionale, la
creşterea cererii de monedă naţională şi la creşterea puterii ei de cumpărare. Dacă
cursul valutei naţionale creşte, Banca Centrală din contra, începe activ să vîndă
moneda sa, pentru a produce efectul creşterii ofertei de monedă proprie. Astfel se
urmăreşte stabilizarea cursului valutar.
Bibliografia
1. Legea Republicii Moldova cu privire la BNM Nr. 548-XIII din 21.07.95,
Monitorul Oficial nr. 56-57 din 12.X.1995
2. Legea Republicii Moldova privind rezervele materiale de stat şi de mobilizare Nr.
589-XIII din 22.09.95, Monitorul Oficial -11-12/114 din 22.02.96
3. Cu privire la Direcţiile principale ale politicii bugetar-financiare şi cadrul
cheltuielilor pe termen mediu (2003-2005) Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova N. 693 din 3 iunie 2002, Monitorul Oficial, 5 iulie 2002, n. 96-99 pag.
11, art. 947
4. Cu privire la aprobarea Strategiei de dezvoltare social-economica a Republicii
Moldova (până în anul 2005). Hotărârea Guvernului Republicii Moldova N. 1415
din 19.12.2001, Monitorul Oficial, 10 ianuarie 2002, 55-8, pag. 11, art.35
5. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind clasificaţia bugetară Nr.
969-III din 24.07.96, Monitorul Oficial 72-73/704 din 07.11.1996
6. Regulamentul cu priviree la depozitele overnight acceptate de Banca Naţională a
RM de la bănci;
7. Regulamentul cu privire la regimul rezervelor obligatorii
8. Instrucţiune cu privire la plasarea, circulaţia şi răscumpărarea valorilor mobiliare
de stat în formă de înscrieri în conturi
9. Bugetul de stat, anii 2004-2008, Monitorul Oficial al Republicii Moldova
10.Bugete ale Asigurărilor sociale de Stat, anii 2004-2008, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova
11.Note metodologice pribind elaborarea de către autorităţile administrării publice
locale a proiecelor de buget pe anul 2005 şi estimările pe anii 2006-2007,
Ministerul Finanţelor
12.Bistriceanu Gh., Adochiţei M., Negrea E., „Finanţele agenţilor econimici”,
Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1995
13.Catana O., Direcţii de optimizare a politicii bugetar-fiscale, Economie şi
Sociologie, 2001
14.Cibotaru M., Dezvoltarea economică, politicii, strategii, modele, efecte, Chişinău,
1999
15.Filip Gh., Finanţe publice, Iaşi, Junimea, 2002
16.Manole T., Finanţe publice (teorie şi aplicaţii), Chisinău, 1998
17.Manole T., Finanţe publice locale, Chişinău, 2003
18.Mihalcea L., Finanţe publice şi analiza financiară, Bucureşti, 1999
19.Onofrei M., Impactul politicilor financiare asupra societăţii, Bucureşti 2000
20.Stratulat O., Consemnări pentru prelegerea Politica financiară, Chişinău, 1997
21.Ungureanu M., Finanţe publice, Piteşti, 2002
22.Văcărel Iu., Finanţe publice, Bucureşti, 2001
23.Văcărel Iu., Finanţe publice, Bucureşti, 2001
24.Tranziţia: retrospective şi perspective, Chişinău, 2002
25.Anuarul statistic al Republicii Moldova, Chişinău, anii 2004-2006.
26.Republica Moldova în cifre, Chişinău, anii 2004-2006.
 Întrebări de verificare

1.Care sunt obiectivele politicii financiare la nivel macroeconomic?

2.Care sunt componentele politicii financiare la nivel micro şi macroeconomic?
3.Care sunt particularităţile politicii bugetar-fiscale în RM?
4. Care sunt particularităţile politicii monetar-valutare în RM ?
5.Care sunt factorii care determină politica financiară?
6.Ce instrumente de intervenţie utilizează politica monetar-valutară?
7.Ce tipuri de valori mobiliare de stat se emit în RM şi care sunt caracteristicile
acestora?
7.Care sunt efectele operaţiunilor de vînzare a valorilor mobiliare de stat?
8.Care sunt efectele reduceii ratei rezervelor obligatorii a băncilor comerciale?
9.Prin ce operaţiuni trebuie să intervină BNM pentru a asigura stimularea
investiţiilor în cadrul economiei naţionale?
10..Prin ce operaţiuni trebuie să intervină BNM pentru a asigura limitarea inflaţiei în
cadrul economiei naţionale?

Teste cu variante de răspuns:

Politica bugetar –fiscală utilizează următoarele instrumente de intervenţie:

a) rezervele obligatorii ale băncilor comerciale;
b) masa monetară;
c) veniturile publice;
d) cheltuielile publice.

Indicaţi varianta corectă:

1) a,d;
2) a,b,c,d;
3) c,d.

Politica monetar – creditară utilizează următoarele instrumente de intervenţie:

a) veniturile bugetare;
b) operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de stat;
c) rata dobânzii;
d) rezervele valutare ale Băncii Naţionale;
e) rata rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale;

Indicaţi varianta corectă:

 1) a,d;
2) b,c,d,e;
3) c,d.

Decizia de a micşora rata rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale are ca

efect:
a) creşterea ratei dobânzii bancare;
b) inflaţia;
c) stimularea investiţiilor;
d) limitarea investiţiilor;
e) micşorarea ratei dobânzii bancare;
f) creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale;
g) micşorarea masei monetare din circulaţie
h) majorarea masei monetare din circulaţie.
Indicaţi varianta corectă:

1) a,d,f,g
2) b,c,e,h
3) a,d,e

Decizia de majora rata rezervele obligatorii ale băncilor comerciale are ca efect:
a) creşterea ratei dobânzii bancare;
b) inflaţia;
c) stimularea investiţiilor;
d) limitarea investiţiilor;
e) micşorarea ratei dobânzii bancare;
f) creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale;
g) micşorarea masei monetare din circulaţie
h) majorarea masei monetare din circulaţie.
Indicaţi varianta corectă:

1) a,d,f,g
2) b,c,e,h
3) a,d,e

Decizia de a vinde dolari din rezervele valutare ale Băncii Naţionale are ca
efect:
a) creşterea ratei dobânzii bancare;
b) inflaţia;
c) stimularea investiţiilor;
d) limitarea investiţiilor;
e) micşorarea ratei dobânzii bancare;
f) creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale;
g) micşorarea masei monetare din circulaţie
h) majorarea masei monetare din circulaţie.

Indicaţi varianta corectă:

f) a,d,f,g
g) b,c,h
h) a,d,e

Decizia de a cumpăra dolari in rezervele valutare ale Băncii Naţionale are ca

efect:
a) creşterea ratei dobânzii bancare;
b) inflaţia;
c) stimularea investiţiilor;
d) limitarea investiţiilor;
e) micşorarea ratei dobânzii bancare;
f) creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale;
g) micşorarea masei monetare din circulaţie
h) majorarea masei monetare din circulaţie.

Indicaţi varianta corectă:

1) a,d,f,g
2) b,c,h,e
3) a,d,e

La nivel macroeconomic politica financiară constituie:

a) ansamblul de metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate în
procurarea, alocarea şi gestionarea resurselor băneşti, în vederea maximizării valorii
de piaţăa întreprinderii;
b) o activitate de influienţare de către autorităţile publice a proceselor
economice şi sociale prin metode şi instrumente de natură financiară în vederea
realizării scopurilor macroeconomice;
c) ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce priveste finanţarea
activităţii sale;
d) reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce priveşte alocarea de
resurse financiare cu scopul de a obţine profit.
Indicaţi varianta corectă:
1) a,b,c
2) c,d
3) b

La nivel microeconomic politica financiară constituie:

 a) ansamblul de metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate în
procurarea, alocarea şi gestionarea resurselor băneşti, în vederea maximizării valorii
de piaţă a întreprinderii;
b) o activitate de influienţare de către autorităţile publice a proceselor
economice şi sociale prin metode şi instrumente de natură financiară în vederea
realizării scopurilor macroeconomice;
c) ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce priveste finanţarea
activităţii sale;
d) reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce priveşte alocarea de
resurse financiare cu scopul de a obţine profit.
Indicaţi varianta corectă:
1) a,
2) b,c
3) c,d

Politica bugetar - fiscală în domeniul cheltuielilor publice are drept scop

stabilirea:
a) structurii cheltuielilor publice.;
b) volumului şi a provenienţei a veniturilor ce pot fi procurate de stat;
c) volumului cheltuielilor publice ;
d) destinaţiei cheltuielilor publice;
e) obiectivelor ce trebuie atinse prin efectuarea cheltuielilor publice.
Indicaţi varianta corectă:
1) a,b,d
2) a,c,d,e
3) d,e

Politica bugetar - fiscală în domeniul veniturilor publice are drept scop

stabilirea:
a) volumului cheltuielilor publice;
b) volumului şi a provenienţei a veniturilor ce pot fi procurate de stat;
c) metodelor de prelevare a veniturilor la fondurile financiare publice
d) destinaţiei cheltuielilor publice;
e) obiectivelor urmărite prin instrumentele fiscale
Indicaţi varianta corectă:
1) a,d
2) b,c,e
3) c,d,e

Politica monetar – valutară utilizează următoarele instrumente de intervenţie:

a) veniturile bugetare;
b) veniturile publice;
c) operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de stat;
d) rata dobânzii;
e) rezervele valutare ale Băncii Naţionale;
f) rata rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale;
Indicaţi varianta corectă:
1) a,b
2) c,d,e,f
3) a,b,c,d,e,f.