Toader Catalin - Tehnica Criminalistic

CĂTĂLIN TOADER
TEHNICĂ CRIMINALISTICĂ
________________________
Îndrumar teoretic și practic
CURS UNIVERSITAR
Editura……………..
BUCUREŞTI, 2016
1
ISBN GENERAL:
Prezentul material a fost elaborat după cum urmează:
Prezenta lucrare a fost aprobată în Comisia metodică a disciplinei conform

procesului verbal din data de 10.10.2016
Editura ……. este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din

Învăţământul Superior din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
pentru editare de carte ştiinţifică la poziţia………..
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TOADER CĂTĂLIN
© 2016 Editura ……………..

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere, totală
sau parţială a conţinutului acestei lucrări fără acordul scris al editorului, este ilicită şi
constituie o contrafacere.
2
CUVÂNT ÎNAINTE
În ultima perioadă de timp, consecventă în a prelua cele mai noi cuceriri ale
științei și tehnicii, criminalistica s-a apropiat și a întrepătruns tot mai mult cu domeniul
informaticii, strânsa legătură dintre aceste două științe fiind dată de aplicațiile
criminalisticii clasice, care au fost transferate analizei și procesării calculatoarelor.
Tocmai de aceea, astăzi, criminalistica trebuie abordată și percepută în sens larg, ca o
sumă de procedee folosite în examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă,
probe care sunt folosite și dirijate apoi pentru administrarea probatoriului pe parcursul
urmăririi penale, precum și în instanța de judecată.
Desprinsă din cele trei mari ramuri ale criminalisticii, tehnica criminalistică, prin
metodele și mijloacele moderne specifice pe care le folosește, constituie ,,principalul
izvor” de descoperire, relevare, fixare, ridicare, conservare și exploatare a urmelor
infracțiunii, probe care apoi sunt valorificate prin efectuarea constatărilor și expertizelor,
completând astfel probatoriul pe parcusul cercetării unei fapte penale. Ca atare, în
administrarea probatoriului, aportul criminalisticii este absolut necesar și obligatoriu, ca
argument al autorității statului (argumentum ab auctoritate) atât în faza de cercetare
penală, cât și în faza de judecată.
Cursul de tehnică criminalistică, cuprinde într-o formă sintetizată, atât noțiuni
de ordin teoretic, cât și practic, care au în vedere ultimele modificări ale legislației
actuale în materie, precum și cerințele Uniunii Europene în domeniu, conform
standardelor și procedurilor actuale, fiind recomandat atât studenților, cât și
personalului autorităților judiciare, indiferent de structura ori specializarea de care
aparține, pentru a se cunoaște corespunzător, aportul criminalisticii la soluționarea
cauzelor penale.
AUTORUL
3
4
CUPRINS
CAPITOLUL I ………….. 15
1. CRIMINALISTICA, ASPECTE GENERALE ………….. 15
1.1 CRIMINALISTICA, SCURT ISTORIC ………….. 15
1.2 STRUCTURA CRIMINALISTICII ………….. 17
1. 1.3 NOŢIUNEA, PRINCIPIILE ŞI METODELE CRIMINALISTICII ………….. 18
1.4 PRINCIPIILE CRIMINALISTICII ………….. 19
1.5 LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE ………….. 22
1.6 ORGANIZAREA ACTIVITĂŢI DE CRIMINALISTICĂ ÎN ………….. --
ROMANIA 24
CAPITOLUL II ………….. 29
2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ, CONSIDERAȚII ………….. 29
GENERALE ………….. --
2.1. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ, NOŢIUNE, OBIECT, ………….. 29
PRINCIPII ………….. 29
2.2 NOŢIUNEA DE IDENTIFICARE CRIMINALISTICĂ ………….. 30
2. 2.3 OBIECTUL ŞI PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ………….. 32
2.4 ETAPELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ………….. 33
2.5 DETERMINAREA APARTENENŢEI GENERICE SAU DE GEN ………….. 33
2.6 ETAPA IDENTIFICĂRII INDIVIDUALE ………….. 34
2.7 GENURILE ȘI DOMENIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ………….. 35
2.8 METODELE ȘI ETAPELE PROCESULUI DE IDENTIFICARE ………….. 37
2.9 FORMULAREA CONCLUZIILOR ………….. 37
CAPITOLUL III 39
3. MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR CRIMINALISTICE, ………….. --
STANDARDIZAREA ȘI CALITATEA ………….. 39
3.1. MANAGEMENTUL CALITĂȚII ………….. 39
3.1.1 STANDARDIZAREA ȘI CALITATEA ………….. 39
3.1.2 STANDARDE UTILIZATE ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII ………….. 42
3.1.3 STANDARDUL ISO 17025 UTILIZAREA ACESTUIA ÎN ………….. --
3. CRIMINALISTICĂ ………….. 43
3.2. RENAR, ORGANISM ROMÂN DE ACREDITARE ………….. 43
3.3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII ÎN ACTIVITATEA ………….. --
CRIMINALISTICĂ ………….. 44
3.4. CERTIFICAREA SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL ………….. --
CALITĂȚII ………….. 46
3.5. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN ACTIVITATEA ………….. --
CRIMINALISTICĂ 46
CAPITOLUL IV ………….. 49
4. 4. NOŢIUNI DE TEHNICĂ FOTOGRAFICĂ, FOTOGRAFIA ………….. --
5. JUDICIARĂ ………….. 49
4.1 SCURT ISTORIC DESPRE FOTOGRAFIE ………….. 49
4.2 NOŢIUNEA IMPORTANȚA ȘI CLASIFICAREA FOTOGRAFIEI ………….. --
JUDICIARE ………….. 51
4.3 NOȚIUNI DE OPTICĂ FOTOGRAFICĂ ………….. 53
4.4 APARATUL FOTOGRAFIC CLASIC, ELEMENTE COMPONENTE ………….. --
ȘI ROLUL LOR ………….. 54
5
4.5 METODE DE EXECUTARE A FOTOGRAFIEI OPERATIVE ………….. 57
4.6 GENURILE DE FOTOGRAFII EFECTUATE CU OCAZIA ………….. --
CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI ………….. 59
4.7 FOTOGRAFIA DE FIXARE A REZULTATELOR ………….. --
RECONSTITUIRII, PERCHEZIȚIEI, SEMNALMENTELOR, ………….. --
4. PRECUM ȘI FOTOGRAFIA DE SUPRAVEGHERE OPERATIVA ………….. 65
4.8. FOTOGRAFIEREA CADAVRELOR ………….. 68
4.9. FOTOGRAFIEREA INSTRUMENTELOR DE SPARGERE ………….. 69
4.10. FOTOGRAFIEREA URMELOR DE PICIOARE (PLANTARE) ………….. 70
4.11. FOTOGRAFIA DE EXAMINARE (DE LABORATOR) ………….. 70
4.12. FOTOGRAFIA DE EXAMINARE ÎN RADIAŢII VIZIBILE ………….. 71
4.13. FOTOGRAFIA DE EXAMINARE ÎN RADIAŢII INVIZIBILE ………….. 75
4.14. CAMERA SPHERONCAM HDR ………….. 77
4.15. CAMERA DIGITALĂ, FUNCȚIONAREA ACESTEIA ………….. 79
4.16. ÎNTOCMIREA PLANȘELOR FOTOGRAFICE ………….. 82
CAPITOLUL V ………….. --
5. BAZELE DE DATE CRIMINALISTICE ………….. 83
5.1. SISTEMUL AFIS-MORPHOTRAK ………….. 83
5.2. BAZA DE DATE A SISTEMULUI DE RECUNOAȘTERE ………….. --
5. FACIALĂ IMAGETRAK ………….. 85
5.3. BAZA DE DATE A SISTEMULUI CDN ………….. 87
5.4. BAZA DE DATE A SISTEMULUI IBIS ………….. 88
5.4.1 BAZA DE DATE A SISTEMULUI IBIS ÎN ROMANIA ………….. 88
5.5. SISTEMUL NAȚIONAL DE DATE GENETICE (SNDG) ………….. 92
CAPITOLUL VI ………….. --
6. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI ………….. 95
6.1. NOȚIUNEA ȘI BAZA LEGALĂ A CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ………….. 95
6.2. CARACTERISTICILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ………….. 96
6.3. REGULI PRIVIND ACTIVITĂȚILE DE CERCETARE LA FAȚA ………….. --
LOCULUI, PROTEJAREA ȘI CONSERVAREA URMELOR ………….. --
INFRACȚIUNII ………….. 99
6.
6.4. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ………….. 101
6.4.1. FAZA STATICĂ SAU CERCETAREA DETALIATĂ ………….. 102
6.4.2. FAZA DINAMICĂ SAU CERCETAREA GENERALĂ ………….. 107
6.5. FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ………….. 110
6.5.1.PROCESUL-VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI ………….. 111
6.5.2. ÎNTOCMIREA PROCESULUI-VERBAL DE CERCETARE LA ………….. ---
FAȚA LOCULUI ………….. 111
CAPITOLUL VII ………….. 111
7. CONSTATAREA ȘI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ ………….. 111
7.1. ASPECTE GENERALE, DEFINIȚIE, BAZA LEGALĂ ………….. 111
7.1.1 CONSTATAREA CRIMINALISTICĂ ………….. 114
7.2. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ ………….. 115
7. 7.3. CLASIFICAREA CONSTATĂRILOR ȘI EXPERTIZELOR ………….. 120
7.3.1 CRITERII DE CLASIFICARE A EXPERTIZELOR ………….. 120
7.3.2 MODALITĂȚI DE REALIZARE A DEMONSTRAȚIILOR ȘI DE ………….. ---
ILUSTRARE A RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ ………….. 121
7.4. DISPUNEREA CONSTATĂRILOR ȘI A EXPERTIZEI ………….. ---
CRIMINALISTICE ………….. 122
6
7.5. FORMULAREA CONCLUZIILOR ………….. 123
7.6. APRECIEREA ȘI VALORIFICAREA RAPORTULUI DE …………. ---
CONSTATARE ȘI DE EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ …………. 124
7.7. ERORI CE POT APĂREA ÎN CONSTATAREA/EXPERTIZA …………. ---
CRIMINALISTICĂ …………. 125
CAPITOLUL VIII ………….. 127
8. TRASEOLOGIE JUDICIARĂ, CERCETAREA-CRIMINALISTICĂ ………….. ---
A URMELOR ………….. 127
8.1. NOŢIUNEA, PRINCIPIILE ŞI SARCINILE TRASEOLOGIEI ………….. ---
8.2. NOŢIUNEA DE URMĂ A INFRACŢIUNII ………….. 127
8.3. PRINCIPIILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE ………….. 128
8.4. SARCINILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE ………….. 129
8.5. URMELE, CLASIFICAREA URMELOR INFRACŢIUNII ………….. 129
8.6. CERCETAREA URMELOR INSTRUMENTELOR DE ………….. ---
EFRACŢIE ………….. 134
8.6.1 URME FORMATE PRIN ÎNȚEPARE/ÎMPUNGERE ………….. 134
8.6.2 URME FORMATE PRIN LOVIRE ………….. 135
8.6.3 URME FORMATE PRIN TĂIERE ………….. 136
8.6.4 URME FORMATE PRIN APĂSARE ………….. 136
8.6.5 URME DE FRECARE/ALUNECARE ………….. 136
8.6.6 URME DE TOPIRE/ARDERE ………….. 136
8.7. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXAREA, INTERPRETAREA ………….. ---
URMELOR DE EFRACȚIE ………….. 137
8.8. OBŢINEREA MODELELOR PENTRU COMPARAŢIE ………….. 138
8.9. URMELE OBIECTELOR DE ÎMBRĂCĂMINTE ………….. 139
8.10. OBŢINEREA MODELELOR PENTRU COMPARAŢIE ………….. 139
8.
8.11. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE CORPUL UMAN ………….. 140
8.12. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE PICIOARE ………….. 140
8.13. DESCOPERIREA URMELOR DE PICIOARE ………….. 141
8.14. FIXAREA ŞI RIDICAREA URMELOR DE PICIOARE ………….. 141
8.15. ELEMENTELE DE GEN ŞI INDIVIDUALE, MĂSURAREA ………….. ---
URMELOR DE PICIOARE ………….. 142
8.16. CĂRAREA DE URME ………….. 143
8.17. DESCRIEREA ÎN PROCESUL VERBAL DE CERCETARE LA ………….. ---
FAŢA LOCULUI A URMELOR DE PICIOARE ………….. 144
8.18. INTERPRETAREA URMELOR ŞI OBŢINEREA MODELELOR ………….. ---
DE COMPARAŢIE ………….. 145
8.19. ÎNSEMNĂTATEA CERCETĂRII URMELOR DE PICIOARE ………….. ---
PROBLEME CARE POT FI REZOLVATE PRIN EXPERTIZĂ ………….. 146
8.20. URMELE DE DINŢI ………….. 146
8.21. FORMAREA ELEMENTELOR DE INDIVIDUALIZARE ALE ………….. ---
DENTIŢIEI, ANOMALIILE APARATULUI DENTAR ………….. 146
8.22. CĂUTAREA, DESCOPERIREA ȘI FIXAREA URMELOR DE ………….. ---
DINȚI ………….. 148
8.23. EXPERTIZA ODONTOLOGICĂ, PROBLEME CE SE POT ………….. ---
REZOLVA PRIN EXPERTIZA URMELOR DE DINŢI ………….. 149
8.24. URMELE DE BUZE ………….. 151
8.25. DESCRIEREA URMELOR DE BUZE, MECANISMUL DE ………….. ---
7
FORMARE ………….. 151
8.26. DESCOPERIREA ŞI EVIDENŢIEREA URMELOR DE BUZE, ………….. ---
METODE DE RELEVARE A URMELOR DE BUZE ………….. 152
8.27. CARACTERISTICILE GENERALE ŞI INDIVIDUALE ALE ………….. ---
URMELOR DE BUZE ………….. 153
8.28. INTERPRETAREA URMELOR DE BUZE, OBŢINEREA ………….. ---
MODELELOR PENTRU COMPARAŢIE ………….. 154
8.29. EXPERTIZAREA URMELOR DE BUZE ………….. 155
8.30. URMELE DE URECHI ………….. 156
8.31. NOŢIUNI GENERALE ………….. 156
8.32. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXAREA ȘI RIDICAREA ………….. ---
URMELOR DE URECHI ………….. 156
8.33. INTERPRETAREA URMELOR DE URECHE, OBŢINEREA ………….. ---
8.34. EXPERTIZA URMELOR DE URECHE ………….. 158
8.35. URMELE ALTOR PĂRȚI ALE CORPULUI UMAN ………….. 159
8.35.1. URMELE DE NAS ………….. 159
8.35.2. URMELE RIDURILOR FEŢEI ………….. 159
8.35.3. URMELE DE GENUCHI ŞI COT ………….. 159
8.35.4. URME LĂSATE DE BĂRBIE, COATE, FESE, GENUNCHI ………….. 160
8.36. URME ALE VOCII ȘI VORBIRII ………….. 160
8.36.1. ASPECTE GENERALE; ………….. 160
8.36.2. CARACTERISTICILE VOCII ȘI VORBIRII ………….. 161
8.36.3. METODELE DE IDENTIFICARE A VORBITORULUI ………….. 163
8.37.CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR ………….. ---
MIJLOACELOR DE TRANSPORT ………….. 164
8.37.1. MODUL DE FORMARE A URMELOR ………….. 164
8.37.2. EFECTUAREA INVESTIGAŢIEI CRIMINALISTICE ………….. 166
8.37.3. METODE ŞI MIJLOACE DE FIXARE A URMELOR ………….. ---
MIJLOACELOR DE TRANSPORT ………….. 167
8.37.4. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A URMELOR MIJLOACELOR ………….. ---
DE TRANSPORT ………….. 167
8.38. URMELE PROVENITE DIN INCENDII ………….. 168
8.38.1. INCENDII PROVOCATE DIN CAUZE NATURALE ………….. 169
8.38.2. INCENDII PRODUSE ACCIDENTAL ORI DIN CELE MAI ………….. ---
DIVERSE CAUZE TEHNICE ………….. 170
8.38.3. INCENDII PREMEDITATE SAU PROVOCATE ………….. 171
8.39. URMELE BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ ………….. 171
8.39.1. CONSIDERAŢII GENERALE ………….. 171
8.39.2. CLASIFICAREA URMELOR BIOLOGICE ………….. 172
8.39.3. REGULI PRIVIND RECOTAREA ȘI MANIPULAREA ………….. ---
PROBELOR BIOLOGICE ………….. 173
8.39.4.REGULI PRIVIND AMBALAREA ȘI DEPOZITAREA ………….. ---
URMELOR BIOLOGICE ………….. 174
8.40. URMELE DE SÂNGE ………….. 175
8.40.1. CERCETAREA URMELOR DE SÂNGE ………….. 175
8.40.2. CĂUTAREA ŞI RIDICAREA URMELOR DE SÂNGE ………….. 176
8.40.3. INTREPRETAREA URMELOR DE SÂNGE ………….. 177
8.40.4. CATEGORII DE EXPERTIZE CE SE POT EFECTUA ŞI ………….. ---
8
PROBLEME CE POT FI REZOLVATE PRIN EXPERTIZĂ ………….. 178
8.40.5. INTENTIFICAREA BIOCRIMINALISTICĂ PE BAZA ………….. ---
PROFILULUI A.D.N ………….. 178
8.40.6. LABORATOARE DE EXPERTIZE GENETICE ………….. 179
8.41. URMELE DE SALIVĂ, TRANSPIRAȚIE ȘI SECREȚII NAZALE ………….. 180
8.41.1. DESCOPERIREA URMELOR, COLECTAREA ȘI ………….. ---
CONSERVAREA ACESTORA ………….. 180
8.41.2. EXPERTIZA URMELOR DE SALIVĂ ………….. 181
8.42. URMELE DE SPERMĂ ȘI SECREȚII VAGINALE ………….. 182
8.42.1. CĂUTAREA, RIDICAREA ŞI EXAMINAREA URMELOR ………….. ---
DE SPERMĂ/SECREȚII VAGINALE ………….. 182
8.43. URMELE DE NATURĂ PILOASĂ ………….. 183
8.43.1. DESCOPERIREA, RIDICAREA ŞI OBŢINEREA ………….. ---
8.43.2. AMBALAREA, CONSERVAREA URMELOR ………….. 184
8.43.3. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A FIRELOR DE PĂR ………….. 185
8.44. URMELE DE MIROS UMAN (OLFACTIVE) ………….. 185
8.44.1. URMELE DE MIROS UMAN, CĂUTAREA ACESTORA ………….. 186
8.44.2. IDENTIFICAREA URMEI DE MIROS, EXPLOATAREA ………….. ---
ACESTEIA ………….. 187
CAPITOLUL IX ………….. 189
9. INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A SISTEMELOR ………….. ----
INFORMATICE ………….. 189
9.1. EFECTUAREA INVESTIGAȚIEI ………….. 189
9.
9.2. PROBELE DIGITALE, COLECTAREA ACESTORA ………….. 190
9.3.RIDICAREA SITEMELOR INFORMATICE, PROCEDURA ………….. ---
RIDICĂRII ACESTORA ………….. 192
9.4. DOVEZILE ELECTRONICE, ACCEPTAREA LOR ÎN INSTANȚĂ ………….. 194
CAPITOLUL X ………….. 197
10. TEHNICA POLIGRAF ………….. 197
10.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND TESTAREA POLIGRAF ………….. 197
10.2. UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN CADRUL POLIȚIEI ROMÂNE ………….. 197
10.3. BAZELE ȘTINȚIFICE ALE DETECȚIEI COMPORTAMENTULUI ………….. ---
SIMULAT, CONSIDERAȚII DE ORDIN LEGISLATIV ………….. 198
10.4. REGULI PENTRU EXAMINAREA POLIGRAF ………….. 199
10.4.1. REGULI PRIVIND PERSOANA TESTATĂ, ÎNTREBĂRILE, ………….. ---
ACTELE DE DISPUNERE, SPECIALISTUL CARE VA ………….. ---
EFECTUA TESTAREA ………….. 199
10.
10.5. CAMERA DE TESTARE ȘI APARATUL POLIGRAF ………….. 202
10.6. TESTELE POLIGRAF, TIPURI DE ÎNTREBĂRI ………….. 202
10.7. ETAPELE EXAMINĂRII POLIGRAF ………….. 204
10.7.1. ETAPA PREGĂTITOARE, ………….. 204
10.7.2. ETAPA INTERVIULUI PRETEST ………….. 204
10.7.3. TESTAREA PROPRIU-ZISĂ ………….. 204
10.7.4. EVALUAREA REZULTATELOR, DISCUȚIA POST-TEST ………….. 205
10.7.5. REALIZAREA EXPERTIZEI, UTILITATEA TEHNICII ………….. ---
POLIGRAF ………….. 205
10.7.6. ERORILE ÎN EXAMINĂRILE POLIGRAF ………….. 206
CAPITOLUL XI ………….. 207
9
11. DACTILOSCOPIE JUDICIARĂ ………….. ---
11.1. DEFINIŢIE, OBIECTUL, SCOPUL DACTILOSCOPIEI ………….. 207
11.2. OBIECTUL DACTILOSCOPIEI JUDICIARE ………….. 208
11.3. CONSTRUCȚIA DESENELOR PAPILARE ………….. ---
11.3.1.STRUCTURA ANATOMICĂ A PIELII, FORMAREA ………….. 208
DESENULUI PAPILAR …………. ---
11.4. PROPRIETĂȚILE IDENTIFICATIVE ALE DESENULUI ………….. 209
PAPILAR ………….. ---
11.5. CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE, DETALIILE ………….. 212
CARACTERISTICE ALE ACESTORA ………….. 212
11.5.1.CRITERII DE CLASIFICARE ………….. 212
11.6. REGIUNILE PALMEI ………….. ---
11.7. TIPURILE, SUBTIPURILE ŞI VARIETĂŢILE DESENULUI ………….. 215
PAPILAR ………….. 215
11.7.1. TIPUL ARC (ADELTIC) ………….. 216
11.7.2. TIPUL LAŢ (MONODELTIC) ………….. 217
11.7.3. TIPUL CERC (BIDELTIC) ………….. 219
11.7.4. TIPUL COMBINAT (POLIDELTIC) ………….. 220
11.7.5. TIPUL AMORF ………….. ---
11.8. ELEMENTELE INDIVIDUALE DE IDENTIFICARE ÎN ………….. 220
DACTILOSCOPIE ………….. 222
11.9. POROSCOPIA ŞI CRESTOSCOPIA ………….. ---
11.10. PROCEDEE ȘI TEHNICI FOLOSITE PENTRU CĂUTAREA, ………….. ---
11. DESCOPERIREA, RELEVAREA, FIXAREA, RIDICAREA ȘI ………….. 225
CONSERVAREA URMELOR PAPILARE ………….. 225
11.10.1.FORMAREA URMELOR PAPILARE ………….. 225
11.10.2.CĂUTAREA URMELOR PAPILARE LA FAȚA LOCULUI ………….. ---
11.10.3.RELEVAREA URMELOR PAPILARE RĂMASE LA LOCUL ………….. 225
FAPTEI, METODE ȘI PROCEDEE ………….. 227
11.11. METODE OPTICE DE RELEVARE A URMELOR PAPILARE ………….. 229
11.12. METODE FIZICE DE RELEVARE ………….. 231
11.13. METODE CHIMICE DE RELEVARE ………….. 233
11.14. FIXAREA URMELOR PAPILARE LA FAŢA LOCULUI ………….. 234
11.15. RIDICAREA URMELOR PAPILARE DESCOPERITE ………….. 235
11.16. TRANSPORTAREA URMELOR PAPILARE ………….. 235
11.17. INTERPRETAREA URMELOR PAPILARE ………….. 235
11.18. OBŢINEREA IMPRESIUNILOR PAPILARE DE COMPARAŢIE ………….. ---
11.18.1. ACTE NORMATIVE CARE REGLEMENTEAZĂ ………….. 235
AMPRENTAREA PERSOANELOR ………….. ---
11.19. SITUAŢIILE ÎN CARE ESTE NECESARĂ AMPRENTAREA ………….. 237
PERSOANELOR ………….. 237
11.20. AMPRENTAREA PERSOANELOR, TEHNICA AMPRENTĂRII ………….. 240
11.21. AMPRENTAREA CADAVRELOR ………….. 240
11.21.1. RIGIDITATEA CADAVERICĂ ………….. 241
11.21.2. DESHIDRATAREA ŞI ÎMBIBAŢIA HIDRICĂ ………….. 241
11.21.3. PUTREFACŢIA ………….. 243
11.21.4. MUMIFICAREA ………….. 243
11.22. PROCEDURI SPECIFICE DIN DOMENIUL DACTILOSCOPIEI
10
11.22.1 PROCEDURA ACE-V ȘI POD ………….. 243
11.23. DISPUNEREA EFECTUĂRII CONSTATĂRILOR ŞI A ………….. ---
EXPERTIZELOR DACTILOSCOPICE ………….. 245
11.24. DISPUNEREA CONSTATĂRILOR ȘI EXPERTIZELOR ………….. ---
DACTILOSCOPICE ………….. 245
11.25. ETAPELE EFECTUĂRII EXPERTIZEI ………….. 246
11.26. CUPRINSUL RAPORTULUI DE CONSTATARE ŞI ………….. ---
EXPERTIZĂ DACTILOSCOPICĂ ………….. 247
11.27. VALOAREA PROBATORIE A EXPERTIZELOR ŞI ………….. ---
CONSTATARILOR DACTILOSCOPICE 247
CAPITOLUL XII ………….. 249
12. BALISTICĂ JUDICIARĂ ………….. 249
12.1. CONSIDERAȚII GENERALE ………….. 249
12.2. SARCINILE BALISTICII JUDICIARE ………….. 250
12.3. CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC ȘI A MUNIȚIEI, NOȚIUNI ………….. ---
TEHNICE ………….. 250
12.4. CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC ………….. 251
12.5. CLASIFICAREA MUNIȚIEI ………….. 254
12.6. ELEMENTELE COMPONENTE ALE ARMEI ………….. 256
12.6.1. ȚEAVA ………….. 256
12.6.2. CALIBRUL ………….. 257
12.6.3. MECANISMUL DE DARE AL FOCULUI ………….. 257
12.6.4. MECANISMUL DE ALIMENTARE ȘI ÎNCĂRCĂTORUL ………….. 258
12.6.5. ÎNCHIZĂTORUL ………….. 258
12.6.6. MECANISMUL DE EXTRAGERE ȘI ARUNCARE A ………….. ---
TUBURILOR ………….. 258
12.6.7. MECANISMUL DE SIGURANȚĂ ………….. 258
12.6.8. PATUL ARMEI ȘI ACCESORIILE ………….. 259
12.7. MUNIȚIA, PĂRȚILE COMPONENTE ALE MUNIȚIEI ………….. 259
12. 12.7.1. CARTUȘUL ………….. 260
12.8. FUNCȚIONAREA ARMELOR DE FOC ………….. 263
12.9. URMELE REZULTATE PRIN UTILIZAREA ARMELOR DE FOC ………….. 263
12.10. URMELE ÎMPUȘCĂTURII ………….. 265
12.10.1. URMELE PRINCIPALE ALE ÎMPUŞCĂTURII ………….. 265
12.10.2. URMELE SECUNDARE ALE ÎMPUŞCĂTURII ………….. 269
12.10.3. DISPOZITIVE CE POT INFLUENŢA ACŢIUNEA URMELOR ………….. ---
SECUNDARE ALE ÎMPUŞCĂTURII ………….. 274
12.11. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, RELEVAREA, FIXAREA, ………….. ---
RIDICAREA ŞI INTERPRETAREA URMELOR ÎMPUŞCĂTURII ………….. 275
12.12. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A LOCULUI UNDE S-AU ………….. ---
FOLOSIT ARMELE DE FOC, RIDICAREA, FIXAREA ȘI EXAMI- ………….. ---
NAREA URMELOR TRAGERII ………….. 275
12.13.INTERPRETAREA URMELOR CREATE DE ARMELE DE FOC ………….. 278
12.14. EXPERTIZA/CONSTATAREA BALISTICĂ JUDICIARĂ ………….. 279
12.15. EXPERTIZA/CONSTATAREA URMELOR CREATE DE ………….. ---
ARMELE DE FOC ………….. 279
12.15.1. ANALIZA ȘI SINTEZA …………... 280
12.15.2. EXPERIMENTELE …………... 281
12.15.3. EXAMENUL COMPARATIV …………... 281
11
12.16. CUPRINSUL RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ …………… 282
12.17. FIXAREA REZULTATELOR EXAMINĂRILOR …………… 282
12.18. CONCLUZIILE RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ …………… 284
12.19. UNELE PROBLEME CARE POT FI REZOLVATE PRIN …………… ---
EXPERTIZA/CONSTATAREA BALISTICĂ …………… 284
12.19.1. STABLIREA TIPULUI MODELULUI, MĂRCII ȘI …………… ---
CALIBRULUI ARMEI CU CARE S-A TRAS …………… 284
12.19.2. STABILIREA DISTANȚEI, UNGHIULUI ȘI DIRECȚIEI DE …………… ---
TRAGERE …………… 285
12.20. SISTEME AUTOMATE DE IDENTIFICARE BALISTICĂ …………… 287
12.21. EVOLUŢIA SISTEMELOR AUTOMATE …………… 287
12.22. SISTEME AUTOMATE COMPUTERIZATE …………… 288
12.22.1. PE PLAN INTERNAȚIONAL …………… 288
12.22.2. SISTEMUL AUTOMAT COMPUTERIZAT …………… ---
DRUGFIRE (S.U.A.) …………… 288
12.22.3. SISTEMUL AUTOMAT I.B.I.S. TRAX-HD3D …………… 288
CAPITOLUL XIII ………….. 291
13. IDENTIFICAREA PERSOANELOR ŞI CADAVRELOR DUPĂ ………….. ---
SEMNALMENTE, METODA PORTRETULUI VORBIT, ………….. ---
CONSTATAREA ŞI EXPERTIZA DE PORTRET. ………….. 291
13.1. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTELE ………….. ---
EXTERIOARE, DEFINIREA ACESTORA ………….. 291
13.2. FUNDAMENTUL ŞTINŢIFIC AL IDENTIFICĂRII ………….. 292
13.3. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA PORTRETULUI VORBIT ………….. 293
13.4.PARTICULARITĂŢILE RASIALE ALE FEŢEI, DIVIZAREA ………….. ---
SPECIEI ÎN RASE UMANE ………….. 294
13.5. DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPĂ METODA ………….. ---
PORTRETULUI VORBIT ………….. 296
13.5.1. DESCRIEREA SEMNALMENTELOR ANATOMICE ………….. ---
(STATICE) ………….. 296
13.5.2. DESCRIEREA FORMEOR LINIEI DE CONTUR ALE ………….. ---
CORPULUI ȘI CAPULUI FIGURII UMANE ………….. 297
13. 13.5.3. DESCRIEREA DETALIILOR CARACTERISTICE ALE ………….. ---
FIGURII UMANE ………….. 297
13.5.4. DESCRIEREA SEMNALMENTELOR FUNCŢIONALE ………….. ---
(DINAMICE) ………….. 299
13.5.5. SEMNELE PARTICULARE ………….. 302
13.5.6. ARTICOLELE DE ÎMBRĂCĂMINTE ȘI ACCESORIILE ………….. 304
13.6. METODE ŞI MIJLOACE TEHNICE DE IDENTIFICARE A ………….. ---
PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTE ………….. 305
13.7. SCHIȚA DE PORTRET, PORTRETUL SCHIŢAT ………….. 305
13.8. PORTRETUL ROBOT COMPUTERIZAT ………….. 306
13.9. EXPERTIZA FOTOGRAFIEI DE PORTRET, PROCEDEE DE ………….. ---
REALIZARE ȘI ILUSTRARE A ACESTEIA ………….. 307
13.9.1. EXPERTIZA FOTOGRAFIEI DE PORTRET ………….. 307
13.9.2. ALTE PROCEDEE DE REALIZARE A EXAMINĂRII …………… ---
COMPARATIVE …………… 309
13.9.3. FORMULAREA CONCLUZIILOR …………… 311
13.10. IDENTIFICAREA ANTROPOLOGICĂ …………… 312
12
13.11. RECONSTRUCȚIA FACIALĂ …………… 313
CAPITOLUL XIV …………… 317
14. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SCRIS (GRAFOSCOPIE …………… ---
JUDICIARĂ) …………… 317
14.1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CERCETĂRII CRIMINALISTICE …………… ---
A ÎNSCRISURILOR …………… 317
14.2. TRĂSĂTURILE SCRISULUI DE MÂNĂ …………… 318
14.3. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ SCRISUL …………… 319
14.4. PRINCIPIILE SCRISULUI DE MÂNĂ, PRECUM ȘI CELE CARE …………… ---
STAU LA BAZA IDENTIFICĂRII ACESTUIA …………… 321
14.4.1. PRINCIPIILE SCRISULUI DE MÂNĂ …………… 321
14.
14.4.2. PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII SCRISULUI DE MÂNĂ …………… 323
14.5. CARACTERISTICILE GENERALE ȘI INDIVIDUALE ALE …………… ---
SCRISULUI …………… 325
14.5.1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE SCRISULUI …………… 325
14.5.2. CARACTERISTICILE INDIVIDUALE ALE SCRISULUI …………… 330
14.6. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI DE MÂNĂ …………… 332
14.6.1.OBŢINEREA MODELELOR DE SCRIS PENTRU …………… ---
COMPARAŢIE …………… 333
14.6.2. PROBLEME CE POT FI REZOLVATE PRIN EXPERTIZĂ …………… 334
14.7. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A SEMNĂTURILOR …………… 334
CAPITOLUL XV …………… 339
15. TEHNICA DOCUMENTELOR, EXAMINAREA …………… ---
CRIMINALISTICĂ A DOCUMENTELOR FALSIFICATE …………… 339
15.1. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INFRACȚIUNII DE FALS …………… 339
15.2. FALSUL PARŢIAL ŞI FALSUL TOTAL ÎN ÎNSCRISURI …………… 340
15.2.1. FALSUL PARȚIAL ÎN ÎNSCRISURI …………… 340
15.2.2. FALSUL TOTAL ÎN ÎNSCRISURI …………… 340
15.3. MODALITĂȚI DE FALSIFICARE A ÎNSCRISURILOR …………… 341
15.3.1. FALSUL PRIN ÎNLĂTURARE DE TEXT PE CALE MECANICĂ …………… 341
15.3.2. FALSUL PRIN ÎNLĂTURARE DE TEXT PE CALE CHIMICĂ …………… 342
15.3.3. FALSUL PRIN ADĂUGARE DE TEXT …………… 343
15.4. FALSUL CU AJUTORUL COP. ȘI TEHNICII DE CALCUL …………… 344
15.4.1. FALSUL CU AJUTORUL COPIATOARELOR …………… 344
15.4.2. FALSUL EXECUTAT CU AJUTORUL TEHNICII DE CALCUL …………… 346
15. 15.5. FALSUL ÎN ACTELE DE IDENTITATE ȘI CĂLĂTORIE …………… 347
15.5.1. FALSIFICAREA CĂRȚILOR DE IDENTITATE …………… 347
15.5.2. EXAMINAREA CRIMINALISTICĂ A CĂRȚII DE IDENTITATE …………… 347
15.6. CONȚINUTUL CĂRȚII DE IDENTITATE …………… 348
15.7. ELEMENTELE DE SIGURANȚĂ ALE CĂRȚII DE IDENTITATE …………… 348
15.8. FALSIFICAREA PAȘAPOARTELOR …………… 349
15.8.1. CONTRAFACEREA PAȘAPOARTELOR. ELEMENTE DE …………… ---
SIGURANȚĂ DESTINATE PREVENIRII CONTRAFACERII …………… ---
ORI FALSIFICĂRII PAȘAPORTULUI …………… 349
15.8.2. MĂSURILE DE SIGURANȚĂ DESTINATE PREVENIRII …………… ---
CONTRAFACERII ORI FALSIFICĂRII PAȘAPOPARTELOR …………… 350
15.9. ELEMENTE DE SIGURANȚĂ SPECIFICE PROCESULUI DE …………… ---
TIPĂRIRE AL PAȘAPOARTELOR …………… 353
15.9.1. TIPARUL ÎNALT …………… 353
13
15.9.2. TIPARUL PLAN …………… 353
15.9.3. TIPARUL OFFSET, TIPARUL ADÂNC, TIPARUL GRAVURĂ, …………… ---
TIPARUL SITĂ, INTAGLIO, CURCUBEU/IRIS, MICROTEXTUL, …………… ---
TIPĂRIRE GUILLOCHE …………… 353
15.9.4. IMAGINILE, FOLIA LAMINATĂ, PERFORAȚIILE, ELEMEN- …………… ---
TUL FOTOCRONIC …………… 354
15.10.DISPOZITIVE TEHNICE DE EXAMINARE A …………… ---
DOCUMENTELOR …………… 355
15.10.1. COMPARATORUL VIDEOSPECTRAL VSC-5000 …………… 355
15.10.2. DOCUBOX DRAGON …………… 357
15.10.3. SISTEMUL FORAM 685-2 …………… 358
CAPITOLUL XVI …………… 361
16. CAPCANELE CRIMINALISTICE, APLICAREA ȘI …………… ---
VALORIFICAREA LOR …………… 361
16.1. NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI IMPORTANŢA …………… ---
CAPCANELOR CRIMINALISTICE …………… 361
16.1.1. NOȚIUNEA …………… 361
16.1.2. CLASIFICAREA CAPCANELOR CRIMINALISTICE, …………… ---
CERINȚE GENERALE DE ORGANIZARE A LOR …………… 361
16.1.3. CAPCANELE CHIMICE …………… 362
16.1.4. CAPCANELE ODORANTE …………… 364
16.
16.1.5. CAPCANELE RADIOACTIVE …………… 364
16.1.6. CAPCANELE OPTICE …………… 365
16.1.7. CAPCANELE FONICE …………… 365
16.2. APLICAREA CAPCANELOR CRIMINALISTICE …………… 366
16.2.1. PREGĂTIREA ÎN VEDEREA INSTALĂRII CAPCANEI …………… 366
16.2.2. ACTE PROCEDURALE CARE SE ÎNTOCMESC CU OCAZIA …………… ---
APLICĂRII CAPCANEI CRIMINALISTICE …………… 366
16.2.3.EXPLOATAREA REZULATATELOR CAPCANEI …………… 367
16.3. ROLUL CAPCANELOR CRIMINALISTICE ÎN ACTIVITATEA …………... ---
DE URMĂRIRE PENALĂ …………… 367
CAPITOLUL XVII …………… 369
17. COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ ÎN DOMENIUL …………… ---
CRIMINALISTICII …………… 369
17.1. ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL …………… ---
CRIMINALISTICII …………… 369
17.1.1 ENFSI-EUROPEAN NETWORK OF FORENSIC SCIENCE …………… 369
17.1.2 INTERNATIONAL FORENSIC STRATEGIC ALLIANCE …………… 370
17.
17.2. SCHIMBUL DE DATE ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII …………… 372
17.2.1 DIRECTIVE EUROPENE ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI …………… ---
DATELOR …………… 372
17.3. SCHIMBUL DE DATE CRIMINALISTICE …………… 372
17.3.1 ÎN SISTEM PRUM …………… 373
17.3.2 ÎN SISTEM EORODAC …………… 375
17.3.3 ÎN SISTEM INTERPOL …………… 377
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ……………. 379
14
CAPITOLUL I
CRIMINALISTICA, ASPECTE GENERALE
1.1. CRIMINALISTICA, SCURT ISTORIC

Conform literaturii de specialitate, ca și fondator al criminalisticii pe plan internațional
este considerat judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross, care a folosit pentru prima dată
acest termen în Manualul judecătorului de instrucţie din (1893), reeditat în 1914 sub denumirea
Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul Criminalisticii. Au urmat apoi în domeniul
criminalisticii și alte lucrări remarcabile din care pot fi citate: La police et l’enquet judi-cièr
scientifique1; Manuel de police scientifique2; Manuel élémentaire de police technique.3
Cu toate că istoria oficială nu este unanimă, Edmond Locard apare ca fiind primul care
a sintetizat bazele criminalsticii, plecând de la diferite practici pre-criminalistice anterioare
(inclusiv utilizarea metodei de identificare prin bertillonaj dar si prin metoda imaginată
concomitent de Herschel și Henry Faulds de identificare după amprente dactiloscopice, apărută
în anii 1877-1880. În urma acestui proces complex de sinteza Edmond Lochard pune bazele
expertizei științifice în poliția criminală, stabilește metodologia ridicării și interpretării urmelor cât
și locul pe care îl ocupă probele furnizate de echipa de cercetare științifică în cadrul procesului
judiciar. Ca atare, Criminalistica a fost cunoscută până la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial sub denumirea de poliţie tehnică sau poliţie ştiinţifică, aceste denumiri referindu-se
numai la componenta sa tehnico-ştiinţifică, nu şi la cea tactică şi metodologică, deoarece
metodele, mijloacele şi procedeele criminalistice au fost utilizate numai de organele de poliţie.4
De la începuturile sale, Criminalistica a fost considerată o ştiinţă în înţelesul deplin al cuvântului,
poate una dintre primele ştiinţe de graniţă.5
Totodată, o serie de specialişti au exprimat diverse opinii cu privire la statutul de ştiinţă
al criminalisticii. Ca atare, reputatul Hans Gross o definea ca pe „o ştiinţă a stărilor de fapt din
procesul penal”. La rândul lor, P.F. Ceccaldi definea criminalistica „un ansamblu de procedee
aplicabile în cercetarea şi studiul crimei, luată în sens larg, pentru a ajunge la dovedirea ei”,
B.M. Saver considera criminalistica drept „o totalitate de acţiuni, procedee şi metode de
descoperire şi examinare a probelor”, iar Pierre Bouzat şi Jean Pinatel considerau criminalistica
drept „o ştiinţă a procesului”.6 Din aceste considerente, în literatura din străinătate și din țară au
fost făcute publice mai multe opinii în legătură cu caracterul de ştiinţă de sine stătătoare a
1 Alfredo. Niceforo, 1907, originalul cărții, se găsește în colecția bibliotecii Harvard University
2 Rudolphe Archibald Reiss, 1911
3 E. Goddefroy, 1922 Larcier, Bruxelles, pp. 93-116, Godefroy, E. (1931) Manuel de police technique. Préface du Dr.
Edmond Locard. Larcier, Bruxelles, pp. 93-116.

4 Nelu Viorel Cătuna, Criminalistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 2; a se vedea şi George Antoniu, Nicolae
Volonciu, Nicolae Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pag. 163.
5 Emilian Stancu, op. cit., p. 27. 4 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editat de Ministerul de Interne,
Serviciul Editorial, Presă şi Propagandă în rândul populaţiei, Bucureşti, 1976, p. 15.

6 B. M. Saver, Obiectul şi metodele criminalisticii, Moscova, 1958, P. Bouzat şi J. Pinatel, Traité de droit pénal et de
criminologie, vol. I, Paris, 1963. Supracitat Vasile Bercheșan, Marin Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura
Little Star, București 2004, pag. 18
15
criminalisticii, astăzi existând un consens asupra faptului că aceasta are un obiect propriu de
cercetare şi utilizează metode specifice.7
Pentru ţara noastră, începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală. Astfel, ca
întemeietori ai criminalisticii româneşti sunt recunoscuți astăzi de marea majoritate a specialiștilor în
domeniu, fraţii Minovici. Se cunoaște că, medicul Mina Minovici a fost printre primii care a aderat la
sistemul de identificare al lui Alphonse Bertillon, bazat pe măsurători antropometrice. El a
înfiinţat în 1892 Serviciul antropometric, care a funcţionat ca unitate a Ministerului de Justiţie. Mina
Minovici a avut totodată, contribuție valoroasă la descoperirea infractorilor recidivişti, în special a celor
care încercau să-şi atribuie o identitate falsă, cu toate că la aceea vreme metoda de identificare era
limitată, datorită în principal, impreciziei măsurătorilor şi a modificărilor pe care le suferă în timp scheletul
corpului uman.8 Activitatea în domeniul criminalisticii, a fost continuată în paralel și de fratele său
Nicolae Minovici, care s-a ocupat la început de sistemul antropometric, a întocmit numeroase
fişe în Europa şi Africa de Nord, constatând cât de diferite pot fi valorile obţinute pentru aceeaşi
persoană.9 Dintre lucrările sale, pot fi menționate: „Şcoala antropologică Bertillon“ (1900) şi „Manual
tehnic de medicină legală“ (1904), în această din urmă lucrare fiind descrise şi tehnici de lucru
criminalistice. Dintre aceste lucrări, pot fi menționate cele referitoare la fotografia judiciară, Nicolae
Minovici contribuind la îmbunătăţirea fotografierii post-mortem, în sensul eliminării erorilor de identificare
ce ar putea surveni ca urmare a modificărilor cadaverice10. Ca și element de noutate al acelor vremuri,
în anul 1931, Nicolae Minovici a făcut pentru prima oară diferenţierea dintre fotografia operativă şi
fotografia de examinare, reliefând posibilităţile acesteia din urmă. Cel de-al treilea frate Ştefan Minovici,
este considerat părintele expertizei ştiinţifice a înscrisurilor, publicând în anul 1900 lucrarea „Falsurile
în documente şi fotografia în serviciul justiţiei“, iar în anul 1905 a conceput un aparat pentru
fotografierea înscrisurilor, denumit „Aparat general macro şi microfotografic pentru identificarea
grafică şi a falsului în înscrisuri“, invenţie publicată în Buletinul Academiei Române (1915).11
Tot pe plan național, o contribuție deosebită a avut la dezvoltarea criminalisticii și reputatul
Constantin Ţurai. Ca și contribuții de seamă pot fi citate lucrările „Elemente de poliţie tehnică“ (1937) şi
„Elemente de criminalistică şi poliţie criminală“ (1947).
7Apariția "relativ târzie" a Criminalisticii ca ştiință independentă este explicată de lipsa de interes a justiției faţă de
probele materiale care s-a manifestat pe o perioadă lungă de timp. În secolul XIX s-a dat o luptă serioasă pentru
promovarea și acceptarea de către justiţie a unui sistem de probe stiințifice, proba materială reușind în final să se
impună la egalitate cu proba testimonială.
8 În 1892 Mina Minovici preconiza înfiinţarea cazierului judiciar, bazat pe datele antropometrice ale deţinuţilor, intitulat
„Catalog de condamnaţi din toată ţara“. Dar Mina Minovici a avut şi alte preocupări în domeniul criminalisticii. Dintre
lucrarile sale amintim: „Diagnosticul medico-legal al rănilor prin examenul hainelor“ (1899) şi „Medicina legală aplicată
în arta dentară“ (1930). Totodată, Mina Minovici a organizat cursuri de medicină legală şi de tehnică criminalistică, iar
la 4 iunie 1931 a înfiinţat Şcoala de poliţie ştiinţifică, aceasta funcţionând printre serviciile anexe ale institutului. Opera
sa capitală „Tratat complet de medicină legală“constituie şi astăzi o lucrare de referinţă.
9Datele furnizate de Nicolae Minovici, i-au permis lui Jan Vucetich să combată sistemul lui Bertillon.
10 Nicolae Minovici, Manual tehnic de medicină-legală, cap. IX, Bucureşti, 1904.
11Totodată, Ştefan Minovici a fost primul care a introdus metode obiective de examinare a înscrisurilor, procedee
fizico-chimice de evidenţiere a falsificării actelor şi bancnotelor. De asemenea, a studiat vechimea cernelurilor şi

comportamentul acestora în combinaţie cu diverşi reactivi, având şi preocupări în domeniul preveniri infracţiunilor prin
mijloace tehnice. Referitor la expertiza grafică, denumită de el „grafologie judiciară“ se cuvin a fi menţionate indicaţiile
date cu privire la felul în care trebuie recoltate probele grafice destinate examenelor comparative.
16
În istoricul criminalisticii, se poate observa că atât pe plan național cât și internațional, au
existat o serie de pionieri ai științei criminalistice (din multitudinea de corifei existenți pe plan mondial),
care și-au adus o contribuție deosebită din cele mai vechi timpuri la dezvoltarea acestei științe, luptând
la început prin reguli de morală, apoi prin reguli juridice sau norme de drept. Simpla existenţă a
acestora, ar fi lipsită de sens şi inoperantă fără aplicarea lor.12
După cum se cunoaște, săvârșirea unei infracțiuni, implică diverse acţiuni prin care se
produc modificări în mediul cu care persoanele implicate vin în contact. Această interacțiune
dintre făptuitor, victimă şi mediul ambiant se manifestă prin crearea de urme. În literatura de
specialitate fenomenul a fost denumit principiul schimbului sau al transferului şi a fost enunţat
astfel:13 „Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără ştirea sa,
lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale şi pe
obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile, dar caracteristice pentru prezenţa
sau acţiunea sa”.14
Toate aceste urme și mijloace materiale de probă, pot fi descoperite, ridicate,
examinate şi interpretate pentru a se stabili legătura cu autorul (autorii) faptei, probe, care mai
târziu să ducă la identificarea celor care le-au creat. În acest context trebuie amintit că, știința
criminalisticii este cea care se ocupă atât în plan teoretic, dar mai ales practic și își aduce o
contribuțiie deosebită pentru formarea deprinderilor şi abilităţilor practice necesare nobilei
profesii de apărători ai legii.15
1.2. STRUCTURA CRIMINALISTICII.

Știinţă cu o structură complexă, criminalistica este utilizatoarea şi beneficiara unor date şi
mijloace cu un conţinut extrem de divers. Totodată, aportul adus de criminalistică în soluționarea
cauzelor penale este foarte valoros, deoarece ajută la rezolvarea unor probleme dintre cele mai
diverse, determinate atât de varietatea faptelor penale investigate. Ca atare, criminalistica este
structurată în următoarele părţi principale: tehnica criminalistică, tactica criminalistică şi
metodologia-metodica criminalistică.16
▪Tehnica criminalistică, elaborează şi aplică metodele şi mijloacele necesare pentru
căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, efectuarea expertizelor şi a constatărilor în scopul identificării
făptuitorilor şi aflării adevărului17. Tehnica criminalistică cuprinde în conţinutul său următoarele:
fotografia judiciară, videofilmarea judiciară, traseologia judiciară, dactiloscopia, grafoscopia,
balistica judiciară, examenul tehnic al documentelor, portretul vorbit, semnalmentele,
antropologia judiciară, precum şi bazele de date criminalistice, marcările criminalistice şi
examinarea poligraf.
12 Gheorghe Popa, Tehnică criminalistică, Curs universitar, 2008, pag. 14

13 Edmond Locard, op.cit.
14 P.F.Ceccaldi, op.cit.
15Iată ce spunea în 1928 George Maxim: "Ce va putea face un licenţiat în drept pus să ancheteze a doua zi după numirea
sa, când el nu are alte cunoştiinţe decât cele câteva sute de articole ale Codului Penal şi de procedură penală? Punerea
lui însă la curent, de pe băncile facultăţii, cu toate mijloacele speciale ale criminaliştilor practicieni îi dau putinţa să se
folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare şi nu sunt sute ci mii". Citat de George Maxim,
Revista poliţiei moderne, Iaşi, 1928.
16 De aici rezultă sistemul tripartit al Criminalisticii, care implicit este văzută ca o știință trihotomică a prezentului actual
17 Valeriu Manea, Curs de tehnică criminalistică, Academia de Poliţie,, A.I,, Cuza,, Bucureşti, 1983, pag. 4.
17
▪ Tactica criminalistică, constituită într-un sistem de metode şi procedee specifice,
bazate pe dispoziţiile legii procesual penale, care formulează regulile de organizare şi
desfăşurare planificată a activităţilor de anchetă cum ar fi: cercetarea la faţa locului, ascultarea
suspectului, inculpatului, a martorilor, victimei, precum şi a altor categorii de persoane,
reconstituirea, confruntarea, percheziţia, prezentarea pentru recunoaştere, ridicarea de obiecte
şi înscrisuri, constatarea infracţiunii flagrante, arestarea şi reţinerea, în scopul obţinerii de
rezultate optime pentru aflarea adevărului şi asigurării probatoriului.
▪ Metodologia (metodica) criminalistică, studiază, elaborează şi aplică regulile de
cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi
pe experienţa pozitivă a organelor de urmărire penală18. Mai este denumită în literatura de
specialitate şi ,,tactică specială,,
1.3. NOŢIUNEA, PRINCIPIILE ŞI METODELE CRIMINALISTICII.

NOŢIUNEA
Pornind de la analiza opiniile exprimate de reputaţi specialişti în domeniu, din țară și
străinătate, unde se constată în unanimitate caracterul de ştiinţă al criminalisticii, criminalistica
poate fi definită ca fiind „ştiinţa care studiază, elaborează şi aplică metode şi mijloace ştiinţifice,
tehnice, tactice şi metodice în scopul prevenirii infracţiunilor şi a altor încălcări ale legii,
descoperirii şi examinării urmelor în cazurile în care infracţiunile au fost săvârşite, pentru
descoperirea făptuitorilor şi aflarea adevărului, cu asigurarea strictă a legalităţii” ori „acea ştiinţă
care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, precum şi procedee tactice
destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării şi interpretării probelor judiciare, efectuării
expertizelor şi constatărilor, în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor şi a altor încălcări ale
legii, identificării făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul
judiciar”e.t.c.19
De asemenea, criminalistica, mai este văzută de reputați autori în domeniu ca o ştiinţă
judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre
metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor,
identificarea persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale20”.
Pe plan internațional termenul de ,,criminalistică” este adesea folosit alternativ
împreună cu ştiinţa medico-legală, dar de fapt, ea confirmă o disciplină distinctă care operează
împreună cu alte discipline, sub umbrela ştiinţei medico-legale.21
18 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan în ,,Tratat de metodică şi criminalistică’’ vol. 1 Ed. Carpaţi, Craiova 1994, pag.13.
19 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 15.
20 C. Aioniţoaie, I.E.Sandu, Tratat de criminalistică. Ed. Carpaţi, Craiova 1992, pag. 9.
21 U.S.A., Academia Americană de Ştiinţe Criminalistice (Forensic, A.A.F.S.)
18
1.4 PRINCIPIILE CRIMINALISTICII.
În vederea realizării scopului său în activitatea practică, la baza acestei discipline
trebuie respectate o serie de principii fundamentale după cum urmează:22
a) Principiul legalităţii procesului penal
Conform acestui principiu, întreaga activitate exercitată de autoritățile judiciare, se va
desfățura cu respectarea strictă a legilor în vigoare, a standardelor internaționale, ordinelor de
linie, instrucțiunilor, metodologiilor și procedurilor de lucru aprobate.23 Totodată, trebuie să se
respecte și drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor, ca atare, principiul legalităţii
obligă organele judiciare să nu întreprindă nici o acţiune care ar putea aduce atingere
democraţiei şi statului de drept24. Trebuie avut în vedere că legalitatea procesuală, trebuie să
asigure legalitatea substanţială, fără însă a i se substitui acesteia. Având în vedere că principiul
legalităţii este pe unul din primele locuri ale sistemului principiilor fundamentale ale
Criminalisticii, are menirea să evidenţieze faptul că totalitatea activităţilor de investigare
criminalistică, trebuie să se desfăşoare în concordanţă perfectă cu prevederile legale25.
Acest principiu este fundamental pentru întreaga activitate a statului de drept din
România şi constă în aceea că procesul penal trebuie să se desfăşoare numai potrivit
dispoziţiilor prevăzute de lege. Conform art. 1 alin (5) din Constituţia României, în România,
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Totodată, se impune să
fie respectate atât prevederile legii procesual penale, cât şi ale legii penale române, a tuturor
actele normative cu şi fără prevederi penale aplicabile în soluţionarea diferitelor cauze penale, a
tratatelor şi reglementărilor UE, a tratatelor şi pactelor internaţionale la care România este
parte.26
b) Principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Administrarea probatoriului pe tot parcursul urmăririi penale, cade în sarcina organului
de cercetare penală (poliție, parchet). Astfel, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va
cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia cât şi pe cele privind nevinovăţia. Totodată,
trebuie să se aibă în vedere, că recunoaşterea unei anumite fapte penale de către suspect
trebuie susţinută de un material probatoriu pertinent, administrat conform normelor procesuale
şi standardelor în vigoare, tocmai pentru ,,justa soluţionare a cauzei,,. Urmărirea penală, trebuie
să se bazeze pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, de natură a reflecta adevărul, iar
în procesul de administrare a probelor, cât şi în fixarea lor procesuală, să nu se pornească
niciodată cu idei preconcepute. De aici rezultă şi obligaţia organelor judiciare de a aprecia cu
maximă responsabilitate probele administrate în cauză, măsurile întreprinse iar soluţiile
pronunţate să fie rezultatul convingerii certe că nu s-a încălcat principiul prezumţiei de
nevinovăţie.27 Suspectul, este considerat nevinovat atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost
dovedită, în conformitate cu normele stabilite de lege28.
22 Principiile cercetării criminalistice a infracţiunilor conform noului Cod de Procedură Penală

23 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., Tehnică Criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2014, pag. 18
24 V. Bercheşan, op. cit., pag. 20.
25 Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediţia a II-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag.20.
26 Nelu Niță, ,, Consideraţii privind principiile cercetării criminalistice a infracţiunilor conform noului Cod de procedură
penală” Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - Volume 3. Issue 2/2014 - http://juridica.ugb.ro/ pag. 2
27 V.Bercheşan, Investigarea criminalistică a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998, pag. 61.
28 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 16
19
Ca atare, ştiinţa Criminalisticii în garantarea prezumţiei de nevinovăţie, crează
posibilitatea certă dată de utilizarea metodelor criminalistice moderne, de a evita soluţii de
condamnare neconforme cu realitatea, sau de eludare a adevărului29. Aplicarea acestui
principiu, impune interzicerea oricăror încercări ale organelor judiciare, de a orienta
administrarea probelor în anchetă numai în defavoarea suspectului sau inculpatului, precum şi
de a stabili cu orice preţ şi în orice mod a vinovăţiei acelei persoane.30 Totodată, vinovăţia unui
suspect sau inculpat este dovedită numai printr-o hotărâre de condamnare, definitivă şi
irevocabilă, emisă de către instanţa de judecată, în complet legal constituit. Esenţa acestui
principiu constă în aceea că, suspectul sau inculpatul cercetat într-un dosar penal, este
considerat nevinovat, atât timp cât vinovăţia lui nu a fost dovedită printr-o hotărâre de
condamnare definitivă şi irevocabilă, potrivit normelor procesual penale.31
c) Principiul aflării adevărului.
Conform legii procesual penale, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază
de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la
persoana suspectului sau inculpatului. Ca atare folosind mijloacele sale specifice tehnice şi tactice
criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului
necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de
fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.32 Descoperirea
adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi imprejurărilor
concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul ştiinţific al criminalisticii se pun la
dispoziţia justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, precum şi cu înalt grad înalt de precizie, stabilite
prin descrierea şi explicarea proceselor şi fenomenelor care au loc.33
d) Principiul obiectivității
În activitatea criminalistică, nu trebuie să se plece în cadrul fluxurilor legate de analiza
ori interpretarea probelor, de la idei preconcepute, legate de nevinovăția sau vinovăția vreunei
persoane. Toate rezultatele obținute, trebuie respectate în mod real, fără imistiuni ori alte
influențe. De asemenea, pentru respectarea acestui principiu, trebuie luate uneori măsuri privind
delimitarea atribuțiilor de lucru, pe linia neinterferării diferitelor fluxuri de lucru, conform
standardelor și procedurilor legale în vigoare.
e) Principiul celerităţii (operativităţii).
Cu ocazia efectuării investigaţiilor de către organul de urmărire penală trebuie avut în
vedere că între timpul scurs de la comiterea faptelor şi şansele de descoperire a autorului,
există un raport invers proporţional, iar luarea tuturor măsurilor în vederea constatării faptelor ce
constituie infracţiuni trebuie efectuată la timp.34Totodată se impune ca investigarea criminalistică
să asigure apropierea momentului tragerii la răspundere penală a autorului unei infracţiuni de
momentul săvârşirii faptei, acest lucru având efect şi pe linia prevenirii comiterii în viitor a altor
fapte de natură penală35.
29 Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, op.cit. pag.21.

30 Emilian Stancu, Criminalistica, Vol. II, Tactica şi metodologia criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 31.
31 Nelu Niță ,,Consideraţii privind principiile cercetării criminalistice a infracţiunilor conform noului Cod de procedură
penală” Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - Volume 3. Issue 2/2014 - http://juridica.ugb.ro/, pag. 3
32 Sorin Alămoreanu, Criminalistica, Note de curs, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 2004, pag. 5
33 Toader Cătălin, Florin Niculae, Tehnică criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2013, pag. 28
34 Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. II-a, Editura Sitech, Craiova, 2009 pag.17.
35 V. Bercheşan, op. cit., pag. 21.
20
f) Principiul confidenţialităţii.
Face referire la păstrarea secretului cu privire la existența sau inexistența unei anumite
probațiuni, ca urmare a muncii specifice desfăşurate de organele judiciare şi pentru valorificarea
la maximum a informaţiilor şi probatoriului necesar, precum şi pentru incriminarea tuturor
persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea vreunei fapte prevăzute de lege. În aceste
condiții se impune păstrarea cu stricteţe a confidențialității privind activităţile desfăşurate şi a
rezultatelor obţinute, respectiv a probelor care confirmă sau infirmă învinuirea, precum şi a
datelor confidenţiale privitoare la suspecți, inculpaţi, martori etc.36
g) Principiul identității
Se explică prin faptul că, orice persoană care a comis o infracțiune, folosindu-se de un
obiect (dispozitiv, cheie) ori de oricare obiect pe care la utlizat să comită infracțiunea, aceste
obiecte, pot fi asemănătoare cu altele, dar identice numai cu ele însele. Ca atare, identificarea
făptuitorilor precum și a obiectelor utilizate de aceștia, au la bază acest principiu. Identitatea,
deși permite particularizarea unui obiect, fenomen ori persoană față de celelalte, are însă un
caracter relativ, întrucât caracteristicile identificatoare pot suferii modificări cantitative/calitative
sub acțiunea unor factori subiectivi sau obiectivi.37 Acest principiu, nu este propriu numai
criminalisticii, dar este aplicabil mai mult în Criminalistică.38
h) Principiul conform căruia, orice activitate infracțională produce modificări în
lumea materială (Principiul Locard)
Toate acțiunile infracționale ale unei persoane, produc modificări sau transformări în
mediul ori pe suprafețele în care acesta își desfășoară activitatea infracțională în total sau în
parte. Toate acestea, constituie urme ale infracțiunii și reprezintă una din premisele de bază ale
cercetării criminalistice, pentru a fi exploatate corespunzător și eficient, urme care apoi să ducă
la identificarea persoanei care le-a creat. Astfel, afirmația lui Edmond Locard “oriunde calcă,
orice atinge, orice lasă în urmă, ve servi ca un martor mut împotriva sa”, ne duce la concluzia că
nu se poate săvârși o anumită infracțiune fără să rămână un minim de urme la locul faptei.
i) Principiul interdependenței cauzale
Există o legătură cauzală, între activitatea unei persoane sau obiect și orice urmă
găsită la fața locului. Ca atare, găsirea unei pete de culoare brun-roșcată la fața locului (de
sânge) în cazul unui omor și care după genotipare rezultă că nu aparține persoanei decedate,
duce la ipoteza că aceasta poate să aparțină autorului, ori vreunei persoane care s-ar putea să
aibă cunoștință de contextul în care aceasta a fost creată. Rezultă că este esențială dovedirea
unei legături cauzale între urmele respective și persoana/obiectul/fenomenul aflat în atenția
organului de urmărire penală.39
Principiile menţionate au aplicabilitate generală pentru toate părţile componente ale
criminalisticii.
36 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, op. cit., pag. 17.

37 Florin Ionescu, Criminalistica, Ed. Prouniversitaria, București, 2007, op. cit. Pag. 19-20.
38
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. II-a, Editura Sitech, Craiova, 2009 pag.17.
39 Pentru a aplica principiile care guvernează activitatea de investigare criminalistică şi manifestând un adevărat cult
pentru adevăr, organele judiciare trebuie să acţioneze cu toată hotărârea pentru a asigura tragerea la răspundere
penală a celor ce au săvârşit infracţiuni.
21
1.5 LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE.
Știinţă distinctă, criminalistica are legătură cu toate ştiinţele juridice, fiind de asemenea
și o știință pluridisciplinară40:
Legătura cu dreptul penal.
Atât dreptul penal cât şi criminalistica, au acelaşi scop, respectiv aplicarea politicii
penale a statului. Totodată, criminalistica contribuie prin mijloace proprii la dovedirea
elementelor constitutive ale infracțiunilor în cauzele instrumentate. În altă ordine de idei dreptul
penal studiază infracțiunile, stabilește elementele lor constitutive, definește faptele ce constituie
infracțiuni.41
Legătura cu dreptul procesual penal.
Criminalistica, ajută la realizarea scopului procesului penal, precum și la lămurirea
cauzei sub toate aspectele, în sensul că aplicarea dreptului procesual penal se face şi în funcţie
de datele pe care le oferă criminalistica, unde normele de procedură penală nu se aplică decât
la fapte reale, concrete, iar sarcina descoperirii şi stabilirii acestora revine criminalisticii.42
De asemenea, normele procesual penale prevăd anumite activităţi de urmărire penală
care trebuie să fie realizate cu respectarea unor reguli stricte elaborate de criminalistică.43
Legătura cu criminologia.
Criminalistica, oferă mijloace de elucidare a unor cazuri concrete şi date privind modul
de savârşire, care sunt valorificate în plan teoretic de către Criminologie pentru studierea
fenomenului şi din punct de vedre psihiatric, statistic, economic. Diferenţa constă în aceea că,
în timp ce criminalistica furnizează probe pentru dovedirea săvârşirii unor infracţiuni şi
identificarea făptuitorilor, criminologia analizează starea, dinamica, cauzele şi condiţiile care
favorizează fenomenul infracţional la nivel naţional. Prin urmare, criminalistica oferă mijloacele
ştiinţifice pentru elucidarea unor cazuri concrete, pe când criminologia este o cercetare
fundamentală preponderent sociologică, incluzând variate aspecte de ordin medical, psihologic,
psihiatric, economic, statistic, juridic, cultural.
Legătura cu medicina legală.
Această legătură indisolubilă dintre cele două știițe, are loc pe multiple planuri de
activitate, deoarece în realizarea muncii de poliție de multe ori cele două se intersectează, mai
ales prin prizma cercetării infracțiunilor contra persoanei. Se cunoaște că în investigarea ce se
efectuează de organele abilitate legal, criminalistica stabileşte împrejurările şi modul de
săvârşire a infracţiunilor, iar medicina legală determină natura leziunilor de pe corpul victimelor,
vechimea acestora şi efectul pe care îl au asupra corpului uman şi asupra vieţii persoanei.44
Legătura cu psihologia și psihiatria
Cu ocazia studiului caracteristicilor de ordin psiho-social al tuturor participanţilor în
procesul penal suspecți, inculpaţi, părţi vătămate, martori, părţi responsabile civilmente,
psihologia judiciară ajută criminalisticii la elaborarea metodelor tactice de ascultare a martorilor,
41 Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. II-a, Editura Sitech, Craiova, 2009 pag.19
42 Colectiv, ,,Curs de tehnică criminalistică,, vol I., Bucureşti 1983, pag. 7.
44 Idem
22
suspecților, inculpaţilor, indiferent dacă aceştia sunt minori.45 Ca atare, organele judiciare trebuie
să cunoască, modul de desfăşurare al proceselor psihice, pentru a putea aprecia în mod just
obiectivitatea depoziţiilor martorilor de bună credinţă, în funcţie de condiţiile proceselor de
percepţie, memorare, şi relatare, precum şi la aprecierea comportării martorilor de rea-credinţă
şi a suspecților, ori a anumitor fapte ale infractorului ori ale victimei în cursul desfăşurării
infracţiunii. Totodată, pentru expertiza neuropsihiatrică se apelează în cazul cercetării unui
infractor psihopat, în cazul audierii unor martori psihopaţi sau debili mintali ori în problema
responsabilităţii unei femei gravide, în cazurile de sechele neuro-psihiatrice consecutive
traumatismelor cranio-cerebrale.46
Legătura criminalisticii cu informatica
Tehnologia informației (domeniul IT), este în ultima perioadă de timp, consecventă în a
prelua cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii. Astfel criminalistica s-a apropiat și a
întrepătruns tot mai mult cu domeniul informaticii, strânsa legătură dintre aceste două științe
fiind dată de aplicațiile criminalisticii clasice, care au fost transferate analizei și procesării
calculatoarelor. Ca atare, se cunoaște că în criminalistică aplicaţiile informatice, au început să
ocupe o pondere din ce în ce mai mare, de la folosirea aplicațiilor software specializate pentru
editarea imaginilor video și până la folosirea tuturor bazelor de date criminalistice, care astăzi
sunt legate între ele într-o rețea de calculatoare foarte fiabilă care funcționează la nivel mondial.
Totodată criminalistica se folosește de tehnologiei informaței, cu scopul de a identifica,
preleva, analiza și prezenta în instanță informații stocate electronic (E.S.I., Electronically Stored
Information) ce se pot constitui ca probe în cadrul unui proces.47
Legătura criminalisticii cu alte științe
Astăzi, criminalistica s-a consacrat ca fiind una dintre principalele ştiinţe ale procesului
judiciar, întrucât serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea infracţiunii şi
la stabilirea vinovăţiei infractorului, aflarea adevărului, indiferent în favoarea cui este stabilit. Ca
și alte domenii de bază care se întrepătrund cu știința criminalisticii, pot fi enumerate: fizica,
chimia, logica, precum și dreptul civil, dreptul familiei, fiecare dintre ele aducându-și propria
contribuție la instrumentarea și soluționarea cauzelor penale.
45 Emilian Stancu. op.cit. pag. 26.

46 Camil Suciu, ,,Criminalistica,, op. cit. pag. 13.
47 Investigarea criminalistică a infracțiunilor informatice (Digital Forensics) este un domeniu complex, care necesită o
gamă vastă de cunoștințe referitoare la dispozitive de stocare, sisteme de operare, hardware, software, dispozitive
mobile, aplicații, reguli de reglementare (legislație), proceduri de administrare a probelor, tehnici de prelevare și
conservare a probelor,etc. De la codul sursă al aplicațiilor și până la mecanismele de interacțiune cu utilizatorul,
fiecare aspect al ESI (Electronically Stored Information) trebuie să fie luat în considerare. CertLAB a fost încă de la
crearea sa un pionier al acestui domeniu de securitate a informației și experții noștri sunt întotdeauna gata să facă
față provocării impuse de investigarea criminalistică a tuturor infracțiunilor, dar mai ales a infracțiunilor informatice.
23
1.6 ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE CRIMINALISTICĂ ÎN ROMANIA.
Activitatea de criminalistică în Romania este organizată pe trei mari direcții:
I. REŢEAUA MINISTERULUI JUSTIŢIEI

II. ÎN CADRUL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE
III. ÎN CADRUL MINISTERULUI PUBLIC
IV. LABORATOARE DE CRIMINALISTICĂ DIN ALTE INSTITUŢII DE STAT
I. REŢEAUA MINISTERULUI JUSTIŢIEI

În cadrul Ministerului Justiției, funcționează Institutul Național de Expertize
Criminalistice (INEC).48 Institutul are ca obiect de activitate efectuarea următoarelor genuri de
expertize criminalistice: expertiza scrisului și a documentelor; expertiza bancnotelor, monedelor
metalice, titlurilor de credit public, cecurilor, precum și a titlurilor de orice fel pentru efectuarea
plaților; expertiza urmelor digitale, palmare și plantare; expertiza urmelor lasate de ființe si
obiecte; expertiza armelor de foc și a munițiilor; expertiza fizicochimică a probelor materiale;
expertiza urmelor biologice; expertiza accidentelor de trafic; expertiza exploziilor, incendiilor și a
accidentelor de muncă; expertiza vocii și vorbirii; expertiza fotografiilor și a înregistrarilor video;
expertiza altor urme, cu excepția celor care fac obiectul expertizelor medico-legale.49
Institutul este structurat pe sectoare, secții, laboratoare, servicii si birouri. Structura
organizatorică a Institutului și a laboratoarelor interjudetene se stabileste prin regulamentul de
organizare și functionare a Institutului, aprobat prin ordin al Ministrului Justiției.50
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice (INEC), are în subordinea sa51:
Laboratoarele interjudeţene de expertize criminalistice din:
- Bucureşti; Cluj; Iaşi;Timişoara; Braşov; Craiova.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice (INEC) mai cuprinde:
A. Sectorul "Identificări criminalistice “:
- expertiza documentelor;
- expertiza dactiloscopică, traseologică şi balistică;
- expertiza fizico-chimică şi biologică.
B. Sectorul "Inginerie criminalistică" cu secţiile:
- expertiza în accidentele de trafic şi de muncă.
- expertiza în incendii şi explozii.
- expertiza înregistrărilor audio, video şi foto52.
Laboratoarele interjudeţene de expertize criminalistice efectuează prima expertiză,
potrivit competenţei lor materiale şi teritoriale.
48 Înfințat prin H.G. 368 din 1998, precum și HG nr. 458/2009 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 368/1998
privind înfiinţarea Institutului Naţional de Expertize Criminalistice - I.N.E.C.
49 Conform art. 3 din H.G. 368 / 1998
50 Conform art. 6 din H.G. 368 / 1998
51 Experții INEC, lucrează în prezent conform Directivei Cadru a Consiliului 2009/905/JAI privind acreditarea
furnizorilor de servicii de expertiză criminalistică, reglementări care prevăd modul în care aceștia, furnizorii,
efectuează activității de laborator.
52 www.inec.ro
24
II. ÎN CADRUL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE
În cadrul Inspectoratului General al Poliției Române funcționează Institutul NaționaI de
Criminalistică. Toodată, în cadrul Inspectoratelor Județene de Poliție funcționează Serviciile
Criminalistice, după cum urmează:
● Serviciul criminalistic din Poliţia Municipiului Bucureşti;
-Birourile de criminalistică de la secţiile de poliţie din Bucureşti ;
● Serviciile criminalistice din Inspectoratele de poliţie Judeţene
-Birourile de criminalistică de la poliţiile orăşeneşti.
Principalele atribuţii ale structurilor de criminalistică sunt cele privind efectuarea
cercetării la faţa locului, examinarea probelor în laborator, efectuarea constatărilor şi a
expertizelor criminalistice, precum şi cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicativă.
Ca direcţie, Institutul Naţional de Criminalistică are următoarea structură:
- Serviciul Expertize Criminalistice;
- Serviciul Identificări Judiciare;
- Serviciul Expertize Fizico – Chimice;
- Serviciul Biocriminalistică;
- Biroul Cercetare la Faţa Locului;
- Compartimentul proceduri şi cercetare ştiinţifică;
- Compartimentul documente clasificate şi secretariat.
Institutul Naţional de Criminalistică, are următoarele atribuţii53:
-execută expertize şi constatări în laboratoare proprii, în scopul aflării adevărului în
cauzele penale, dispuse conform legii;
-coordonează activitatea de standardizare a metodelor de lucru criminalistice pentru
toate laboratoarele din subordine, asigură managementul calităţii;
-realizează materiale documentare destinate pregătirii studenţilor, elevilor şi cursanţilor
din şcolile Ministerului A. şi Internelor, precum şi pentru celelalte cadre din poliție;
-participă la întruniri ştiinţifice interne sau internaţionale în scopul cunoaşterii,
dezvoltării şi asimilării metodelor moderne din domeniile specifice de activitate;
-efectuează cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor şi al evenimentelor date în
competenţa Poliţiei;
-organizează, actualizează şi desfăşoară nemijlocit activităţi de identificare în cartoteci,
baze de date şi colecţii criminalistice, exploatate manual sau informatizat;
-desfăşoară cercetare ştiinţifică aplicativă în scopul perfecţionării metodelor şi a
mijloacelor proprii de muncă;
-organizează simpozioane naţionale şi internaţionale în domeniul de activitate.54
53 Toader Cătălin, Florin Niculae, Tehnică criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2013, pag. 33
54 Centrul de Comunicaţii si Informatică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
25
III. În cadrul Ministerului Public
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, funcţionează, în
subordinea Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică, Biroul de Criminalistică.55
Procurorii din serviciile teritoriale au următoarele atribuţii:
Procurorul este titularul acţiunii penale, dar misiunea de a descoperi infracţiuni şi de a-i
identifica pe autorii acestora revine poliţiei. Conform art. 56 din C. Proc. Pen., procurorul
conduce şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe şi
supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre
infracţiunile de care au luat cunoştinţă.
Alte atribuții conform competenței:
-conduc şi controlează nemijlocit actele de cercetare penală efectuate din dispoziţia lor
în cadrul serviciului de ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară în cauzele privind infracţiunile de
competenţa lor;
-efectuează urmărirea penală în cauzele date prin lege în competenţa lor şi sesizează
instanţele de judecată competente;
-îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite prin dispoziţiile procurorilor ierarhic superiori,
date în conformitate cu legea sau prevăzute în legi speciale;
-participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii;
-răspund pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la lit. a)-d).56
Biroul de criminalistică din cadrul Ministerului Public.
Este condus de un procuror şef birou. Procurorii acestui birou au următoarele atribuţii:
-efectuează urmărirea penală în cauzele repartizate de procurorul şef secţie;
-organizează evidenţa centralizată a cauzelor privind infracţiuni săvârşite cu intenţie,
care au avut ca urmare moartea unei persoane în cauzele cu autori neidentificaţi;
-are competența de a participa la instrumentarea unor cauze penale complexe, care
implică aplicarea metodelor ştiinţifice şi a mijloacelor tehnice criminalistice, şi acordă sprijin sub
aspect tehnic, tactic şi metodologic procurorilor care desfăşoară activitatea de urmărire penală;
-elaborează lucrări de ordin tehnic, tactic şi metodologic privind folosirea de către
procurori a mijloacelor criminalistice şi propun măsuri pentru valorificarea acestora;
-asigură difuzarea către parchete, în scopul documentării, a lucrărilor elaborate pe plan
intern şi în străinătate cu privire la metodele şi mijloacele tehnice, a regulilor şi procedeelor
tactice criminalistice necesare cercetării şi prevenirii diferitelor categorii de infracţiuni;
-asigură efectuarea lucrărilor criminalistice de laborator;
-îndeplinesc şi alte atribuţii stabilite de procurorul ierarhic superior sau prevăzute în legi
speciale;
Totodată, în cadrul biroului de criminalistică îşi desfăşoară activitatea tehnicieni
criminalişti asimilaţi personalului auxiliar de specialitate conform art. 91 alin. (2) din Legea nr.
55 www.mpublic.ro
56Regulament de Ordine Interioară a Parchetelor din 21.02.2007, publicat în M.O. partea I nr. 154 din 05.03.2007
intrat în vigoare la 05.03.2007.
26
567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi al parchetelor de
pe lângă acestea, cu modificările şi completările ulterioare.57
Atribuții tehnicienii criminalişti:
-însoţesc procurorul criminalist sau alt procuror anchetator la cercetarea la faţa locului,
în cazul săvârşirii unor infracţiuni contra vieţii, al morţilor suspecte, accidentelor de muncă cu
victime sau în alte situaţii care impun prezenţa procurorului, asigurând executarea fotografiilor
judiciare şi a înregistrărilor video, sub îndrumarea exclusivă a procurorului;
-asigură asistenţa tehnică a înregistrărilor audio şi video, decriptarea casetelor audio şi
video, procesarea imaginilor foto şi video în cursul anchetei desfăşurate de procuror;
-organizează şi ţin evidenţa materialelor fotosensibile audio/video şi asigură
conservarea celor utilizate în anchetă;
-execută lucrări de laborator;
-execută planşe foto;
-întreţin aparatura din dotarea laboratorului de criminalistică şi a cabinetelor din cadrul
parchetelor de pe lângă tribunale şi gestionează materialele consumabile;
-îndeplinesc orice alte atribuţii, din dispoziţia procurorului, în condiţiile legii;
IV. LABORATOARE DE CRIMINALISTICĂ DIN ALTE INSTITUŢII DE STAT

Conform literaturii de specialitate, alte laboratoare de criminalistică funcționează
conform competențelor în cadrul S.R.I. şi Poliţiei de frontieră. În cadrul acestor laboratoare
specialiștii și tehnicienii arondați, efectuează investigaţiile ştiinţifice necesare îndeplinirii
atribuţiilor specifice acestor instituţii ale statului.
57
Toader Cătălin, Florin Niculae, Tehnică criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2013, pag. 35
27
28
CAPITOLUL II
2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ, CONSIDERAȚII GENERALE
2.1. Identificarea criminalistică, noțiune, obiect, principii

Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei se realizează prin intermediul administrării
de probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea criminalistică, fără însă a
se confunda cu aceasta şi fără să se reducă la ea.58 “Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul
identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului sau persoanei implicate dintr-un
ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile.”59
Prezența omului într-un anumit loc fie statică, fie dinamică, dă naştere unor urme.60 Ca
atare, în criminalistică, identificarea reprezintă una din problemele esenţiale ale acestei ştiinţe.61
Se cunoaște că procesul identificării se bazează pe posibilitatea recunoaşterii obiectelor lumii
materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora şi datorită
neschimbării relative a lor, cel puţin pentru un anumit timp.62 Astfel, recunoaşterea diferitelor
obiecte este determinată de proprietatea gândirii de a compara caracteristicile unor obiecte cu
cele ale altora, urmată de judecata privind identitatea sau neidentitatea lor. Identificarea
criminalistică se distinge, faţă de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale ştiinţei,
prin anumite elemente de specificitate. Identificarea criminalistică constă în stabilirea, prin
mijloace tehnico-ştiinţifice, a identităţii unei fiinţe sau a unui obiect ce are legătură cu fapta
cercetată, în scopul obţinerii de probe care să dovedească existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei.63
A identifica personalitatea fizică a unui individ, înseamnă a-l diferenţia de toţi semenii săi prin
unele detalii caracteristice pe care le prezintă la exterior corpul său.64
2.2. Noțiunea de identificare criminalistică
Identificarea criminalistică, poate fi definită, ca o activitate, un proces de stabilire a
persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza
identificării stă un sistem de particularităţi sau trăsături caracteristice, identificarea servind, în
ultimă instanţă, scopului procesului penal de aflare a adevărului.65
Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca fiind un proces de constatare
a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin
metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.66
58Noţiunile de identificare, identic şi identitate provin din limba latină de la cuvintele ,,identificare” (acelaşi), şi
,,identicus,, (acelaşi), precum şi ,,identitas,, (identitate), unde aceste noţiuni sunt folosite nu numai în criminalistică, ci
în toate domeniile cercetării ştiinţifice, precum şi în diversele activităţi practice.
59L. Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Hamangiu București 1991, pag. 27
60 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, pag. 9.
61 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, Tratat de Criminalistică ,Ed. Little Star Bucureşti 2004 pag. 39.
62 C. Suciu. op. cit. pag. 16.
63 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică criminalistică Ed. EstFalia, Bucureşti 2007, pag. 31.
64 Dr. V. Sava, op. cit., pag 35.
66 Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 40
29
2.3 Obiectul şi principiile identificării criminalistice.
Obiectul identificării criminalistice, presupune existenţa obligatorie a două categorii de
obiecte, care trebuie diferenţiate în raport cu scopul acestei activităţi. Prima categorie o
reprezintă obiectele de identificat, respectiv acele obiecte ale căror urme sau reflectări materiale
au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică, aceste obiecte mai sunt denumite şi obiecte
scop, avându-se în vedere de fapt, ceea ce se urmăreşte prin identificare.
Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el
fiinţă sau lucru, precum şi fenomenul care a generat o anumită stare de fapt. Orice obiect
material prezintă caracteristici sau proprietăţi, precum şi însuşiri particulare, prin care el se
manifestă în spaţiu şi timp, îl face susceptibil de a crea urme şi, implicit, de a fi identificat,
stabilindu-se astfel şi relaţia lui cauzală cu faptele cercetate.67
A doua categorie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare sau într-o altă
terminologie obiecte mijloc, deci acelea care poartă urmele unei fapte şi urmele însăşi, acestea
servind la identificarea obiectelor care le-au creat.68 În literatura de specialitate, obiectele scop
sunt denumite şi obiecte căutate, iar obiectele mijloc obiecte verificate.69 Astfel, identificarea
criminalistică mai poate fi văzută şi ca un proces de constatare a identităţii unor persoane,
obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice
criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.70 Referitor la procesul
identificării, pe lângă obiectele căutate şi verificate, mai sunt şi urmele lor. Aceste urme oferă
posibilitatea criminalistului să examineze şi să stabilească proprietăţile, caracteristicile
individuale ale obiectelor cercetate. Ca atare, pe de o parte, există obiecte de identificat, iar pe
de altă parte, urmele acestora, denumite obiecte identificatoare. Pentru a se ajunge la justa
soluţionare a cauzelor, pe calea identificării, aceasta presupune, respectarea unor principii şi
metode de lucru ştiinţifice elaborate de teoria identificării criminalistice.
Ca şi clarificare a obiectelor identificării, criteriile sunt: scopul identificării, precum şi cel
al căutării şi identificării după cum urmează:
a) În raport cu scopul identificării, obiectele antrenate în procesul identificării se
împart în71:
- obiecte ce urmează a fi identificate, cunoscute şi sub denumirea de obiecte scop.
- obiecte ce servesc la identificarea obiectelor scop, denumite şi obiecte mijloc de
identificare.
b) După criteriul căutării şi identificării obiectele se împart în:
- obiecte căutate, acele obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost găsite
cu ocazia examinării criminalistice a locului faptei;
- obiecte verificate, acele obiecte presupuse că au creat urmele ori reflectările
materiale găsite în locul (zona) unde a avut loc activitatea infracţională.

68 E. Stancu, “Criminalistică”,1997, pag. 48-49.
69 Colectiv ,,Tratat practic de criminalistică”, vol II, M.I. Bucureşti ,1978 pag. 11.
70 Emilian Stancu, “Criminalistică”, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, op. cit. pag.40.
71 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op.cit. pag. 42
30
PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE.
Principiile care stau la baza identificării criminalistice sunt următoarele:
a) Principiul identităţii/principiul individualității obiectelor
Conform literaturii de specialitate, prin identitate se înţelege „starea unui obiect de a fi
ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea,
rămânând el însuşi“. Ca atare, individualitatea obiectelor, este dată atât de caracteristicile inițiale
ale acestora, cât și de cele dobândite prin utilizare sau exploatare. Rezultă că individualitatea
unui obiect oferă posibilitatea separării sale de alte obiecte similare.72
Astfel ca aspect final în procesul identificării criminalistice cercetarea nu trebuie să se
limiteze doar la evidenţierea elementelor de asemănare, ci trebuie să conducă la cunoaşterea şi
relevarea aspectelor de strictă individualitate.73 Astfel, identitatea se stabileşte pe baza
proprietăţilor, caracteristicilor ori semnalmentelor exterioare ale obiectelor sau persoanelor.
Rezultă că atunci când acestea coincid, înseamnă, implicit, că a fost stabilită identitatea.
b) Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.
Conform practicii criminalistice, pentru a identifica un obiect, persoană ori fiinţă,
aceasta este posibil numai în situaţia în care acestea au creat urme în câmpul infracţional, urme
ce reflectă caracteristicile lor esenţiale. Totodată, este necesar ca ele să prezinte şi o anumită
stabilitate, astfel identificarea criminalistică devine imposibilă dacă obiectele, oricât de
individuale şi de particulare ar fi calităţile ori proprietăţile lor, nu sunt relativ constante în timp. Se
cunoaște că unele obiecte îşi păstrează vreme îndelungată aceleaşi caracteristici, ori există şi
obiecte care îşi schimbă, într-un timp relativ scurt, trăsăturile individuale. Aceasta se raportează
la intervalul de timp dintre momentul descoperirii urmelor şi momentul efectuării examenelor
comparative. Ca atare, nu este vorba de identificarea obiectului, persoanei sau fiinţei într-un
anumit moment, ci de faptul că trăsăturile caracteristice ilustrate în momentul săvârşirii
infracţiunii, coincid cu trăsăturile caracteristice puse în evidenţă în momentul efectuării
examinărilor criminalistice. Determinarea identităţii unei persoane sau obiect este posibilă numai
în ipoteza în care acesta a creat urme în câmpul infracţional, urme ce reflectă caracteristicile
sale esenţiale. Nu este însă suficient, ca aceste caracteristici să-l individualizeze, să-l
diferenţieze de celelalte obiecte asemănătoare, ele trebuind să prezinte şi o anumită stabilitate,
o constantă.74
c) Principiul reflectivității
Reflectivitatea, desemnează capacitatea obiectelor de a se reflecta și de a fi reflectate,
urmare direct a interacțiunii dintre ele. Rezultatul reflectării îl reprezintă urmele.75
d) principiul examinarii obiectelor supuse procesului de identificare prin metoda
analizei și sintezei
Unde fiecare element caracteristic, este analizat în toate detaliile sale, apoi încadrat din
întregul din care face parte.76 Analiza presupune descoperirea, evidențierea și studierea fiecărui
element caracteristic, a fiecărei forme de particularități sau conținut, atât a obiectului scop al
73 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 43
74 E. Stancu, op. cit. pag. 45
75 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit. , pag. 38
76 Camil Suciu, op. cit. pag. 18
31
identificării, cât și a obiectelor prin mijlocirea cărora se stabilește identitatea. Analiza este
continuată de sinteza informațiilor privind aceste trăsături, care reunite, reintegrate întregului,
duc la sesizarea similitudinii între caracteristicile reflectate în urma descoperită la locul faptei și
modelul de comparație.77
e) Principiul delimitării precise care trebuie făcută între obiectele de identificat şi
obiectele identificatoare78
Identificarea este posibilă datorită faptului că, în natură nu există obiecte sau fiinţe
identice. Fiecare obiect ori fiinţă se constituie într-o entitate fizică sau biologică strict individuală.
Conform practicii operative, în jurul nostru pot exista obiecte sau fiinţe asemănătoare, dar
niciodată identice. Ca atare, faptul că „fiecare obiect este identic numai cu el însuşi“ constituie
baza oricărei identificări, deci şi a identificării criminalistice. Trebuie reținut faptul că,
asemănarea nu trebuie confundată cu identitatea, o asemenea confuzie atrăgând, invariabil,
consecinţe deosebit de grave pentru activitatea judiciară.
f) Principiul dinamicităţii şi al interdependenţei cauzale.
În activitatea de identificare criminalistică, este absolut necesar ca abordarea cercetării
obiectelor, persoanelor sau fiinţelor să fie făcută ţinând cont de mişcarea acestora, de
schimbarea trăsăturilor şi proprietăţilor caracteristice, precum şi a interacţiunii cauzale cu factorii
ce produc transformări, modificări ori transformări calitative şi cantitative.79 Încă de la momentul
săvârşirii infracţiunii şi până la data examinării pot interveni o serie de modificări ale
caracteristicilor esenţiale, acest lucru fiind valabil atât în cazul obiectelor, cât şi în cazul
persoanelor sau fiinţelor. Celelalte modificări se datorează unor acţiuni ale făptuitorului.80
2.4 ETAPELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular.81 Cu
această ocazie, trăsăturile caracteristice ale obiectelor, persoanelor sau animalelor sunt
selectate, stabilindu-se genul, specia, grupa, subgrupa, tipul, modelul. Scopul final îl constituie
individualizarea, care constă în stabilirea obiectului, persoanei sau fenomenului care se află în
raport de cauzalitate cu infracțiunea comisă, pe baza urmelor create la fața locului.82
Pentru a se ajunge la această individualizare, procesul de identificare criminalistică
parcurge două etape-faze şi anume:
a) stabilirea apartenenţei generice sau de gen
b) identificarea individuală
Ambele etape sunt părţi componente ale procesului de identificare, ele aflându-se într-o
strânsă legătură şi interdependenţă, unde unitatea şi integritatea se constituie în trăsătura
esenţială a procesului de identificare.83 Ca atare, orice obiect este individual şi prin urmare,
identificarea nu poate fi decât individuală.84
77 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu “Identificarea criminalistica “ București 1990 pg.12

78 Colectiv, Tratat, vol II op .cit pag. 12.
79 Camil. Suciu. op.cit, pag. 236.
80 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 45
81Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. a-III-a, Editura Universul Juridic, București 2004, pag. 35
82 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București 1972, pag. 19
83Trebuie specificat că împărţirea procesului de identificare criminalistică în cele două etape are un caracter relativ
teoretic, practica oferind numeroase exemple când nu sunt parcurse ambele etape. Pot apărea situaţii când stabilirea
identităţii nu este precedată în mod obligatoriu de o determinare generică. Ca atare, stabilirea aparteneţei generice nu
32
2.5. Determinarea aparteneţei generice sau de gen
Constituie prima etapă a identificării criminalistice, care se realizează pe calea
examinării trăsăturilor și proprietăților definitorii anumitor grupe de obiecte (a grupului, genului,
categoriei, tipului sau modelului căruia îi aparține obiectul scop al identificării). Dacă după
parcurgerea acestei etape se obţine un rezultat pozitiv se va continua examinarea până la
determinarea identităţii.
La această etapă sunt anumite reguli legate de stabilire a apartenenței:
- cu cât numărul elementelor comune este mai mare şi cu cât acestea sunt mai rare, cu
atât se apropie mai mult identificarea generică de identificarea individuală;
- ca să fie considerate criterii de diferenţiere, deosebirile trebuie să fie reale şi nu create
artificial, datorită unor împrejurări aleatorii;
- caracteristicile de gen, ca bază de diferenţiere şi definire trebuie să fie specifice
pentru clasa respectivă şi în acelaşi timp, constante, respectiv suficiente din punct de vedere
cantitativ;85
- atunci când este necesară stabilirea apartenenţei mai multor obiecte la acelaşi gen,
examinatorul (expertul/specialistul) poate să nu precizeze genul, ci doar să constate că
obiectele sunt de acelaşi fel;
- o stabilire a apartenenţei generice poate fi făcută prin date cum ar fi destinaţia uzuală,
modul de confecţionare, natura materialului din care este confecţionat, culoarea, dimensiunile.
- în situaţia stabilirii apartenenţei obiectului la un anume gen, cu ocazia examinării
trebuie să fie nominalizat genul, eventual cu subclasificările sale;86
- în cazul existenţei urmei în litigiu, genul se stabileşte după reflectarea structurii
exterioare a suprafeţei de contact.
- noţiunea de „provenienţă comună trebuie întotdeauna concretizată.87
2.6. Etapa identificării individuale
Identificarea individuală este etapa finală, în care se ajunge la identificarea obiectului
scop şi are o valoare deosebită sub raportul stabilirii adevărului în procesul judiciar.88 Ca atare,
identificarea obiectului sau ființei care a lăsat urma, are la bază determinarea acelor
caracteristici proprii, prin care el se deosebește de alte obiecte similare din aceeași grupă de
obiecte sau persoane. De asemenea, individualizarea după reflectări paralele are loc atunci
când pe un singur obiect primitor, ori suport s-au imprimat mai multe componente ale aceluiaşi
obiect creator. Totodată individualizarea după reflectări reciproce se aplică la interacţiunea
obiectelor, fiecare dintre acestea căpătând o dublă calitate.89
Pentru a individualiza un obiect concret, adică cel care a creat urma în litigiu, înseamnă
a-i determina caracteristicile proprii prin care el se deosebeşte de toate celelalte obiecte
apare în toate cazurile ca o etapă distinctă a procesului de identificare, iar ponderea fiecărei etape în procesul de
identificare diferă, dar aceasta nu aduce atingere, în nici un fel, unicităţii procesului de identificare, în totalul său.
84 L.Ionescu, D. Sandu, op. cit., pag. 102
85 Idem, pag. 111
86Concluzia de apartenenţă generică este formulată fie prin compararea urmei cu unul sau mai multe obiecte
suspecte puse la dispoziţie, fie dacă acestea lipsesc, prin aprecieri bazate atât pe colecţiile de referinţă, cât şi pe
experienţa benefică a celui care face examinarea.
87Vasile Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 54
88 E. Stancu, op. cit. pag 47
89 L.Ionescu, D. Sandu, op. cit. pag. 117
33
asemănătoare. În concret identificarea individuală implică o individualizare prealabilă a urmelor
şi obiectelor în vederea obţinerii unor date şi informaţii care, comparate, conduc la realizarea
scopului acestei activităţi, adică la trecerea de la categorii mai mari de grupe la categorii mai
mici, până la descoperirea obiectului creator de urme.90
2.7. GENURILE ȘI DOMENIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
Conform practicii judiciare, precum și a literaturii de specialitate, avem următoarele
genuri de identificare:
a) Identificarea după imaginile fixate în memorie.
Se bazează pe capacitatea de memorare a unor persoane, care au perceput
caracteristicile unui obiect, ființă ori fenomen. Identificarea în acest caz, se poate realiza prin
descriere și cunoaștere, deoarece nu avem de-a face cu urma, însă prin descrierea
caracteristicilor identificatoare, se pot obține informații importante. Pentru aceasta, pot fi
esențiale atât atitudinea descriptivă a persoanei care a asistat la eveniment, dar și capacitatea
empatică și de înțelegere a autorității judiciare, care folosește descrierea.91
b) Identificarea după imaginile fixate material.
Constă în compararea obiectelor supuse identificării, cu urme presupuse a fi rezultatul
interacțiunii cu mediul ambiental. Este cazul identificării unui clește (gura de lup), cu care s-a
secționat grilajul metalic al unei ferestre, după striațiile rămase pe capetee barelor metalice
descoperite la fața locului, sau identificarea unei arme de foc, după urmele rămase pe un
proiectil (glonț) extras din corpul victimei.
c) Identificarea pe baza înregistrărilor.
Este vorba, de realizarea de identificări pe baza unor evidențe, cum ar sunt: colecții,
fișe, cartoteci, baze de date etc.92 Un exemplu semnificativ, il constituie identificarea unui
autovehicul, (care a produs un accident de circulație cu fugă de la locul faptei, după numerele
de înmatriculare), ori a unei persoane (care a sustras dintr-un magazin anumite produse dintr-un
magazin după semnalmentele acesteia) după vizualizarea imaginilor video surprinse de un
anumit sistem de supraveghere. Ca și domenii principale ale identificării criminalistice întâlnite în
practică, pot fi enumerate: identificarea traseologică, identificarea dactiloscopică, identificarea
balistică judiciară, identificarea grafică, identificarea persoanelor după scris, identificarea
biocriminalistică, identificarea persoanelor după semnalmentele, identificarea cadavrelor,
identificarea antropologică, identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice.93
90Toader Cătălin, Florin Niculae, Tehnică criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2013, pag. 45
91 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 26
92 A se vedea L. Ionescu, D. Sandu, op.cit. pag 71, supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 26
93 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 24
34
2.8. METODELE ŞI ETAPELE PROCESULUI DE IDENTIFICARE.
Metodele de identificare.
Identificarea criminalistică foloseşte o serie de metode de cercetare. Aceste metode
sunt generale, obligatorii oricărei cercetări ştiinţifice după cum urmează:
- observaţie;
- descriere;
- experiment;
- comparaţie.
Pentru a ajuta la stabilirea adevărului în cauzele penale ,,criminalistica,, şi-a elaborat
o serie de metode speciale de examinare a diferitelor categorii de urme, cum ar fi cele de
cercetare din domeniul traseologiei, balisticii judiciare, grafoscopiei etc. În zilele noastre conform
cerinţelor europene s-a impus şi elaborarea şi implementarea unor metode şi standarde de
lucru, aplicabile mai multor genuri de cercetări criminalistice. Ca atare, anumite metode de lucru
proprii unui gen de expertiză pot fi folosite şi altor genuri de expertiză numai dacă standardele şi
procedurile actuale permit acest lucru. Principala metodă în identificarea criminalistică este
compararea, deoarece începând de la căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea
urmelor din câmpul infracţiunii şi până la formularea concluziilor, expertul este obligat să
compare permanent caracteristicile şi proprietăţile obiectului de căutat cu cele ale obiectului de
verificat.94 Pentru fiecare metodă aplicată aceasta diferă de la caz la caz, fiind condiţionată de o
serie de criterii: valoarea ştiinţifică, eficacitatea, siguranţa şi integritatea probei, preţul de cost.
Folosirea metodelor criminalistice este condiţionată şi de posibilităţile de aplicare în cazurile şi
limitele prevăzute de standardele şi procedurile legale în vigoare, pentru a fi admise ca mijloace
de probă în procesul judiciar.95
Etapele procesului de identificare:
Etapele (stadiile) procesului de identificare criminalistică sunt următoarele:
- examinarea prealabilă;
- examinarea separată (intrinsecă);
- examinarea comparativă;
- evaluarea rezultatelor, în vederea formulării concluziei.
a) Examinarea prealabilă.
Este prima examinare printre fazele, etapele, stadiile, procesului de identificare, fiind
constituită ca o fază pregătitoare, preliminară, de care nu se poate face abstracţie şi unde pe
parcursul desfăşurării, aceste etape se întrepătrund, astfel că delimitarea lor are mai mult un
caracter didactic. Ca atare, expertul/specialistul ia cunoştinţă de întrebările organului judiciar,
constată existenţa şi starea obiectelor trimise spre examinare, apreciază din punct de vedere
cantitativ materialele de comparaţie înaintate, se informează cu privire la împrejurările săvârşirii
faptei, elaborează anumite ipoteze de lucru, planifică operaţiile pe care le va desfăşura,
determină mijloacele tehnice pe care le va utiliza în examinare.
La dispunerea constatărilor și expertizelor criminalistice, întrebările organul de urmărire
penală trebuie să fie clare şi precis formulate, iar obiectul examinării să vizeze numai lămurirea
94 L.Ionescu, D.Sandu, op. cit, pag. 143.

95
Vasile Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 58
35
unor probleme tehnice, de specialitate şi nu aspecte de ordin juridic.96 Totodată, organul de
urmărire penală are obligaţia să pună la dispoziţia celui care face examinarea criminalistică
obiectele în original, atât obiectele de identificat, cât şi cele identificatoare. De asemenea, se vor
mai înainta: procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi anexele acestuia, schiţa locului faptei,
planşa fotografică, actele medico-legale, precum şi orice alte materiale din dosarul cauzei.
Pentru materialele de comparaţie trimise, examinarea prealabilă trebuie să stabilească dacă
acestea îndeplinesc condiţiile cerute, respectiv dacă provin de la un anumit obiect sau persoană
şi dacă sunt apte pentru examenul comparativ.97 În această primă etapă, specialistul/expertul
care face examinarea trebuie să hotărască pe baza materialelor puse la dispoziţie, care sunt
metodele şi mijloacele tehnice pe care le va folosi.
b) Examinarea separată (intrinsecă)
Vizează, stabilirea caracteristicilor generale şi individuale proprii fiecărui obiect trimis
pentru stabilirea identităţii. Examinarea, începe cu obiectul sau urma de origine necunoscută
denumită „în litigiu“ sau „incriminată“ continuându-se cu cea a obiectului de verificat. Ordinea
este indicată îndeosebi în cazurile când se prezintă un singur obiect în litigiu şi mai multe
obiecte pentru comparaţie.98 Metodele utilizate de regulă de specialiști/experți, sunt analiza și
observația prin care se stabilesc caracteristicile obiectelor, unde aceste caracteristici sunt
evidenţiate şi descrise amănunţit, fără să se ţină cont de importanţa lor pentru identificare.
Caracteristicile sunt puse în evidenţă, atât la obiectul sau urma în întregime, cât şi la părţi ale
acestora, înregistrându-se şi aspectele legate de formarea urmei.
Analiza și observația sunt realizate, mai întâi ca o cunoaştere perceptivă directă a
obiectului fără modificarea stării sale, urmată, dacă situaţia impune, de cercetări de ordin
instrumental.99
De regulă, examinarea separată urmărește:
- stabilirea mecanismelor de formare a urmelor;
- stabilirea ordinii de formare a urmelor;
- originea comună ori diferită a urmelor;
- evidențierea caracteristicilor identificatoare.100
c) Examinarea comparativă
În această etapă, confruntarea are un rol de bază în identificarea caracteristicilor
generale și particulare, în scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor între ele.
Specialistul/expertul, confruntă două sau mai multe obiecte, persoane, fiinţe și unde conţinutul
principal al examinării comparative se realizează prin raportarea însuşirilor obiectului de
identificat la cele ale obiectului identificator, adică a caracteristicilor urmelor lăsate cu prilejul
săvârşirii infracţiunii la cele ale obiectului, persoanei sau fiinţei despre care se presupune că le-
au creat. În cadrul examinării comparative, este indicat să se ţină seama de câteva reguli:
- obiectele să fie prin natura lor comparabile, ca și condiție esențială;
- în cazul în care compararea directă nu este posibilă trebuie să se recurgă la
compararea imaginilor reflectate ale obiectelor;
96 Idem, pag. 59
97 V. Manea, op. cit., pag. 16.
98 Vasile Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 60.
99 L. Ionescu, D. Sandu, op. cit., pag. 153.
100G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., Tehnică Criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2014, op. cit. pag. 28
36
- ca atare, nu se pot compara urmele de suprafaţă cu cele de adâncime şi nici
imaginile pozitive cu cele negative, încălcarea acestei reguli putându-se solda cu erori.101
- analiza comparativă merge de la general la particular şi apoi la individual, potrivit
ordinii logice a cunoaşterii.102
Pentru efectuarea examinării comparative se pot utiliza multiple procedee de
comparare:
- juxtapunerea (stabilirea continuității liniare), constă în aşezarea obiectelor sau
urmelor de comparat în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt, fie direct, fie sub
formă de fotografii executate la aceeaşi scară, ori prin folosirea unor dispozitive optice, care
folosește diferite programe standardizate de realizare a examenului comparativ.
- suprapunerea, constă în aşezarea imaginii transparente a unuia din obiectele
comparate peste imaginea celuilalt obiect, putând fi observate cu uşurinţă asemănările şi
deosebirile dintre ele.103 Folosirea microscopului comparator ori a altor aparate special
concepute oferă posibilitatea suprapunerii optice a imaginilor, procedeul făcând ca examinarea
să se facă rapid şi cu un plus de exactitate.104
- metoda caroiajului, constă în folosirea unor anumite grile pentru separarea zonală a
imaginilor ori obiectelor examinate, aprecierile făcându-se pe baza analizei coordonatelor
similare ale unei trăsături.105
- îmbinarea, denumită şi „îmbucşare“, constă în unirea imaginilor în vederea obţinerii
continuităţii liniare. Îmbinarea se poate obţine cu ajutorul microscopului comparator prin
translarea imaginilor ori, în lipsa acestuia, prin decuparea fotografiilor şi juxtapunerea
fragmentelor ce redau zone învecinate.
-metode mixte/algoritmice, folosirea acestor metode constă în modificarea informației
și efectuarea unor comparații pe baza unor algoritmi de lucru, precum și a unor programe
informatice de gestiune a unor baze de date cum ar fi IBIS, Printrak Bis, Imagetrak.106
Ca atare, în urma comparării unor obiecte diferite, a caracteristicilor generale dar mai
ales particulare ale acestora, vor fi evidențiate în final atât asemănările cât și deosebirile.
2.9. FORMULAREA CONCLUZIILOR
În cadrul identificării criminalistice interpretarea de către specialist/expert a
asemănărilor şi deosebirilor se evidențiează sub forma concluziilor. Rezultă că, concluzia la care
ajunge cel care a făcut examinarea nu este altceva decât răspunsul la întrebarea formulată de
organul judiciar. Totodată, ca să fie admisă ca mijloc de probă, concluzia trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, după cum urmează:
- Concluzia trebuie să fie accesibilă.
Interpretarea concluziei, să nu necesite cunoştinţe speciale, iar această concluzie nu
trebuie confundată cu constatările făcute pentru elaborarea ei, unde acestea pot conţine
numeroase date de ordin tehnic. Concluziile, trebuie să răspundă integral întrebărilor formulate
de organul judiciar. În practica criminalistică, există şi numeroase situaţii când concluziile sunt
numai parţiale, exprimând numai apartenenţa generică, ori sunt cazuri în care specialistul sau

102 L. Ionescu, D. Sandu, op. cit., pag. 165.
103 C. Drăghici, A. Iacob. ,,Tratat de tehnică criminalistică’’ Ed. Sitech Craiova 2009, pag. 33.
105
G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., Tehnică Criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2014, pag. 28
106
G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 29
37
expertul este pus în imposibilitatea de a rezolva problema cu care a fost sesizat. Aceste situații
sunt determinate de anumiți factori, cum ar fi cantitatea insuficientă de caracteristici la obiectul
căutat, ori lipsa aparaturii ştiinţifice necesare efectuării examinării respective.
- Concluzia trebuie să fie precisă.
Specialistul/expertul, trebuie să evite de regulă acele concluzii confuze, susceptibile
de interpretări diferite, din care rezultă că obiectele analizate sunt asemănătoare, fără să se facă
nici o apreciere cu privire la neidentitatea sau identitatea acestora.
- Specialistul/expertul criminalist, este abilitat să formuleze concluzii numai dacă este
calificat în acest sens. Astfel, specialistul nu este obligat şi nu trebuie să se pronunţe nici cu
privire la probleme de natură juridică şi nici cu privire la cele ce ţin de resortul altor specialişti.107
Ca urmare a acestor considerente, concluziile se pot clasifica în:
- concluzia certă (categorică);
- concluzii probabile (de probabilitate);
- concluzii de imposibilitate.
a) Concluzia certă (categorică)
Constau într-un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc, în cadrul identificării
criminalistice, fiind rezultatul certitudinii la care a ajuns cel care a făcut examinarea, exprimând
convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate atât la obiectul examinat,
cât şi la urma în litigiu, este irepetabilă la alte obiecte, este unică. Ca atare, specialistul/expertul
şi-a format convingerea intimă că totalitatea caracteristicilor examinate este suficientă pentru a
exclude orice eroare.108
b) Concluziile probabile (de probabilitate)
Sunt de regulă, rezultatul unor factori care limitează posibilitatea de identificare certă,
datorită volumului de date redus pus în evidenţă de obiectul în litigiu supus expertizei, ori de
valoarea scăzută a unor caracteristici proprii obiectului în litigiu supus expertizei. Și aceste
concluzii, au la bază opinii exprimate către afirmativ ori negativ, dar exprimând anumite dubii,
fiind caracterizate de incertitudine. Totodată, acestea pot fi pozitive sau negative.109
c) Concluziile de imposibilitate
În practica criminalistică, de regulă, acestea sunt rezultatul insuficienţei caracteristicilor
care pot fi puse în evidenţă de către specialist/expert, datorită calității necorespunzătoare a
urmelor trimise spre analiză generată de regulă de imposibilitatea procurării unui material de
comparaţie adecvat, ori datorită faptului că deșii urmele au fost ridicate clare şi nealterate, nu
prezintă particularităţi sau elemente identificatoare. Alte situații pot fi cauzate de cantitatea
infimă a probei de analizat, ori de limitele cunoaşterii şi inexistenţa unor metode adecvate. În
această situație specialistul/expertul se pronunță cu formula „nu se poate stabili“, care
reprezintă o imposibilitate de a da un răspuns la întrebarea pusă de organul judiciar.
107VasileBercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 64.

108
Colectiv ,,Tratat practic de criminalistică’’ vol II Ed. M.I. 1978 pag. 23.
109
38
CAPITOLUL III
MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR CRIMINALISTICE,

STANDARDIZAREA ȘI CALITATEA
3.1. MANAGEMENTUL CALITĂȚII

Desfășurarea activităților criminalistice în practica judiciară, presupune a avea o
anumită responsabilitate asupra desfăşurării activităţilor de analize şi testări în conformitate cu
cerinţele ISO 17025 pentru satisfacerea cerinţelor beneficiarilor, ale autorităţilor de reglementare
şi ale organizaţiei care acordă recunoaşterea, inclusiv acreditarea.Totodată, respectarea calității
în activitatea criminalistică este strâns legată de performanţă şi reprezintă ansamblul de măsuri
care trebuie să fie întreprinse pentru implementarea unui sistem de management al calităţii
conform standardelor de referinţă recomandate şi aplicate de comunitatea criminalistică.
Calitatea activităţilor criminalistice este un efect al siguranţei modului de lucru cu
repercusiune directă asupra concluziilor sau părerilor formulate. Adevărul este valoarea
supremă a cunoaşterii, motiv care-i conferă un loc central în gnoseologie. Sistemul de
management implementat acoperă atât lucrările desfăşurate în localul permanent cât şi pe cele
executate pe teren, cu mijloace mobile de testare sau la sediul beneficiarilor.
Ca atare, pentru înțelegerea activităților ce țin de managementul calității sunt făcute
următoarele specificații:
a)Cu privire la laboratoarele criminalistice. Laboratoarele criminalistice, se acreditează
Acreditarea face referire la sistemul calității într-un laborator, unde laboratorul acreditat este acel
laborator care a primit recunoașterea întrunirii și îndeplinirii unei liste de cerințe și eventual
standarde.
b)Cu privire la personalul uman. Personalul uman și aptitudinile/competențele sale, se
certifică. Certificarea reprezintă confirmarea încrederii într-un individ și demonstrarea
competențelor acestuia în diverse domenii. În criminalistică, certificarea face referire la
recunoașterea calificărilor profesionale pentru a practica una sau mai multe discipline în
domeniu.
c) Cu privire la procedurile de lucru. Procedurile de lucru, se standardizează, și unde
procedura reprezintă o practică stabilită pentru a fi urmată în realizarea anumitor sarcini ori în
circumstanțe specifice. Ca atare, standardizarea desemnează procesul de stabilire și aplicare a
unui standard.110
3.1.1. Standardizarea și calitatea
Standardul face precizări cu privire la o serie de elemente care trebuie să confere
laboratorului independenţă, competenţă şi credibilitate prin sistemul de management al calităţii
aplicat.111 Totodată, standardele conțin principii generale, cu aplicabilitate generică și posibilitate
de adaptare la fiecare caz, și certifică faptul că activitățile criminalistice urmează o metodologie
unitară, fiind totodată caracterizate de acuratețe, rigoare, utilitate și aplicarea principiilor
minimale calitative în contextul cazului respectiv.
110G.Panfil,N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 29

111Pentru activitatea de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei organismele forensic internaţionale recomandă
conformitatea cu standardul SR EN ISO/CEI 17020/ 2005.
39
Tendințele actuale la nivelul autorităților de management impun ca analiza probelor să
se desfășoare în laboratoare acreditate de către experți certificați pe domeniul respectiv.112
Ca atare, standardul definește documentele oficiale emise de autoritățile naționale
(RENAR) ori internaționale (ISO/IEC), cu aplicabilitate obligatorie din momentul implementării
lor.113 Asigurarea calității este unul dintre scopurile principale ale activității de standardizare pe
palierul criminalisticii. Calitatea reprezintă îndeplinirea cerințelor minimale.
În domeniul criminalisticii, calitatea desemnează îndeplinirea cerințelor de bază privind
activitățile criminalistice. Conform specialiștilor în domeniu, calitatea percepută este subiectivă şi
orientată spre utilizatorii din sistemul judiciar. Se bazează pe imagine, nume de marcă, reclamă,
zvon, reputaţie. Aici se regăseşte şi credibilitatea pe care o conferă acreditarea. Orice proces de
îmbunătăţire continuă a calităţii presupune şi o stabilizare a proceselor din punct de vedere al
calităţii execuţiei lucrării, până la eliminarea oricăror deficienţe care ar putea afecta concluzia.
Există numeroase situaţii în care programele de îmbunătăţire continuă a calităţii, cu
toate că au o foarte mare popularitate eşuează sau nu se ajunge la rezultatele scontate.114
Totodată, asigurarea calității face referire la activitățile necesare pentru a furniza și obține
încrederea că organizația respectă cerințele calitative.
Managementul calității, reprezintă totalitatea activităților coordonate pentru gestionarea
și controlul unei organizații în vederea respectării principiilor calității și asigurarea acesteia.
În vederea implementării procedurilor şi a sistemului de management al calităţii în
laboratoarele de determinări, trebuie să fie consultate standardele ISO, ghidurile de aplicare a
acestora, manualele de îndrumare pentru elaborarea procedurilor şi a manualului calităţii,
precum şi documentele de referinţă. Manualele de îndrumare, reprezintă acele documente care
interpretează în mod direct documente ISO şi care acordă asistenţă la proiectarea documentelor
şi a procedurilor în cadrul sistemului calităţii, și unde documentele de referinţă sunt elaborate de
către organisme, organizaţii şi comitete internaţionale recunoscute de către organismul de
standardizare naţional.
Controlul calității, reprezintă ansamblul tehnicilor și activităților operaționale utilizate
pentru a îndeplini cerințele pentru calitate.
Sistemul calității, cuprinde aspectele organizatorice, procedurile, procesele și resursele
necesare pentru a introduce managementul calității. Altfel spus, însumează managementul
calității, controlul calității și asigurarea calității. La baza sistemului de management al calității se
situează procedurile specifice de lucru.115
Procedurile de lucru, reprezintă practici stabilite pentru a fi urmate în realizarea
anumitor sarcini sau în circumstanțe specifice.
112Idem op. cit, pag. 30

113Standardele care răspund cel mai bine cerinţelor armonizării şi globalizării internaţionale sunt cele elaborate de
Organizaţia Internaţională de Standardizare. ISO este o reţea de institute naţionale de standardizare din 157 de ţări,
cu câte un singur reprezentant pe ţară, cu sediul central în Geneva, Elveţia. ISO a creat mai multe grupuri de
standarde care cuprind un ansamblu complet de concepte şi directive generale aplicabile în sfera calităţii şi a
programelor de certificare a sistemelor calităţii de către terţi. Standardele ISO deservesc mai multe sectoare ale
activităţii şi furnizează un model de lucru care are referinţă sau un limbaj tehnologic comun, între furnizori şi clienţii lor
facilitând tranzacţiile şi transferul de tehnologie.
114Gheorghe Popa, op. cit. pag. 559
40
Componentele calității.
Managementul laboratoarelor se obligă să proiecteze, să menţină şi să dezvolte
continuu prezentul sistem al calităţii, să supravegheze realizarea bunei practici profesionale şi
să asigure calitatea serviciilor de analiză oferite clienţilor. Managementul îşi asumă întreaga
responsabilitate pentru realizarea politicii şi obiectivelor privind calitatea.
Referindu-ne numai la calitate ca rezultat al diversității de abordări, se poate contura o
definiție multidimensională, sub denumirea de opt dimensiuni ale calității, care sunt:116
a) calitatea percepută, unde orice proces de îmbunatățire continuă a calității presupune si
o stabilizare a proceselor din punct de vedere al calitații execuției lucrării, până la eliminarea oricăror
deficiențe care ar putea afecta concluzia;
b) estetica, desemnează modul în care arată o lucrare. Orice fel de raport se va realiza
cu respectarea formei solicitate, tipizatelor implementate;
c) serviciile, exprima viteza (operativitatea), competența si promptitudinea efectuării
activităților de tehnică criminalistică, începând cu cercetarea locului faptei, cu exploatarea
urmelor în procesul de investigație, cu finalitate spre examinarea elaborată și documentată ce
conduce la efectuarea expertizei;
d) durabilitatea, caracterizează valabilitatea în timp a concluziilor indiferent de
modificările legislative și de țara în care va fi folosită expertiza. Este necesar ca expertul să
formuleze concluziile doar pe baza constatărilor, fără a face aprecieri juridice sau referitoare la o
anumită normă juridică, care în timp poate să nu fie durabilă sau sa nu fie valabilă și în altă țară;
e) conformitatea, respectiv concordanța între modul de lucru ale unui laborator dintr-un
anumit stat și alt laborator, indiferent de țara sau sistemul judiciar de care aparține.
Conformitatea se asigură prin implementarea unor standarde internaționale similare.Standardul
face precizări cu privire la o serie de elemente care trebuie să confere laboratorului
independența, competența și credibilitate prin sistemul de management al calității aplicat. Pentru
activitatea de investigare tehnico-stiințifică a locului faptei Institutele de criminalistică
internaționale recomandă conformitatea cu standardul SR EN ISO/CEI 17020/ 2005.
f) performanța este definită ca fiind o realizare deosebită într-un domeniu de activitate
sau cel mai bun rezultat obținut de un sistem tehnic, și unde activitățile criminalistice trebuiesc
acordate spre atingerea acesteia, datorita importanței pe care o are în procesul de stabilire a
adevarului. Situația de fapt care trebuie stabilită prin determinări tehnice, nu poate avea mai
multe valente, iar performanța presupune stabilirea acesteia în parametrii reali din toate
punctele de vedere.
g) caracteristicile calității în activitatea criminalistică sunt strâns legate de performanță și
reprezintă ansamblul de măsuri care trebuie întreprinse prin implementarea unui sistem de
management al calității, conform standardelor propuse și aplicate de comunitatea internațională;
h) siguranța cercetărilor și examinărilor, reprezintă o măsură a credibilității și activității
criminalistice, care este caracterizată prin lipsa indoielii, convingere neclintită, încredere
nestramutată, certitudine. Credibilitatea activitatilor criminalistice este un efect al siguranței modului
de lucru cu repercursiune directă asupra concluziilor sau părerilor formulate.117
116 Prof. Univ.dr.ing.Lidia Cristea, Compediu de Managementul Calitatii, ed.Era, București 2005
117 Sursa: http://www.creeaza.com/tehnologie/criminalistica/Acreditarea laboratoarelor.
41
3.1.2. STANDARDE UTILIZATE ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII
Standardele sunt enunțate pentru a acoperi o mare gamă de examinări și de multe ori
noțiunile pot fi confundate sau neânțelese. Totodată, standardul face precizări cu privire la o
serie de elemente care trebuie sa confere laboratorului independență, competență și credibilitate
prin sistemul de management al calității aplicat. Standardul, este stabilit prin consensul unor
specialiști sau experți în domeniu și aprobat de un organism recunoscut, care stabilește, pentru
utilizări comune și repetate, reguli prescripții ori caracteristici pentru activități sau rezultatele lor,
în scopul obținerii unui grad optim de ordine, într-un context dat.118
Conform literaturii de specialitate, la nivel mondial standardele care răspund cel mai
bine cerinţelor armonizării şi globalizării internaţionale sunt cele elaborate de ISO (Organizaţia
Internaţională de Standardizare),119 precum și NIST (National Institute of Standardisation),
precum și alte organizme afiliate.
Față de acestea, în domeniul criminalisticii (forensic science), avem următoarele
standarde cu aplicare în domeniul criminalisticii:
- standardul ISO EN/SR 17011120:, este un standard neimplementat în activitatea de
criminalistică din România, dar folosit în alte state, în raport de specificul instituțional din țara
respectivă.
-standardul ISO EN/SR 17020 din 2005121: se aplică activităților de inspecție, fiind
destinat a fi aplicat în criminalistică în materia cercetării la fața locului. Standardul permite
folosirea raționamentelor bazate pe experiența anterioară la fața locului, precum și faptul că
organizația definește și stabilește nivelul pregătirii, calificării, experienței și cunoștințelor
personalului implicat. Normele de aplicare a acestui standard sunt stabilite prin documentul
A4:2004,emis de ILAC și IAF (International Accreditation Forum).
-standardul I.S.O. EN/SR 17024 din 2005 : reglementează ,,Evaluarea conformităţii
pentru organisme care efectuează certificarea persoanelor”. Organismul de certificare trebuie să
definească proceduri şi politici pentru acordarea, menţinerea reânnoirea, extinderea şi
restrângerea calităţii de acreditare a experţilor, precum şi suspendarea sau retragerea
certificării.
-standardul ISO EN/SR 17025 din 2005122: este folosit în activitatea de testare,
determinare și eșantionare, cuprinzând o secțiune dedicată aspectelor de management și una
specificațiilor tehnice. Este standardul de referinţă aplicabil laboratoarelor de expertiză
criminalistică. Acest standard prevede că managementul laboratorului trebuie să se asigure de
competenţa tuturor celor care lucrează cu echipamente specifice, care efectuează încercări
şi/sau etalonări, care evaluează rezultate şi semnează rapoarte de încercări şi certificate de
etalonare.
118Gheorghe Popa, op. cit. pag. 18, supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 31
119ISO, (International Standard Organisation). ISO este o reţea de institute naţionale de standardizare din 157 de ţări,
cu câte un singur reprezentant pe ţară, cu sediul central în Geneva, Elveţia.
120Cuprinde cerințe generale privind organismele de acreditare.
121Cuprinde criteriile generale pentru operarea mai multor organisme cu rol de inspecție.
122Cuprinde cerințe generale de competență pentru laboratoarele de testări.
42
3.1.3. Standardul I.S.O. 17025, utilizarea acestuia în criminalistică.
Ca și cerințe specifice ale standardului ISO 17025, se poate arăta că activitatea
managerială va autoriza personal specific pentru efectuarea anumitor tipuri de eşantionări,
încercări şi/sau etalonări, pentru emiterea rapoartelor de încercare şi a certificatelor de etalonare
şi pentru formularea opiniilor şi interpretărilor şi pentru a lucra cu anumite tipuri de echipament.
Laboratorul trebuie să menţină înregistrări referitoare la autorizările relevante, competenta,
şcolarizarea şi calificările profesionale, instruirea, abilităţile şi experienţa întregului personal
tehnic, inclusiv a personalului contractat. Informaţiile trebuie să fie uşor disponibile şi este
necesar să se menţioneze data la care autorizarea şi/sau competenţa respectivă au fost
confirmate.
Organismul de inspecţie trebuie să stabilească etapele de instruire necesare pentru
fiecare membru al personalului său. Aceste etape pot include.
- perioadă de iniţiere;
- perioadă de activitate supravegheată de inspectori cu experienţă;
- instruire continuă, pe întreaga perioadă a angajării, pentru a ţine pasul cu dezvoltarea
tehnologiei.
Organismul de inspecţie trebuie să menţină înregistrări referitoare la studiile superioare
sau la alte calificări, la instruirea şi experienţa fiecărui membru al personalului său.123
3.2. RENAR, ORGANISM ROMÂN DE ACREDITARE
Acreditarea laboratoarelor criminalistice, se înscrie în domeniul Acreditării
Laboratoarelor de încercări și este efectuată în conformitate cu SR EN ISO/CEI 17025, precum
și a Legii 156 din 2011 și a Ghidului ILAC G 19 (Linii directoare pentru laboratoarele de
criminalistică).124
RENAR desfăşoară activitatea de acreditare în conformitate cu standardul SR EN
ISO/CEI 17011, cerinţe generale pentru organismele de acreditare care acreditează organisme
de evaluare a conformităţii. Ca atare, o activitate realizată într-o instituție acreditată din țara
noastră va fi recunoscută ca atare și la nivel internațional.
CERINŢE DE ACREDITARE
Solicitanţii serviciilor de acreditare şi OEC acreditate trebuie să respecte cerinţele
definite în standardele de referinţă, în legislaţia europeană şi naţională aplicabilă şi în
documentele EA, IAF, ILAC aplicabile domeniului de acreditare. Explicitarea şi particularizarea
cerinţelor de acreditare se face de către RENAR în seria documentelor - regulamente specifice
de acreditare pentru:
- LE: Laboratoare de etalonare SR EN ISO/CEI 17025;
- LI: Laboratoare de încercări SR EN ISO/CEI 17025;
- LM: Laboratoare medicale SR EN ISO 15189;
- LR: Laboratoare de radiologie şi imagistică medicală SR EN ISO 15189;
- IC: Furnizori de încercări de competenţă SR EN ISO/CEI 17043;
- OI: Organisme care efectuează inspecţia SR EN ISO/CEI 17020;125

125Sursa: http://www.renar.ro/files/9713/8329/3665/RE_01_regulament_pentru_acreditare.pdf
43
Totodată, RENAR a fost evaluat şi acceptat ca membru al acordului EA - MLA pentru
următoarele domenii:
- încercări, inclusiv laboratoare de analize medicale;
- etalonări;
- certificare sisteme de management;
- certificare produs;
- inspecţie;
- certificare persoane;
- emisii de gaze cu efect de seră;
RENAR este semnatar al ILAC-MRA pentru:
- încercări;
- etalonări;
- inspecţie;
RENAR este semnatar al IAF-MLA pentru:
- certificare sisteme de management (mediu şi calitate);
- certificare produs.126
RENAR-POLITICA PRIVIND SUPRAVEGHEREA ŞI REEVALUAREA
a) În cazul sistemului de management se evaluează cel puţin următoarele:
-auditul intern, analiza de management şi acţiunile corective şi preventive, cu accent
pe acţiunile întreprinse ca urmare a neconformităţilor identificate în urma ultimei evaluări;
- reclamaţiile clienţilor; schimbări ale sistemului documentat;
- domeniile supuse modificărilor;
b) În cazul cerințelor tehnice se evaluează cel puţin următoarele:
- modificări ale personalului tehnic, dacă este cazul;
- modificări ale echipamentelor, dacă este cazul;
-activităţile (încercare, etalonare, analize, certificare, inspecţie etc.) desfăşurate sub
acreditare;
-evaluarea unui eşantion reprezentativ din domeniul acreditat, astfel încât într-un ciclu
de acreditare să fie evaluat tot domeniul acreditat;
-participarea şi rezultatele obţinute la comparări interlaboratoare, acolo unde este
aplicabil.127
3.3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII ÎN ACTIVITATEA CRIMINALISTICĂ
Sistemul de management al calității (SMC) este definit ca fiind un sistem de
management prin care se orientează și se controlează o organizație în ceea ce privește
calitatea.128 În același standard (SR EN ISO 9000:2006) este dată o definiție mai extinsă:
Sistemul de management al calității este acea parte a sistemului de management al organizației
, orientată către obținerea rezultatelor, în raport cu obiectivele calității, pentru satisfacerea
necesităților, așteptărilor și cerințelor părților interesate, după caz. O definiție mai dezvoltată
este enunțată în Enciclopedia calității (2005)129 : "Un sistem de management al calității (SMC)
este ansamblul proceselor manageriale între care sunt interferențe, al documentelor asociate
126 http://www.renar.ro/ro/about/
127http://www.renar.ro/files/OEC/renar-document/supraveghere2016.pdf
128ASRO(2006).SR EN ISO 9000 2006.Sisteme de management al calității.
129Enciclopedia
calității (2005). București, Editura Oficiul de Informare Documentară pentru Industrie, Cercetare,
Management. ISBN 973-8001-44-7
44
acestora și al elementelor de natură structurală ale organizației, ansamblu al cărui scop este
orientarea și controlul organizației în ceea ce privește calitatea. Societatea Americană pentru
Calitate (American Society for Quality) prezintă următoarea definiție :"Un sistem formalizat care
documentează structura, responsabilitățile și procedurile necesare pentru a realiza
managementul calității în mod eficace."130
Dezvoltarea și implementarea unui sistem de management al calității necesită
parcurgerea mai multor etape care includ următoarele:
- determinarea necesităților și așteptărilor clienților și ale altor părți interesate; -
stabilirea politicii și obiectivelor organizației referitoare la calitate;
- determinarea proceselor, a responsabilităților necesare și a competențelor decizionale
privind implementarea SMC;
- stabilirea metodelor de măsurare a eficacității și eficienței fiecărui proces;
- utilizarea acestor metode pentru a determina eficiența și eficacitatea fiecărui proces;
- determinarea mijloacelor de prevenire a neconformităților și de eliminare a cauzelor
acestora;
- stabilirea și aplicarea unui proces de îmbunătățire continuă a sistemului de
management al calității.131
În domeniul științei criminalistice, implementarea unul sistem de management al calității
în criminalistică din România a început prin procedura de implementare la nivelul IGPR-
Institutul Național de Criminalistică.
În acest sens, obiectivele avute în vedere prin implementare au vizat:
-creșterea gradului de încredere din partea autorităților judiciare, persoanelor cărora le
sunt opuse rezultatele furnizate de IGPR-INC, elementelor mass-media și populației în general;
-asigurarea unui grad de comparabilitate a datelor generate de laboratoarele
individuale;
-folosirea de metode validate și existența unor tehnici de control unitar;
-folosirea unui sistem unic de documentare a analizelor efectuate, și obținerea
acelorași rezultate atunci când aceeași evaluare este realizată de două persoane diferite;
-existența unor proceduri de lucru unitare;
-menținerea înregistrărilor cu privire la fiecare caz aflat în lucru și finalizat;
-asigurarea respectării și aplicării de standarde și practici recunoscute de laboratoarele
care furnizează date către justiție. La nivelul anului 2013, existau următoarele categorii de
documente pe linia managementului calității în cadrul IGPR-INC:
- 2 Manuale ale Calităţii;
- 33 Proceduri Generale de Lucru / Proceduri Generale de Inspecţie;
- 112 Proceduri Specifice de Lucru / Proceduri Specifice de Inspecție
- 124 Instrucţiuni de Lucru / Instrucțiuni de Inspecție.
Din punct de vedere al acreditării serviciilor criminalistice județene, la sfârșitul anului
2013, erau acreditate de RENAR un număr de 23, acestora urmând să li se adauge încă patru
servicii.132
130American Society for Quality, Glossary-Entry: Quality

131https://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_de_management/al/calitatii
132Sursa: G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 32
45
3.4. CERTIFICAREA SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL CALITĂȚII
Certificarea sistemului de management al calității se efectuează în scopul de a se
asigura încrederea că organizația este capabilă să livreze/presteze produse/servicii pe baza
unor standarde de calitate internaționale (ISO) sau a altor documente normative. Certificarea
sistemelor de management al calității se efectuează la nivel național sau internațional de către
un organism de certificare recunoscut (acreditat), pe baza standardelor ISO 9000 și a unor
standarde specifice domeniului. Ca urmare a certificării se realizează atât scopuri
externe (satisfacția clienților, publicitate, aliniere la directive comunitare etc.), cât și scopuri
interne (realizarea obiectivelor calității, creșterea eficacității și eficienței SMC, performanțe etc.).
Metodologia certificării sistemelor de management al calității (auditul de certificare) implică
următoarele etape principale:133
- pregătirea auditului de certificare;
-examinarea documentelor SMC;
-efectuarea auditului de certificare;
-acordarea certificatului și supravegherea respectării condițiilor certificării (de exemplu,
anual sau de două ori pe an).
Certificarea calității se face prin acordarea "Certificatului de conformitate" și a
"Certificatului de capabilitate". Certificatul de conformitate este un document eliberat conform
regulilor unui sistem de certificare prin care se confirmă că produsul, procesul sau serviciul
certificat este conform standardelor ISO sau conform normelor Comunității Economice
Europene (EN). Certificatul de capabilitate este un document eliberat de experții ASRO
(Asociația Română pentru Standardizare) care atestă că producătorul are condiții
organizatorice, dotare cu mijloace de producție și personal pentru a reproduce în serie
produsele care au primit certificatul de conformitate. Există și posibilitatea de a nu se acorda
certificarea, dacă SMC implementat nu satisface cerințele standard sau dacă nu pot fi aplicate
acțiuni corective care să înlăture neconformitățile majore. În România cel mai important
organism de certificare este Societatea Română pentru Asigurarea Calității (SRAC).134
3.5. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN ACTIVITATEA DE CRIMINALISTICĂ
Conform literaturii de specialitate, managementul riscurilor unei organizații, nu trebuie
să se limiteze la a trata consecințele unor evenimente care s-au produs, deoarece tratarea
consecințelor nu ameliorează cauzele și prin urmare riscurile deja materializate se pot prodice și
în viitor. În aceste situații din punct de vedere managerial, trebuie să se adopte un stil de
management reactiv, cu măsuri eficace care să atenueze manifestarea riscurilor.
Ca și segmente de evaluare a riscurilor în activitățile de management al riscurilor sunt
cuprinse:
- evaluarea riscurilor;
- acționarea efectivă asupra riscurilor;
- alegerea unei strategii eficiente și documentarea rezultatelor.
133Ciobanu, E. (1994) Certificarea sistemului calității în Germania.(Partea I), Revista Standardizarea, nr.4/1994; idem,
(Partea II), revista Standardizarea, nr.5/1994
134https://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_de_management_al_calitatii
46
1) Evaluarea riscurilor.
Este prima etapă în cadrul unui proces eficient de management al riscurilor. Acest
segment de management presupune desemnarea unei persoane sau a uneu echipe
responsabile pentru implementarea acestuia. Această etapă este compusă din următoarele
secțiuni:
-caracterizarea instituției și a personalului supus amenințării;
-identificarea amenințări;
-identificarea vulnerabilității;
-identificarea propriuzisă a riscurilor;
-analiza activității de audit
-determinarea posibilității de producere;
-analiza impactului efectelor;
-determinarea gradului de risc;
-elaborarea de propuneri și recomandări.
2) Acționarea efectivă asupra riscurilor.
Reprezintă a doua fază a activității de management al riscurilor, fază care cuprinde
priotizarea, evaluarea și implementarea instrumentelor și metodelor elaborate și recomandate în
faza de evaluare. Se cunoaște că eliminarea tuturor riscurilor este aproape imposibilă, iar
managerul trebuie să folosească cea mai puțin costisitoare soluție și să implementeze cele mai
potrivite instrumente pentru a reduce riscul la un nivel acceptabil, cu un impact minimal asupra
resurselor și rolului instituției.135
În acest sens acționarea asupra riscului reprezintă o metodologie sistematică folosită
de manageri pentru a reduce riscul. În condiții concrete se poate recurge la una dintre
următoarele obțiuni:
-transferul riscului, prin folosirea altor opțiuni de compensare a pierderilor;
-recunoașterea unei anumite vulnerabilități și eleborarea procedurilor și metodelor de
corectare a acestor vunerabilități;
-dezvoltarea unui plan de diminuare a riscului prin planificarea riscului folosind metode
de control continuu;
-limitarea riscului prin folosirea instrumentelor de control;
-evitarea riscului prin eliminarea cauzei riscului;
-asumarea riscului, prin asumarea unui risc potențial, cu implementarea unor metode
de reducere a riscurilor.
3) Alegerea unei strategii eficiente și documentarea rezultatelor.
Din moment ce evaluarea riscurilor a fost finalizată, iar amenințările și vulnerabilitățile
identificate, riscurile analizate, instrumentele de control conturate, rezultatele vor fi materializate
într-un document oficial (raport).
Acest raport de evaluare a riscurilor, reprezintă un document din cadrul procesului de
management care oferă factorilor de decizie cauzele, și vulnerabilitățile identificate spre a fi
analizate și a se lua anumite decizii.
Factorul de decizie conform activității de management al riscurilor va avea de întreprins
următoarele obțiuni:
135Sursa: Sursa: G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 28

47
- când se constată că pierderea este mare, se vor aplica măsuri menite a limita
extinderea atacurilor, ajungându-se astfel la limitarea potențialului de pierderi;
- în situația când avem o amenințare de la un factor uman intenționat și când costurile
atacatorului sunt mai mici decât potențialul câștig, se vor aplica măsuri menite a diminua
motivația atacatorului prin creșterea costurilor ori prin scăderea câștigurilor;
- în momentul când o vulnerabilitate poate fi exploatată, se vor aplica măsuri de
protecție și măsuri administrative interne pentru a minimiza riscul și a prevenii exploatarea;
- în situația când vulnerabilitatea există, se vor implementa măsuri preventive, care să
reducă posibilitatea ca vulnerabilitatea să fie exploatată de orice fel de amenințare.136
136Idem, op. cit, pag. 29

48
CAPITOLUL IV
NOŢIUNI DE TEHNICĂ FOTOGRAFICĂ, FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

4.1. Scurt istoric despre fotografie.
Conform literaturii de specialitate, cuvântul fotografie are la origine două cuvinte
provenite din limba greacă: (φῶς phōs) care se traduce ca lumină și (γραφις graphis) care se
traduce ca a scrie. Literalmente se poate traduce prin a scrie cu lumină. De regulă, în vorbirea
curentă se mai folosește termenul de imagine.137 Tehnica fotografică cuprinde modalități variate
de producere a unor imagini permanente pe suprafețe sensibile prin acțiunea fotochimică a
luminii, datorită faptului că anumite substanțe chimice își schimbă nuanța sau culoarea datorită
expunerii la lumină.
Primul dispozitiv menționat de literatura de specialitate se numea camera obscură și a
fost prezentat pentru prima data în jurul anului 1558 într-o carte a lui Giovanii Batista Della
Porta. Autorul, prezintă în carte pe acei oameni ai timpului care se numeau ilustratori şi care au
prezentat pentru prima dată utilizarea camerei obscure.
Prima fotografie citată de literature de specialitate, aparține lui Joseph Niepce,

care a luat această imagine de la fereastra casei sale de vacanță din Les Gras
Varennes la 1827138
Cercetarea propriuzisă, asupra fotografiei, a început după anii 1820 și în general a fost
dirijată spre a reuși fixarea permanentă a imaginii obținută prin expunerea la lumină. Din acele
timpuri și până în ziua de astăzi, cercetătorii au rafinat și îmbunătățit toate procedeele chimice și
optice care trebuiau efectuate pentru a obține imaginea fotografică, unde imagine era răsturnată
şi reda în mod fidel ceea ce se afla în exteriorul camerei.139
137 http://ro.wikipedia.org/wiki/Fotografie
138 http://www.egirl.ro/lifestyle/tehnologie-si-internet/istoria-fotografiei
139 Încercări notabile de a captura imaginile sunt și cele ale britanicilor Thomas Wedgwood si Sir Humphry Davy la
sfirsitul secolului 18. Din pacate, ei nu au reusit sa fixeze cu succes imaginile pe care le-au creat. Imaginea lui
Niepce, desi bine fixata pe hirtie, nu avea calitatea necesara care ar fi asigurat adoptarea acestei noi tehnici. A trebuit
ca un alt om de stiinta, Louis Jacques Mandé Daguerre, care a devenit asociatul lui Niepce si a continuat sa lucreze
indépendant dupa moartea acestuia, sa aduca aceste prime tentative la un nivel care sa asigure succesul la public.
49
Tot în aceeași perioadă, fizicianul britanic William Henry Fox Talbot făcea propriile sale
experiente. Primele succese le-a avut în 1835 și includeau imprimarea imaginii frunzelor unei
plante făcute cu aparatul său de fotografiat în miniatura (supranumit și aparatul “cursa de
soareci ”). Acestea erau imagini negative imprimate pe hârtie, preparate cu soluții de săruri de
argint, sensibile la lumină, fixate întâî în săruri obișnuite și, mai apoi, la sugestia lui Sir John
Herschel (renumitul astronom englez), în trisulfat de sodiu, cunoscut și ca “ hypo.”
Următorul pas important în cercetarea lui Talbot a fost descoperirea unei imagini
“latente”, produs invizibil al unei expuneri scurte, care putea fi developată chimic. Totodată, în
acele vremuri, s-a mai remarcat și francezul Louis Daguerre care în jurul anului 1825 după mai
multe încercări a mers pe varianta acoperirii cu argint a unei plăci de cupru, după care a expus
argintul la vapori de iod, obţinând astfel iodura de argint. Prin acest experiment Daguerre a
reuşit să facă placa fotosensibilă.
Dagherotip, care conținea și placa fotosensibilă (1826).140
Această placă fotosensibilă, era apoi pusă într-o cameră obscură şi expusă la lumină o
perioadă mai îndelungată de timp. Expuse la lumină, sărurile de argint au continuat să se
înnegrească până când întreaga imagine a devenit închisă (neagră). În urma experimentelor pe
care le-a continuat, Daguerre a observat că dacă această placă este lăsată într-o încăpere în
care există vapori de mercur, aceştia vor developa imaginea.
Daguerre a creat imagini simple direct pe support de metal. A facut experimentele in anii 1830, iar in 1839 a facut
anuntul istoric al descoperirii procesului ce avea sa poarte numele sau. Acesta implica expunerea unei placi de cupru
argintata, developarea imaginii in vapori de mercur si fixarea acesteia in solutie de sare. Imaginile rezultate erau
foarte fragile la atingere si trebuiau sa fie protejate de o sticla, dar erau capabile să păstreze și cel mai mic detaliu.
140https://www.google.ro/search?q=louis+daguerre+daguerreotype.
50
Fotografiile realizate de Daguerre în acest mod au fost denumite în acea perioadă de
timp “Dagherotipuri”.141 Aceste fotografii, erau de fapt negativuri, care pentru a fi văzute ca
pozitiv trebuia ţinută (privită) dintr-un anumit unghi. Cel ce a folosit pentru prima dată hârtia în
procesul fotografiei a fost englezul Wiliam Henry Fox Talbot care a lucrat la experimentele sale
în aceeaşi perioadă cu Daguerre. Talbot şi-a desfăşurat cercetările în condiţii similare cu ale
francezului numai că a folosit hârtie în locul plăcii de cupru. Fotografiile obţinute de Talbot erau
tot negativuri, numai că acesta pentru a obţine pozitivul a luat hârtia cu negativul, a ceruit-o
pentru a o face transparentă şi a fotografiat-o din nou.
Ca atare, acesta a obţinut pozitivul pe care putea de asemenea să obţină mai multe
exemplare. Aceste noi descoperiri ale francezului Daguerre şi ale englezului Talbot, au fost
folosite de către servicii de poliţie specializate în fotografia judiciară din Franţa, Belgia, Ţările
Române pentru prima data în jurul anilor 1839-1879. Ţara noastră s-a situat printre primele ţări
europene care şi-au însuşit şi folosit noile procedee de executare a fotografiei judiciare încă din
anul 1879, urmate apoi de contribuţia fraţilor Minovici în domeniul identificării persoanelor după
semnalmente şi al falsului în înscrisuri. Perfecţionarea filmelor flexibile a fost posibilă datorită
procesului nou creat descoperit de George Eastman în anul 1888. Acesta a perfecţionat
procesul filmelor flexibile confecţionate din plastic creând o cameră care conţinea o rola cu un
film mai lung care realiza în jur de 100 de expuneri, unde după procesarea filmului imaginile
erau tipărite.142
4.2. NOȚIUNEA IMPORTANȚA ȘI CLASIFICAREA FOTOGRAFIEI JUDICIARE
Fotografia judiciară, poate fi definită, ca un sistem de metode şi procedee tehnice
speciale de fotografiere cu aplicare în activitatea de prevenire şi descoperire a infracţiunilor, în
efectuarea actelor de urmărire penală, investigaţie, supraveghere operativă, expertiză
criminalistică şi constatare ştiinţifică.143
Totodată, aceasta mai poate fi definită și ca un complex de procedee generale de
fotografiere, adaptate la nevoile specifice unor activităţi ale procesului penal.144 Fotografia
judiciară ajută la fixarea aspectelor descoperite la faţa locului, cât şi cele rezultate din
examinările de laborator ale urmelor și corpurilor delicte.
Ea reprezintă de asemenea una din metodele tehnice de fixare amănunţită şi precisă a
obiectelor examinate sau de înregistrare a imaginii diverselor categorii de urme descoperite cu
ocazia cercetării la faţa locului.145
Importanța fotografiei judiciare
Fotografia judiciară, ca mijloc şi metodă tehnico-ştiinţifică, este absolut indispensabilă
pentru fixarea anumitor stări de fapt, pentru ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace
materiale de probă, în vederea soluţionării corecte a cauzei penale. Împreună cu videofilmarea
şi schiţa locului faptei, ajută la fixarea corectă a locului şi împrejurimilor în care s-a comis o
anumită faptă penală, precum şi la redarea fidelă a tuturor imaginilor fixate.
În practica organelor judiciare, fotografia judiciară prezintă o serie de avantaje:
- rapiditatea și uşurinţa cu care se iau imaginile din câmpul infracţional;
141 Fotografii care la început erau foarte scumpe şi numai o anumită pătură a societăţii şi-o putea permite. Cu
trecerea timpului aceste fotografii au devenit accesibile şi la celelalte categorii ale populaţiei. (N.a.)
142 Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 55
143 Colectiv, Curs de Tehnică Criminalistică, „Academia de Poliţie”, 1983, pag. 20.
144 Nicoale M.- Cerbu A.-Chimia proceselor fotografice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1965.
145 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. 1, Ed. M.I. 1976. pag. 44.
51
- asigură fidelitatea înregistrării si redării tuturor categoriilor de urme ale infracţiunii,
reprezentând în acest sens o metodă esențială de fixare a rezultatelor diverselor activități de
urmărire penală;
- operativitatea redării imaginilor, asigurând o foarte mare evidenţă probatorie pe tot
cursul procesului penal, în probarea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane;
- se poate folosii cu succes pentru cercetarea oricărei categorii de fapte penale ori de
alta natură;
- se folosește și ca modalitate de prevenție în practica organelor judiciare, existând
posibiltatea de mediatizare a acestora;
- reprezintă principalul mod de ilustrare, al activității de constatare și expertiză
criminalistică.146
Totodată, fotografia judiciară își aduce contribuția și la:
- documentare, prin fixarea locului faptei şi a urmelor;
- semnalare, prin reproducerea trăsăturilor persoanei (recunoaştere sau căutare în
fişierul de înregistrare a recidiviştilor);
- măsurare, prin introducerea în fotografia judiciară a unui reper etalonat (centimetru);
- demonstrare, prin prezentarea vizuală a rezultatelor examinărilor optice;
- identificare, prin compararea, juxtapunerea sau suprapunerea imaginilor;
- observarea şi fixarea rezultatelor observaţiilor făcute prin intermediul unor tehnici
particulare de iluminare (reflexie, transmisie, incidenţă, filtrare, polarizare, luminiscenţă) sau
în zone spectrale invizibile (infraroşu, ultraviolet, raze X şi gama).147
Clasificarea fotografiei judiciare.
Fotografia judiciară este clasificată din punct de vedere al tehnicii criminalistice în:
- fotografia judiciara operativă (de fixare), care se împarte în: fotografia la fața
locului, fotografia de semnalmente, fotografia de supraveghere operativă, fotografia diverselor
activități de urmărire penală.
- fotografia de examinare (de laborator), care cuprinde: fotografia de examinare în
radiații vizibile și fotografia de examinare în radiații invizibile.148
Fotografia judiciară la fața locului.
Constituie principala modalitate de fixare a locului faptei, precum și a împrejurimilor
acestuia, a obiectelor și materialelor probante existente în cuprinsul său. Acest tip de fotografie
,,constituie o parte integrantă din cuprinsul procesului verbal de cercetare la fața locului, având
aceeași forță probantă.”149

147 Ionescu L., Criminalistica, note de curs, Bucureşti 2002, supracitat G. Popa, op, cit.pag. 24
149 I Mircea, ,,Criminalistica” supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 275
52
4.3. NOȚIUNI DE OPTICĂ FOTOGRAFICĂ
Pentru efectuarea unei fotografii, lumina este elementul esențial în obținerea
acesteia.150 Astfel, termenul de lumină desemnează în sens larg, radiația electromagnetică care
este percepută de ochiul uman sau, după caz de filmul fotografic ori de senzorul de imagine al
aparatului de fotografiat.151
Deoarece fenomenele luminoase reclamau pentru explicarea lor, unele teorii
ondulatorii, iar altele teoria corpusculară s-a căutat o cale de mijloc, mai exact o teorie unitară.
Aceasta teorie a fost descoperită si formulata de către fizicianul francez Louis de Broglie în jurul
anului 1924, care a afirmat că oricărei particule în mişcare îi este asociată şi o undă. Mai târziu
acesta a reuşit să demonstreze şi practic teoria sa.
În prezent, cu unele rezerve, se acceptă că lumina poate fi definită ca o formă
particulară a energiei radiante, emisă de corpurile luminoase, care se propagă sub formă de
oscilaţii electromagnetice pe care le percepe ochiul. Conform altor autori „lumina este definită
ca acele radiaţii care produc senzaţii luminoase pentru ochiul omenesc”152 sau „lumina este un
flux de fotoni care posedă proprietăţi atât ondulatorii cât şi corpusculare.”153
Dat fiind că radiaţiile electromagnetice se prezintă într-o varietate infinită, este
imposibilă caracterizarea lor printr-un nume. S-a convenit că pentru caracterizarea diferitelor
radiaţii să se recurgă la noţiunea de lungime de undă, care exprimă distanţa străbătută de
radiaţia electromagnetică, într-o singură pulsaţie. În practica fotografică intensitatea luminii se
exprimă în milionimi de mm. denumite milimicroni sau în zeci de milionimi de microni. Din
ansamblul radiaţiilor electromagnetice, ochiul transformă în senzaţii de lumină doar radiaţiile
cuprinse intre 590-750 milimicroni şi care sunt denumite prin expresiile: lumina albă, lumina
solară şi lumina de zi. Lumina albă poate fi descompusă în radiaţii simple (monocromatice) care
nu mai pot fi descompuse la rândul lor. Operaţia de descompunere a luminii se numeşte
dispersia luminii sau analiza spectrală a luminii, iar rezultatul acesteia este numit ,,spectrul vizibil
al luminii naturale”. Absorţia sau reflectarea în proporţii diferite a radiaţiilor din spectrul vizibil
dau culoare corpurilor.
Totodată, după natura lor sursele de lumină folosite în fotografie se împart în:
- surse de lumină naturale, dintre toate, soarele este cea mai bună sursă de lumină,
unde lumina zilei este o formă specifică a luminii soarelui, care are şi o intensitate foarte mare.
- surse de lumină artificiale: flacără, bec cu incandescenţă sau cu descărcări în gaze.
De asemenea, spectrul de lumina vizibil perceput de retina ochiului se prezintă sub
diferite culori cum ar fi:
*390 la 450 nm. =violet;
*450 la 510 nm. =albastru;
150 N.A. - Se poate spune că, aparatul de fotografiat a fost construit după modelul ochiului uman, în sensul că ochiul
captează radiațiile luminoase care sunt reflectate de obiectele din jur.
151Astronomul englez Isaac Newton, în jurul anului 1669 susţine că lumina emite corpusculi (particule) materiali
luminoşi extrem de fini, care se propagă în spaţiu în linie dreaptă cu viteza proprie luminii de 300.000 km./sec. De
asemenea teoria ondulatorie formulată de astronomul olandez Christiaan Huygens în 1678 şi dezvoltată mai târziu de
fizicianul francez Augustin Jean Fresnel în jurul anului 1815, prin care se susţine că sursa de lumină produce
impulsuri asemănătoare oscilaţiilor şi care se propagă sub formă de unde atât în mediile transparente cât şi în vid.151
152 Colectiv, Curs de Tehnică Criminalistică – „Academia de Politie”, 1975.
153 Iuliu Pogany, Fotografia de la teorie la practică, Ed. Stiinţifică şi Tehnică , Bucureşti 1987.
53
*510 la 530 nm. = verde;
*530 la 590 nm. = galben;
*590 la 620 nm. = portocaliu;
*620 la 750 nm. = roşu.
Conform literaturii de specialitate, sub 390 nm. se află radiaţiile invizibile cu ochiul liber,
mai exact radiaţiile ultraviolete, iar peste 750 nm. a lungimii de undă se află radiaţiile infraroşii.
Pentru mediile transparente și omogene, lumina propagă în linie dreaptă. Însă de la această
regulă există mici abateri cum ar fi atunci când, în calea unei radiaţii se interpune un corp,
energia radiaţiei se va împarte în două şi anume: o parte pătrunde în acel corp, iar cealaltă parte
este retransmisă în toate direcţiile de către suprafaţa acelui corp.
De asemenea, traseul rectiliniu al radiației luminoase, se numește rază de lumină, în
timp ce mănunchiul de raze se numește fascicul luminos. Fascilculele pot fi cu raze paralele,
divergente ori convergente. Totodată, lumina poate fi caracterizată în funcție de interferență,
reflexie, refracție, difuzie, difracție și dispersie.154
4.4. APARATUL FOTOGRAFIC CLASIC, ELEMENTE COMPONENTE ȘI ROLUL

LOR
Realizarea fotografiei judiciare la fața locului (ori a altui gen de fotografie), nu se poate
realiza în prezent, decât folosind o cameră fotografică. Totodată, în sens restrâns fotografia
poate fi percepută ca o redare în imagini a lumii înconjurătoare. Surprinderea și redarea
imaginilor, se realizează prin două fenomene distincte şi anume: cu ajutorul unei lentile se
formează imaginea obiectului fotografiat, prin fenomenul fizic, propagarea şi refracţia luminii şi al
doilea fenomen chimic, fixarea pe materialul fotosensibil a imaginii formată de lentilă.155 Aceste
două fenomene întrunite pe principiul camerei obscure, au dus la apariţia aparatului de
fotografiat.156
Schematic, orice aparat fotografic este alcătuit din următoarele părți componente:
corpul aparatului, obiectivul fotografic, camera obscură, obturatorul, dispozitivul de
vizare și punere la punct (vizorul).
Corpul aparatului
Este format dintr-o cutie perfect etanşă la lumină şi unde pe peretele anterior este fixat
obiectivul, iar pe peretele posterior se găseşte materialul fotosensibil. În general, este construit
din material plastic, metal ori alte componente ori aliaje diferite. Trebuie să fie complet izolat,
astfel încât să nu permită intrarea luminii în interior, cu excepția celei care intră prin obiectiv și e
destinată impresionării filmului fotosensibil. Corpul aparatului, este proiectat conform unor
principii ergonomice, astfel încât să permită accesul ușor și rapid la facilitățile aparatului
fotografic.

155Trebuie însă reținut, că lumina este esențială în fotografie. Aproape toate formele de fotografie se bazeaza pe
proprietatile unor cristale de argint, compuși chimici ai argintului și a unor halogeni (bromina, clorina sau iodina),
sensibile la lumină. Aceste cristale se găsesc sub formă de emulsie (o pelicula fina gelatinoasă) care se află în filmul
fotografic.
54
Schema constructivă a aparatului de fotografiat clasic.157
Obiectivul fotografic
Obiectivul, permite accesul luminii în aparat și focalizează imaginea pe film. Este
elementul care influențează în foarte mare măsură claritatea și calitatea imaginii finale, care se
impresionează pe filmul fotografic, fiind format prin asocierea mai multor lentile, convergente şi
divergente, precum şi prin adăugarea unui dispozitiv numit diafragmă care limitează razele
marginale. Din punct de vedere tehnic, obiectivele fotografice, cu ajutorul razelor de lumină
formează în camera obscură imaginea obiectelor înconjurătoare.
Totodată, prin intermediul lentilelor se imprimă cu ajutorul luminii, pe materialul
fotosensibil aflat în camera obscură, o imagine micşorată şi răsturnată.158
Lentile covergente și divergente159
Obiectivul fotografic, este caracterizat în amănunt prin următoarele caracteristici tehnice:

- distanţa focală ;
- luminozitate ;
- profunzimea de câmp;
157Sursa: http://www.e-scoala.ro/fizica/aparat_foto_parti_componente.html
158Lentile convergente, transformă un fascicul paralel într-unul convergent, lentile divergente, transformă un fascicul
paralel într-unul divergent.
159 Sursa: https://www.google.ro/search?q=Lentile+convergente+şi+divergente
55
- unghiul de câmp ;
- puterea separatoare.
Distanţa focală: reprezintă distanţa de la centrul optic al obiectivului, la suprafaţa plană
a materialului fotosensibil, respectiv intersecţia razelor (în camera obscură) care vine de pe o
anumită imagine aflată în faţa obiectivului. Valoarea distanţei focale, este notată pe montura
obiectivului prin litera F sau f urmată de semnul = şi de indicaţia ,,mm’’ sau ,,cm’’. Exemplu:
F=50 mm. Alteori avem forma :,,1:2,8 f=50 mm” în care cifrele 1:2,8 indică luminozitatea, iar
f=50 indică distanţa focală.160
Luminozitatea: sau deschiderea relativă, reprezintă capacitatea obiectivului de a lăsa
să treacă prin el o anumită cantitate de lumină într-un timp determinat. Luminozitatea reală, nu
este însă determinată de diametrul interior al obiectivului, ci de deschiderea diafragmei şi de
distanţa focală. Deschiderea maximă utilă a diafragmei şi distanţa focală determină deci
luminozitatea. Luminozitatea se exprimă prin raportul dintre deschiderea utilă şi distanţa focală.
Pentru exemplificare dacă avem un obiectiv cu deschidere utilă de 25 şi distanţa focală de 50
mm. va avea o luminozitate de 25/50 =1/2. Luminozitatea obiectivului poate fi redusă (nu şi
mărită) prin diafragmare, care se poate fixa şi manevra printr-un inel montat pe obiectiv numit
inelul diafragmei. Pe acest inel sunt gravate deschiderile diafragmei şi anume: 2-2,8-4-5,6-8-11-
16. Indicaţiile luminozităţii sunt valabile numai când reglăm aparatul pentru infinit.
Profunzimea de câmp: este zona dinaintea şi din spatele planului pentru care s-a făcut
punerea la punct a obiectivului. Zona de profunzime (claritate) se întinde mai puţin în faţa
planului de punere la punct şi mai mult în spatele lui. Zona de claritate a unui obiectiv este
determinată de distanţa focală a obiectivului, care reprezintă depărtarea dintre centrul optic al
obiectivului şi suprafaţa plană a materialului fotosensibil din interiorul aparatului fotografic, atunci
când obiectivul este pus la punct pentru infinit. Cu cât avem distanţa focală mai mică, avem
zonă de claritate mare şi invers.
Unghiul de câmp al imaginii, este acel unghi care determină limitele extreme ale
imaginii formate de obiectiv pe materialul fotosensibil. Acest unghi este dat de razele de lumină
extreme pe care obiectivul aparatului fotografic le poate prinde,161 şi variază de la un obiectiv la
altul, în funcţie de distanţa focală. Cu cât distanţa focală este mai mare, cu atât unghiul de câmp
este mai mic şi invers. De asemenea în câmpul imaginii se poate înscrie un format pătrat sau
dreptunghiular, formate a căror diagonală este aproximativ egală cu distanţa focală a
obiectivului. Unghiul de câmp al obiectivului este determinat de distanţa focală, cu care este în
raport invers proporţional.
În funcţie de unghiul de câmp al imaginii avem următoarele tipuri de obiective:
- superangulare, au distanţa focală mică şi unghi de câmp mare, adică distanţă focală
sub 40 mm şi unghi de câmp al imaginii de peste 63 grade. (sub 40 mm ; L. 63 grade).
- normale, cu distanţa focală cuprinsă între 40 şi 50 mm. şi unghi de câmp al imaginii
de 46 grade. (40-55 mm. L.46 grade).
- teleobiective, cu distanţa focală de peste 55 mm şi unghi de câmp mic de la 18 la 3
grade. (55 mm. L. 3-18 grade). Se folosesc de regulă pentru fotografierea imaginilor aflate la
distanţe mari.

161 Camil Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972 pag. 31.
56
Puterea separatoare, reprezintă numărul maxim de linii albe şi negre echidistante, pe
care un obiectiv le poate reda pe 1 mm. lungime.162 Ea este determinată atât de calităţile optice
ale unui obiectiv, cât şi de calităţile materialului fotosensibil folosit. Puterea separatoare a unui
obiectiv, este mai mare la centru şi scade foarte mult spre margine. Prin diafragmare se poate
obţine o anumită creştere a puterii separatoare. Obţinerea clarităţii unei imagini este puternic
afectată de: aberaţia de sfericitate a lentilelor; aberaţiile cromatice; distorsiunea; coma; curbura
de câmp.163
Camera obscură, are rolul de a proteja materialul fotosensibil şi imaginea formată pe
acesta, faţă de influenţa altor raze de lumină, altele decât cele care trec prin obiectiv când se
face expunerea. Camera obscură în raport de modelul aparatului, ea poate fi pliabilă ori rigidă.
Obturatorul, din punct de vedere tehnic, obturatorul este mecanismul care controlează
durata de expunere a filmului la lumină. Este, un mecanism care permite să treacă lumina prin
obiectiv la materialul fotosensibil un anumit timp, fixat de cel care execută fotografierea. Acest
timp se numeşte timp de expunere.164
Mecanismul obturatorului, este alcătuit din următoarele componente:
- pârghia sau butonul de armare, care armează întregul mecanism obturator.
- perdelele sau lamelele, care acţionate de mecanism lasă să treacă lumina numai un
anumit timp, dat de timpul de expunere fixat dinainte.
- discul de viteze, pe care se află timpii de expunere, care lasă lamelele ori perdelele
să fie deschise un anumit timp.
Pe discul de viteze la aparatele de fotografiat clasice există mai mulţi timpi şi anume:
- timpi lungi: 1/30” , 1/25’’ , 1/15’’ , ½’’, 1/1’’;
- timpi scurţi: 1/50’’, 1/60’’, 1/125’’.
- timpi foarte scurţi: 1/250’’, 1/500’’, 1/1000’’
De asemenea, aparatele de fotografiat sunt prevăzute pe discul timpilor de expunere şi
cu timpi lungi nelimitaţi, notaţi cu literele T, Z, B, la care obturatorul rămâne deschis până la a
doua apăsare, sau atât timp cât degetul stă apăsat pe declanşator.165
Sistemul de vizare şi punere la punct
Face încadrarea subiectului de fotografiat, precum și claritatea imaginii lui. Încadrarea
se face privind prin vizorul dreptunghiular al aparatului de fotografiat care fixează subiectul de
fotografiat şi cu ajutorul inelului de claritate de pe obiectiv reglăm claritatea imaginii până când
subiectul care trebuie fotografia se vede foarte clar. Aparatele de fotografiat clasice noi sunt
prevăzute atât pentru sistemul manual de efectuare a clarităţii imaginii, cât şi automat (auto-
focus). Dispozitivul de punere la punct, poate fi construit în mai multe feluri şi anume:
Sistem reflex: care are oglindă reflexă cu un singur obiectiv și prezintă avantajul de a
pune la punct şi de a viza (încadra) acelaşi câmp ca cel ce urmează a fi fotografiat.166
Imaginea este proiectată mai întâi pe o oglindă la 45 grade şi de aici pe un geam mat
sau un sistem de prisme care îi determină întoarcerea pe verticală.167
162 Colectiv, Curs de tehnică criminalistică, Academia de Poliţie 1983, pag. 116.
164Închiderea şi deschiderea obturatorului, se face cu ajutorul unor perdele din pânză cauciucată sau lamele metalice.
165Totodată obturatoarele aparatelor fotografice sunt prevăzute cu un circuit electric şi priză situate pe corpul
aparatului, care are rolul de a face legătura cu o lampă electronică (blitz), care la declanşarea obturatorului produce
descărcarea electronică a blitz-ul conectat.
166 Camil Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, pag. 38.
57
Sistem telemetru: funcţionează după principiul vederii stereo, deci se bazează pe
suprapunerea a două imagini reflectate în două oglinzi, situate în dreptul unui orificiu fiecare,
separat. Deci vizorul şi obiectivul sunt situate pe două axe optice paralele.168
Accesoriile aparatului de fotografiat clasic, sunt: trepiedul sau stativul, firul declanşator,
şina de glisare (alunecare), lampa blitz, filtrele de lumină, inele prelungitoare, parasolarul,
capacul obiectivului, geanta aparatului, exponometrul.169
4.5. METODE DE EXECUTARE A FOTOGRAFIEI JUDICIARE OPERATIVE

LA FAȚA LOCULUI
Literatura de specialitate, indică următoarele metode de executare a fotografiilor
judiciare la fața locului:
- metoda fotografiei unitare;
- metoda fotografiei panoramice;
- metoda fotografiei de măsurătoare;
Metoda fotografiei unitare.
Este metoda prin care un anumit subiect supus fotografierii este surprins într-un singur
cadru. De regulă, este folosită atunci când zona supusă cercetării criminalistice, poate fi
cuprinsă într-o singură imagine.
Dacă locul este mai extins, se pot folosii următoarele procedee de fotografiere:
Fotografia de pe poziții contrare (pe sectoare), se folosește de regulă în cazul
fotografiilor schiță și de orientare, având aplicabilitate în fotografierea zonelor de teren unde
există diferențe de relief, ori în cazul accidentelor de circulație.170
Fotografia de pe poziții încrucișate, reprezintă o variantă a fotografiei de pe poziții
contrare, sub aspectul că se vor executa mai multe fotografii din cât mai multe unghiuri.
Fotografiile, se execută cu aparatul situat succesiv în diferite puncte diametral opuse în scopul
înlăturării din imagine a așa-ziselor ,,zone oarbe” pentru a reliefa întregul loc al faptei.171
Metoda fotografiei panoramice
Oferă posibilitatea obţinerii imaginii complete a locului unde s-a săvârşit o infracţiune,
indiferent de întinderea acestuia, de situarea lui din punct de vedere topografic ori de acoperirile
existente în acel loc. De regulă, acest procedeu se pune în practică, atunci când suprafaţa ce
urmează a fi fotografiată are lăţime şi adâncime mari, terenul fiind lipsit de denivelări importante
şi neprezentând acoperiri prea mari.
Literatura de specialitate, menționează două procedee de realizare a fotografiei
panoramice:
Fotografia panoramică liniară, constă în fotografierea succesivă a locului săvârşirii
infracţiunii, pe porţiuni mai mari sau mai mici, în raport de unghiul de câmp al obiectivului
fotografic. Astfel, cel care execută fotografierea imaginează o linie paralelă cu latura cea mai
lungă a locului ce urmează a fi fotografiat, luând, în mod succesiv, imagini prin deplasarea pe
linia imaginară aleasă.
167 Sistemul reflex, este compus din vizor, oglindă reflexă (în interiorul aparatului), inel de claritate cu scala distanţelor.
168 Cele mai folosite sunt aparatele fotografice clasice sistem reflex.
169
Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 64
171 Emilian Stancu, op. cit. pag. 72
58
Fotografia panoramică circulară, unde camera de fotografiat este montată pe trepied
şi fixată în centrul zonei de cercetat. Se execută fotografii, de la centru spre exterior, rotind
aparatul de aşa manieră încât în imaginea următoare să fie cuprinsă şi o porţiune din suprafaţa
fotografiată anterior.172 Se execută fotografii până se obține o rotație completă cu aparatul de
fotografiat.
Metoda fotografiei de măsurătoare
Cunoscută şi ca „metoda măsurătorii fotografice“ şi constă în stabilirea pe fotografie a
dimensiunilor obiectelor şi a distanţelor dintre acestea. Dintre procedeele mai frecvent întâlnite
în cadrul fotografiei de măsurătoare avem:
Fotografierea la scară, constă în fixarea obiectelor şi urmelor a căror dimensiuni
exacte sunt necesare în timpul urmăririi penale. Ca atare, se procedează la așexarea pe una ori
pe ambele laturi ale unui obiect găsit la fața locului a unor instrumente de măsurare având
gradațiile omologate. Instrumentul de măsurare trebuie așezat în același plan cu obiectul.
Fotografierea se va face prin folosirea aparatului fără trepied, ori montat pe acesta. Trebuie
respectată regula ca obiectivul aparatului să fie fixat perpendicular pe planul obiectului. La
aparatele de fotografiat digitale, se recomandă utilizarea funcției macro.173
Fotografia metrică, se aplică ori de câte ori, cu ocazia desfăşurării unor activităţi,
apare necesitatea de a se fixa prin fotografiere forma, dimensiunile şi poziţia diferitelor obiecte
plasate în profunzimea spaţiului respectiv. Acest gen de fotografie, se realizează utilizând de
regulă banda metrică gradată din trusa criminalistică. Pentru realizarea fotografiei, obiectivul
camerei de fotografiat, trebuie să fie paralel cu solul, iar banda metrică să fie poziționată în
prelungirea axei optice a obiectivului, sau perpendiculară pe axul optic.174
4.6. GENURILE DE FOTOGRAFII EFECTUATE CU OCAZIA CERCETĂRII
LOCULUI FAPTEI
Principalele categorii de fotografii operative care se efectuează la fața locului, sunt
cunoscute în literatura de specialitate, sub denumirea de genuri de fotografii care se execută cu
ocazia cercetării locului faptei.175 Aceste genuri de fotografii ale locului infracțiunii servesc pentru
fixarea imaginii de ansamblu a locului faptei, sau a descoperirii efectelor acesteia şi pentru
fixarea obiectelor principale descoperite în cadrul cercetării criminalistice efectuate.
Pentru ca aceste fotografii să poată fi folosite în activitatea organelor de urmărire
penală, ele trebuie să ilustreze cele consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului
ori în schiţa locului unde s-a derulat activitatea infracţională, respectiv să redea cu fidelitate locul
faptei, obiectele şi urmele în dimensiuni şi perspective corespunzătoare, cu toate detaliile pe
care le conţin.176 Ca atare, cu ocazia cercetării locului faptei se execută urmatoarele genuri de
fotografii:
- fotografia de orientare;
- fotografia schiţă;
- fotografia obiectelor principale, a urmelor a cadavrelor;
- fotografia de detalii
172 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 154.

174 Idem
175 Conform CPP art. 195 alin. 2
176 Vasile Bercheşan, Curs de tehnică criminalistică, vol. 1, Ed. Little Star, Bucureşti 2002, pag. 170.
59
Fotografia de orientare
Fotografie de orientare.177
Fotografia de orientare, fixează imaginea de ansamblu a locului infracţiunii, cadrul

acestuia, stabilind raportul în care se găseşte locul propriu-zis al infracţiunii faţă de împrejurimile
lui. Fotografia de orientare, urmăreşte surprinderea acelor aspecte capabile să ofere o anumită
imagine asupra raportului dintre locul propriu-zis al faptei şi zona înconjurătoare, cum sunt de
pildă, distanţele până la construcţiile sau alte puncte de reper din apropiere, drumurile de acces,
posibilităţile de vizibilitate.178
Totodată, trebuie specificat faptul că în funcţie de natura şi întinderea locului, ea poate
fi unitară, când se realizează dintr-o singură poziţie, sau panoramică, în cazul fotografierii pe
segmente a locului respectiv. La rândul său, fotografia panoramică poate fi circulară, când locul
faptei este foarte întins şi nu poate fi cuprins într-o singură imagine (exemplu: o zonă
împădurită), sau liniară, când obiectul de fotografiat are dimensiuni mari şi de asemenea nu
poate fi cuprins într-o singură imagine (exemplu: un imobil de dimensiuni mari situat pe o
stradă).179
177 Practică operativă 2010.

178 Emilian Stancu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1994, pag. 122.
60
Fotografia schiţă.
Cuprinde locul propriu-zis al infracţiunii, cu toate particularitățile sale,

fără împrejurimi.
Cuprinde imaginea locului săvârşirii faptei, cu toate particularităţile sale, dar fără
împrejurimi şi are în prim plan obiectul principal, central al cercetării criminalistice, adică obiectul
asupra căruia s-a îndreptat nemijlocit acţiunea infractorului.180
În cazul în care locul infracţiunii nu poate fi cuprins într-o singură fotografie, fie datorită
configuraţiei terenului fie datorită întinderii prea mare a acestuia se fac o serie de fotografii
schiţe, pentru a cuprinde toate sectoarele şi toate aspectele lor. Pentru marcarea mijloacelor
materiale de probă, se folosesc unitățile metrice, plăcuțele, jaloanele existente în trusa
criminalistică ori în auto-laboratorul criminalistic.
Fotografiile schiţă, cuprind mai multe procedee de executare şi anume:181
- fotografia schiţă unitară, atunci când într-o singură imagine fotografică este cuprins
în întregime locul faptei;
- fotografia schiţă pe sectoare, în care locul faptei, neputând fi cuprins într-o singură
imagine, este fixat pe sectoare, la aceeaşi scară şi grad de iluminare;
- fotografia schiţă de pe poziții încrucișate, cu ajutorul căreia locul faptei se
fotografiază din mai multe poziţii opuse, pentru a se elimina zonele oarbe. Aceste fotografii dacă
este posibil se execută din patru puncte diametral opuse şi al căror ax imaginar se întretaie în
centrul locului faptei sau al obiectului principal de la locul faptei, într-un unghi de 90°.
- fotografia schiţă de pe poziții contrare, constă în fixarea locului faptei din două
poziţii diametral opuse, obţinându-se astfel două fotografii schiţe în care obiectele din zona
180 Idem
181 Camil Suciu. op. cit. pag. 57-59.
61
centrală sunt redate pe ambele fotografii.182 Astfel, imaginile obţinute vor reuşii să redea întreg
spaţiul, partea centrală apărând pe ambele imagini, văzută sub unghiuri diametral opuse.
Fotografia de pe poziţii contrare183
- fotografia schiţă panoramică, pentru cazurile în care locul faptei are o extindere
prea mare, pentru a putea fi cuprinsă într-o singură fotografie fără a se pierde detaliile mai
importante. Această fotografie se obţine prin fotografierea succesivă a mai multor porţiuni din
locul săvârşirii faptei. Imaginile fragmentate obişnuite se ambalează apoi într-o singură
fotografie. Fotografia panoramică se poate executa liniar sau circular.
- fotografia schiţă panoramică liniară, se efectuează prin deplasarea aparatului
fotografic pe o linie imaginară paralelă cu linia frontală a locului faptei, astfel ca fiecare fotografie
succesivă, să cuprindă o parte din imaginea fotografiei alăturate. Suprafaţa fiecărei porţiuni în
fotografia panoramică liniară, depinde de unghiul de deschidere de câmp al obiectivului
aparatului fotografic şi de distanţa de la care se fotografiază. Deplasarea aparatului de-a lungul
planului, paralel cu linia frontală a locului faptei se va face numai cu 3/4 din totalul deschiderii
date de unghiul de câmp, încălcarea marginală a imaginilor servind la uşurarea asamblării
fotografiei panoramice liniare.184 La deplasarea paralelă a aparatului fotografic se va ţine
seama de păstrarea aparatului în poziţie paralelă cu locul faptei, precum şi de înălţimea şi de
înclinarea aparatului.
- fotografia schiţă panoramică circulară. În acest caz, aparatul fotografic rămâne fixat
pe trepied în acelaşi loc, astfel ales încât să poată cuprinde toate punctele locului faptei ce
urmează a fi fotografiat. În funcţie de distanţa aparatului fotografic, de locul faptei şi de
deschiderea de câmp a obiectivului fotografic se va alege ,,baza fotografică de obiect”, ceva mai
mică decât unghiul de deschidere al obiectivului. Deplasăm (rotim) aparatul fotografic pe
trepiedul rămas fix cu câte un interval de unghi corespunzător ,,bazei fotografice de obiect”,

183 George Panfil, fundamentele tehnicii criminalistice, vol. 1 Ed. Estfalia 2010, pag. 25
184 Camil Suciu. op. cit. pag. 59.
62
admise şi se va reproduce într-o imagine circulară întregul loc al faptei. Această metodă a
fotografiei panoramice circulare se aplică numai în cazurile când locul faptei este foarte
extins.185
Fotografia obiectelor principale
Cuțitul (obiect principal)
Acest gen de fotografie, cuprinde numai o parte din locul faptei în care se află obiectele
care au legătură directă cu fapta, ca de exemplu: obiectele corp delict, obiecte care au suferit
modificări de poziţie ori deteriorări şi toate categoriile de urme.186 Ca atare, sunt fixate imaginile
acelor obiecte care sunt implicate sau care reflectă urmele şi consecinţele faptei infracţionale,
precum şi a celor care au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii şi a obiectelor
produs al infracţiunii.187 Acestea se constituie în tot atâtea puncte centrale care interesează
cercetarea. Astfel de obiecte pot consta după caz, în instrumentul de efracţie, mijlocul de
transport de care s-a folosit făptuitorul, arma de foc, focarul incendiului, urma mijlocului de
transport.188 Fotografia obiectului principal va trebui dublată de o fotografie care va reda poziţia
acestui obiect în ansamblul câmpului infracţional, precum şi în raport de poziţia sau distanţa față
de alte obiecte principale. Fotografia obiectelor principale, se execută în faza statică a cercetării
locului faptei, întocmai ca şi fotografia de orientare şi fotografiile schiţă, fără ca obiectul să fie
deplasat din locul în care a fost descoperit, interesând în primul rând poziţia acestuia şi
distanţele la care se află faţă de alte obiecte ale infracţiunii.189

187Emilian Stancu, op. cit. pag.126.
188 Vasile Bercheşan, Curs de tehnică criminalistică vol. 1. op. cit. pag. 178.
189 Camil Suciu op. cit. pag. 60.
63
Fotografia de detaliu
Detaliu al mânerului cuțitului, pe suprafața căruia au fost descoperite un nr. de trei

urme digitale.
Se efectuează de regulă, asupra macroreliefului și microreliefului urmelor și obiectelor,
în vederea reținerii caracteristicilor de gen și individuale care le particularizează.190 Specialistul
criminalist, va insista atât asupra aspectului obişnuit al obiectului respectiv, cât şi asupra
modificărilor produse cu ocazia săvârşirii infracţiunii cercetate, unde fiecare obiect va interesa ca
o probă materială luată izolat, fotografiindu-se independent de decorul în care se găseşte la
locul infracţiunii.
Scopul fotografiei, constă în redarea detaliilor obiectelor și urmelor fotografiate. Se
efectuează în faza dinamică a cercetării locului faptei, unde diferitele obiecte, neridicate până
atunci de la locul în care se găseau, se ridică cu grijă, pentru a fi examinate separat şi
amănunţit. Trebuie menționat faptul că, fiecare obiect interesează ca o probă materială luată
izolat, fotografiindu-se independent de locul unde a fost descoperită. Fotografierea detaliilor se
face cu aparatul fixat pe un trepied sau pe un aparat de reproducere şi cu obiectivul orientat în
poziţie perpendiculară pe obiectul fotografiat. Pentru evidenţierea detaliilor, iluminarea obiectelor
se va face diferit în funcţie de natura acestora şi de mecanismul de creare a urmelor.191
Acest gen de fotografie se execută întotdeauna la o scară mai mare decât celelalte
fotografii de la locul faptei, uneori la o scară mai mare decât dimensiunea reală a obiectului, cum
sunt urmele de mâini sau diferitele striaţii, care se execută la scara 4:1.192

192 Camil Suciu. op. cit. pag. 61.
64
4.7. Fotografia de fixarea rezultatelor reconstituirii, percheziției, semnalmentelor,
precum și fotografia de supraveghere operativă
Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii
Se efectuează de regulă la sfârșitul urmăririi penale, în scopul fixării locului în care se
desfăşoară această activitate şi a momentelor importante din procesul comiterii faptei,
reproduse artificial, pentru stabilirea circumstanţelor şi împrejurărilor concrete în care a fost
săvârşită fapta. Aceasta va cuprinde:
- fotografierea locului reconstituirii, în total sau în parte, care ilustrează întregul loc în
care se desfăşoară procesul reproducerii săvârşirii faptei;
- fotografierea momentelor reconstituite, cu indicarea căilor de acces către locul faptei
și de la locul faptei; indicarea mijloacelor și instrumentelor utilizate la săvârșirea faptei; ilustrarea
diverselor activități ori acțiuni de către participanți.193
Aceste activități de urmărire penală sunt efectuate în vederea verificării unor probe sau
pentru descoperirea de probe noi.
Fotografia de fixare a rezultatelor percheziției.
Înactivitatea practică, fotografia de fixare a rezultatelor percheziției se efectuează
pentru ilustrarea rezultatelor acesteia şi în principal pentru fixarea particularităţilor şi a locului
unde au fost ascunse obiectele căutate. De regulă, se execută în condiţiile de loc şi timp în care
organul de urmărire penală desfăşoară această activitate tactică.194
Cu ocazia efectuării acestor fotografii vor fi surprinse și fixate locul (locurile) unde au
fost ascunse obiectele, raportat la celelalte încăperi din jur, apoi locul propriuzis şi dacă este
nevoie chiar anumite părţi ale acestuia. Deseori, este necesară chiar fotografia de detaliu (a
mecanismului de inchidere, de ascundere a abiectului).195 Ca și particularitate, în cazul unei
percheziţii domiciliare, dacă obiectul a fost descoperit într-o ascunzătoare în dulap, se
fotografiază aspectul general al camerei cu situarea dulapului, apoi ascunzătoarea din dulap, cu
obiectele descoperite în acesta şi mecanismul de închidere, modul de camuflare a obiectelor şi
apoi obiectele. Aceaşi ordine a fotografiei se foloseste în cazul descoperirii unor obiecte
ascunse într-o haină cu ocazia efectuării percheziţiei corporale.196
Totodată, faţă de aceste aspecte, se va mai avea în vedere urmatoarele:
- se fixează locul unde au fost ascunse obiectele, înscrisurile ori valorile căutate. Se
procedeaza la fixarea locului de ascundere fara împrejurimile sale, dupa regulile fotografiei
obiectelor principale. Numarul acestor fotografii depinde de cel al ascunzatorilor, nu de numarul
obiectelor ascunse.197
- la fotografia locului percheziţiei, care trebuie să întrunească elementele unei fotografii
de orientare, se urmăreşte fixarea locului unde se execută aceasta activitate de tactică
criminalistică;
193G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 288

195 La efectuarea fotografiilor, trebuie să folosim fotografia de orientare, schiţă, a obiectelor principale şi de detalii.
196I. Mircea, op. cit. pag. 40.
197 Idem
65
Fixarea locului unde se execută aceasta activitate.198
- se fotografiaza înscrisurile, valorile și obiectele descoperite, unde fotografia trebuie

să redea fiecare obiect, luat izolat.199
Planșa cu fotografiile efectuate cu ocazia percheziției face parte integrantă din
procesul-verbal întocmit cu acest prilej, care constituie o modalitate de fixare a rezultatelor
activităților desfășurate, conform procedurii penale și tacticii criminalistice.
Fotografia de semnalmente
Are ca scop înregistrarea persoanelor care au săvârşit fapte penale, urmărirea şi
identificarea infractorilor şi identificarea cadavrelor sau a persoanelor cu identitate necunoscută
prin fixarea trăsăturilor exterioare ale acestora.200 Fixarea trăsăturilor exterioare prin fotografiere,
se efectuează de regulă în vederea identificării, comparării sau înregistrării în bazele de date
specializate. Fotografia semnalmentelor, se constituie ca un ansamblu de procedee fotografice
destinate înregistrării imaginii persoanelor care au săvârşit infracţiuni, precum şi a cadavrelor
necunoscute, în vederea identificării lor ulterioare.201 Această ramură a fotografiei judiciare
operative se împarte în:
- fotografia de identificare a persoanelor;
- fotografia cadavrelor;
- fotografia de urmărire.
Fotografia de identificare a persoanelor, aceasta se execută sub forma a două fotografii
bust, una din faţă şi una din profil stânga/dreapta, în anumite condiţii dinainte stabilite. Persoana
va privi înainte având capul descoperit, de regulă va fi pieptănată şi bărbierită, fără ochelari,
(dacă persoana de regulă poartă ochelari, se va fotografia şi cu aceştia) având urechea dreaptă
descoperită. În anumite situaţii se execută fotografierea din ambele profile, din semiprofil, ori din
picioare, în scopul redării pe imagine a ţinutei obişnuite a persoanei ce urmează a fi identificată
ori după caz, a părţii corpului care prezintă anumite caracteristici, cum ar fi cicatrice, aluniţe,
198 https://andreivocila.wordpress.com
199 Vasile Berchesan, Ruiu Marin, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Little Star 2004, pag. 169
201 Emilian Stancu, op. cit. pag. 132.
66
tatuaje, amputări.202 Fotografierea persoanei în poziţia în picioare de regulă se execută din faţă,
iar dacă unele caracteristici ale ţinutei, ori unele semne particulare, tatuaje amputări, se văd mai
bine din lateral, atunci fotografierea persoanei se va face şi din acel unghi în care acestea sunt
cel mai bine evidenţiate.
La fotografierea în picioare pentru a putea măsura şi înălţimea persoanei, se va include
în fotografie şi o unitate metrică. În cazul fotografierii persoanelor cu identitate necunoscută, se
vor respecta obligatoriu următoarele reguli:
- persoana va fi fotografiată cu îmbrăcămintea pe care a purtat-o în momentul când a
fost găsită;
- semnele particulare vor fi fotografiate la scară;
- persoana va fi fotografiată exact cum a fost găsită, apoi va fi spălată, bărbierită,
tunsă, i se va aranja ţinuta, apoi va fi fotografiată din nou;
- fotografia de semnalmente nu se va retuşa.
Fotografia de supraveghere operativă.
Se execută în cadrul activităţilor operative de supraveghere a persoanelor suspecte,
care pregătesc săvârşirea unei infracţiuni ori întreprind acţiuni de înlăturare ori de ascundere a
urmelor infracţiunii și cuprinde momentele mai importante din activitatea infracţională a
persoanei urmărite, ori cu scopul de a prevenii infracțiunile.203
Acest gen de fotografie, poate contribui la documentarea întregii activităţii infracţionale
ale suspecţilor şi lămurirea unor împrejurări ale cauzei. Mai este denumită şi fotografie de
urmărire şi se efectuează numai în codiţiile prevăzute de lege, şi constă în înregistrarea prin
fotografiere, filmare, inclusiv înregistrare videomagnetică, a unor activităţi cu caracter
infracţional, precum şi a contactelor dintre participanţii la săvarsirea unei fapre prevazute de
legea penală. Prin efectuarea fotografiei de supraveghere operativă sunt susrprinse atât
activităţi cu caracter infracţional, cât şi activităţi de ascundere a urmelor infracţiunii deja comise,
a locurilor frecventate de făptuitori, anturajul acestora şi persoanele cu care se întâlnesc.204
De regulă, fotografia se execută fără ştirea persoanelor fotografiate, folosindu-se
pentru aceasta mijloace tehnice moderne constând în aparatură de fotografiat performantă,
precum şi aparatură dotata cu amplificatoare electronooptice, care măresc intensitatea fluxului
luminos de câteva sute de ori.205
202 Vasile Bercheşan op. cit. pag. 192.

204 Vasile Berchesan, Ruiu Marin, op. cit. pag. 180
67
EFECTUAREA ALTOR CATEGORII DE FOTOGRAFII CU OCAZIA CERCETĂRII
LOCULUI FAPTEI
4.8. Fotografierea cadavrelor.

Pentru efectuarea în bune condiţii a fotografiei de identificare a cadavrelor trebuie
respectate cu stricteţe următoarele reguli:
- Fotografia din faţă se execută prin aşezarea cadavrului cu faţa în sus, pe un fond care
să permită evidenţierea contururilor exterioare. Pentru aceasta, aparatul de fotografiat se
poziționează deasupra cadavrului, astfel încât axul optic al acestuia să fie plasat perpendicular
pe planul feţei victimei. În cazul în care nu este posibilă aşezarea cadavrului cu faţa în sus,
acesta va fi întors pe o parte. Este interzisă sprijinirea acestuia de obiectele înconjurătoare.
Pentru a nu se deforma imaginea, atunci când se întoarce cadavrul pe o parte, trebuie acordată
o atenţie deosebită iluminării, putând apărea urme pronunţate. Este interzisă fotografierea
cadavrului de la cap spre picioare sau invers deoarece vor rezulta deformări ale corpului.206
- În cazul efectuării fotografiei din profil, cadavrul trebuie ridicat astfel încât aparatul de
fotografiat să poată fi pus la înălţimea capului. Şi în cazul acestei fotografii trebuie să se acorde
atenţie fondului, asigurându-se astfel evidenţierea tuturor detaliilor. Ca şi în situaţia anterioară
este interzisă întoarcerea capului cadavrului, deoarece s-ar obţine deformări ale trăsăturilor
exterioare.207
- Semnele particulare, tatuajele şi leziunile trebuie fotografiate întotdeauna la scară,
incluzând în imagine şi regiunea corporală în care se află. Leziunile trebuie fotografiate şi înainte
de toaletarea cadavrului, acordându-se atenţie direcţiilor de scurgere a sângelui.208
- După ce se efectuează toaletarea, se vor realiza doar fotografii la scară. Prin
intermediul lor se permite aprecierea mărimii, formei şi numărului leziunilor, precum şi a
amplasării lor anatomice. În cazul plăgilor, aceste fotografii vor reda şi alte elemente cum ar fi
înclinaţia, marginile, adâncimea, corpii străini, direcţia, zona învecinată. Aceste elemente,
coroborate cu celelalte (mărimea, forma, amplasarea), înlesnesc stabilirea obiectului care le-a
creat.
- La cadavrele persoanelor decedate prin împușcare.
Arma folosită la săvârşirea infracţiunii, trebuie fotografiată într-o poziţie obişnuită,
putându-se distinge în acelaşi timp particularităţile ei, ca: marca fabricii, nr. de serie, calibru. La
fotografierea armelor se va insista asupra urmelor biologice, cum ar fi urmele de sânge, resturi
de creier, fire de păr, urme lăsate de mâini prin manipularea armelor sau urme apărute drept
consecinţe ale tragerii cu arme de foc ca: rupturi, afumături, deformări. Orificiile de intrare şi
ieşire produse de proiectile (gloanţe) se fotografiază cu o lumină directă, pentru a pătrunde cât
mai adânc în urmă şi cu aparatul fotografic situat perpendicular. Dacă la locul faptei au fost
găsite în acelaşi loc mai multe tuburi trase, acestea se vor reproduce într-o fotografie plan,
pentru a se fixa zona lor de dispersare. Urmele de ricoşeu se vor fotografia cu o lumină oblică,
pentru a scoate în evidenţă direcţia urmei.209
206 Fie capul mare si picioarele mici, fie picioarele mari si capul mic. De asemenea corpul va părea mai lung.
207 V. Berchesan, ‘Metodologia investigarii criminalistice a omorului.’,Ed. Paralela 45,Pitesti 2002,p.282
208 Aceste directii pot da indicii extreme de importante privind pozitia victimei in timpul agresiunii si la determinarea
succesiuniii leziunilor.
209Camil Suciu, op. cit. pag. 70.
68
- Cadavrele spânzurate: sunt fotografiate din faţă, din spate şi din părţile laterale. La
spânzuraţi se va insista asupra nodului şi şanţului de spânzurare.210 Fotografia trebuie să redea
poziţia, forma, direcţia şi numărul de şanţuri. Totodată, fotografia de semnalmente trebuie să
redea gâtul şi lărgimea şanţului. Dacă relieful laţului a rămas imprimat în piele, iluminarea
trebuie să fie puţin oblică faţă de şanţ. Dacă obiectele de îmbrăcăminte prezintă pete suficient
de vizibile, atunci fotografia trebuie realizată în lumina incidentă. Folosirea acestui tip de
iluminare are drept scop mărirea gradului de strălucire al petelor respective. Atunci când este
posibil, aceste fotografii vor fi executate şi în radiaţii infraroşii sau ultraviolete, respectându-se
regulile specific.211
- Cadavrele înecaţilor: se fotografiază prima dată în locul unde a fost descoperit în apă,
apoi imediat după scoaterea din apă (întrucât procesul de descompunere este foarte rapid după
scoaterea din apă), pentru a nu apărea deformări ample ale aspectului general al cadavrului.
- Cadavrele dezmembrate: se va executa câte o fotografie pentru fiecare segment în
parte, pentru a evidenţia dispunerea segmentelor respective în teren, precum şi a eventualelor
bălţi de sânge, apoi o fotografie de ansamblu a întregului corp refăcut. În cazul fragmentelor de
cadavru este necesară fotografierea din mai multe planuri şi anume: din faţă, din spate, lateral
dreapta, lateral stânga, planul inferior, planul superior. Dacă obiectele de îmbrăcăminte prezintă
rupturi sau tăieturi, acestea vor fi fotografiate tot la scară. Din practica criminalistică se
recomandă ca fotografiile să cuprindă atât lungimea şi capetele firelor textile, cât şi direcţia în
care s-au produs tăieturile sau rupturile constatate.
-Cadavrele îngheţate: sunt fotografiate atât în starea în care au fost găsite, cât şi după
dezgheţarea lor la temperatura camerei, pentru a se putea deosebii diferitele forme de leziuni ori
petele după natura lor.212
-Cadavre deshumate: după scoaterea din coşciug, faţa cadavrelor va fi pudrată cu talc
apoi fotografiată.
4.9. Fotografierea urmelor instrumentelor de spargere.
Diverse instrumente folosite la deschiderea frauduloasă a încuietorilor213
210 Emilian Stancu op. cit. pag. 130.

211V.Berchesan,’Valorificare stiintifica a urmelor infractiunii. Curs de tehnica criminalistica.’,vol.I,Ed.Little
Star,Bucuresti 2002,pag.220-230
213Jpeg. Poliția Capitalei, Serviciul Criminalistic, 2010.
69
Urmele instrumentelor de spargere se fotografiază atât pentru a stabili forma şi
mărimea lor, cat şi pentru a se fixa aşezarea lor pe obiectul respectiv. Urmele instrumentelor de
spargere care sunt clar vizibile, cum ar fi ca exemplu zgârieturile, acestea se fotografiază sub o
lumină laterală, iar cele mai proeminente se fotografiază atât cu o lumină laterală cât şi cu o
lumină directă.
4.10. Fotografierea urmelor de picioare.
Fotografia urmelor de picioare, indiferent de natura lor, se execută întotdeauna înaintea
oricărei operaţii de ridicare, pentru a reţine imaginea nealterată. Fotografia urmelor de picioare
formate în adâncime se execută cu aceeaşi poziţie a aparatului fotografic ca pentru urmele de
suprafaţă, doar orientarea luminii fiind diferită.
Urmele de picioare (încălţăminte) formate în zăpadă sunt fotografiate prin intermediul
unor filtre galben-închis sau portocalii, iar în lipsa acestora, înainte de fotografiere, se poate
cerne deasupra urmei un strat fin de praf de grafit, care va atenua strălucirile supărătoare. De
asemenea, urmele de picioare descoperite la faţa locului vor fi fotografiate atât sub aspectul
cărării de urme (pentru cazul în care interesează fixarea elementelor generale ale mersului şi
direcţia acestuia), cât şi ca urme izolate, în cazul cărora interesează felul cum sau reprodus în
urmă elementele caracteristice ale încălţămintei infractorului (sau ale piciorului gol).214
De regulă, fotografia urmelor de picioare, prezintă o deosebită importanţă îndeosebi la
urmele de adâncime de unde se pot lua mulaje, folosind procedura clasică (gips, ipsoz). Pentru
urmele de încălțăminte descoperite pe diferite suprafețe, cum ar fi: covor, parchet, după
fotografierea urmelor cu aparatul de fotografiat acestea pot fi ridicate folosind aparatul
electrostatic de ridicat urme de încălţăminte.
Cărarea urmelor în adâncime se fotografiază de sus, cu axa optică a obiectivului
aparatului, situată pe axa cărării de urme, căutând ca în cadrul imaginii să se prindă şi un obiect
fix oarecare, pentru a ajuta la orientarea în teren a acestor urme, precum şi fotografierea în plan
pentru a reda mai exact elementele mersului, ca lăţimea, lungimea şi unghiul pasului.
4.11. FOTOGRAFIA DE EXAMINARE (DE LABORATOR)

Reprezintă acea categorie a fotografiei, care elaborează metodele şi mijloacele de
studiere a probelor materiale precum şi de fixare a rezultatelor obţinute, în condiţii de laborator.
În funcţie de scopul urmărit, de metodele şi mijloacele aplicate, fotografia de examinare se
realizează în radiaţii vizibile şi radiaţii invizibile.215 Este utilizată în examinarea urmelor digitale, a
înscrisurilor, a urmelor instrumentelor de efracţie, a urmelor produse de armele de foc, a urmelor
mijloacelor de transport şi a altor mijloace materiale de probă, inclusiv a corpurilor delicte, adică
a obiectelor care au fost folosite ori au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii.
Importanţa ei este dată de faptul că prin folosirea unor metode şi procedee tehnice pot fi puse în
evidenţă anumite detalii ale urmelor, obiectelor sau corpurilor delicte ce nu sunt perceptibile cu
ochiul liber.
Este cuprinsă în cadrul sistemului fotografiei judiciare, reprezentând una din pârghiile
de constatare şi demonstrare a concluziilor formulate de specialişti şi experţi în procesul
efectuării expertizelor şi constatărilor criminalistice.

70
Sarcinile realizării fotografiei de examinare constau în:
- fixarea rezultatelor examinărilor microscopice realizate prin utilizarea microscoapelor
în cadrul examinărilor comparative;
- înregistrarea microreliefului urmelor ori a obiectelor prezumate a le fi creat;
- fixarea unor aspecte legate de stabilirea unor caracteristici identificatoare ori
continuității liniare.216
Totodată, prin folosirea fotografiei de examinare se pot stabilii o serie de metode si
procedee fotografice care să contribuie la:
- reproducerea probelor supuse examinării comparative, precum şi a caracteristicilor
identificatoare;
- reproducerea rezultatelor obţinute prin folosirea aparaturii din dotare;
- scoaterea în evidenţă a urmelor infracţiunii care nu pot fi cercetate sau examinate cu
ochiul liber;
- fixarea imaginii iniţiale a probei (lor) aduse spre examinare.217
Ca atare fotografia de examinare poate fi definită ca un „complex de metode de
fotografiere adaptate concret la examinarea corpurilor delicte, în scopul relevării, fixării unor
elemente caracteristice slab vizibile sau deloc vizibile cu ochiul liber, elemente care servesc
pentru comparări sau pot sta la baza concluziilor unei constatări sau expertize“.218
În funcție de tipul de radiații în care se execută acest tip de fotografie, avem fotografii
de examinare în radiații vizibile și fotografii de examinare în radiații invizibile. Clasificarea de
mai sus şi distincţia dintre cele două categorii de fotografii de examinare este făcută mai mult în
scop didactic, deoarece în principal, procedeele acestei fotografii sunt utilizate în cadrul
examinărilor de laborator, ele pot şi sunt folosite şi în cazul cercetării la faţa locului.219
4.12. Fotografia de examinare în radiații vizibile

Fotografia în radiaţii vizibile, cuprinde:
Fotografia de reproducere (de ilustrare)
Poate fi caracterizată ca o copiere, multiplicare, cu ajutorul fotografiei a unor
documente, schiţe, desene, fotografii etc. și unde reproducerile fotografice intră în domeniul
macrofotografiei.220 Fotografia de reproducere, poate fi executată prin metodele specifice
macrofotografiei, fixând aspectele sesizate cu ochiul liber, în radiațiile de lumină cuprinse în
spectrul de 400-700 nm (spectrul vizibil).
Acest tip de fotografie se poate realiza prin două procedee:
a) prin contact;
b) prin proiecţie.

217Aceste metode sunt folosite de specialiştii criminalişti (experţi), după studierea şi examinarea mijloacelor materiale
de proba pentru a se demonstra, concluziona şi pentru a răspunde la întrebările puse de organul de urmărire penală
oricare ar fi acela.
218 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 182. supracitat din Ghe. Niţă, op. cit., pag. 190.
219 E. Stancu, op. cit., pag. 105.
220Ghe. Niţă, op. cit. pag. 197.
71
De regulă, aparatul de fotografiat trebuie poziționat perpendicular pe obiect, folosindu-
se anumite dispozitive dedicate acestui scop. Obligatoriu, obiectele supuse fotografierii vor avea
alături o sursă de lumină.221
Fotografia de umbre
Se foloseşte la evidenţierea profilurilor slab vizibile. Spre exemplu, scrisul apăsat
creează urme de presiune (adâncime), care apar pe verso-ul actului ca nişte creste, denumite
„fulaj”. Acestea sunt fotografiate în întuneric cu o sursă de iluminare plasată lateral. Fasciculul
loveşte razant crestele producând umbre al căror contur redă imaginea inversată a scrisului.222
În general, este destinată scoaterii în evidenţă a caracteristicilor de relief şi se
realizează prin fotografierea obiectului examinat, într-o cameră obscură, la o lumină cu raze
paralele ce cad asupra lui sub un unghi ascuţit, unde razele paralele evidenţiază diferenţa de
relief a suprafeţei obiectului fotografiat, proeminenţele creând umbre pe părţile mai joase ale
suprafeţei.223 Pentru realizarea acestei fotografii, sursa de lumină trebuie plasată sub un unghi
între 30 şi 70 de grade, pentru a pune în evidenţă detaliile. Fotografia de umbre se foloseşte
frecvent în cazul textelor scrise cu creionul şi apoi şterse prin radiere ori pentru evidenţierea
urmelor instrumentelor de efracţie.224 Metoda îşi găseşte aplicaţia şi în traseologie, în cazul
striaţiilor lăsate de obiectul creator al urmei (topor, instrumente de spargere etc.).225
Fotografia de contrast
Este pusă în evidență de diferenţa de culoare sau strălucire şi opacitate între zonele
vecine ale suprafeţei aceluiaşi obiect, unde este necesară evidenţierea unor detalii extrem de
mici ori imperceptibile cu ochiul liber, detalii cu mare relevanţă pentru identificarea criminalistică.
Pentru relevarea unor detalii se întăreşte contrastul (de pildă dintre fondul hârtiei şi trăsăturile
slabe de creion radiate), prin folosirea unor materiale fotosensibile cu un coeficient mare de
contrast (aşa numita hârtie „document”) şi prin prelucrare specială în camera obscură (soluţii de
developare contraste).226
De asemenea contrastul unei imagini se poate obţine, prin folosirea materialelor
fotosensibile negative şi pozitive cu coeficient ridicat de contrast, prin diafragmare şi prin
prelucrarea acestor materiale fotosensibile în revelatori de contrast. Alte procedee, se bazează
pe modul de obţinere al pozitivului, prin contratipărirea negativului ori prin întărire chimică.227
Fotografia de reflexie
Constă în capacitatea suprafeţei unui obiect, de a reflecta lumina în mod diferit, fie
datorită profilurilor, fie datorită substanţelor de natură diferită din care este compus (de exemplu
amprentă digitală pe geam, scris cu cerneală simpatică, scris spălat chimic). Evidenţierea prin
reflexie se bazează pe faptul că raza de lumină care cade pe o suprafaţă este reflectată. Pentru
o suprafaţă opacă tot ce nu este absorbit este refractat. Lumina reflectată este cea care ajunge
în ochiul examinatorului sau pe filmul fotografic.

223C. Drăghici, A. Iacob, op. cit. pag. 63.
226Idem, pag. 40
227 C. Drăghici, A. Iacob, op. cit. pag. 65.
72
Dacă suprafaţa este netedă, reflexia este speculară, unghiul razei reflectate fiind egal
cu unghiul de incidenţă (de cădere).228 O suprafaţă rugoasă (cu profiluri) determină o reflexie
difuză a razei în toate direcţiile (unghiuri diferite). Orice diferenţă de netezime a microreliefului
suprafeţei obiectului va determina o împărţire difuză a razelor reflectate, implicit, o diferenţiere a
gradului de strălucire.229 Pentru efectuarea fotografiei, atât sursa de lumină şi obiectul, cât şi
poziţia aparatului de fotografiat faţă de acestea trebuie amplasate în aşa fel încât să se obţină în
întregime capacitatea de reflexie. Acest tip de fotografie, este frecvent întâlnit în cercetarea
falsurilor comise prin răzuire, spălare ori relevarea textelor rămase prin detaşarea suportului,
precum şi în cercetarea urmelor traseologice, în examinările balistice, dar şi în cercetarea
urmelor latente rămase pe suporturi transparente.230
Fotografia de comparaţie
Reprezintă un gen particular de fotografie, care însumează mai multe caracteristici ale
genurilor care au fost enunțate. De regulă, nu toți autorii în domeniu recunosc acest gen de
fotografie de examinare.231 În acest sens, fotografia de comparație, serveşte la demonstrarea
identităţii sau neidentităţii a două obiecte (de ex. impresiune digitală relevată la locul faptei şi
cea a persoanei suspecte).
Ca și procedee de realizare a acestui gen de fotografie enumerăm: fotografia de
comparare prin justapunere, fotografia de comparare prin suprapunere și fotografia de
comparare prin stabilirea continuității liniare.232 Pentru toate aceste procedee corespondenţa
tuturor caracteristicilor, constituie dovada absolută a identităţii.
Fotografia prin transparenţă
De regulă, se obţine în lumină transmisă direct prin obiectele transparente ori
semitransparente, care are aplicabilitate, în special, în grafoscopie, pentru evidenţierea falsului
comis prin radiere, adăugire sau retuşare, precum şi în dactiloscopie, cu predilecţie în
examinările de poroscopie.233
Fotografia separatoare de culori
Se efectuează cu ajutorul filtrelor colorate urmând regula culorilor complementare. Ca
atare, un filtru de culoarea trăsăturilor de pe act (de exemplu roşu) le va face „să dispară”.
Dimpotrivă, un filtru de culoare complementară le va întări (de exemplu un filtru galben va
accentua o trăsătura albastră, un filtru roşu o trăsătură verde).234 Acest gen de fotografie,
serveşte la relevarea petelor, a urmelor, a modificărilor textului unui înscris etc. greu vizibile cu
ochiul liber şi are la bază deosebirile extrem de mici dintre nuanţele aceleiaşi culori. 235
Separarea culorilor se face prin intermediul filtrelor de lumină şi al materialelor fotografice
speciale. La baza fotografiei separatoare de culori stă legea neutralizării reciproce a culorilor
complementare.
228 Ionescu L., Criminalistica, note de curs, Bucureşti 2002, pag. 96

229 Gheorghe Niţă, Curs de Criminalistică , vol I , Tehnică Criminalistică , partea I-a , Academia de Poliţie ,,A.I.Cuza,
Bucureşti, 1975. , op. cit., pag. 192.
231
G. Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 285
232
Gheorghe Popa, op. cit. pag. 37
235 E. Stancu, op. cit., pag. 108
73
Pentru separarea culorilor se folosesc filtre care au capacitatea de a reţine culoarea
complementară lor, deci folosirea filtrelor pentru separarea culorilor trebuie să ţină cont de
regula culorilor complementare, potrivit căreia filtrul permite trecerea razelor de aceeaşi culoare
cu a lui şi a celor apropiate acestei culori, reţinând grupul de culori opuse culorii sale.
Funcţional, filtrele pot fi împărţite în mai multe categorii respectiv: filtre de corecţie, filtre de
compensare, filtre de selecţie, filtre polarizante, filtre neutre, filtre de laborator. În activitatea
practică se folosesc şi alte filtre: pentru corecţia temperaturii de culoare, pentru ceaţă,
ultraviolet, infraroşu ş.a.236
Microfotografia.
Este o metodă de fixare a imaginii rezultatelor cercetării la microscop, devenită
indispensabilă în toate domeniile ştiinţei, care se servesc de microscopia optică sau
electronică.237 În activitatea practică, microfotografierea prezintă o importanţă cu totul deosebită
ea fiind frecvent utilizată atât ca mijloc de fixare a urmelor, cât şi ca mijloc de cercetare a
mijloacelor materiale de probă în vederea descoperirii şi examinării acestora.238 Microfotografia,
constă în fotografierea unor obiecte mici, care sunt mărite de un anumit număr de ori, cu ajutorul
microscopului. Procedeele de microfotografiere se raportează la modul de examinare
microscopică cum ar fi: microscopia interferenţială, microscopia de polarizare, microscopia în
contrast de fază.239 Sunt supuse microfotografiei un spectru larg de urme cum ar fi:
- urme ale tragerilor cu armele de foc, rămase pe gloanţe, capse şi tuburile trase;
- urme ale striațiilor lăsate de instrumentele folosite la comiterea infracţiunii pe diverse
obiecte;
- urme de natură pulverulentă, indiferent de provenienţa acestora, părţi din literele unui
înscris falsificat;
- urmele de natură biologică; sânge, salivă, spermă, precum și urmele provenite din fire
şi fibre textile, cum ar fi: lână, bumbac, cânepă etc.;
Acest procedeu de fixare, este necesar în criminalistică mai ales la concluziile unei
expertize, care pot fi cu atât mai convingătoare cu cât demonstrația este făcută pe baza
microfotografiilor.240
Macrofotografia.
Permite obţinerea imaginii obiectelor mici sau fragmentelor de urme, cu toate
caracteristicile sale, mărirea acestora de circa 4-10 ori, pentru ca pe imagine să apară absolut
toate caracteristicile vizibile cu ochiul liber ori cu lupa. Macrofotografia, este considerată
fotografia executată la distanţa egală cu aproximativ dublul distanţei focale minime a
obiectivului, pentru realizarea ei fiind necesare anumite accesorii.241 În practica criminalistică,
macrofotografia are un câmp larg de utilizare:
- macrofotografierea urmelor şi corpurilor delicte descoperite cu ocazia cercetării la faţa
locului: urme digitale, urme de natură biologică, urme principale ale împuşcăturii, fire şi fibre
textile;
236 I. Mircea, op. cit., pag. 59.

239 Ghe. Niţă, op. cit., pag. 211.
240 C. Drăghici, A. Iacob, op. cit. pag. 70.
74
- macrofotografierea obiectelor mici cum sunt: monede, timbre, bijuterii, sau corpuri
delicte, în vederea evidenţierii caracteristicilor acestora şi elucidarea diverselor împrejurări ale
cauzei;
- macrofotografierea, unor fragmente de înscrisuri, cuvinte ori litere separate, necesare
pentru ilustrarea rapoartelor de expertiză ori de constatare.242
Din punct de vedere tehnic, pentru efectuarea acestui gen de fotografie, este necesar
să folosim:
- obiective macro dedicate;
- utlizarea inelelor macro (de regulă obligatoriu);
- folosirea trepiedului;
- folosirea diafragmei corespunzatoare rezultatelor dorite;
- amplasarea corespunzătoare a sursei de lumină.
Holografia
Reprezintă un procedeu de înregistrare spațială, a imaginii obiectelor, ori o metodă de
înregistrare și redare fidelă a obiectelor, prin intermediul undelor de lumină de tip laser.243 Sub
aspect tehnic, undele electromagnetice reflectate de scena holografiată sunt înregistrate cu
fidelitate de suportul holografic și reconstruite apoi la redarea hologramei.
Astfel, dispozitivul laser emite un fascicul de lumină coerentă, care va fi separat în
două, prin intermediul unei oglinzi argintate semitransparente, unde o parte care constituie
fasciculul de referinţă va fi trimisă direct pe placa fotosensibilă, iar al doilea fascicul va lumina
subiectul şi astfel se fixează întreaga imagine în orice punct al suprafeţei. În cazul în care
imaginea a fost tăiată în bucăţi, este posibil ca imaginea să redea în totalitate imaginea
obiectului. Astfel holografia îşi găseşte utilitatea în numeroase domenii, cum ar fi: fixarea în relief
a locului faptei, descoperirea urmelor infracţiunii în special, a urmelor de mâini, analiza
spectrală, identificarea persoanei după scris.
4.13. Fotografia de examinare în radiaţii invizibile
Acest gen de fotografie, utilizează radiațiile electromagnetice aflate la limitele inferioare
și superioare ale spectrului vizibil.244 În categoria fotografiei de examinare în radiații invizibile
sunt incluse:
- fotografia de examinare în radiații termice (infraroșii și ultraviolete);
- fotografia de examinare în radiații roetgen;
- fotografia de examinare în radiații nucleare.245
Fotografia de examinare în radiații termice (infraroșii și ultraviolete);
Fotografia în radiaţii infraroşii (IR)
Este caracterizată, de capacitatea de a străbate (penetra) anumite corpuri şi de a fi
reţinute de altele. Acest tip de radiații electromagnetice, se încadrează într-un spectru cuprins
între 760 şi 1500 nm. Se folosește o sursă obișnuită de lumină, precum și un filtru care permite
trecerea razelor infraroşii şi le reţine pe cele vizibile. Acest filtru se aşează în faţa obiectivului
aparatului fotografic sau în faţa sursei de lumină.

243 G. Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 287
244Sub 390 nm. se află radiaţiile invizibile cu ochiul liber, mai exact radiaţiile ultraviolete, iar peste 750 nm. a lungimii
de undă se află radiaţiile infraroşii.

245 G. Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 287
75
Conform literaturii de specialitate, în zilele noastre s-a renunţat în mare măsură la
fotografierea în radiaţii infraroşii, aceasta fiind înlocuită cu convertizorul de imagine infraroşie.246
Ca și tehnică modernă destinată examinărilor criminalistice, se poate exemplifica comparatorul
video spectral (VSC), produs în mai multe variante (permite măriri de ordinul 5x până la
1000x).247 Fotografia în radiaţii infraroşii, are următoarele aplicații în criminalistică:
- cercetarea și evidenţierea falsurilor comise pe cale fizică (înlăturare, acoperire ori
adăugare de text);
- cercetarea urmelor împuşcăturii, relevarea acestora;
- relevarea scrisului de pe documentele arse;
- relavarea urmelor de sânge de pe anumite țesături.248
Fotografia în radiaţii ultraviolete (U.V.)
Această categorie de fotografie, se efectuează în radiații electromagnetice situate în
spectrul vizibil și al radiațiilor Roentgen, cuprinse între 380 şi 220 nm (nanometri) emanate de o
lampă de cuarţ sau de surse anume concepute pentru investigaţiile criminalistice (Polilight).
Acest gen de fotografie, permite excitarea unor substanţe datorită fenomenului de fluorescenţă
(de exemplu prafurile galbene fluorescente de relevare a amprentelor papilare sau substanţele
de decolorare chimică a cernelei). Ca atare, aceste substanţe care dau o reflexie în ultraviolete
apar ca o imagine luminoasă, de unde denumirea de „luminiscenţă”. Luminescența dispare
odată cu oprirea sursei de radiaţii ultraviolete.249 Și în acest caz, este necesar să se folosească
filtre (ori obiective speciale), care să ecraneze radiațiile vizibile rezultate din aceste surse
artificiale. Se folosește în practica criminalistică la cercetarea actelor falsificate, precum și a
bancnotelor, descoperirea și fixarea urmelor biologice ori evidențierea marcărilor
criminalistice.250
Fotografia de examinare în radiații roetgen (roentgenografia)
Este folosită în cercetarea criminalistică datorită proprietății de a străbate corpurile în
funcție de grosimea și densitatea lor. Totodată, acțiunea radiațiilor roentgen asupra materialelor
fotografice este generală, în roentgenografie putându-se folosi materiale fotografice obișnuite.
Pentru a mării contrastul implicit și calitatea imaginii se folosesc pelicule speciale, cu dublă
emulsionare. Fotografia, se execută prin expunerea materialului fotografic în fața sursei de
radiații introdus într-o casetă din foiță subțire din aluminiu ori alt material special, fără a fi nevoie
de aparat fotografic. Timpul de expunere se socotește în miliamperi/secunde, developarea
realizându-se în revelatoare de contrast.251
Ca și aplicații în criminalistică ale radiațiilor Roentgen acestea se utilizează la:
- obținerea de imagini cu privire la mecanismul de funcționare al diverselor categorii al
sistemelor de asigurare, închidere ori zăvorâre;
- obținerea de detalii cu privire la mecanismele de funcționare ale diferitelor categorii de
arme;
246Un câmp electronic transformă lumina invizibilă cu lungimea de undă de 700-1200 nm în lumină vizibilă. Imaginea
comparativă poate fi astfel observată cu ochiul liber şi fotografiată în condiţii obişnuite.
248
G. Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 287
250Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 288
251C. Drăghici, A. Iacob, op. cit. pag. 69
76
- fotografia unor înscrisuri.252
Fotografia de examinare în radiații nucleare
În categoria radiaţiile nucleare sunt incluse: radiaţiile alfa; radiaţiile beta; radiaţiile
gamma. Totodată, în domeniul criminalisticii, au aplicabilitate numai radiațiile beta și gamma.
253
a) Fotografia în radiații beta (betagrafia)

Este utilizată în obţinerea radiografiei ori microradiografiei obiectelor cu densitate mică,
cum ar fi ţesăturile şi documentele. Se folosesc pentru stabilirea falsurilor prin înlăturarea
mecanică a scrisului iniţial, în examinarea structurii hârtiei, a filigranului, pentru evidenţierea
particulelor de sticlă ce au pătruns în piele sau ţesături, în diferenţierea tuşurilor şi cernelurilor şi
pentru punerea în evidenţă a urmelor de substanţe adezive.
b) Fotografia în radiații gamma (gammagrafia)
Este utilizată la examinarea radioscopică a diferitelor obiecte în scopul stabilirii
mecanismului lor intern şi evidenţierii defectelor pe care le prezintă. Capacitatea de pătrundere
a radiaţiilor gamma depinde de lungimea de undă şi unde radiaţiile cu lungimea de undă mai
scurtă au o mai mare capacitate de pătrundere. Astfel radiaţiile trec prin obiectul supus
examinării şi ajung la pelicula fotografică, impresionând-o. Conform specialiştilor, această
impresionare va fi mai mică în porţiunea în care grosimea obiectului este mai mare şi invers.254
4.14. CAMERA SpheronCAM HDR
SpheronCam HDR255, este un sistem mobil digital, destinat fixării câmpului infracţional
cu ocazia investigării tehnico-ştiinţifice, prin intermediul imaginilor sferice.256 Din punct de vedere
tehnic, sistemul permite ca utilizatorul camerei să poată face un tur virtual al unei zone de
interes, să poată privi în jurul său, să poată apropia cadrul pentru a examina unele detalii sau
chiar pentru a se putea muta dintr-o locaţie în alta.
Are o utilizare generală, dar este în special destinat să fie utilizat pentru investigarea
unui câmp infracțional extins (de exemplu catastrofe aviatice, feroviare, explozii etc). Sistemul
permite vizualizarea zonei din toate unghiurile (360°x180°) şi o ilustrează exact aşa cum arată
în original.
252 Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 288

253 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit pag. 211.
254 Ghe. Niţă, op. cit., pag. 256.
255Conceptul fotografierii cu interval dinamic ridicat (HDR) presupune producerea unei imagini cu un interval de tonuri
extins, care este superior celui care se poate obţine printr-o singură expunere. HDR vine de la High Dynamic Range
care în romanește s-ar traduce „plaja dinamica mare”, este vorba despre combinarea mai multor fotografii făcute la
expuneri diferite în același cadru, fără să miscăm camera.
256Institutul Național de Criminalistică din cadrul I. G. al Poliţiei Române a achiziţionat, în anul 2006, un sistem
performant, care permite specialiştilor vizualizarea, în cel mai mic detaliu, a locului comiterii unei infracţiuni.
77
Camera SpheroCam HDR257
Imagini captate cu SpheronCam HDR, în câmpul infracţional cu ocazia investigării

tehnico-ştiinţifice a locului faptei.258
Scanarea locului infracțiunii, se realizează cu un dispozitiv special, practic un hibrid

între o camera video şi un aparat de fotografiat. În final, se obține o imagine sferică de cea mai
bună calitate, După prelucrare imaginile sunt stocate și protejate împotriva oricăror genuri de
modificări, prin utilizarea unei semnături digitale unice. Camera măsoară luminozitatea reală aşa
cum este, fără modificarea pixelilor, a culorilor sau a contrastului. În zona infracțiunii, sistemul
fixează toate obiectele prezente, astfel încât, chiar dacă iniţial unele dintre ele păreau că nu au
257 http://www.3d-coform.eu/index.php/tools/spherocam-hdr.
258 http://politiaromana.cloudapp.net/criminalistic/laborator-foto-video.
78
legătură cu cauza, pot fi valorificate ulterior, stabilindu-se dimensiunile, plasamentul faţă de alte
mijloace de probă, detaliile caracteristice etc.
Cu ajutorul programelor software, există posibilitatea efectuării de măsurători imersive
(tridimensionale), pe imaginea sferică rezultată. După prelucrarea şi exploatarea informaţiilor
colectate în urma cercetărilor la faţa locului, şeful echipei de cercetare la faţa locului sau
persoana desemnată de acesta, poate crea şi edita un dosar de caz. Nivelul de acces şi
drepturile de editare ale fiecărui utilizator pot fi individual evaluate şi stabilite astfel că anumite
persoane/grupuri de persoane pot introduce/modifica informaţii în funcţie de specializare sau
nivelul de pregătire. După ce specialiștii/experții în domeniu, au terminat de efectuat investigația
și după ce dosarul de caz a fost întocmit în întregime, toată documentaţia poate fi publicată pe
un mediu de stocare, de ex. CD, DVD şi pus la dispoziţia organelor interesate.259
Sistemul digital SpheronCam HDR, care are următoarele posibilităţi tehnice:
- destinat fixării câmpului infracţional cu ocazia cercetării la faţa locului;
- are aplicabilitate în special în situaţiile în care câmpul infracţional este extins;
- fixează câmpul faptei prin crearea unor imagini sferice care permit realizarea
măsurătorilor imersive;
- are capabilităţi de stocare, de management şi de audit încorporate şi portabile;
- cea mai bună calitate, cu o rezoluție de până la 50 megapixeli;
- GPS integrat (fixează poziția și ora);
- este concepută pentru utilizare mobilă.
4.15. CAMERA DIGITALĂ, FUNCȚIONAREA ACESTEIA

Aparatele foto digitale folosesc senzori de imagine pentru memorarea iniţială a imaginii.
Astfel, senzorul de imagine realizează transformarea imaginii într-un semnal electric ce este, la
rândui, transformat într-un semnal digital, prin intermediul căruia informaţia este înmagazinată
pe un mediu de stocare (card de memorie).260
Literatura de specialitate, arată că există două tipuri de senzori de imagine și anume:
- CCD-uri (charged coupled devices): atunci când aceste CCD-uri sunt atinse de
lumină, acestea emit o sarcină electrică, care este transformată de procesorul camerei în
informaţii binare. Aceste informaţii digitale care sunt formate din cifre de 0 şi 1 sunt principala
posibilitate a procesorului de a transforma informaţiile privind culoarea şi strălucirea într-un cod
al computerului care ne dă posibilitatea să manipulăm fotografiile.261
- CMOS (complimentary metal oxide semiconductor): reprezintă un CIP utilizat pe
scară largă în industria tehnicii de calcul, iar mai recent şi în construcţia camerelor fotografice
digitale. Acesta funcţionează la fel ca şi CCD-urile, pentru a produce sarcini electrice în urma
contactului cu lumina. Faţă de CCD-uri, producerea acestora este mai ieftină, totodată
consumând şi mai puţină energie.262
259Sursa:http://politiaromana.ro/ro/stiri-si-media/comunicate/politia-romana-printre-primele-institutii-de-aplicare-a-legii-
din-lume-care-beneficiaza-de-aceasta-noua-tehnologie-in-domeniul-criminalistic.
260 http://www.scientia.ro/tehnologie
261Senzorii CCD creează imagini de mai bună calitate, cu mai puţin zgomot, dar viteza de citire a datelor este mai
scăzută decât la senzorii CMOS.

262Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 80
79
- CMOS: este o tehnologie relativ nou descoperită, care îmbină avantajele pe care le
oferă cele două tehnologii CCD și CMOS. Noul senzor de imagine, lucrează împreună cu un
procesor de imagine, care preia semnalul analogic de la senzorul de imagine și îl transformă în
semnal digital (în biți, având șiruri de 0 și 1). Apoi semnalul digital purtător al informației despre
imaginea captată cu aparatul digital, este apoi stocat pe un card de memorie. La acest tip de
senzor, viteza de citire este foarte rapidă, cu zgomot redus.
FORMAREA IMAGINII DIGITALE
O imagine digitală, este o reprezentare a unei imagini reale bidimensionale, ca o
mulțime finită de valori digitale (numerice), codificate după un anumit sistem. Dacă a fost
produsă printr-un procedeu fotografic se mai numește și fotografie digitală.263 Ca atare, imaginile
sunt formate prin înregistrarea de către un senzor a radiaţiei ce reacţionează cu un obiect fizic.
Astfel imaginile sunt de mai multe tipuri, cum ar fi: fotografie (lumina reflectată), distanţe, imagini
în infraroşu. Un sistem (digital) de achiziţie a imaginilor se compune din:
- un sistem optic (lentile, diafragmă);
- un senzorul propriu-zis (CCD de obicei);
- un eventual etaj de amplificare şi filtrare a semnalului de la senzor (informaţia este
încă analogică);
- un convertor analog-numeric.
Toate aceste subsisteme influenţează direct imaginea achiziţionată în sensul că pot
introduce diverse tipuri de distorsiuni. Un element foarte important în sistemul de achiziţie a
imaginii este subsistemul optic (parametri: tipul lentilelor, distanţa focală, adâncimea de câmp):
un sistem optic greşit proiectat sau utilizat duce la obţinerea unor informaţii eronate. Unele din
aceste erori pot fi însă corectate ulterior în blocul de preprocesare (corecţii geometrice, ajustări
de contrast).264
Trebuie reţinut că sistemul de achiziţie a imaginii este o componentă esenţială a
lanţului de prelucrare de imagine şi în proiectarea acestuia trebuie ţinut cont de o serie de
parametri cum sunt: parametri optici; tipul lentilelor; distanţa focală; adâncimea de câmp;
parametri fotometrici; tipul, direcţia şi intensitatea iluminării; proprietăţile de reflecţie a obiectelor
analizate; caracteristica ieşirii fotoreceptorului; parametri geometrici; distorsiunile de
perspectivă; poziţia şi orientarea senzorului. Camerele digitale, folosesc obiectivul pentru a
focaliza lumina, iar diafragma şi un obturator pentru a controla expunerea.
Expunerea reprezintă cantitatea de lumină pe care camera foto o primeşte când
obturatorul este eliberat. La aparatul fotografic clasic lumina cade pe un film fotografic, iar la
aparatul digital lumina se focalizează pe un senzor de imagine compus dintr-o serie de zone
fotosensibile numite pixeli, unde fiecare pixel este conectat electronic la un procesor, care poate
măsura gradul de stimulare electrică pe care a primit-o pixelul. Pixelii, la fel ca şi halogenura de
argint din peliculele foto tradiţionale, înregistrează numai intensitatea luminii, nu şi culoarea ei.
Această culoare este creată prin alocare selectivă, sau secvenţierea alternativă a
pixelilor astfel încât să înregistreze componentele roşu, verde şi albastru ale luminii.
263 www.ro.wikipedia.org/imagine digitală

80
Când un pixel este expus la lumină de intensitate crescătoare, el produce
corespunzător o creştere în sarcina electrică generată. Această sarcină este amplificată şi
măsurată, iar un ton de gri, care este numit şi ,,nivel” este produs.265
Cameră digitală266
Acest nivel este descris printr-un număr unic, care poate fi salvat ca informaţie digitală
şi poate fi uşor manipulat de computer. Indiferent de tipul senzorilor de imagine din construcţia
unei camere foto digitale, aceştia au în general următoarele proprietăţi:
- pixelii sunt dispuşi sub forma unei grile rectangulare;
- pixelii care îi compun au dimensiuni şi forme regulate;
- pixelii sunt aşezaţi într-un singur strat;
-pixelii din senzorii standard, înregistrează numai luminozitatea nu şi culoarea;
-senzorul este adeseori mai mic decât formatul de film echivalent.
Datorită acestor proprietăţi, imaginile generate de aceşti senzori, au în general
următoarele caracteristici:
- pixelii nu se întrepătrund, astfel încât imaginile formate din pixeli nu risipesc
informaţie;
- atât timp cât o culoare se formează din trei pixeli, numărul de pixeli trebuie împărţit la
trei atunci când determinăm rezoluţia de pixeli a unui senzor;
- această formă regulată a pixelilor dintr-o matrice este mai eficientă decât natura
aleatorie a filmelor cu granulaţie;
- pentru că matricea, este adeseori mai mică decât formatul de film echivalent, o
cameră digitală poate părea similară cu un aparat de 35 mm şi este posibil ca unghiul sub care
265Revista de Politica Stiinţei şi Şcientometrie, Nr. 2005, Issn-1582.

266 http://www.scientia.ro/tehnologie
81
este înregistrată imaginea, sau scara de reproducere prin obiectiv, să nu fie echivalente.
Această diferenţă poate fi indicată prin factorul de multiplicare. Pentru diferenţele de factor de
multiplicare (comparativ cu filmul convenţional) poate atrage necesitatea de a tăia o porţiune din
imagine la tipărire. La formarea imaginii într-un senzor, indiferent de tipul de senzor utilizat,
pixelii de siliciu care alcătuiesc matricea fotosensibilă înregistrează cantitatea de lumină ce îi
atinge, prin acumularea unei sarcini electrice, care este apoi măsurată şi transformată în
informaţie digitală, sub forma unui număr cu o cifră.
Ca atare, cu cât este mai mare acest număr, cu atât o cantitate mai mare de lumină a
căzut pe pixel. Dintre funcţiile unei camere foto digitale, pot fi enumerate:
- Funcţia de fotografiere, cum ar fi: funcţia automat, funcţia manual, funcţia multi-shot,
red-eye (ochi-roşii), funcţia macro.
- Funcţia de vizualizare, unde pe displayul camerei pot fi vizualizate fotografiile sau
filmele executate.
- Funcţia de filmare, care nu este prezentă la toate camerele digitale.267
4.16. ÎNTOCMIREA PLANȘELOR FOTOGRAFICE
Conform dispozițiilor art. 192 alin. 2 din C. proc. pen. cu ocazia cercetării la fața locului
în toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se
anexează la procesul-verbal. Ca atare, planșele fotografice se constituie ca anexe ale
procesului verbal de cercetera la fața locului, reprezentând principalul mijloc de
percepere/vizualizare a locului faptei, completând astfel descrierea locului faptei cu urmele și
mijloacele de probă descoperite și trecute în procesul-verbal.268
Planșa fotografică va cuprinde:
- adresă, copertă;
- fotografii judiciare cu aspectele fixate la faţa locului;
- fotografiile la scară a urmelor, obiectelor, descoperite la locul faptei;
- fotogramele urmelor papilare descoperite, relevate şi ridicate;
- date despre persoanele cu care s-au făcut excluderile urmelor, situaţia
acestora (dacă conţin suficiente detalii în vederea identificării persoanei / obiectului
care a creat-o);
- gradul, numele şi prenumele lucrătorului care a întocmit-o.
Fotografiile vor fi înserate pe planșa fotografică în următoarea ordine:
- fotografii de orientare; schiţă; fotografii ale obiectelor principale; de detaliu;
- fotografii ale urmelor.
La finalul planșei se va menţiona numărul de file, numărul de fotografii cuprinse în
planşă, aparatura şi materialele fotosensibile folosite, condiţiile de iluminare şi materialele care
se trimit/restituie odată cu planşa.269
267Marin Ruiu, Pamfil George, Tehnică criminalistică Ed. EstFalia, Bucureşti, 2007, pag.112.
268Planşa fotografică este o anexă a procesului verbal de cercetare la faţa locului ce reprezintă un mijloc de probă,
reproduce fidel locul faptei şi permite organelor judiciare şi părţilor să vizualizeze imaginea exactă a acestuia. Ea
completează prin imagini aspectele descrise în procesului verbal de cercetare la faţa locului.
269Se va respecta în totalitate procedura efectuării fotografiilor și planșelor fotografice elaborată de instituția abilitată în
domeniu.
82
CAPITOLUL V
BAZELE DE DATE CRIMINALISTICE DIN POLIȚIA ROMÂNĂ

Aspecte generale
În prezent, bazele de date criminalistice, care se regăsesc în dotarea Poliției Române,
funcționează ca și echipamente ori sisteme automate de recunoaștere și identificare
criminalistică. Aceste baze de date conțin date personale, date despre cazuri, precum și
informații dactiloscopice, genetice, date biometrice, fizice, chimice, toate acestea fiind definite ca
un ansamblu de informaţii structurate pe diverse caracteristici care permit identificarea
criminalistică automată.
Pe linia științei criminalisticii, au fost dezvoltate metode şi sisteme de recunoaştere şi
identificare pe trei zone importante: recunoaşterea şi identificarea criminalistică a persoanei, a
obiectelor şi a substanţelor. Referitor la metodele şi sistemele de recunoaştere a persoanelor
(biometrice) pot fi enumerate AFIS (Sistem Automat de Identificare a Amprentelor Papilare),
Imagetrak (Sistem Automat de Recunoaştere Facială), SNDGJ (Sistem Naţional de Date
Genetice Judiciare), CDN (Sistem de identificare a Cadavrelor cu Identitate Necunoscută),
BATVOX (Sistem Automat de Recunoaştere a Vorbitorului) etc.
Dintre sistemele de recunoaştere şi identificare a obiectelor pot fi enumerate IBIS
(Sistem Automat de Identificare Balistică), iar pentru substanţe avem bibliotecile cu spectrele
acestora (Sistem Automat de Recunoaştere Spectrală).270 Totodată, se poate face o distincție
clară între sistemele de recunoaştere şi sistemele de identificare, în sensul că cele de
recunoaştere oferă facilitatea reducerii probabilităţii de regăsire a urmei obiectului sau persoanei
într-o bază de date.271
Pe plan național, la nivelul criminalisticii funcționează următoarele baze de date:
- baza de date AFIS-MORPHOTRAK;
- baza de date IMAGETRAK;
- baza de CDN;
- baza de date IBIS;
- Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.
5.1. SISTEMUL A.F.I.S. (Automatic Fingerprint Identification System)-Morfotrak
Sistemul AFIS MorphoTrak, denumit anterior Printrak Bis, este un sistem automat de
codificare stocare și comparare a amprentelor și urmelor papilare care funcţionează ca o bază
de date operativă naţională, informatizată, constituită şi coordonată la nivel central la Institutul
Național de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Pe linia dactiloscopiei sistemul automat este utilizat pentru examinarea comparativă a
impresiunilor papilare în vederea stabilirii identității persoanelor/cadavrelor precum și pentru
clarificarea unor aspecte judiciare prin examinarea urmelor papilare ridicate în cauzele
investigate criminalistic.272
Prelucrarea imaginii impresiunilor se realizează de pe fişele decadactilare iar a urmelor
de pe fotograme, clişeele fotogramelor la mărime naturală sau de pe obiectele purtătoare de
270Sistemele de identificare furnizează cu certitudine apartenenţa unei urme la o persoană sau obiect şi se bazează
de cele mai multe ori pe o clasificare alfa numerică neechivocă (AFIS, Imagetrak, SNDGJ).
83
urme a căror grosime nu depăşeşte 5 mm. Sistemul Printrak BIS a fost conceput să gestioneze
imaginile urmelor respectiv impresiunilor şi caracteristicile desenelor papilare, minuţiile, date
despre persoană precum şi date despre cazurile aflate în lucru. La fel ca şi în cazul sistemului
AFIS 2000, sitemul Printrak BIS alocă pentru fiecare înregistrare un cod de identificare unic,
denumit ID. Sistemul are o capacitate de stocare pentru 6.000.000 fişe cu impresiuni papilare şi
500.000 urme.
Scopul utilizării sistemului
Generic, sistemul AFIS este utilizat pentru examinarea comparativă a impresiunilor
papilare în vederea stabilirii identităţii persoanelor/cadavrelor precum şi pentru clarificarea unor
aspecte judiciare prin examinarea urmelor papilare ridicate în cauzele investigate criminalistic.
Cu ajutorul sistemului AFIS sunt obţinute pe baza examinării comparative a
amprentelor papilare următoarele determinări:
- identificarea sursei de origine a urmelor papilare create înainte de investigarea
tehnico-ştiinţifică a locului faptei pe obiecte, documente sau suprafeţe existente în perimetrul
unei fapte de natură judiciară;
- determinarea unor conexiuni între fapte prin stabilirea unui profil papilar similar al
urmelor papilare analizate şi a unei surse comune de origine;
- identificarea persoanelor condamnate, dispărute, altor categorii de persoane,
cadavrelor şi persoanelor cu identitate necunoscută prin indicarea factorului creator al
impresiunilor papilare examinate;
Pentru obţinerea acestor rezultate sistemul AFIS utilizează principiul examinării
integrale sau încrucişate, prin aceea că urmele papilare nou introduse în sistem sunt comparate
automat cu urmele al căror factor creator este neidentificat precum şi cu impresiunile stocate în
baza de date până la acea dată (căutare directă); totodată impresiunile papilare nou introduse
sunt comparate automat cu fondul de impresiuni stocat anterior, precum şi cu urmele al căror
factor creator este neidentificat (căutare indirectă).
Sistemul AFIS Motorola Printrak BIS este un mediu informatizat care conţine un grup
de aplicaţii destinate achiziţionării, transmiterii, codificării, examinării-comparative, identificării şi
stocării amprentelor papilare. Sistemul AFIS conţine de asemenea aplicaţii destinate
achiziţionării, transmiterii, verificării, identificării şi stocării datelor alfanumerice, în subsidiar altor
date biometrice care fac referire la imagini faciale, semnalmente şi semne particulare.
Datele biometrice şi cele alfanumerice sunt stocate într-o bază de date unică
organizată la Institutul Național de Criminalistică.
Admisibilitatea urmelor papilare
Fac obiectul examinărilor în sistemul AFIS urmele papilare digitale şi palmare ridicate
cu ocazia cercetării locului faptei sau a celei de laborator.
În practică sunt întâlnite următoarele modalităţi sub care urmele papilare sau imaginile
acestora pot fi remise laboratoarelor AFIS pentru introducere şi examinare comparativă:
- urme papilare existente pe obiecte - urme netransferate;
- urme papilare existente pe folii adezive - urme transferate;
- urme papilare conturate în mulaje - urme imprimate;
- imagini electronice ale urmelor papilare - urme digitalizate;
- imagini ale urmelor papilare existente pe filme fotografice -urme nepozitivate;
- imagini ale urmelor papilare existente pe fotograme sau pe hârtie (urme pozitivate).
84
Urmele papilare rămase în evidenţă, după efectuarea examinărilor dactiloscopice
eliminatorii şi a separării celor care nu conţin suficiente elemente dactiliscopice necesare
stabilirii sursei de origine, vor fi înaintate laboratoarelor AFIS de către criminalistul care a
efectuat cercetarea la faţa locului, în termenul stabilit de legislația în vigoare.
Sistemul AFIS MorphoTrak organizează și fucționează după următoarea bază legală:
-Legea 218/2012 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;
-Legea 290/2004 privind cazierul judicar;
-Legea 122/2006 privind azilul în Romania;
-Legea 146/2008 privind ratificarea Tratatului de la Prum;
-Legea 238/2009 privind reglementarea prelucrării datelor cu caracter personal de către
unitățile M.A.I. în activitatea de prevenire, cercetare, și combatere a infracțiunilor și asigurarea
ordinii publice.
În afară de acestea mai avem:
- procedura opiniilor diferite (POD), elaborată de Institut;
- procedura specifică de lucru pentru examinarea împresiunilor și urmelor papilare Cod
PSL02-01;
- instrucțiunea de lucru privind utilizarea sistemului AFIS Printrak Bis și fucționarea
cartotecilor dactiloscopice Cod IL-02-01.273
Referitor la urmele digitale, acestea sunt stocate pe cazuri, fiecărui caz putându-se
asocia un număr de 1000 de urme, precum şi date despre acesta (data şi locul săvârşirii
infracţiunii, victimă, mod de operare etc.), date care pot fi utilizate şi în procesul căutării unui
anumit caz în baza de date.
Sistemul automat poate efectua următoarele tipuri de căutări:
- căutarea unei fişe impresiuni sau urme şi adăugarea acestora în baza de date;
- căutarea unei fişe impresiuni sau urme fără adăugare în baza de date;
5.2. BAZA DE DATE A SISTEMULUI DE RECUNOAŞTERE FACIALĂ IMAGETRAK

Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak, este un sistem integrat care stochează şi
examinează fotografii de semnalmente, date antropometrice, semne particulare, deficienţe
psihomotorii şi date de identificare ale unor categorii de persoane cercetate de poliţie, în
vederea stabilirii pe baza acestora a identităţii persoanelor şi clarificarea unor aspecte de interes
operativ în activitatea Poliţiei şi altor unităţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, pe linia
asigurării ordinii publice şi siguranţei naţionale.
Din punct de vedere criminalistic (după semnalmentele anatomice și funcționale)
perceperea de către victimă sau martorul ocular a imaginii persoanei infractorului, în momentul
în care acesta săvârşeşte fapta penală, poate fi asimilată, într-o accepţiune foarte largă, cu o
’’urmă’’ în memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi „urma ideală”, aceasta având un
evident caracter imaterial, specific percepției si proceselor cognitive la nivelul scoarţei cerebrale.
Devine astfel posibilă identificarea infractorului pe baza portretului vorbit făcut de martor, ori
recunoaşterea sa după fotografie sau dintr-un grup de persoane.
Sistemul Imagetrak, prelucrează și stochează la nivel naţional fotografiile și datele de
stare civilă ale persoanelor în stare de arest sau libertate, ca urmare a comiterii de infracţiuni

85
prin diverse moduri de operare. Fotografia este digitizată în limbaj pentru computer, procesată şi
stocată într-o bancă de date.274
Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak este destinat activităţilor judiciare, fiind
integrat la nivel naţional şi are în componenţă un server de date central la care sunt conectate,
prin inelul de comunicaţii, staţiile de lucru.
Sistemul cuprinde următoarele categorii de persoane:
a) persoane cu antecedente penale;
b) persoane cercetate de poliţie în stare de arest sau de libertate pentru săvârşirea de
fapte penale prin diverse moduri de operare ce aduc atingere ordinii publice şi siguranţei
naţionale ;
c) persoane despre care există indicii certe că prin modul de operare şi mediile
frecventate sunt în anturajul infractorilor, fiind pretabile la săvârşirea unor fapte prevăzute de
legea penală ;
d) persoane care se sustrag de la îndeplinirea obligaţiilor legale pe linie de evidenţa
populaţiei;
e) persoane reţinute după darea în urmărire locală, generală sau internaţională.
În momentul introducerii unei persoane sistemul emite automat un cod unic de
identificare denumit generic ID. Totodată sistemul din punct de vedere al rasei nu ia în calcul
structura feţei deoarece aceasta este universală indiferent de rasă. Are o plajă largă în privinţa
sursei de preluare a imaginilor, acestea putându-se face prin folosirea unui scanner, a unei
camere foto sau video etc. În privinţa vârstei, faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu trecerea
timpului. Machiajele, părul facial, ochelarii sau iluminarea, nu împietează asupra identificării
persoanelor.
O persoană poate fi verificată şi regăsită în baza de date după următoarele criterii:
- datele de stare civilă;
- semnalmente;
- semne particulare;
- după imagini – fotografii digitale (aparat foto digital, videocasetă) sau pe suport de
hârtie (prin scanare) cu ajutorul algoritmului de recunoaştere facială;
- după portretul robot realizat cu aplicaţia E-FIT;
- cicatrici, tatuaje sau deficienţe psiho-motorii;
- faptă şi mod de operare sau alt atribut care există ca pick-list.
Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak este destinat activităţilor judiciare, fiind
integrat la nivel naţional şi are în componenţă un server de date central la care sunt conectate
prin inelul de comunicaţii metropolitan 42 de staţii de lucru, instalate în fiecare judeţ şi la
D.G.P.M.B. Recunoașterea facială este realizată cu ajutorul algoritmului de potrivite facial LFA,
care măsoară imaginea feţei şi o împarte în 80 de puncte nodale formându-se astfel un fişier
274Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak a fost achiziţionat de către Poliţia Română în anul 2004, având o
capacitate de stocare de 500.000 fotografii faciale ale persoanelor şi are în componenţă 3 servere.
86
denumit „faceprint” care va fi stocat pe server. Ca dimensiune, din punct de vedere al
informaţiei, acest fişier are 54 de biţi.
Algoritmul foloseşte următoarele caracteristici:
- distanţa dintre ochi;
- lăţimea nasului;
- adâncimea orbitelor;
- oasele feţei;
- linia maxilarului;
- bărbia.
Algoritmul de potrivire facială LFA execută potrivirea facială independent de culoarea
fotografiei sau a pielii. Din punct de vedere al rasei nu ia în calcul structura feţei, deoarece
aceasta este universală indiferent de rasă. Are o plajă largă în privinţa sursei de preluare a
imaginilor, aceasta putându-se face prin folosirea unui scanner, a unei camere foto sau video
etc. În privinţa vârstei, faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu trecerea timpului. Machiajele,
părul facial, ochelarii sau iluminarea, nu impietează identificarea persoanelor.
5.3. BAZA DE DATE A SISTEMULUI C. D. N.

Analiza situației operative din teren, precum și a situaţiei persoanelor dispărute în
împrejurări suspecte, a cadavrelor şi persoanelor cu identitate necunoscută aflate în evidenţa
cartotecilor antropologice, calitatea completării fişelor şi operativitatea înaintării acestora la
cartoteci, creşterea numărului de activităţi specifice desfăşurate pentru clarificarea situaţiei
categoriilor sus-menţionate, au generat necesitatea realizarii unui sistem integrat care
gestionează şi întreţine o bază de date ce conţine informaţiile din fişele de identificare ale
persoanelor dispărute, persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută, persoanelor în
vârstă fără adăpost, cerşetori, întocmite de lucrătorii anume desemnaţi la unităţile de poliţie,
denumit „CDN”.
Aplicaţia informatizată „CDN” este un pachet de programe care gestionează şi întreţine
o bază de date care conţine informaţiile din fişele de identificare a persoanelor dispărute, a
persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută întocmite de lucrătorii desemnaţi la unităţile
de poliţie. Acest sistem (CDN), a fost elaborat de către specialişti din Institutul Național de
Criminalistică si Centrul de Comunicaţii şi Informatică şi a fost extins în luna octombrie 2006 la
toate inspectoratele de poliţie judeţene (serviciul criminalistic), având posibilitatea de a verifica,
introduce, vizualiza, modifica rezoluția și actualiza (cazuri rezolvate) în baza centrală, datele din
fişele tip întocmite la nivel local, pentru categoriile de persoane ce fac obiectul aplicaţiei CDN.
Programul permite:
- înregistrarea, stocarea și căutarea fișelor în raport de categoria din care fac parte
persoanele, dupa ID- AFIS;
- posibilitatea extinderii examinărilor în baza de date centrala în funcție de parametrii
stabiliți;
- vizualizarea rapidă a fotografiilor si mențiunilor de pe fișele existente în baza de date;
- realizarea și listarea unor statistici în funcție de judet, categorii de persoane, sex,
vârsta, perioada de timp;
- actualizarea bazelor de date în concordanță cu soluționarea cauzelor.
87
Referitor la înregistrarea datelor în baza de date se face pe baza fişei de identificare a
persoanei dispărute, a persoanei sau cadavrului cu identitate necunoscută, sistemul generând
automat un număr de identificare unic pentru fiecare fişă.
Fişele sunt grupate în următoarele categorii:
- aflată în evidenţa activă;
- soluţionată prin identificare în propria unitate;
- soluţionată prin identificare de altă unitate de poliţie;
- trecută în evidenţă pasivă.
Căutarea se face după aproape orice atribut, iar răspunsul este o listă care conţine
toate fişele de identificare din evidenţă ce corespund atributelor specificate în interogare.
Rapoartele se obţin detaliat şi sunt o statistică şi un set de situaţii pentru toate
categoriile de persoane aflate în evidenţă, şi anume:
- situaţia cartotecii antropologice;
- situaţia persoanelor dispărute;
- situaţia persoanelor cu identitate necunoscută;
- situaţia cadavrelor cu identitate necunoscută.
La nivel central, programul permite prelucrarea fişierelor sosite de la centrele zonale,
actualizarea bazei de date centrale cu modificările efectuate după transmisia anterioară, până în
momentul de faţă, raportând câte adăugări, modificări s-au efectuat şi se realizează fişiere
arhivă care se transmit la nivel central în subdirectoare specifice fiecărui centru zonal.275
5.4. BAZA DE DATE A SISTEMULUI IBIS

5.4.1. BAZA DE DATE A SISTEMULUI IBIS ÎN ROMANIA
Baza de date a sistemului IBIS în țara noastră, este digitală fiind unică la nivel naţional
şi se ţine la Laboratorul de Balistică din cadrul Institutului Naţional de Criminalistică, fiind dublată
de una materială, cu elemente de muniţie, atât centrală cât şi locală, constituită la nivelul fiecărui
Serviciu criminalistic.276
Sistemul I.B.I.S., BrassTRAX, conţine 3 tipuri de baze de date cu urmele găsite pe
tuburile trase, constând în:
- bază de date cu elemente de muniţie rezultate în urma tragerilor experimentale cu
arme de foc letale deţinute legal;
- bază de date cu elemente de muniţie provenite de la infracţiuni comise cu arme de foc
necunoscute (neidentificate);
- bază de date cu elemente de muniţie rezultate în urma tragerilor experimentale cu
arme de foc deţinute ilegal, descoperite sau abandonate pe teritoriul ţării noastre;
Patru componente principale, acătuiește sistemul, unde avem: staţia de achiziţie
BrassTRAX; concentrator de date; server de corelare a datelor; staţia de analiză MatchPoint+.
Componentele sistemului sunt interconectate printr-o reţea locală cu circuit închis, la aceasta
neavând acces alţi utilizatori din afara reţelei, cu excepţia administratorului. Pentru asigurarea
protecţiei informaţiilor din baza de date, toate aplicaţiile sistemului sunt precedate de
introducerea parolei de administrator sau de utilizator, accesul la date fiind astfel limitat.

276Sistemul aflat în dotarea Poliției Române, a fost achiziționat în 2006
88
Staţia de achiziţie BrassTRAX, preia imaginile bidimensionale ale urmelor armelor de
foc create pe rozeta şi capsa detonantă a tuburilor trase (imaginile urmelor ejectorului, peretelui
frontal al închizătorului şi percuţiei centrale sau marginale). Pe lângă datele tehnice ale tubului
de cartuş (calibru, marcă, forma urmei de percuţie), pot fi ataşate şi informaţii referitoare la
marca, modelul, calibrul şi tipul armei de foc, ţara producătoare etc. Imaginile şi datele ataşate
se trimit apoi sub forma unor cazuri la concentratorul de date. Pentru achiziţionarea imaginilor
sunt respectate anumite protocoale, iar recepţia imaginilor (focalizarea şi intensitatea de
iluminare), este realizată automat cu menţiunea că în cazul urmelor de percuţie marginală (pe
ramă) şi a urmelor create de ejector şi pragul aruncător, procesul trebuie efectuat în mod
manual. Staţia, mai permite scanarea suprafeţei capsei detonante a tuburilor trase şi obţinerea
imaginilor tridimensionale ale urmelor create de peretele frontal al închizătorului şi cuiul
percutor. Totodată, poate crea mulaje virtuale pe capsa percutată din care să rezulte forma
cuiului percutor.
Pe plan național, sistemul IBIS oferă anumite avantaje/facilități:
- gestionarea rapidă şi eficientă a bazelor de date de dimensiuni foarte mari;
- calitatea foarte bună a imaginilor preluate, datorită captării acestora în mod automat;
- realizează schimb de date în mod rapid, dacă este interconectat cu alte sisteme IBIS;
- sistemul are un rol preventiv în combaterea infracţiunilor săvârşite cu arme de foc,
datorită înregistrării deţinătorilor legali de arme de foc letale;
- realizează corelări pertinente, pentru un caz de referinţă este asociat un nr. redus de
candidaţi, în funcţie de un scor atribuit fiecărei categorii de urmă;
- prin realizarea identificărilor se poate demonstra dacă aceeaşi armă de foc a mai fost
folosită la comiterea uneia sau mai multor infracţiuni.
Staţia de analiză Matchpoint permite consultarea bazelor de date şi efectuarea
comparaţiilor (identificărilor). De asemenea, permite efectuarea corelărilor manuale atunci când
se impune. Pentru fiecare caz, în urma unei corelări, se va afişa o listă de cazuri similare
asociate, primele 10 având posibilitatea cea mai mare să provină de la aceeaşi armă de foc
folosită în cazul de referinţă. Cazul de referinţă reprezintă cazul căruia sistemul i-a asociat, în
urma efectuării corelării, alte cazuri similare.
Înregistrarea proiectilelor şi tuburilor martor, trase experimental cu armele de foc
letale, organizarea evidențelor bazei de date.
Înregistrarea, are drept scop stabilirea identităţii armelor şi a deţinătorilor acestora, pe
baza urmelor existente pe proiectile şi tuburi, pentru clarificarea unor aspecte de interes operativ
în activitatea Poliţiei şi altor unităţi din M.A.I., pe linia asigurării ordinii publice şi siguranţei
naţionale.277 Evidenţele proiectilelor şi a tuburilor martor se constituie şi sunt coordonate:
- la nivel central, în cadrul Institutului Naţional de Criminalistică din Inspectoratul
General al Poliţiei Române; 278
277 Înregistrarea proiectilelor şi tuburilor martor trase experimental cu armele de foc cu ţeavă ghintuită, deţinute legal
de persoanele fizice sau juridice din România, se realizează în baza art. 24 alin. 3 din Legea numărul 295/2004
privind regimul armelor şi al muniţiilor, în cadrul unei evidenţe operative (baze de date) a Poliţiei Române.
278
Institutul Naţional de Criminalistică şi formaţiunile criminalistice vor colabora permanent, prin schimb operativ de
date, cu structurile teritoriale de arme şi Registrul Naţional al Armelor. Registrul Naţional al Armelor va informa
Institutul de Criminalistică şi formaţiunea criminalistică din zona de competenţă, despre modificările apărute în situaţia
juridică a fiecărei arme/ţevi, când s-a produs retragerea, confiscarea, casarea sau distrugerea armei/ţevii.
89
- la nivel local, în cadrul serviciilor criminalistice din inspectoratele judeţene de poliţie şi
Direcţia Generală a Poliţiei Municipiului Bucureşti.
Evidenţele centrale (organizarea evidenţelor şi a bazei de date în ţara noastră, în cadrul
Institutului Naţional de Criminalistică) sunt exploatate şi gestionate prin intermediul unui sistem
informatizat de identificare balistică (I.B.I.S.), ce funcţionează la nivel central, după norme
specifice. Sistemul, are rolul de a achiziţiona, stoca şi gestiona imaginile elementelor de muniţie
trase cu arme de foc (tuburi-cartuş şi gloanţe), în cadrul unei baze de date, destinate identificării
automate a armelor de foc aflate în evidenţă.
Evidenţele şi baza de date centrală IBIS existente, au ca obiect și gestionează:
- baza de date cu elemente de muniţie rezultate în urma tragerii experimentale cu arme
de foc letale deţinute legal ;
de foc letale provenite de la fapte comise cu arme de foc neidentificate ;
de foc letale deţinute ilegal sau găsite/abandonate pe teritoriul României .
Evidenţele şi bazele de date locale au ca obiect numai elementele de muniţie fiind
obligatoriu înaintate Institutului de Criminalistică pentru evidenţa (baza de date) centrală.279
Efectuarea tragerilor experimentale în vederea obţinerii proiectilelor şi
tuburilor model de comparație.
În vederea efectuării tragerilor experimentale în vederea obţinerii proiectilelor şi
tuburilor martor (model de comparaţie), și potrivit art. 24 din Legea nr. 295 din 28 iunie 2004
privind regimul armelor si al munițiilor, persoanele care solicită acordarea permisului de arma,
precum si cu ocazia vizelor periodice ale permisului de arma, detinatorul are obligatia să
prezinte organului de poliție competent fiecare armă, împreuna câte 5 cartușe corespunzătoare
fiecareia, în vederea înregistrării proiectilului și a tubului martor în evidentele operative ale
poliției. Astfel, în baza graficului și la solicitarea Serviciului Arme, Explozivi si Substanțe Toxice,
detinătorii legali de arme de foc cu țeava ghintuită se vor prezenta la sediul A.E.S.T., (Arme,
Explozivi şi Substanţe Toxice) de la fiecare județ, având asupra lor:
- permisul de armă;
- arma/armele și țevile de rezervă (curate și neâncărcate);
- câte cinci cartuse de calibru corespunzător pentru fiecare țeavă, în ambalaje originale,
în stare de conservare, fără a prezenta urme de oxidare sau lovire;
- cartea de identitate sau autorizatia de cumparare.
Armele se transportă neâncărcate, asigurate corespunzător tipului constructiv, cu
sisteme mecanice de blocare a trăgaciului sau demontate parţial şi introduse în toc, huse sau
cutii şi se pun la dispoziţia personalului care execută tragerile în stare de funcţionare, cu ţevile şi
mecanismele curate. Muniţia destinată tragerilor se pune la dispoziţie în ambalajele originale, în
stare bună de conservare, fără a prezenta urme de oxidare, lovire sau create ca urmare a
introducerii/extragerii din încărcătoare sau camera cartuşului.
Obţinerea proiectilelor şi tuburilor model de comparație, se efectuează în următorul
mod: după consultarea prealabilă a serviciului criminalistic, formaţiunile A.E.S.T., invită
deţinătorii de arme de foc conform unei planificări, prin care se stabileşte locul, data, ora,
numărul deţinătorilor şi armelor, ce se vor prezenta în vederea executării tragerilor
279
90
experimentale. Tragerile experimentale, se execută numai în încăperi special amenajate sau
poligoane autorizate şi prevăzute cu dispozitive de recuperare a proiectilelor şi tuburilor, care să
asigure recuperarea în bune condiţii, fără a produce deformarea acestora. În situaţia armelor de
vânătoare cu ţevi lise descoperite/abandonate (în litigiu), tragerile se vor executa în câmpul de
tragere al poligonului, nu în captatorul de gloanţe, recuperându-se numai tuburile.
Tragerile experimentale se execută, de regulă, de către lucrătorul criminalist şi/sau
armurierul numit de conducerea unităţii din care face parte. Deţinătorii armelor asistă la
executarea tragerilor, iar în cazul armelor de colecţie sau cu valoare deosebită, aceştia pot
executa personal tragerile experimentale, sub îndrumarea şi supravegherea lucrătorului
criminalist. La locul unde se execută tragerile nu vor avea acces simultan mai mult de doi
deţinători de arme, celelalte persoane aşteptând invitaţia de a participa la trageri în locurile
indicate de conducătorul tragerii (lucrătorul criminalist). Pe perioada desfăşurării acestei activităţi
deţinătorii armelor au obligaţia de a respecta întocmai indicaţiile primite, în timpul de aşteptare
fiind interzise scoaterea armelor şi muniţiilor din toc, huse, cutiile sau ambalajele în care au fost
transportate, montarea/demontarea, încărcarea sau înmânarea către alte persoane decât cele
autorizate pentru executarea tragerilor experimentale. Înainte de executarea tragerilor, lucrătorul
criminalist (sau armurierul) are obligaţia de a examina armele şi muniţiile prezentate pentru
tragere, în scopul identificării unor eventuale nereguli sau defecţiuni, refuzând tragerea cu cele
care nu îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus, prezintă defecţiuni sau ar putea produce
accidente. Constatările făcute în urma examinărilor se aduc la cunoştinţa deţinătorului armei şi a
formaţiunii A.E.S.T. competente.
Tragerile, se efectuează pe rând, cu fiecare ţeavă a armei, utilizând câte patru cartuşe,
iar recuperarea şi ambalarea proiectilelor şi tuburilor se va efectua succesiv de către lucrătorul
criminalist, astfel încât să se evite deteriorarea, substituirea sau pierderea acestora. Înaintea
ambalării şi înregistrării proiectilelor şi tuburilor recuperate, acestea vor fi examinate cu privire la
integritatea urmelor tragerii, iar în cazul constatării unor deformări sau deteriorări, tragerile vor fi
repetate, pentru aceasta fiind folosit şi cel de-al cincilea cartuş ce a fost alocat pentru fiecare
ţeavă. Pe toată durata executării tragerilor, participanţii vor respecta regulile şi măsurile de
siguranţă în poligon, precum şi cele de protecţia muncii, conform actelor normative în vigoare.
Armele, ţevile şi accesoriile acestora se vor înapoia deţinătorului imediat după executarea
tragerilor, acesta având obligaţia să verifice integritatea armei/armelor şi să se asigure de
îndeplinirea condiţiilor de securitate pentru manipulare şi transport. Tragerile experimentale cu
armele de foc deţinute ilegal sau descoperite/abandonate pe teritoriul de competenţă se vor
desfăşura după aceleaşi reguli, de către lucrătorul criminalist desemnat, muniţia necesară fiind
asigurată de organele de poliţie sau judiciare care pun la dispoziţie armele respective.
După executarea tragerilor cu fiecare armă, lucrătorul criminalist va înscrie arma în
registrul cu evidenţa proiectilelor şi tuburilor trase experimental, iar în situaţia armelor de foc
deţinute legal, va completa, semna şi ştampila rubrica destinată tragerilor experimentale, din
permisul de armă sau cartea de identitate a armei.
Ambalarea proiectilelor şi tuburile trase, se va face individual, în hârtie, numai după ce
în prealabil au fost uscate şi curăţate de impurităţi, apoi vor fi introduse în plicuri tipizate din
hârtie (câte un plic pentru fiecare armă), pe care se notează numărul de ordine din registru şi
datele de identificare ale armei cu care acestea au fost trase.280
280 Idem op.cit. pag. 361

91
5.5. SISTEMUL NAȚIONAL DE DATE GENETICE (S.N.D.G.)
Aspecte generale
Sistemul de analize genetice a fost dat în exploatare la finele anului 2004 şi are ca
obiect de activitate genotiparea judiciară a urmelor biologice descoperite în câmpul infracţiunii şi
compararea acestora cu profilele genetice ale probelor de referinţă recoltate de la persoanele
incluse în cercul de bănuiti, precum şi cu cele recoltate de la persoanele ce sunt introduse în
baza de date. SNDG este organizat la nivel național în baza Legii nr 76 din 2008 privind
organizarea și funcționarea SNDG publicată în M.O. al Romaniei, partea I nr 289 din data de
14.04.2008. Baza legală a funcționării SNDG a fost completată prin H.G. nr. 25/2011 pentru
aprobarea normelor metodologice de aplicare a legii 76/2008 privind organizarea și funcționarea
SNDG și pentru crearea cadrului legal intern necesar aplicării Deciziei 2008/615/JAI a
Consiliului din 23 Iunie 2008 privind intensificarea cooperării transfrontaliere în lupta contra
fenomenului infracțional, precum și în ceea ce privește transferul automatizat al datelor
genetice. Procesul începe cu prima verigă a lanţului, identificarea, ambalarea, conservarea
urmelor biologice culese din câmpului infracţional.
Informaţia va fi decriptată, dar la rândul ei va suferi transformări pentru a fi uşor de
manevrat şi urmărit. Acest proces va fi organizat de un program computerizat LIMS (Laboratory
Informations Manageament Sistem) care va gestiona această informaţie conţinută de suportul
biologic, alături de toate informaţiile referitoare la transformările pe care le-a suferit.
S.N.D.G.J. contine profile genetice, date cu caracter personal si date despre caz,
corespunzatoare următoarelor categorii:
a) suspecți, persoanele despre care există date și informații că ar putea fi autori,
instigatori sau complici ai infracțiunilor cuprinse în anexa legii.
b) persoane condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvîrșirea infracțiunilor
cuprinse în anexă;
c) urme biologice prelevate cu ocazia efectuarii cercetării la fața locului;
d) cadavre cu identitate necunoscută, persoane dispărute ori persoane decedate în
urma catastrofelor naturale, a accidentelor în masă, a infracțiunilor de omor sau a actelor de
terorism.
S.N.D.G.J. poate fi completat cu alte categorii de date decât cele prevazute la alin. (1),
prin hotarare a Guvernului, la propunerea Ministerului Justiției și a M.A.I. în funcție de necesități
și de resursele alocate. Pentru excluderea persoanelor care au avut contact cu locul comiterii
infractiunii în mod justificat sau accidental, se pot preleva și analiza probe biologice de la
acestea, precum și de la victimele infracțiunilor, cu consimțământul acestora.
Profilele genetice ale persoanelor prevăzute mai sus vor fi verificate prin comparare în
S.N.D.G.J., numai pentru infracțiunea respectivă și în scopul pentru care s-a făcut recoltarea,
fără să fie stocate în baza de date. Baza de date are o capacitate de cca. 1milion de profile şi
este alimentată cu profile genetice obţinute din genotiparea urmelor biologice ridicate din câmpul
infracţional alături de profilele genetice obţinute din probele de referinţă.
PROCESAREA PROBELOR BIOLOGICE
Categoriile de persoane al căror profil genetic pot fi introduse şi stocate în baza de
date genetice sunt cele aflate în evidenţa dosarelor penale ale unei anchete judiciare, ale unei
anchete preliminare dispuse de comisii rogatorii și în toate cazurile în care există o solicitare
92
legala. De asemenea, vor fi introduse în baza de date profilele genetice obținute de la cadavrele
sau persoanele cu identitate necunoscută.281
În vederea protejării drepturilor omului există reguli speciale de prelevare a materialului
biologic după cum urmează:
- prelevarea probelor biologice se face prin metode noninvazive, respectiv recoltarea
celulelor epiteliale prin periaj al mucoasei bucale, iar în situațiile în care nu se poate realiza
aceasta modalitate, prin recoltarea unor celule epiteliale din regiunea feței.
- prelevarea probelor biologice de la persoanele prevăzute mai sus se face cu
consimțământul acestora, la solicitarea scrisă a organelor de urmărire penală sau a instanței de
judecată.
- în cazul în care persoana de la care urmează să se recolteze probe biologice sau, în
cazul minorului cu varsta cuprinsa între 14 si 18 ani, părintii ori reprezentantul legal al acestuia
nu iși dau consimțământul, organul competent să efectueze prelevarea informează instanța de
judecată, care va dispune cu privire la prelevarea sau, dupa caz, neprelevarea probelor
biologice fără acordul respectivelor persoane.
Prelevarea probelor biologice la minori cu vîrsta sub 14 ani, în vederea stabilirii
profilului genetic, se face numai cu acordul părinților sau al reprezentantului legal și în prezenta
acestora. Instanțele de judecată și organele de urmărire penală care dispun prelevarea au
obligația de a informa persoanele prevăzute mai sus că probele biologice recoltate vor fi utilizate
pentru obtinerea și stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.282
Motorul de căutare a profilului genetic.
Motorul de căutare este constituit dintr-un soft (DIMENSION) care va compara aceste
profile genetice între ele, sau numai un profil genetic cu toate profilele stocate în vederea
identificării. În momentul în care programul de căutare va identifica ceea ce generic este
denumit „match” sistemul este pus în situaţia identificării unui profil de referinţă ce poate proveni
de la un autor cu un profil genetic al unei urme biologice recoltate de la faţa locului.283
S.N.D.G. este o structura organizata din trei segmente care cuprinde:
- baza de Date cu Caracter Personal;
- baza de Date despre Caz;
- baza de Date cu Profile Genetice.
Pot fi supuse analizei ADN urmatoarele tipuri de probe biologice:
- sânge sau pete de sânge;
- spermă sau pete care conţin spermă;
- țesuturi biologice sau celule transferate pe obiecte (prin frecare , atingere).
281Recoltarea probelor biologice de referinta de la persoanele condamnate pentru infractiuni, are drept scop
alimentarea cu profile genetice a S.N.D.G. Nu vor fi introduse informații ce conțin date despre starea de sanatate sau
alte caracteristici individuale, care pot aduce atingere dreptului la viata intima, familiala si privata a persoanei.
282 Conform art. 5 din Legea 76/2008
283Operatorii autorizaţi să utilizeze baza de date sunt specialiştii Sistemului de Analize Genetice care desfasoara
activitatile necesare conform procedurilor standard de lucru pentru solutionarea cererilor organelor de cercetare
penala sau la solicitările altor autorităţi interne sau internaţionale cu care România are acorduri în acest sens, pe baza
unei solicitări aprobate de organele competente. În acest sens colaborarea cu organizaţia INTERPOL va duce la
identificarea internaţională a persoanelor ce au comis acte antisociale contribuind astfel la combaterea criminalitatii
transfrontaliere.
93
În S.N.D.G. se vor verifica și compara profilele genetice și datele personale în vederea:
- excluderii persoanelor din cercul de suspecți și identificarea autorilor infracțiunilor
- stabilirea identității persoanelor, victime ale catastrofelor naturale, accidentelor; a
infracțiunilor de omor și terorism;
-realizării schimbului de informații cu celelalte țări în vederea combaterii criminalității
transfrontaliere.
După efectuarea genotipării, se introduce în Baza de Date cu Profile Genetice
rezultatul genotiparii corespunzator probei biologice de referinta, conform Procedurilor Specifice
de Lucru, având ca date de recunoastere codul de bare ADN și „codul SNDG”. Profilul genetic
introdus în Baza de Date cu Profile Genetice va fi supus unei comparari interactive permanente
cu celelalte existente.284
Exemplu rezultate analize ADN.
Analiza profilului genetic, a dus la obținerea de rezultate foarte bune în practica
judiciară, ducând la identificarea persoanelor. Ca atare dacă la fața locului avem o urmă
papilară lăsată pe un fragment de sticlă acesta, conţine suficiente celule epiteliale din care se
poate efectua un profil genetic, dar conţine totodată şi suficiente elemente pentru a o putea
valorifica în sistemul AFIS. Aceeaşi urmă este lăsată pe o suprafaţă rugoasă care nu permite
păstrarea unor elemente suficiente de identificare papilară. Din această urmă se poate extrage
suficient material genetic pentru a obţine un profil ADN al persoanei care a creat-o. S-a reuşit
valorificarea unor astfel de urme biologice în laboratorul de analize genetice de pe suporturi ca:
pahar, sticlă, ac de seringă, brichetă.
Formularea concluziilor.
Compararea a două sau mai multor profile genetice (genotipuri) poate conduce la
formularea uneia din următoarele trei concluzii:
IDENTITATE - între genotipurile probelor litigiu şi referinţă nu există diferenţe, între
probe care nu pot fi explicate. În acest caz se precizează şi semnificanţa statistică a rezultatului.
EXCLUDERE - prin compararea genotipurilor probelor rezultă diferenţe care pot fi
explicate numai prin faptul că acestea provin din surse diferite.
CONCLUZIE INCERTĂ - în privinţa rezultatelor sau a interpretării acestora în sensul
unei identificări. Aceasta poate constitui concluzia finală atunci când doi specialişti nu ajung la
un punct de vedere comun pe baza analizei rezultatelor şi se consideră că nu dispun de
suficiente informaţii pentru a fi formulată o concluzie certă.285
284În anexa 1 din Legea 76/2008 sunt trecute tipurile de infractiuni prevazute în Codul Penal pentru care pot fi
recoltate probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.
285https://politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/institutul-national-de- criminalistica/servicii
94
CAPITOLUL VI
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI
6.1. NOȚIUNEA ȘI BAZA LEGALĂ A CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Conform literaturii de specialitate, printre activităţile importante care contribuie la
realizarea scopului procesului penal “aflarea adevărului” se numără şi investigarea ştiinţifică a
locului faptei, activitate iniţială pe care se sprijină întreaga gamă a probatoriului tehnico-ştiinţific.
Atunci când aceasta nu este efectuată la timp şi în mod corespunzător poate influenţa cursul
procesului penal, poate zădărnici aflarea adevărului şi, ca urmare, numeroase infracţiuni pot să
nu fie descoperite, să nu fie probate ori să rămână cu autori neidentificaţi.286
Ca atare, cercetarea la faţa locului, reprezintă activitatea procedurală şi de tactică
criminalistică al cărui obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit o
faptă de natură penală, căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea
urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precum şi precizarea stării şi poziţiei acestora, în
vederea stabilirii naturii faptei şi evenimentului, identificarea persoanelor şi obiectelor care au
creat urmele şi administrării probelor în procesul judiciar.287
Baza legală a cercetării locului faptei, o constituie prevederile art. 192 alin.1 din
N.c.p.p., unde la aliniatul 1 se prevede că:
“Cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul
judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul
determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea
adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.”
De asemenea la nivelul Ministerului A. Interne, sunt ordine și dispoziții de linie cu
privire la reglementarea desfășurării cercetării locului faptei în mod unitar, precum și cu privire la
colaborarea cu Ministerul Public în care sunt prevăzute clar și precis procedurile de cooperare
persoanele implicate în această activitate, competența acestora, precum și procedurile de
depozitare, ambalare, transport, valorificare a urmelor și mijloacelor materiale de probă ridicate
de fa locul faptei.288
Totodată, legislația actuală, nu arată indicii cu privire la definirea locului săvârșirii
infracțiunii. Față de aceasta, apreciem faptul că prin “fața locului” (sau locul săvârşirii infracţiunii)
se înțelege zona (locul) în care s-a desfășurat activitatea infracțională în total sau în parte, ori
locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Ca atare, în opinia noastră, locul săvârșirii infracțiunii
cuprinde:
- locul unde s-a săvârşit fapta, împreună cu zonele apropiate sau alte zone unde s-a
pregătit ori s-a comis fapta, ori s-au produs rezultatele activității infracționale;
- căile de acces şi de retragere.
Referitor la locul faptei, specialiștii în domeniu opinează că: “Locul faptei conţine
informaţii care trebuie să fie cercetate într-o manieră sistematică, legală şi ştiinţifică.” Practica
judiciară, consemnează că un rol deosebit de important în efectuarea cercetării locului fapte îi
revine atât echipei de investigatori care realizează activitățile de urmărire penală, dar mai ales

287 Noţiunea, din perspectiva tacticii criminalistice, art. 192. Din N.c.p.p. (n.a.)
288 Ordinul 182/2009 privind procedura cercetării la fața locului
95
specialistului/specialistilor criminaliști care efectuează această activitate. Astfel, echipa de
investigatori împreună cu specialistul criminalist, precum și cu ceilalți membrii ai echipei de
cercetare, pot stabilii atât în timpul efectuării cercetării, cât și după aceea cu o probabilitate
rezonabilă, comportamentul postinfracţional al făptuitorului/făptuitorilor referitor la măsurile de
protecţie pe care suspectul le va lua, unde şi cum vor valorifica produsul infracţional.
6.2. CARACTERISTICILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Conform specialiștilor în domeniu, investigarea criminalistică a locului faptei este “o
activitate psihocriminalistică de cunoaştere a comportamentului infractorului şi de descoperire a
urmelor/microurmelor infracţiunii cu ajutorul postdicţiei şi al predicţiei efectuate pe baza
modificărilor survenite ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, obiectele-instrumentele folosite şi
mediul în care s-a săvârşit fapta, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptei,
identificării făptuitorului şi probării vinovăţiei acestuia.”289
Ca atare, principalele caracteristici ale cercetării la fața locului sunt:
a) Cercetarea la fața locul are la bază un act de dispunere
Cercetarea, se dispune conform art. 195 alin. 1 litera a din Cod proc. pen. de organul
de urmărire penală prin ordonanță motivată, iar în faza de judecată prin încheiere, în situația în
care este necesară o constatare directă a situației de fapt, ori atunci când este necesar să se
facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze
urmele infractorului, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările
în care acţiunea a fost săvârşită. Procedura penală în vigoare cuprinde totodată și actele procedurale
care vor fi întocmite obligatoriu cu ocazia efectuării cercetării. Ca atare, Codul de procedură penală
la art. 195 prevede că “procesul-verbal, mai trebuie să cuprindă pe lângă mențiunile prevăzute
la art. 199 următoarele”:
- indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
- numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă;
- numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
-descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a
celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie
redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective.
b) Cercetarea la fața locului este o activitate urgentă
Este cunoscut practicii judiciare că de regulă o deplasare/intervenție rapidă cu
operativitate asigură de regulă obținerea unor probe valoroase, ori asigură salvarea de vieți
omenești. Această situație este generată de faptul că orice situație de la locul faptei este de
regulă dinamică în continuă transformare suferind uneori schimbări rapide, mai ales dacă zona
de cercetat nu este situată în zone protejate de clădiri, hale construcții.
De regulă, locul faptei şi căile de acces conţin probe materiale care trebuie să fie
protejate de intemperii, contaminare, infestare ori de aflți factori interni sau externi care pot să
ducă la distrugerea ori alterarea probelor. Totodată, la aceasta se adaugă și posibilitatea ca
autorul să își ia măsurile necesare cu privire la abandonarea sculelor, dispozitivelor, armelor de
care s-a folosit în realizarea activității infracționale ori să se ascundă (să treacă granița, e.t.c.),
îngreunând astfel activitatea de urmărire penală a organelor penale competente să soluționeze
și să judece faptele antisociale de orice natură.

96
c) Cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie și are un caracter
organizat
Cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie, deoarece în cazul săvârșirii unei
infracțiuni datorită prezenței făptuitorului/făptuitorilor la locul faptei presupune în afară de
prezența acestuia și desfășurarea de activități care produc modificări ale perimetrului/zonei în
care se desfășoară activitatea infracțională în total sau în parte. Pentru identificarea
persoanei/persoanelor care au creat aceste modificări ambientale, după descoperirea și
ridicarea urmelor și mijloacelor de probă acestea vor fi interpretate și expertizate pentru a
identifica factorul creator. Ca atare, în urma exploatării acestor probe se pot obține date
referitoare la:
- fapta săvârșită,
- persoana/persoanele suspectate că ar fi săvârșit activitatea ilicită;
- împrejurările aproximative în care s-a produs fapta.290
Caracterul obligatoriu mai reiese și din dispozițiile art. 192 din Codul de procedură
penală, care stipulează că atunci atunci când este necesară constatarea directă a unei
infracțiuni în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță
pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei
persoane. Conform alin. 1 din același articol, cercetarea la fața locului se dispune de către
organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, dacă organul de
urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea
unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanță
pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în întregime sau în parte, a
modului și a condițiilor în care s-a comis fapta.291 Totodată caracterul obligatoriu, presupune și
cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului în care s-a comis fapta penală, conform
competenței organelor de cercetare penală.
Cercetarea la fața locului, are un caracter organizat, deoarece la baza activității de
cercetare stau reguli bine conturate și explicate de tehnica și tactica criminalistică, care
împreună cu metodologiile, procedurile și standardele de lucru în vigoare converg spre
descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii, stabilirea poziției și a stării mijloacelor materiale de
probă, precum și a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea.292
Caracterul organizat rezultă din următoarele aspecte:293
- activitatea de cercetare la fața locului, nu va fi limitată în timp ci se va desfășura atâta
timp cât este nevoie pentru maxima și eficienta exploatare a locului cercetat, unde se va ține
290Rezolvarea cauzelor penale, îndeosebi a celor cu pericol social deosebit, cum sunt omuciderile, violurile, tâlhăriile,
furturile, distrugerile, accidentele sau catastrofele, debutează printr-un act deosebit de important, denumit cercetarea
la faţa locului. Aceasta face parte dintre acele activităţi procedurale cărora, li se atribuie o semnificaţie deosebită în
realizarea scopului procesului penal, întrucât, de această primă investigaţie, depinde direct aflarea adevărului cu
privire la faptele şi la împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.
291 Conform art.193 din C.proc. pen.
292Caracterul organizat, mai reiese și din faptul că, cu ocazia efectuării a cercetării la faţa locului, organele de
cercetare penală ale poliţiei (parchet sau instanţa de judecată) aplică în practică procedurile învățate la disciplina
criminalistică, privind folosirea truselor criminalistice, executarea fotografiei judiciare, precum şi metodele şi
procedeele de descoperire, conservare, fixare, interpretarea şi ridicare a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de
probă, ridicarea, ambalarea, expertizarea și exploatarea acestora.
97
cont de criteriul calitativ și mai puțin de cel temporal.
- activitatea de cercetare se va desfășura cu maximă operativitate, iar membrii echipei
care efectuează cercetarea la fața locului, trebuie să își îndeplinească sarcinile fără a se lăsa
influențați de factori afectivi, emoționali, ori de intervenția altor persoane. Totodată, cercetarea şi
interpretarea locului faptei trebuie să fie obiectivă, logică şi ghidată de bunul simţ. Ideile
preconcepute, o ipoteză sau versiune imaginată după prima impresie (pe care criminalistul
încearcă să o probeze prin reţinerea doar a urmelor care îi convin) pot genera grave erori
judiciare. În plus, alte informaţii vor fi ignorate sau pierdute din vedere.294
- procedurile de lucru, vor fi adaptate particularităților furnizate de faptă și loc, având
un caracter general, dar nu unul limitativ.295 După sosirea echipei de cercetare, poliţistul se
supune dispoziţiilor şefului echipei. Nimănui nu-i este permis accesul fără acordul şefului
echipei, nici măcar altor investigatori sau superiorilor.296 Pentru ca efectuarea investigației să
asigure colectarea de probe valoroase, investigatorii şi criminaliştii trebuie să colaboreze. De
aceea niciunul dintre membrii echipei nu îşi poate face datoria fără cooperarea şi asistenţa
celorlalţi.297
- activitățile desfășurate cu ocazia cercetării locului faptei, vor fi cuprinse cuprinse în
procesul-verbal de cercetare la fața locului împreună cu planșa fotografică, schița locului faptei,
videofilmări (în funcție de coplexitatea cazului).298 Ca atare, în art. 195 din C.p.p. se specifică:
”Despre efectuarea cercetării la fața locului sau a reconstituirii se încheie un proces-
verbal, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199, următoarele:
indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura; numele, prenumele
persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă; numele și prenumele suspectului sau
inculpatului, dacă este cazul; descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a
obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă,
astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. În cazul
reconstituirii se consemnează amănunțit și desfășurarea reconstituirii. În toate cazurile se pot
face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-
verbal. Activitatea desfășurată și constatările expertului se consemnează în procesul-verbal.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie și de
către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna dintre aceste
persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face mențiune despre aceasta,
precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna”.
d) Cercetarea la fața locului este o activitate inițială, care se realizează cu
respectarea standardelor de calitate
Ca atare, cercetarea la fața locului, este prima activitate care se efectuează în cadrul
urmăririi penale, constituind punctul de plecare în efectuarea investigațiilor. Procedural, nu se
întreprind alte activități legate de evenimentul cercetat, până ce autoritățile judiciare, nu iau
contact cu locul faptei, pentru a descoperii, releva, ridica și exploata urmele inracțiunii, ori

296 Fisher Barry A., Techniques of Crime Scene Investigation, CRS Press LLC, 2004, supracitat Gheorghe Popa, op.
cit. pag. 50
297 Idem
98
interpretează locul faptei și elaborează versiunile.
Standardele de calitate, vor fi asigurate și respectate atât de investigatori, cât și de
specialiștii criminaliști, care posedă abilităţile şi experienţa necesară procesării întregului loc al
faptei, fac parte din personalul specializat și abilitat să efectueze cerectarea și procesarea
locului faptei, fiind totodată special echipaţi pentru colectarea şi conservarea probelor, cu toată
logistica și echipamentele necesare căutării şi colectării probelor.
e) Cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta
Pentru motive întemeiate, cercetarea la faţa locului se întrerupe, urmând ca ea să se
reia de îndată ce cauzele respective au încetat, continuânu-se din zona, punctual ori sectorul din
care a fost întreruptă.299 De asemenea, din punct de vedere tactic este necesar ca, la reluare,
cercetarea să fie efectuată tot de aceleaşi personae care au început-o, asigurându-se astfel
continuitatea între activităţile anterioare şi cele ulterioare, precum şi viziunea unitară asupra
lor.300 Datele rezultate cu ocazia reluării cercetării se consemnează de regulă în continuarea
procesului verbal a cărui întocmire a început în ziua anterioară, cu menţionarea exactă a
perioadei de întrerupere şi a cauzelor care au determinat-o.
Ca regulă generală, cercetarea la faţa locului se efectuează o singură dată, ocazie cu
care se descoperă şi se ridică toate urmele şi mijloacele de probă şi se constată toate
împrejurările săvârşirii infracţiunii. Totuşi practica judiciară indică situaţii în care este necesară
repetarea acestei activităţi, după cum urmează:
- prima cercetare s-a desfăşurat în condiţii meteorologice neprielnice (furtună, ploaie,
ninsoare abundentă, lăsarea întunericului, ori s-a efectuat necorespunzător sub aspect
calitativ;301
- se presupune că la faţa locului în mod logic, trebuie să se găsească alte urme şi
mijloace materiale de probă a căror prezenţă nu a fost constatată la prima cercetare;
- este necesară verificarea unor noi ipoteze, ori au apărut informații noi în cauză, care
ar conduce la lărgirea zonei de cercetat.
Datele rezultate cu ocazia repetării cercetării la faţa locului se consemnează într-un
proces-verbal aparte.
6.3. REGULI PRIVIND ACTIVITĂȚILE DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI,

PROTEJAREA ȘI CONSERVAREA URMELOR INFRACȚIUNII
O cercetare la faţa locului este caracterizată de trei elemente esențiale pentru
efectuarea ei cu succes: organizare, grijă şi meticulozitate. Confuzia, incompetenţa şi
imprudenţa duc la o compromitere a cercetării.302 Primele persoane ajunse la faţa locului,
indiferent de calitatea lor, au obligaţia de a anunţa organul judiciar competent să efectueze
cercetarea, cu privire la natura faptei săvârşite, starea persoanei/persoanelor vătămate,
întinderea suprafeţei de teren unde pot fi descoperite urmele şi mijloacele materiale de probă,
natura acestora, făptuitori, alte date, ce au legătură cu desfăşurarea activităţii ilicite.
299Locul cercetării infracţiunii este foarte vast, ori prezintă particularităţi ce impun desfăşurarea activităţilor într-un
interval de timp mare, ori lăsarea nopţii, ploi torenţiale, surse de explozie, incendiere, care impun întreruperea
cercetării până la înlăturarea lor.
300 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, M. I. Bucureşti, 1976, op. cit. pag. 431.
99
Trebuie reținut că, numai în asemenea condiţii, organul judiciar competent să efectueze
cercetarea la faţa locului, va fi în măsură să aprecieze numărul şi calificarea specialiştilor ce vor
participa, mijloacele tehnico-ştiinţifice, necesare pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a
cercetării la fața locului. Ca atare, datorită urgenţei cu care este necesar să se acţioneze,
persoanele ajunse primele la locul desfăşurării unei activităţi ilicite, până la prezentarea agenţilor
de poliţie sau ai jandarmeriei, precum şi aceştia, până la ajungerea echipei competente să
efectueze cercetarea la faţa locului, trebuie să desfăşoare unele activităţi urgente, impuse atât
din considerente de ordin umanitar (salvarea vieții victimelor în cazul unor activităţi ilicite
săvârşite cu violenţă, ori necesitatea de a păstra nemodificat aspectul locului faptei), care ar
putea oferi informaţii prețioase cu privire la natura şi caracteristicile activităţii ilicite sau la
persoanele implicate ori cele care cunosc unele aspecte sau împrejurări de interes pentru
anchetă.303
Pentru aceste situații, activităţile urgente ce trebuie efectuate de către persoanele
ajunse primele la faţa locului, pot fi grupate astfel: activităţi destinate salvării victimelor, acordării
primului ajutor medical şi îndepărtării altor pericole; activităţi ce au ca scop conservarea locului
ce urmează a fi cercetat; activităţi ce urmăresc identificarea martorilor oculari şi a persoanelor
suspecte, prinderea şi reţinerea suspecților; încunoştinţarea organului competent a efectua
cercetarea la faţa locului.304 Totodată, la începutul unei cercetări, echipa ar trebui să desemneze
un loc care va deveni loc de depozitare, în care se vor pune lucruri ce nu trebuie să stea
răspândite prin locul faptei. O zonă de lucru este necesară pentru completarea etichetelor,
tratarea unor obiecte, pentru prelevarea amprentelor etc. Locul de depozitare trebuie să fie
amplasat cât mai departe de centrul locului faptei şi trebuie să fie marcat vizibil.305
Ca atare, persoanele, ajunse primele la faţa locului, se vor preocupa, în ordinea
priorităţilor, de paza locului desfăşurării activităţii ilicite, de protejarea şi conservarea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, activitatea de cercetare la faţa locului depinzând, într-o măsură
importantă, de modul în care a fost păstrată configuraţia iniţială a locului faptei, de starea
urmelor şi mijloacelor de probă create ca urmare a desfăşurării activităţii ilicite.
În doctrina de specialitate, se acceptă că, ulterior desfăşurării activităţii ilicite, locul pe
care urmează să se efectueze cercetarea la faţa locului, până la sosirea echipei, este supus
unor degradări provocate de intervenţia a două categorii de factori:
1. factorii de natură obiectivă
Acești factori, pot acţiona asupra locului pe care s-a desfăşurat activitatea ilicită,
degradând sau distrugând urmele, cum ar fi condiţiile atmosferice (vânt puternic, ploaie,
ninsoare) şi natura unor categorii de urme (cum sunt cele de miros), existenţa sau posibilitatea
de exploatare a acestora fiind condiţionate de factorul timp. Desigur, nu se poate pune problema
anihilării acţiunii factorilor descrişi asupra urmelor, însă, până la sosirea echipei, ca de altfel şi
pe timpul desfăşurării cercetării la faţa locului, acţiunea acestor factori poate fi diminuată prin
folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice sau prin acoperirea ori folosirea, în mod adecvat, a
unor mijloace improvizate.
303Bercheşan V., Ruiu M. “Tratat de tehnică criminalistică”, Ed.Little Star, Bucureşti, 2004. pag. 250
304CiopragaA., Iacobuţă I. “Criminalistica”, Editura Chemarea,Iaşi 1997, pag. 43
100
2. factorii de natură subiectivă
Care pot influenţa locul desfăşurării unei activităţi ilicite, fiind reprezentat de regulă prin
acțiunea oamenilor, materializat în principiu de “oamenii curioși” care apar la fața locului în
cazul săvârșirii diferitelor activități ilicite, aceștia fiind în principiu, persoane neinteresate, atrase
de locul faptei pe de o parte, iar de cealaltă parte avem făptuitori sau apropriaţi ai acestora,
interesaţi în distrugerea urmelor ori în crearea de urme, în mod artificial, pentru îngreunarea
cercetărilor, combinat cu acţiunea unor persoane care au calităţi oficiale cărora opinia publică,
datorită calităţii pe care o au, le cere să ia măsuri, să dea explicaţii, „să acționeze/să facă
ceva”.306
Ca atare, indiferent de particularităţile situaţiei, persoanele aflate la faţa locului trebuie
să depună toată diligenţa, pentru ca echipa de cercetare să poată efectua activitatea în condiţii
cât mai bune, cu precizarea că, cercetarea “trebuie să fie făcută cât mai meticulos şi cât mai
atent posibil”.
6.4. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Activitatea de cercetare a locului faptei, necesită de regulă realizarea unor obiective
cum ar fi: stabilirea modului de operare; succesiunea derulării activității infracționale;
descoperirea, relevarea, ridicarea urmelor și mijloacelor de probă; stabilirea prejudiciului
cauzat. Locul faptei, conţine informaţii care trebuie să fie cercetate într-o manieră sistematică,
legală şi ştiinţifică. Tocmai de aceea, cercetarea la faţa locului trebuie să fie efectuată în mod
complet, detaliat, obiectiv şi organizat, iar pe timpul desfăşurării acesteia, trebuie acordată o
atenţie deosebită, interpretării şi exploatării, urmelor și mijloacelor material de probă în interesul
anchetei, pentru a îndeplinii scopul procesului penal. În materie de probe, ceea ce nu se caută
(din cauza ipotezei false sau ignoranţei) nu se găseşte, de unde şi riscul dispariţiei sau
distrugerii lor.”307
Totodată, conform literaturii de specialitate, cercetarea la fața locului se realizează
respectând următoarele reguli:
- cercetarea la fața locului va fi efectuată într-un timp rezonabil, cu minuțiozitate, în
mod complet și obiectiv;
- cercetarea la fața locului se va desfășura având la bază un plan judicios elaborat,
unde utilizarea aparaturii și tehnicii criminalistice, se va face în raport cu particularitățile
locului faptei;
- toate constatările făcute, împreună cu urmele și mijloacele materiale de probă,
vor fi consemnate pe parcursul cercetării la fața locului. 308
Cercetarea la fața locului cuprinde două faze: faza statică (cercetarea generală) şi
faza dinamică (cercetarea detaliată).
306A se vedea şi A. Ciopraga op. cit. pag 46; V Bercheşan, C. Pletea, Ion Eugen Sandu op. cit. pag. 32; V. Bercheşan
op. cit. pag. 256
101
6.4.1. FAZA STATICĂ SAU CERCETAREA GENERALĂ
Caracteristica generală a cercetării la fața locului în faza statică, constă în aceea că
urmele și mijloacele materiale de probă, precum și orice alte corpuri delicte existente în câmpul
infracțional cercetat, sunt examinate fără nici un fel de schimbări ale poziției lor, fără nici o
intervenție care ar putea modifica în vreun fel locul faptei.309
Faza statică presupune îndeplinirea următoarele activităţi:310
a) Observarea locului faptei.
Se va realiza prin parcurgerea zonei de cercetat și observarea din mai multe puncte
de stație pentru locurile deschise care conțin spații foarte mari, precum și din observarea dintr-
un singur loc, pentru spațiile închise. Cu ocazia acestei activități, se pot lua măsuri
corespunzătoare de sectorizare a locului faptei, dacă este cazul.311
b) Orientarea generală la faţa locului.
Constă în orientarea generală sau de ansamblu la faţa locului, marcând primul contact
al participanţilor la cercetare cu zona în care a fost săvârşită infracţiunea, precum şi delimitarea
concretă a locului faptei. Pentru determinarea limitelor locului infracţiunii se va avea în vedere
natura şi topografia terenului: (teren deschis ori delimitat, clădiri, lac, pădure, apă curgătoare,
zonă de deal ori de munte, câmpie e.t.c.), care impun folosirea anumitor metode şi tehnici de
cercetare, precum şi a procedurilor, standardelor şi normelor europene în vigoare. În cazul în
care la faţa locului sunt pericole iminente, acestea se îndepărtează (lichidează), pe cât posibil
imediat de către echipe de intervenţie specializate, chiar cu riscul modificării locului faptei ori al
întârzierii începerii cercetării.312
c) Pătrunderea, stabilirea şi marcarea drumului de acces la locul săvârşirii
infracţiunii.
Este reglementată de standardele în vigoare şi are rolul de a proteja toate categoriile
de urme existente. Tactica criminalistică, recomandă ca înainte de pătrunderea în locul
săvârşirii infracţiunii să se execute următoarele genuri de fotografii şi videofilmare:313 fotografia
şi filmarea video de orientare, fotografia şi filmarea panoramică, fotografia şi filmarea schiţă sau
a obiectelor principale. Stabilirea drumului de acces, trebuie să fie raportată la topografia
terenului. În funcție de specificul cazului cercetat, se poate opta pentru sectorizarea locului
faptei, împărțirea pe zone a acestuia sau analizarea locului faptei în mod unitar, fie prin
parcurgere de la stânga la dreapta în mod sistematic, fie prin folosirea unor trasee intersectate
ori în spiral, fie chiar prin parcurgerea locului faptei de la interior spre exterior, în diverse
direcții, în anumite situații.314
Metodele de cercetare la fața locului pe plan intern dar mai ales internațional sunt
multiple, acestea fiind determinate în mare măsură de locaţie, mărime şi de complexitatea
309 Faza statică reprezintă primul contact cu locul faptei, fază în care nu se atinge nimic, cercetarea rezumându-se la
observare şi notarea primelor observații.
313 De regulă la infracţiuni complexe. (n.a.)
102
locului faptei. Față de aceste aspecte, cercetarea la fața locului este indicat să se facă după
următoarele metode:315
Metoda liniilor paralele.
Este folosită de regulă pentru spațiile deschise și mari ca întindere, unde relieful şi
vegetaţia îngreunează cercetarea. Metoda este percepută ca una dintre cele mai uşoare şi
rapide metode.
Metoda spiţelor de roti.
Prin această metodă, va fi fixat un punct de stație în centrul zonelor cercetate, iar din
acest punct de stație se vor deplasa spre zona marginală a acestuia conform imaginii de mai
sus. Metoda, prezintă un anumit dezavantaj datorat spaţiilor mari create între spiţele exterioare,
care duce adeseori la neperceperea (nedescoperirea) tuturor mijloacelor de probă.
315 Surse: V. J. Gerbert “Practical Homicide Investigation: Tactics, Procedures, and Forensic Techniques”, 3 rd
Edition, Boca Raton, FL: CRC PRESS, 1996, pag.184., și A. Jackson, J. Jackson, Forensic Science 3 rd Edition,
Pearson Education, 2011, pag. 70/; supracitate de: G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., “Tehnică Criminalistică”, Curs
universitar, Ed. Estfalia, București 2014, pag. 319/;Cioacă Cezar, Ruiu Marin, Articol: „Aspecte tehnico - tactice
criminalistice cu privire la procesarea locului faptei şi erori ce pot apărea în acest sens”, Simpozion Internațional
Academia de Poliție „A.I.Cuza” 2016.
103
Procedeul cercului.
Acest procedeu, este recomandat pentru spații întinse care se au în vedere a fi

cercetate. Pentru a descoperii majoritatea probelor (indiciilor), este indicat ca distanța dintre
cercuri să nu fie prea mare.
Căutarea tip grilă sau caroiajul linear
Conform specialiștilor în domeniu, este cea mai bună metodă de căutare, deoarece
acoperă o zonă mare a cercetării criminalistice a locului faptei, cercetarea efectuându-se atât
pe linii paralele cât şi longitudinale, acestea intersectându-se.
104
Căutarea pe parcele longitudinale.
Este o metodă de cercetare, care se folosește atât în spațiile exterioare cât și cele
închise.
Împărțirea pe sectoare.
Metoda este folosită în special în încăperi sau spaţii închise, unde zona de cercetat va
fi împarţită pe sectoare sau pătrate, apoi fiecare pătrat va fi analizat în detaliu.
c) Examinarea cu prioritate a urmelor şi obiectelor care prezintă un pericol

iminent de modificare sau dispariţie.
La faţa locului apar situaţii când unele urme ale infracţiunii trebuie să fie ridicate şi
examinate cu prioritate, deoarece datorită anumitor factori interni sau externi pot să dispară, să
se modifice, ori să se distrugă. În acest caz faza statică se întrepătrunde cu faza dinamică a
cercetării.316
316Urme de miros uman, animal, substanţe ori obiecte.

105
d) Căutarea, descoperirea, fixarea prin fotografiere şi filmare a poziţiei obiectelor
corp delict, precum şi a urmelor.
Urmele şi mijloacele materiale de probă vor fi fixate prin fotografiere şi filmare, fără să
se modifice poziţia lor. Această activitate are ca urmare alegerea celei mai bune metode de
cercetare dinamică, precum şi la aprecierea de ansamblu a locului faptei. Urmele de miros, vor
fi valorificate cu prin folosirea câinelui de urmă folosind sursa de miros.
Sursa de miros, este obiectul sau locul care poartă mirosul individual317 prin intermediul
căreia câinii fac cunoştinţă cu mirosul personal al infractorului, pe care vor trebui să îl
urmărească şi mai târziu să-l identifice. Din aceste locuri (locaţia unde a stat suspectul,
obiectele atinse şi mutate, unelete, scule, dispozitive, atinse şi aduse de acesta şi abandonate,
obiecte de îmbrăcăminte uitate la faţa locului, e.t.c.) specialistul conductor de câine îi dă urmă
de miros câinelui special antrenat pentru aceasta. După folosirea câinelui de urmă, specialistul
conductor câine de urmă, întocmeşte un proces-verbal şi schiţa cu traseul urmat de câinele de
urmă, unde s-a oprit (ex. câinele de urmă s-a oprit pe Strada Viilor în dreptul imobilului cu
numărul 10), sau unde a pierdut urma. În practica judiciară specifică ţării noastre au fost cazuri
când câinele a identificat cu succes creatorul (persoana) care a lăsat urma de miros (urmă
olfactivă). e.t.c. Indicarea, zonei, locurilor ori mediilor, unde a condus câinele de urmă după
urma de miros, poate da indici organului de urmărire penală cu privire la faptul că în acele locuri
se putea refugia (ascunde) suspectul, ori şi-a ascuns bunurile, obiectele provenite din activitatea
infracţională.
e) Interpretarea urmelor.
Urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite, vor fi interpretate cu privire la
modalitatea în care acestea au fost create (formate), pentru a fi coroborate cu alte urme de la
faţa locului.
f) Descrierea topografică a caracteristicilor de relief ale zonei (terenului) în
scopul întocmirii schiţei locului faptei.
Acestea vor fi măsurate, descrise şi fixate prin folosirea metodelor şi tehnicii specifice.
Pentru descrierea topografică a caracteristicilor de relief ale zonei vor fi folosite semnele
convenţionale folosite în criminalistică, în vederea întocmirii shiţei locului faptei, conform
standardelor și legislației în vigoare.318
317 Urmărirea mirosurilor (urma olfactivă) este posibilă deoarece oamenii emit în mod continuu molecule de miros în
mediul încojurător, care nu se evaporă complet în aer deoarece unele din ele cad la pământ. Acest din urma fapt face
posibil pentru cainele antrenat în mod special să sesizeze mirosul fiinţelor umane, şi între acestea mirosul personal al
infractorului, care se afla într-o stare de excitare,(n.a.)
106
6.4.2. FAZA DINAMICĂ SAU CERCETAREA DETALIATĂ
Constă în examinarea separată a fiecărei urme, obiect, implică deplasarea acestora,
privirea şi examinarea lor pe toate părţile, cu precauţiile de rigoare. Este recomandat ca
activitatea de investigare a organelor de urmărire penală să nu diminueze conținutul ștințific sau
valoarea probatorie a obiectelor în cauză.319 Ca atare, faza dinamică se distinge prin
complexitate, presupunând participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi
folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice, aflate la dispoziţia lor.320
În faza dinamică a cercetării la faţa locului sunt supuse unei examinări minuţioase toate
obiectele şi mijloacele materiale de probă, precum şi urmele aflate în anumite raporturi cu
infracţiunea săvârşită. Obiectele despre care se presupune că se află în raporturi cu infracţiunea
comisă, dacă sunt necunoscute, sunt deplasate din poziţia iniţială pentru a se asigura condiţii
optime în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor.
În cazul în care la fața locului se investighează un omor în care au fost folosite arme,
obiecte tăietor-înțepătoare (cuțite, săbii, topoare e.t.c.), în faza dinamică cercetarea va începe
de la cadavru, mai întâi fiind examinat corpul acestuia, precum şi locul de sub cadavru, apoi se
va continua cu porţiunea de teren din jurul victimei. O deosebită atenţie este acordată examinării
cadavrului de către medicul legist, împreună cu procurorul sau unul dintre experţii criminalişti
prezenţi la faţa locului, această activitate oferind multiple posibilităţi de descoperire a urmelor
infracţiunii. Medicul legist va descrie tabloul lezional şi obiectele folosite de autori pentru
producerea plăgilor, având în vedere şi garderoba cadavrului. Examinarea se face fie la locul
faptei, fie într-un laborator unde posibilităţile tehnice sunt mai bune şi permit evidenţierea
microurmelor.
Urmele cel mai des întâlnite în asemenea fapte sunt petele, picăturile sau bălţile de
sânge, arma corp-delict ori părţi din aceasta, cartuşele încă neutilizate, gloanţele şi tuburile arse,
corpul victimei, urmele de picioare, precum şi diferite obiecte pierdute sau lăsate intenţionat la
locul faptei. Urmele de sânge reprezintă un indiciu foarte important pentru specialiștii criminaliști,
întrucât în funcţie de forma, mărimea, culoarea şi direcţia lor se pot stabili multe aspecte
esențiale, cum ar fi locul şi poziţia în care a fost surprinsă victima de către glonţ, timpul scurs din
momentul împuşcăturii, dacă aceasta era în viață în momentul tragerii.
Descoperirea și ridicarea armei cu care s-a tras reprezintă una din principalele sarcini
ale cercetării la fața locului. Urmele împușcăturii pot fi descoperite pe corpul și îmbrăcămintea
victimei, pe corpul și îmbrăcămintea persoanei care a acționat arma, pe alte obiecte de la fața
locului (urmele de ricoșeu de pe pereți, podea etc.), pe armă și pe interiorul țevii armei, pe tub și
pe cartuș. Se va acorda o mare atenţie poziţiei în care au fost găsite armele şi muniţiile, stării
acestora, urmelor ce se găsesc pe armament: urmele digitale situate pe patul sau mânerul
armei, pe trăgaci şi garda acestuia, pe încărcător, cartuşele din încărcător, pe ţeavă sau pe
manşonul închizătorului.321

320E. Stancu, op. cit., pag. 25
321V. Măcelaru, Balistică judiciară, Editura Ministerului de Interne, 1972, pag. 59
107
Înainte de a se trece la examinarea armei, se va stabili dacă aceasta este încărcată. În
cazul descoperirii unor arme ruginite sau blocate, dacă există posibilitatea, se va solicita
efectuarea unei gammagrafii (radiografie cu radiații gamma), pentru stabilirea existenţei
cartuşelor în detonator. După descoperirea armei la locul comiterii infracțiunii, la domiciliul
făptuitorului sau în alte locuri unde aceasta a fost ascunsă (podul sau pivniţa casei, straturile din
grădină, stogurile de fân, coteţe, sobe, paturi, duşumele, pereţi, canale, toalete, puțuri, fântâni,
scorburi), aceasta se fixează prin fotografiere, iar după aceea prin descrierea în procesul verbal
de cercetarea la fața locului, insistându-se asupra seriei, determinându-se poziția față de
cadavru, obiecte înconjurătoare și alte obiecte corp-delict (tuburile cartuș, gloanțele) și urme.
În situaţia în care seria armei şi numărul armei au fost înlăturate prin pilire, se
procedează la refacerea acestora în vederea stabilirii locului de provenienţă a armei, a
modelului, anului de fabricaţie. Pe armamentul şi cartuşele descărcate pot fi identificate: ADN,
diferite urme papilare, de flacără, pulbere arsă, fum, vaselină şi ulei de armă, sânge, urme
textile, urme de noroi. Organele care efectuează cercetarea vor trebui să descrie în procesul-
verbal direcția în care este îndreptată țeava, dacă există sau nu cartuș pe țeavă, poziția pârghiei
de siguranță și dacă mecanismul de acționare a focului este sau nu armat. Tot timpul, ţeava nu
trebuie să fie îndreptată spre vreo persoană din apropiere, ci ţinută spre pământ. Arma
descoperită se manevrează prinzându-se de părţile care sunt mai puţin vizate în mânuirea ei
obişnuită, pentru a nu se distruge urmele. Zonele pretabile descoperirii urmelor digitale sunt
patul și ulucul lustruit, trăgaciul, garda trăgaciului, încărcătorul, cartușele aflate în încărcător,
manșonul port-închizător.
Se examinează fiecare piesă a armei, consemnându-se în procesul-verbal poziţia ei,
apoi numărul cartuşelor şi al tuburilor arse găsite în apropiere. Cartușul rămas pe țeava armei
se scoate și se ambalează separat, iar cele aflate în încărcător nu se scot din acesta, fiind trimis
la laborator cu totul, existând posibilitatea găsirii unor urme. Gura ţevii se leagă cu tifon sau
hârtie, pentru a nu se distruge urmele de pe canalul ţevii. Ambalarea armei pentru transport se
face în aşa fel încât suprafaţa ei mai solicitată în mânuire să nu vină în contact cu pereţii
ambalajului, care ar putea să-i distrugă eventualele urme papilare sau de sânge. O atenție
deosebită va fi acordată și altor categorii de urme: urme biologice (sânge, fire de păr), particule
de sol, vopsea.
Totodată, prin observarea vizuală a aspectului interior al țevii armei se verifică dacă
arma a fost folosită recent.322 La examinarea îmbrăcămintei și corpului victimei se recomandă a
se proceda cu un grad ridicat de atenție pentru a se evita alterarea sau distrugerea eventualelor
urme suplimentare care sunt specifice tragerilor din apropiere. Acestea sunt de cele mai multe
ori vizibile și cu ochiul liber, desigur, în funcție de natura și culoarea îmbrăcămintei, ori a stării
rănilor, dar pentru clarificarea detaliilor și stabilirea unor elemente de certitudine este nevoie de
efectuarea unei expertize criminalistice sau medico-legale. Dacă există indicii că se pot găsi
urme biologice pe armă, (Inclusiv ADN), se iau măsuri de conservare și ambalare
corespunzătoare în vederea evitării contaminării.
O altă activitatea indispensabilă a cercetării la fața locului în cazul omorului prin
împușcare o constituie căutarea, fixarea și ridicarea tuburilor cartuș. Acestea se caută în zona în
care se presupune din primele indicii că ar fi stat făptuitorul, fiind cunoscut faptul că în situația în
care au fost folosite arme automate, probabilitatea găsirii tuburilor cartuș la fața locului este
322 V. Măcelaru, Balistică judiciară, Editura Ministerului de Interne, 1972, pag. 60

108
mare, acestea fiind aruncate din armă după fiecare foc. Căutarea tuburilor se face după ce se
iau primele concluzii referitoare la numărul, forma, aspectul leziunilor de pe corpul victimei și
după stabilirea cu aproximație a distanței, direcției și unghiului de tragere. În situații deosebite se
poate utiliza detectorul de metale când descoperirea tuburilor este îngreunată de zona în care
se efectuează cercetările (zăpadă, noroi). Examinarea tuburilor arse se va face ținându-se
seama de timpul scurs de la comiterea faptei la efectuarea cercetării locului faptei. Urmele
percutorului, a ghearei extractoare și a ejectorului trebuie să fie lucioase, neoxidate. De
asemenea, trebuie să se constate mirosul de pulbere proaspăt arsă, iar culoarea reziduurilor din
interiorul tubului cartuș trebuie să fie neagră.323
Trebuie verificată corespondența dintre calibrul tuburilor cartuș găsite și calibrul armei
și al proiectilelor găsite la locul faptei pentru a se constata dacă acestea au fost trase cu arma
pe care organele de urmărire penală au găsit-o la fața locului. În cazul armelor de vânătoare
există bura care separă pulberea de alice, fiind confecționată din rondele de carton, câlți, hârtie,
pâslă, ori fabricată în serie. Specific tragerii cu arme de vânătoare este că aceste bure nu ard în
timpul exploziei, fiind aruncate în direcția țintei, pe o distanță de aproximativ 5-10 metri, iar dacă
în apropierea țintei se găsesc aceste bure, se poate deduce că tragerea a avut loc de la o
distanță foarte mică. Întrucât sunt supuse unor temperaturi foarte ridicate, pe tuburile cartuș nu
se vor găsi urme digitale. Tuburile și burele se manevrează cu mănuși chirurgicale, astfel încât
să nu fie zgâriate, vor fi ambalate separat și sigilate, urmând a fi trimise pentru expertiză
balistică. Totodată, acestea sunt fixate prin fotografiere și descrise ca aspect și poziționare în
procesul verbal de cercetarea a locului faptei. Descoperirea gloanțelor la fața locului prezintă o
mare importanță pentru stabilirea legăturii acestora cu infracțiunea comisă, respectiv pentru
explicarea mecanismului de formare a urmelor împușcăturii și pentru identificarea armei cu care
s-a comis omorul. De regulă, gloanțele trebuie căutate în următoarele locuri:
- pe podeaua încăperii sau înfipte în ea;
- în tavan sau în pereți;
- în tocurile ușilor, ferestrelor sau în obiectele de mobilier;
- în iarbă, pe pământ sau în pământ;
- în cadavru ori îmbrăcămintea acestuia;
-în obiectele aflate în jurul victimei (pomi, garduri, saltele, părțile din lemn ale
paturilor).324
În ţesuturile osoase glonţul creează orificii de intrare mai mici decât de ieşire, astfel că
leziunea produsă în os are forma unui trunchi de con, cu baza mare în direcţia mişcării glonţului
respectiv. De asemenea, în traiectoria lui, glonţul antrenează particule din haine şi din ţesuturile
vătămate anterior şi le pierde în ţesutul următor. După fotografierea și descrierea orificiului de
intrare se trece la examinarea proiectilului. Prezența acestuia este relevată cu ajutorul
detectorului de metale. În cazul victimelor în viață se utilizează aparatul Röntgen.325 În situația în
care glonțul lovește o suprafață foarte dură sub un unghi relativ mic, acesta ricoșează,
pierzându-și o mare parte din energia cinetică inițială și existând posibilitatea desprinderii
cămășii de miezul proiectilului sau fragmentarea acestuia. Practica judiciară recomandă ca
gloanțele înfipte în pomi sau în alte obiecte din lemn să nu fie scoase decât prin decuparea
323 M. Basarab, Criminalistică, Editura Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1970, pag. 64

324 V. Bercheșan, op. cit., pag. 220-221
325 V. Măcelaru, op. cit., pag. 67
109
bucății de lemn pentru a se evita crearea de noi striații și denaturarea examenului comparativ.
Proiectilele înfipte în pereți și în pământ vor fi recuperate cu grijă, scobindu-se în material astfel
încât să nu se deterioreze urmele de pe glonț.
Ca și activități generale în faza dinamică sunt întreprinse următoarele:
a) activități legate de căutarea, relevarea, fixarea urmelor și mijloacelor materiale de
probă, procedându-se la examinarea sistematică a întregului perimetru al locului faptei și
realizarea căutării specifice a probelor;
b) realizarea genurilor și procedeelor de fotografiiere specifice fazei dinamice
(fotografierea metrică și de detaliu), obiectele, urmele și mijloacele de probă descoperite la fața
locului vor fi fotografiate lângă unități metrice de măsură;
c) ridicarea, ambalarea, transportul urmelor și mijloacelor materiale de probă în
conformitate cu legislația, standardele și procedurile în vigoare (etichetarea acestora și
întocmirea fișelor de custodie a probelor).326
d) interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, care se va face de la
particular la general, unde se urmăreşte stabilirea cauzelor precum şi a mecanismului de
formare a urmelor, urmând a se stabilii: provenienţa urmelor, coroborarea dintre urme şi fapta
săvârşită, mecanismul de formare al urmelor.
e) fixarea rezultatelor cercetării la fața locului (după efectuarea și terminarea cercetării
la fața locului), conform normelor procedurale în vigoare.327
6.5. FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Pentru a dobândi valoare probantă, constatările organelor de urmărire penală efectuate
cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie să fie consemnate în mijloacele de probă recunoscute
de lege. Ca atare, rezultatele cerecetării la fața locului sunt fixate/documentate conform
legislației în vigoare prin procesul-verbal de cercetare la fața locului.328 Totodată în toate cazurile
se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la
procesul-verbal. Activitatea desfășurată și constatările expertului se consemnează în procesul-
verbal.329 Conform Ordinului comun, “a documenta” reprezintă o noțiune complexă, ce
cumulează activități de:
-fixare fotografică și video a probelor, indiferent de faza cercetării în care se realizează
această activitate;
-fixarea și consemnarea poziției probelor una față de cealaltă, față de un anumit reper
ori față de suportul pe care se află;
-descrierea și consemnarea în detaliu a probelor;
-marcarea pe schiță/diagramă a poziției probelor prin folosirea diverselor simboluri.330
326 Ordinul comun nr. 182 din 14.08.2009 privind cercetarea la fața locului.
327Trebuie precizat că, organul de urmărire penală este responsabil de întreaga activitate de investigaţie, de datele,
urmele, mijloacele materiale de probă şi de probe, incluzând aici şi cercetarea la faţa locului. Sarcinile organului de
urmărire penală la faţa locului, ca şi sef al echipei de cercetare , sunt clar delimitate în “Manualul de bune practici
privind procedura cercetării la faţa locului”.
328 art. 195, 199 din C.p.p.
329conform art. 195 alin. 2 C.p.p.
110
6.5.1.PROCESUL-VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI
Despre efectuarea cercetării la fața locului sau a reconstituirii se încheie un proces-
verbal, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199, următoarele:331
a. indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
b. numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă;
c. numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
d. descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și
a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să
fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. Procesul-verbal trebuie
semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie și de către persoanele care au
participat la cercetare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze
procesul-verbal, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau
refuzului de a semna.332
6.5.2. ÎNTOCMIREA PROCESULUI-VERBAL DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI

Procesul-verbal se va întocmi la faţa locului, imediat după terminarea cercetării şi în
care trebuie să se consemneze toate constatările făcute, fără să fie consemnate concluziile şi
ipotezele formulate. Descrierea va fi detaliată, completă, clară, explicită, organizată şi foarte
exactă.333 Sub raport procedural, conform prevederilor Codului de procedură penală, principalul
mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal de cercetare la faţa locului.334
Ca şi în cazul altor activităţi de urmărire penală şi de tactică criminalistică, procesul-
verbal are un dublu caracter, concretizat în:335
- deşi cercetării la faţa locului i se conferă potrivit opiniilor doctrinare, un caracter
auxiliar, procesul-verbal care consemnează rezultatele acestei activităţi se constituie într-un
mijloc de probă cu semnificaţie majoră în soluţionarea cauzei.
- procesul-verbal de cercetare la faţa locului reprezintă şi o dovadă procedurală menită
să probeze îndeplinirea tuturor dispoziţiilor cuprinse în legea procesual-penală privitoare la
cercetarea la faţa locului.
Fixarea în procesul verbal, presupune consemnarea exactă şi detaliată a urmelor şi
metodelor de relevare întrebuinţate, a locului în care au fost descoperite şi a raportului de
poziţie faţă de obiectele principale. Totodată, sunt făcute menţiuni privind fotografiile executate.
Actul normativ care reglementează efectuarea cercetării la faţa locului de către
unităţile de poliţie statuează că: “procesul-verbal este redactat de conducătorul echipei de
cercetare, împreună cu ceilalţi membrii şi semnat conform regulilor stabilite de legea procesual
penală, iar specialistul criminalist, medicul legist şi ceilalţi specialişti care au fost solicitaţi pentru
cercetarea la faţa locului sunt menţionaţi în procesul-verbal nominal şi contribuie la întocmirea
acestuia cu datele de specialitate asupra activităţilor desfăşurate.”
331 Conform art. 195 alin. 1 C.p.p.

332Idem alin. 4 C.p.p.
333Procesului verbal, trebuie să fie caracterizat de claritate, precizie şi concizie, nefiind permise formulări sau menţiuni
ambigue, echivoce, de natură să determine confuzii, neînţelegeri, false interpretări. (n.a

334 Conform art. 195 şi 199 din Codul de Procedură Penală.
335Vasile Bercheşan, C.l.f.l., principal mijloc de probă în procesul penal, Ed. Little Star, Bucureşti 2006, pag. 105.
111
Pentru a avea forţa probatorie necesară în cauză, la încheierea procesului-verbal, se
vor ţine seama de o serie de condiţii de fond şi formă. Condiţiile de formă ale procesului-verbal,
ce trebuie respectate sunt următoarele336:
- să prezinte în mod obiectiv situaţia generală de la locul săvârşirii faptei;
- să fie complet, în sensul de a evidenţia absolut toate constatările făcute;
- să se caracterizeze prin precizie şi claritate, trebuie evitaţi cu desăvârşire termenii
improprii cu notă de ambiguitate, aceştia putând conduce la interpretări eronate, cu toate
consecinţele pe care le generează;
- să fie concis, în conţinutul procesului-verbal trebuie să se regăsească, într-o formă
concentrată, toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului.
Pentru întocmirea schiţei, trebuie să se respecte următoarele reguli:
- exactitatea schiţei, impune fixarea corectă a dimensiunilor obiectelor ce se
reprezintă, a distanţelor şi unghiurilor dintre acestea, (urmele papilare se descriu după tip,
subtip, varietate);
- cotarea shiţei, sistemul de cotare trebuie să fie unic, adică într-o singură unitate de
măsură;
- întocmirea la scară a schiţei, unde întotdeauna scara este reprezentată sub formă
cifrică, cifra mai mică fiind oglindită în schiţă, iar cealaltă arată dimensiunea din teren (ex. 1:
100-//- 1 cm. pe hârtie = 1 metru pe teren);
- orientarea schiţei, după punctele cardinale, unde întotdeauna latura din dreapta va fi
orientată pe direcţia Nord-Sud337;
- claritatea schiţei, unde organul judiciar trebuie să selecteze numai elementele
absolut necesare înţelegerii situaţiei existente la faţa locului;
- reprezentarea prin semne convenţionale criminalistice. Acolo unde nu sunt simboluri
consacrate, se vor utiliza simboluri din alte domenii de activitate sau cifre;
- individualizarea shiţei, prin menţionarea următoarelor date: titlul şi cauza la care s-a
reprezentat urmele şi mijloacele materiale de probă, numele, prenumele, calitatea şi organul
din care fac parte membrii echipei, data întocmirii, scara la care a fost executată, semnăturile
martorilor asistenţi şi ale părţilor, precum şi legenda schiţei.338
336 Constantin Pletea, ,,Criminalistica, Elemente de anchetă penală,, Ed. Little Star, Bucureşti, 2003, pag. 51.
337 Constantin Pletea, op. cit. pag. 54.
112
CAPITOLUL VII
CONSTATAREA ȘI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ
7.1. ASPECTE GENERALE, DEFINIȚIE, BAZA LEGALĂ

Expertiza și constatarea criminalistică reprezintă mijloace de realizare a identificării
criminalistice, specialistul sau expertul criminalist ajungând la anumite concluzii de identitate sau
nonidentitate, prin examinarea unor categorii de obiecte de identificat, obiecte identificatoare,
prin studiere multilaterală, complete și obiectivă a caracteristicilor identificatoare.339
Ca atare, în anchetarea unor cauze penale, organele judiciare sunt puse în faţa unor
probleme pe care nu le pot rezolva singure, unde sarcina administrării probelor (prin
constatări/expertize), constituie principalul mijloc de a completa probațiunea în cursul anchetei
penale. De valoarea probelor administrate şi mai ales aprecierea lor obiectivă, în conformitate
cu legea procesual-penală, depinde formarea convingerii organelor judiciare/instanței de
judecată cu privire la realitatea stării de fapt, pe care trebuie să-şi formuleze o opinie clară și
concisă, precum și încadrarea juridică a faptei, iar mai apoi soluţia pe care instanța o pronunţă.
Pentru efectuarea acestor constatări/expertize legea procesual penală arată că sunt
necesare cunoştinţele unor persoane cu pregătire de specialitate în aceste domenii. În acest
sens, legea le permite, iar în unele situaţii le obligă să recurgă la concursul specialiştilor sau
experţilor. Activităţile desfăşurate de aceştia sunt denumite în actele normative prin termenul de
expertize.
Ca și prevederi legale, Instituția expertizei CRIMINALISTICE (fără medicina legală), se
regăsesc în: HG 458/2009, reprezentând “actul procesual” prin care se realizează o cercetare
științifică a probelor materiale destinată identificării: persoanelor, obiectelor, substanțelor,
fenomenelor sau evenimentelor, stabilirii anumitor proprietăți, modificări de formă, aspect,
conținut ori structură, precum și a mecanismului producerii acestora;
Conform procedurii penale ca și reglementare legală, constituie probă orice element de
fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a
cauzei. (art. 97 alin 1 din C.p.p.)
Privitor la probe, acestea nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse
liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.340
Pe toată durata procesului penal, organul de urmărire penală poliție/parchet pot să
obțină probe prin următoarele mijloace:
- declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
- declarațiile persoanei vătămate;
- declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
- declarațiile martorilor;
- înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
- orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

340 Conform art. 103 alin 1 din C.p.p.
113
Procedeul probatoriu, este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.
În acest sens procedural constituie obiect al probei următoarele:
- existența infracțiunii și săvârșirea ei de către suspect/inculpat;
- faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
- faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;341
- orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
În exercitarea acțiunii penale, sarcina administrării probei revine în principal
procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea
civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are
capacitate de exercițiu restrânsă.342 Pe tot cursul procesului penal, suspectul sau inculpatul
beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are
dreptul de a nu contribui la propria acuzare.
7.1.1. CONSTATAREA CRIMINALISTICĂ

Constatarea și expertiza criminalistică, reprezintă mijloace de realizare a identificării
criminalistice, expertul sau specialistul criminalist ajungând la anumite concluzii de identitate
sau nonidentitate, prin examinarea unor categorii de obiecte de identificat/obiecte
identificatoare, prin studierea multilaterală, completă și obiectivă a caracteristicilor
identificatoare. Ambele sunt mijloace de probă conf. prev. art. 97, alin 2, lit. e.
În proiectul inițial al Codului de procedură penală constatarea nu figura ca mijloc de
probă, fiind introdus ulterior prin Legea nr. 255 din 2013 de aplicare a C. proc. pen., ce aduce
modificări unor articole din cod.
DEFINIŢIA, OBIECTUL DE STUDIU ŞI REGLEMETAREA LEGALĂ
Constatarea, reprezintă operatiunea tehnică de interpretare şi valorificare imediată a
urmelor, mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt, desfăşurată de specialiştii din
cadrul instituţiei de care aparţine organul de urmarire penală sau din alte organe în scopul
identificării faptuitorilor şi a obiectelor folosite la săvârşirea infracţiunii.
Conform specialiștilor în domeniu, din punct de vedere al tehnicii criminalistice, între
expertiză şi constatare nu există deosebiri. Ambele folosesc aceleaşi proceduri de lucru şi etape
de examinare, iar raportul final are acelaşi conţinut. Din punct de vedere procesual penal, între
ele sunt deosebiri.343
REGLEMENTARE LEGALĂ
Constatarea, este reglementată de art. 97 alin. 2 lit.e. din C.p.p. privind proba și
mijloacele de probă şi este un mijloc ştiinţific de probă specific legislaţiei româneşti, nefiind
cunoscut sub această denumire în alte legislaţii.
Obiectul costatării
Conform art. 181 indice 1, din C.p.p. ,,Organul de u.p. stabilește prin ordonanță obiectul
constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care trebuie să se
efectueze lucrarea. Raportul de constatare cuprinde descrierea operațiilor efectuate de
specialist, a metodelor, a programelor și echipamentelor utilizate și concluziile constatării. (alin
2).
341Conform art. 98 din C.p.p.

342Idemart. 99 alin. 1 și 2 din C. proc.pen.
114
Conform art. 183 prezentarea scriptelor de comparație, pentru cauzele cu infracțiuni de
fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune să fie prezentate
scripte de comparație. Rezultă că obiectul constatării îl reprezintă elementele materiale și stările
de fapt prin examinarea cărora se pot obține proce ștințifice, care contribuie la lămurirea
împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea.344 Totodată, constatarea, are rolul de a clarifica,
pe criterii de ordin ştiinţific, semnificaţia urmelor şi obiectelor descoperite la locul săvârşirii unei
infracţiuni.
Dispunerea constatării
Constatarea, se dispune conform art. 172 din C.p.p. alin. 9 la 12 atunci când ,, există
pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt, ori este
necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei”, organul de u.p., poate
dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări. Constatarea este efectuată de către un
specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora (alin. 10)
Conform celor enumerate mai sus constatarea are un caracter de urgenţă, valorificarea
ştiinţifică a urmelor fiind impusă de existenţa pericolului, dispariţia unor mijloace materiale de
probă sau schimbarea unor situaţii de fapt.
Deci ea se dispune când este îndeplinită una din următoarele condiţii:
a) există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă, ori schimbarea
unor situaţii de fapt;
b) este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Ambele situaţii pot fi determinate atât de factori subiectivi cât şi obiectivi.
După finalizarea raportului de constatare dacă organul judiciar apreciează că este
nevoie de un expert, sau când constatarea este contestată, se dispune efectuarea unei
expertize (alin. 12).
7.2. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Expertiza, poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt,
necesară stabilirii adevărului în cauza supusă soluţionării, de către un expert, prin cunoştinţele
specifice fiecărui domeniu, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar, în situaţia în care
acesta nu poate să lămurească singur respectiva împrejurare de fapt.
Totodată, expertiza este o activitate de cercetare ştiinţifică desfăşurată la cererea
organelor judiciare, de persoane cu cunoştinţe de strictă specialitate, asupra persoanelor,
fenomenelor, obiectelor sau urmelor în vederea clarificării unor fapte ori împrejurări sau pentru
identificarea obiectelor creatoare de urme.
Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și
împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert. Expertiza poate
fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți
independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.
De asemenea, expertiza poate fi utilizată atât în cursul procesului civil cât și penal.

115
Ca și bază legală, expertiza este reglementată de:
- art. 97 din C.p.p. alin. 2 lit. e privind proba și mijloacele materiale de probă, unde se
specifică: “Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: înscrisuri, rapoarte de
expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;”
- art. 172 C.p.p. alin 1-8 și 12 privind dispunerea expertizei sau a constatării prevede
că: “efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea
unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este
necesară și opinia unui expert. Expertiza se dispune, în condițiile art. 100, la cerere sau din
oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se
dispune de către instanță, prin încheiere motivată.”
- Procedural, cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea
faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert;
- Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de
specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii;
- Expertiza și examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-
legale;
- Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se
dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie
să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul
în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați;
- În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare
anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire
penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau
în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod
corespunzător;
- La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la
solicitarea părților sau subiecților procesuali principali.
După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este
necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se
dispune efectuarea unei expertize.345
Numirea expertului
Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea
instanței.346 În vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia la
cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei.
Totodată, expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. Organul de urmărire penală sau
instanța desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a
complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din discipline distincte, situație în
care desemnează doi sau mai mulți experți. Când expertiza urmează să fie efectuată de o
instituție medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai
multor experți se face de către acea instituție, potrivit legii.
345Noul-Cod-de-procedura-penala-actualizat-2014.pdf
346 Conform art.173 alin 1 din C. proc.pen.
116
Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei
să participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de
instanță, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea
expertizei. Expertul, instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea
expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiștilor de la alte
instituții sau avizul acestora. Instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate
comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați.
Cazurile de incompatibilitate ale expertului
Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu
poate fi desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească
nu se poate întemeia pe constatările și concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie
dovedit de cel ce îl invocă. Nu poate fi desemnată ca expert persoana care a avut această
calitate în aceeași cauză, cu excepția situației în care aceasta este recomandată de părți sau de
procuror.347
Drepturile expertului
Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleași motive pentru
care martorul poate refuza depunerea mărturiei. De asemenea, expertul are dreptul să ia
cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. Expertul poate cere
lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori
împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate. Expertul poate cere lămuriri părților și subiecților
procesuali principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare.348
Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării
expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea
expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcție de natura și
complexitatea cauzei și de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către expert.
Dacă expertiza este efectuată de instituția medico-legală ori institutul sau laboratorul de
specialitate, costul expertizei este stabilit în condițiile prevăzute de legea specială. Expertul
poate beneficia și de măsuri de protecție, în condițiile prevăzute la art. 125 din C.p.p.
Obligațiile expertului
Expertul are obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală sau a
instanței de judecată ori de câte ori este chemat și de a-și întocmi raportul de expertiză cu
respectarea termenului-limită stabilit în ordonanța organului de urmărire penală sau în
încheierea instanței. Termenul-limită din ordonanță sau încheiere poate fi prelungit, la cererea
expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6
luni. Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi
judiciare, precum și răspunderea civilă a expertului sau a instituției desemnate să o efectueze
pentru prejudiciile cauzate.349
Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de
expertiză până la termenul fixat. Înlocuirea se dispune prin ordonanță de către organul de
urmărire penală sau prin încheiere de către instanță, după citarea expertului, și se comunică
asociației sau corpului profesional de care aparține acesta. Expertul este, de asemenea, înlocuit
347 Conform art 174 alin. 1 și 2 din C. proc. Pen.

348Art.175 alin. 1-4 din C.proc. pen.
349 Idem alin. 7-8 din C.proc. pen
117
când este admisă declarația sa de abținere sau cererea de recuzare ori în cazul în care se află
în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza. Expertul înlocuit trebuie, sub
sancțiunea prevăzută la art. 283 alin. (4), să pună de îndată la dispoziția organului judiciar toate
actele sau obiectele încredințate, precum și observațiile cu privire la activitățile desfășurate până
la momentul înlocuirii sale.350
Termenul la care sunt chemate părțile, examinarea obiecțiilor și
cererilor făcute de părți
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei
expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali, precum
și expertul, dacă acesta a fost desemnat. La termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului,
a părților, a subiecților procesuali principali și a expertului obiectul expertizei și întrebările la care
expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la
aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor.
De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le
analizeze. Expertul este înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul
expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie
imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile științei și
expertizei profesionale.
Părțile și subiecții procesuali principali sunt încunoștințați că au dreptul să ceară
numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea
expertizei. După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți, de subiecții procesuali
principali și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere
expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștințându-l totodată dacă la
efectuarea acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali.
Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un
laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile
dispozițiile art. 173 alin. (3), nefiind necesară prezența expertului în fața organului judiciar.
După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt
consemnate într-un raport. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de
expertiză. Opiniile separate se motivează în același raport. Raportul de expertiză se depune la
organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.351
Conținutul raportului de expertiză
Raportul de expertiză cuprinde:352
a. partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea
expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului,
obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe
baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au participat la
aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
b. partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei,
metodele, programele și echipamentele utilizate;
350Art.176 alin 1-4 din C.proc.pen.

351Art 178 alin 1-3 din C. proc. Pen.
352 Idem alin. 4 din C. proc. Pen.
118
c. concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare,
precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu
obiectivele expertizei.
În situația în care expertiza a fost efectuată în lipsa părților ori a subiecților procesuali
principali, aceștia sau avocatul lor sunt încunoștințați cu privire la întocmirea raportului de
expertiză și cu privire la dreptul la studierea raportului.
Suplimentul de expertiză
Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că
expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului,
dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. Când nu este posibilă
desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.
Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituției medico-legale, unui institut sau
laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției
respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză.353
Efectuarea unei noi expertize
Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci
când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și
concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin
audierea expertului.354 Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune
efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico-legală, aceasta este efectuată de o
comisie, în condițiile legii. Organul de urmărire penală stabilește prin ordonanță obiectul
constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi
efectuată lucrarea. Raportul de constatare cuprinde descrierea operațiilor efectuate de
specialist, a metodelor, programelor și echipamentelor utilizate și concluziile constatării.
Etapele efectuării expertizei
Pentru efectuarea expertizei, se parcurg următoarele etape:
- studierea şi însuşirea obiectului lucrării, etapă în care se procedează la lecturarea
actului prin care s-a dispus efectuarea expertizei, fiind necesar să se acorde o atenţie deosebită
condiţiilor în care au fost descoperite, ridicate şi conservate obiectele supuse examinării;
- examinarea separată a materialului în litigiu, având ca scop determinarea
caracteristicilor generale şi individuale ale acestuia, scoţându-se în evidenţă toate
particularităţile esenţiale, proprii numai obiectului respectiv şi nerepetabile la toate celelalte,
inclusiv la cele care îi sunt asemănătoare;
- examinarea separată a modelelor de comparaţie, de obicei în cazul expertizelor
traseologice şi balistice, care sunt urme create experimental cu obiectele presupuse că au
legătură cu cauza. Pe cât posibil, condiţiile de prelevare a modelelor de comparaţie trebuie să
corespundă cu cele în care au fost create probele în litigiu. În cazul expertizelor grafice pot fi
folosite scripte sau semnături preexistente, pentru a se elimina posibila tendinţă de deghizare;
- examinarea comparativă se face, de regulă, prin procedeul confruntării şi poate fi
realizată prin mai multe metode: pe cale sintetică, cu ajutorul tabelelor sinoptice, pe bază de
diagrame, prin suprapuneri sau prin juxtapuneri;
353Art. 180 alin. 1-2 din C. proc. Pen.

354Art. 181 alin. 1-2 din C. proc. Pen.
119
- demonstraţia serveşte la fundamentarea concluziilor prin invocarea de argumente
care, în succesiunea lor logică, conduc la o cunoaştere calitativă nouă a probelor examinate de
expert;
- formularea concluziei este etapa finală şi reprezintă răspunsul la întrebările formulate
de organul judiciar, precum şi părerea ştiinţifică a expertului asupra obiectivului expertizei. La
formularea concluziei, expertul trebuie să aibă o atitudine obiectivă, punând la baza aprecierilor
sale numai datele stabilite în mod real.
Concluziile pot fi certe (pozitive sau negative), de probabilitate sau de imposibilitate.355
7.3. CLASIFICAREA CONSTATĂRILOR ȘI EXPERTIZELOR

7.3.1. Criterii de clasificare a expertizelor
Conform literaturii de specialitate nu exită în prezent, la nivel național, o clasificare
unitară a constatărilor și expertizelor. Având în vedere părerile exprimate de majoritatea autorilor
din domeniu, avem următoarele criterii:
1.După domeniile ştiinţifice abordate şi cărora le aparţine expertul care le execută
avem:
-Expertize tehnice - efectuate de experţi tehnici;
-Expertize merceologice - efectuate de experţi merceologi;
-Expertize sanitar-veterinare;
-Expertize fizico-chimice;
-Expertize contabile - efectuate de experţi contabili;
-Expertize medico-legale - efectuate de medici legiști sau alti medici abilitaţi să
efectueze expertiza;
2. După natura probelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză avem:
a) Expertiza criminalistică care este împărţită pe mai multe genuri:
- expertiza dactiloscopică
- expertiza grafică şi tehnică a documentelor
- expertiza traseologică
- expertiza balistică judiciară
- expertiza fotografiei de portret
- expertiza vocii şi vorbirii
- expertiza bio-criminalistică
- expertiza fizico-chimică
- expertiza comportamentului simulat.
b) Expertiza medico-legală pentru stabilirea cauzei şi naturii morţii, natura şi
gravitatea leziunilor.
c) Expertiza psihiatrică pentru determinarea stării psihice a unei persoane.
3.În funcţie de conţinut, expertizele pot fi împărţite în două mari categorii:
-Expertize cu caracter tehnic care au la bază date, fapte, constatări de specialitate, fară
să conţină elemente juridice;
-Expertize la care constatările de ordin tehnic sunt asociate cu norme speciale, de
exemplu norme tehnice sau contabile.

120
4. După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei:
-Expertize facultative - sunt dispuse de organele judiciare atunci cînd acestea socotesc
că pentru lămurirea unor situaţii este necesară opinia unui expert ;
-Expertize obligatorii - cele a căror efectuare este expres prevazută de lege.
În conformitate cu prevederile C.p.p. în aceasta categorie se regasesc:
- expertiza medico-legală psihiatrică, în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav,
precum şi atunci cand organul de urmarire penală sau instanta de judecata are îndoiala asupra
stării psihice a suspectului sau inculpatului;
- efectuarea unei expertize pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un
raport medico-legal.
5. După modul de desemnare al experţilor :
-Expertize simple - pentru efectuarea expertizei expertul este numit de organul judiciar;
-Expertize contradictorii - experţii sunt numiţi de către organele judiciare şi de către
părţi;
-Expertize supravegheate - în acest caz părţile pot desemna un specialist autorizat
care să controleze modul de efectuare a expertizei.
6. După gradul de complexitate al obiectului expertizei:
-Expertize simple - efectuate de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate .
-Expertize complexe - necesită pentru lămurirea faptelor cunoştinţe din mai multe
domenii, deci vor fi efectuate de experţi din mai multe domenii de activitate, cu specializări
diferite.
7. După autoritatea care solicită efectuarea expertizei, există:
-expertize judiciare, realizate la solicitarea organelor judiciare ori a instanţei, în vederea
clarificării unor aspecte cu legături legate de procesul penal ori civil;
-expertize extrajudiciare, realizate la solicitarea altor instituţii, fie ele şi aparţinând
mediului privat, de regulă fără legătură directă cu un proces ori litigiu, însă cu potenţial de a
deveni mijloc de probă ulterior.
7.3.2 Modalităţi de realizare a demonstraţiilor şi de ilustrare a raportului

de expertiză
Examinarea comparativă ocupă un loc central în procesul identificării şi are în vedere
alăturarea obiectelor în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. În cadrul analizei
comparative, care este un proces complex, se va merge de la abstractizare la generalizare.
Comparaţia se va putea realiza atât la nivel fizic, cât şi la nivel mental. Confruntarea directă
sau prin „confruntarea imaginilor reflectate ale obiectelor”.
În primul caz se compară de exemplu urma de încălţăminte, direct cu talpa pantofului
sau mulajului ori imaginea fotografică a acesteia.
În cel de al doilea caz se compară spre exemplu imaginile fotografice ale urmelor
imprimate pe tubul tras de cuiul percutor, gheara extractoare ori pragul aruncător, cu imaginile
fotografice ale amprentelor formate de aceleaşi compartimente ale mecanismului de dare a
focului pe tuburile obţinute cu ocazia tragerii experimentale.
Examinarea comparativă mai poate fi realizată prin mai multe procedee, astfel:
-Compararea prin confruntare, unde analiza se va face prin prezentarea alăturată a
obiectelor ori a imaginilor acestora.
121
- Juxtapunerea, constă în aşezarea obiectelor sau a urmelor de comparat în acelaşi
plan de examinat fie direct sau sub forma unor fotografii la scară;
- Suprapunerea, utilizează de regulă imaginile fotografice ale obiectelor care se
compară, ilustrând coincidenţa deplină dintre caracteristicile acestora. În acest caz se utilizează
pelicule foto, plăci translucide sau suprapunerea optică;
- Caroiajul, (reţele pătrate) unde se ilustrează corespondenţa deplină, sub aspectul
plasamentului, dintre caracteristicile care se compară. Se utilizează imaginile fotografice
(obţinute la aceeaşi scară) ale obiectelor, imagini a căror suprafaţă este împărţită de o reţea de
pătrate, construită în raport cu două axe de coordonate care străbat puncte de acelaşi fel.
- Măsurarea valorilor unghiulare. Procedeul are la bază construirea unor unghiuri între
punctele de acelaşi fel existente pe imaginile (de regulă fotografice) ale obiectelor care se
compară şi măsurarea valorilor acestora.
- Diagrama punctelor caracteristice coincidente, constă în unirea în ordinea în care au
fost descrise cu prilejul juxtapunerii a punctelor corespondente dintre imaginile care se compară
şi obţinerea în acest fel a două figuri geometrice care au aceeaşi formă şi dimensiuni.
7.4. DISPUNEREA CONSTATĂRIILOR ŞI A EXPERTIZEI CRIMINALISTICE

Constatările şi expertizele nu sunt folosite în toate cauzele instrumentate de organele
judiciare, ci numai când acestea le consideră necesare, precum şi în cazurile obligatorii
prevăzute de lege.
Procedural dispunerea constatărilor şi expertizei este facultativă/oportună atunci când:
-stările de fapt şi împrejurările cauzei nu pot fi clarificate prin desfăşurarea altor
activităţi de urmarire penală;
-există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă;
-este necesară lămurirea urgentă a unor fapte şi împrejurări ale cauzei, împrejurări ce
reclamă cunoştinţe şi competenţe specifice unuia sau mai multor domenii de activitate ştiinţifică;
-la dosar există suficiente urme/mijloace materiale de probă din punct de vedere
calitativ şi cantitativ pentru examinare.
În conformitate cu prevederile C. proc. pen., cazurile obligatorii sunt următoarele:
-în cazul infracţiunii de omor;
-dacă organul judiciar ori instanţa au îndoieli asupra stării psihice a inculpatului;
-dacă nu s-a stabilit cauza morţii prin intermediul unei constatări medico-legale
anterioare.
După ce organul judiciar a constatat existenţa urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, a căror cercetare necesită folosirea unor specialişti sau experţi, el este obligat la
verificarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale privitoare la descoperirea,
fixarea, ridicarea, ambalarea şi sigilarea acestora. Nu trebuie omisă studierea modului în care
au fost inventariate şi descrise prin procesul-verbal.
RIDICAREA MODELELOR DE COMPARAȚIE
O activitate de o deosebită împortanță, o constituie obținerea modelelor de comparație,
sarcină care revine organului de urmărire penală. Organul judiciar va proceda la procurarea
acestor modele în prezenţa specialistului/expertului, în situaţia în care această activitate
necesită anumite conostinţe de specialitate. Toate materialele de comparatie vor fi ridicate pe
bază de proces-verbal.
122
Problemele care trebuie lămurite în cadrul constatărilor/expertizei diferă în raport cu
natura, cantitatea, calitatea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, precum şi posibilitatea
sau imposibilitatea procurării modelelor de comparație.
Întrebările care vor fi puse sunt guvernate de următoarele reguli:
-să se refere la obiectul expertizei şi la pregătirea specialistului/expertului;
-să fie clare, concise şi precise;
-să fie legatură logică intre ele;
-să nu oblige expertul la rezolvarea unor probleme de natura juridică;
-să nu pună expertul în situaţia de a efectua acte de urmărire penală (reconstituiri,
audieri).
Altă activitate importantă o constituie stabilirea expertului, sau, după caz, a instituţiei
care va efectua lucrarea. Situaţia diferă, după caz:
- în situaţia constatării, aceasta se dispune din oficiu de organul de urmarire penală sau
la cererea formulată de către una dintre părţi. De regulă, constatarea este efectuată de
specialistul/tehnicianul de pe lângă/din cadrul institutiei din care organul de urmarire penală face
parte, dar poate realizată şi de specialistul/tehnicianul din cadrul altor instituţii.
-în ce privește expertiza, ea va fi efectuată de către un expert numit de către autoritatea
de urmărire penală sau instanţa de judecată, (art. 173 C.p.p.) ori de către instituţia căreia i-a fost
înaintat actul de dispunere a expertizei. Dacă expertul este nominalizat, acest fapt conferă
părţilor dreptul ca la desfăşurarea expertizei să particile câte un specialist recomandat de ele.
Referitor la dispunerea expertizelor, organul de urmarire penală are este obligat să:
-să aducă la cunoştinţa apărătorului inculpatului că urmează a fi dispusă expertiza;
-să cheme părţile şi să le aducă la cunoştinţă dreptul pe care îl are de a completa
întrebările şi de a le recomanda expertul;
-să stabilească termenul de realizare a expertizei şi de depunere a raportului.
Actul de dispunere va preciza următoarele:
-autoritatea judiciară care dispune;
-cauza în care este necesară;
-felul constatării/expertizei;
-instituţia, expertul şi termenul aferent;
-materialele puse la dispozitie şi starea acestora;
-întrebările la care trebuie să răspundă expertul.
7.5. FORMULAREA CONCLUZIILOR
Concluziile la care poate ajunge expertul în urma efectuării examinării materialelor
puse la dispoziţie şi a cercetării ştiinţifice ce o face pot fi:
-concluzii de certitudine care reflectă sintetic rezultatele examinării prin siguranţă,
precizie şi exactitatea lor înlăturând orice dubiu şi care pot fi pozitive sau negative;
-concluzii de probabilitate care sunt formulate atunci când obiectul sau materialul pus
la dispoziţie oferă insuficiente elemente de identificare de ordin calitativ sau cantitativ;
-concluzii de imposibilitate a rezolvării problemei datorită insuficienţei cantităţii şi
calităţii caracteristicilor obiectului sau a lipsei mijloacelor şi metodelor tehnice cercetare.
La formularea concluziei, expertul trebuie să fie obiectiv, punând la baza aprecierilor
sale numai datele stabilite în mod real. Pe timpul efectuării expertizei trebuie acordată o grijă
deosebită faţă de materialele puse la dispoziţie şi în special față de cele în litigiu care constituie probe
materiale, de cele mai multe ori unice în cazul respectiv.
123
Realizarea obiectivelor constatării şi a expertizei criminalistice solicită mai multe
aspecte dintre care amintim:
-delimitarea categorică între obiectele căutate şi obiectele verificate;
-delimitarea între obiectele de identificat şi obiectele identificatoare;
-delimitarea între asemănare şi identitate;
-diferenţierea obiectelor în relativ constante şi relativ schimbătoare în timp;
-luarea în considerare a determinării calitative.
Pentru realizarea acestor cerinţe specialiştii şi experţii criminalisti sunt obligaţi să
respecte o serie de norme metodologice de natură morală, tehnică şi profesională:
-obiectivitate şi simţ al respectului adevărului;
-folosirea judicioasă a metodelor ştiinţifice de examinare;
-folosirea metodelor moderne în activitatea criminalistică;
-utilizarea probelor originale;
-examinare sistematică şi organizată;
-decelarea ştiinţifică a probelor examinate.
Alături de acestea, vor fi avute în vedere reguli ce includ:
-neefectuarea de modificări asupra urmelor sau obiectelor în litigiu;
-examinarea să se facă cu un maxim de obiectivitate, meticulozitate şi atenţie;
-examinarea caracteristicilor identificatoare să se facă sub aspectul frecvenţei,
constanţei, interdependenţei;
-respectarea principiului conform căruia aceleaşi cauze produc în aceleaşi condiţii,
aceleaşi efecte;
-respectarea principiului conform căruia un obiect este identic numai cu el însuşi;
-formularea concluziilor să se efectueze comparativ, atât sub aspect cantitativ, dar şi
calitativ.
7.6. APRECIEREA ŞI VALORIFICAREA CONCLUZIILOR RAPORTULUI DE

CONSTATARE ŞI DE EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ
Aprecierea concluziilor cuprinse într-un raport de constatare, se face de către organul
de cercetare penală. Acesta decide dacă expertiza a fost efectuată conform normelor legale,
este concludentă şi poate fi folosit raportul ca material probatoriu. Verificarea rapoartelor se
efectuează sub două aspecte:
a).-din punct de vedere al respectării regulilor procedurale, se vor urmări:
-modul în care a fost numit expertul şi dacă nu sunt motive de recuzare;
-dacă în raport există o descriere clară a elementelor examinate de specialist;
-dacă s-a dat răspuns la toate întrebările şi dacă răspunsurile sunt complete;
-dacă părţile au fost citate (în cazul în care legea prevede acest lucru);
-dacă au existat opinii separate şi dacă acestea au fost consemnate în raport;
-dacă raportul este semnat, parafat şi avizat de organul tutelar al expertului.
b).-din punct de vedere al conţinutului.
În cazul când condiţiile prezentate mai sus sunt îndeplinite organul de cercetare penală
va trece la verificarea celui de-al doilea aspect stabilind:
-dacă raportul corespunde exigenţelor de ordin logic şi ştiinţific ;
-dacă raportul este suficient motivat ;
-dacă specialistul a folosit toate materialele avute la dispoziţie;
124
-dacă specialistul sau expertul a folosit metodele şi tehnică cea mai noua şi mai
adecvată domeniului respectiv ;
-se va verifica logica raţionamentelor pe care se bazează expertul ;
-dacă răspunsurile specialiştilor şi experţilor la întrebările puse nu se contrazic.
7.7. ERORI CE POT APĂREA ÎN CONSTATAREA/ EXPERTIZA

CRIMINALISTICĂ
Principalele cauze de eroare ce pot apărea în expertiza criminalistică sunt:
-Erori provocate de ridicarea si ambalarea necorespunzatoare a urmelor si mijloacelor
materiale de probă.
În literatura de specialitate este unanim acceptată ideea potrivit căreia pentru a ajunge
la o concluzie justă, trebuie să se respecte întocmai regulile de ridicare şi ambalare a urmelor
descoperite în câmpul infracţiunii. Există posibilitatea ambalării defectuase a urmelor
descoperite, relevate, fixate şi ridicate cu ocazia efectuării cercetării locului faptei, rezultând
contaminarea sau intercontaminarea acestora cu anumite componente de natura organică,
situaţie în care devine imposibilă separarea acestor componente de cele caracteristice ale urmei
în litigiu. Pentru acest motiv este interzisă ambalarea urmelor în litigiu şi a celor prelevate pentru
comparaţie în acelaşi plic, cutie etc.
-Erori ce pot aparea datorită examinării probelor în condiţii diferite.
Pentru efectuarea examinărilor criminalistice specialiştii utilizează o gamă largă de
mijloace tehnice (lupe, microscoape, stereomicroscoape). Orice mică modificare a parametrilor
tehnici de lucru în examinarea urmelor în litigiu cu modelele de comparaţie poate duce la
formularea unei concluzii eronate. De exemplu, în cadrul expertizei dactiloscopice confundarea
unei urme negative cu urma pozitivă.
-Erori datorate neexaminarii originalului precum şi a celor ce pot rezulta din
compararea urmei cu obiectul creator de urmă.
Posibilitatea examinării criminalistice după copii apare numai în cazul constatării sau
expertizei grafoscopice şi potrivit literaturii de specialitate, atunci când se face expertiza vocii şi
vorbirii. În celelalte cazuri, cum ar fi, de exemplu, examinarea urmelor materie ( sticlă, metale,
produse petroliere, droguri etc.), este de neconceput compararea fără a pleca de la urma în
litigiu ridicată de la faţa locului ori cu prilejul executării altor activităţi de urmărire penală şi de
tactică criminalistică.
-Erori ce pot apărea ca urmare a neutilizării tuturor metodelor şi mijloacelor de
examinare, precum şi cele datorate constatării şi interpretării defectuase a caracteristicilor
generale şi individuale .
O altă sursă de erori în expertiza criminalistică o constituie neevaluarea în totalitate a
caracteristicilor de identificare, fie că ne referim la cele generale sau cele individuale. Există şi
posibilitatea ca acestea să nu fie interpretate la justa lor valoare.
-Erori cauzate de măsuratorile sau calculele greşit efectuate, de aprecierea
necorespunzătoare a detaliilor nesemnificative sau aprecieri de ordin subiectiv pe baza unor idei
preconcepute. Atât măsurătorile cât şi calculele greşit efectuate pot conduce la concluzii eronate
dar şi unele idei preconcepute.
-Alte erori ce pot apărea în efectuarea constatării sau expertizei criminalistice:
-erori produse prin neefectuarea experimentelor.
-erori produse prin examinarea unui scris redactat într-o limbă străină.
125
-erori de logică formală, respectiv aprecierea incorectă a deducţiilor.
-erori materiale, constând în relatarea greşită a faptelor.
-erori verbale sau scrise, caracterizate prin folosirea incorectă a termenilor.
-erori datorate imperfecţiunii metodelor utilizate.
126
CAPITOLUL VIII
TRASEOLOGIE JUDICIARĂ, CERCETAREA-CRIMINALISTICĂ A URMELOR
8.1. NOŢIUNEA. PRINCIPIILE ŞI SARCINILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE

Opiniile exprimate de teoreticieni, dar mai ales de practicieni ilustează că, în cazul
săvârşirii unei infracţiuni, făptuitorul creează la locul faptei urme, care pot rămâne pe corpul său,
pe al victimei, pe hainele acestora, pe sol, pe diferite obiecte, ele prezentând o importanţă
deosebită pentru cercetarea cauzei şi aflarea adevărului. Cea mai mare parte a infracţiunilor
presupun prezenţa subiectului la locul comiterii faptei şi săvârşirea de către acesta a unor
acţiuni ce produc modificări în ambianţa existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub
denumirea generică de urme. Prin examinarea urmelor se poate stabili modul cum infractorul a
pătruns în câmpul infracţiuniii, acţiunile pe care le-a desfăşurat şi succesiunea acestora,
instrumentele pe care le-a folosit şi deprinderile în mânuirea lor, identitatea autorului.356
Rezultă că, orice activitate a omului se reflectă material prin transformările produse în
mediul în care se desfăşoară, la fel cum orice faptă ilicită produce transformări, sub raport
criminalistic, în urme ale infracţiunii. Ca atare, cercetarea criminalistică a urmelor, atât la faţa
locului cât şi în laborator, constituie obiectul de studiu al traseologiei judiciare.357
În asentimentul majorităţii autorilor, traseologia, poate fi definită ca: o ramură a
tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca
resturi detaşate din obiect ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării
persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de formarea acestor urme şi
aflarea adevărului.
8.2. NOŢIUNEA DE URMĂ A INFRACŢIUNII
În literatura de specialitate opiniile converg către două puncte de vedere comune:
- în sens larg, unde urmele sunt definite de unii autori ca „cele mai variate schimbări
care pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al acţiunii infractorului”, iar de alţi autori ca
„totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârşirea unei
infracţiuni”.358
- în sens restrâns, unde prin urmă se înţelege „prezentarea structurii exterioare a unui
obiect pe alt obiect sau altă substanţă.359”; sau urma este o reproducere a construcţiei exterioare
a unui obiect pe suprafaţa sau în volumul obiectului cu care a venit în contact.360
Ca atare, în sens criminalistic, noţiunea de urmă poate fi definită, ca:
,,orice modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor,
mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară
activitatea infracţională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la
stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la lămurirea împrejurărilor
cauzei.”
356 V. Berchesan. M. Ruiu, op. cit. pag. 218

357 Denumirea de „traseologie" provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine franceză, care se traduce prin
urmă, dâră) şi „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine, idee).
358 C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 200.
359 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit pag. 218., după B.I. Sevcenko, , Tehnică criminalistică’’ , Moscova 1959, pag, 179.
360 Mircea I., Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 55
127
Urmele prezintă următoarele trăsături generale:361
- apar obligatoriu în procesul săvârşirii unei fapte penale;
- crearea lor este rezultatul interacţiunii dintre factorii care se manifestă pe parcursul
comiterii faptei;
- în timp, urmele suferă o serie de transformări care pot să ducă la diminuarea valorii
lor în procesul de identificare.362
Datorită acestor aspecte importante, este necesară descoperirea, fixarea, conservarea
şi exploatarea lor cu celeritate, conform standardelor, procedurilor şi dispoziţiilor în vigoare.
Din aceste considerente și în asentimentul majorității autorilor, se poate concluziona că
traseologia judiciară este cea care, elaborează metodele şi mijloacele de căutare, relevare,
fixare, ridicare şi conservare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, studierea
mecanismului de formare şi interpretarea tehnico-ştiinţifică a lor şi unde în cadrul expertizei
traseologice se studiază îndeosebi urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectului
creator în vederea identificării sale, precum şi reconstituirea întregului după părţile componente,
cu excepţia expertizei dactiloscopice, în cadrul căreia se identifică persoanele după urmele
papilare şi expertiza balistică-judiciară, pentru identificarea armei de foc pe baza urmelor lăsate
pe tuburi şi proiectile.363
8.3. PRINCIPIILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE

Traseologia judiciară, ca și ramură distinctă a tehnicii criminalistice, se bazează pe
următoarele principii generale:
- reproducerea fidelă în urmă a structurii exterioare a obiectului depinde de mecanismul
formării urmei şi de proprietăţile obiectului pe care se formează. Ca atare, în toate cazurile,
această reproducere apare invers, ca în oglindă.
- obiectele materiale au o structură exterioară caracterizată printr-o anumită formă şi
printr-un anumit macrorelief şi microrelief strict individual. Nu există obiecte absolut netede,
plane. Atunci când microrelieful nu poate fi pus în evidenţă ori stabilit precis, identificarea prin
examinarea traseologică nu este posibilă;
- structura exterioară a obiectelor este individuală datorită unicităţii caracteristicilor luate
în totalitate. Ca atare, structura exterioară a unui obiect nu se poate reda la alt obiect, chiar dacă
ea se modifică prin uzare;
- identificarea în traseologie este posibilă numai la obiectele care îşi păstrează structura
exterioară din momentul formării urmei pâna la efectuarea expertizei;
Obiectul pe care se formează urma poartă denumirea de obiect primitor, iar cel care
creează urma se numeşte obiect creator. Se poate concluziona că scopul fundamental al
traseologiei îl reprezintă identificarea obiectului care a creat urma.364
361Din punctul de vedere al traseologiei judiciare.(n.a.)

363 M.Ruiu, G. Panfil, op. cit. pag. 115.
128
8.4. SARCINILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE
Potrivit literaturii de specialitate și în asentimentul majorității autorilor sarcinile
traseologiei judiciare sunt următoarele:
- sarcina principală a traseologiei este identificarea obiectului care a creat urma. În
situaţia când nu avem la dispoziţie obiectul care ar fi putut crea urma şi cu care ar trebui
efectuată comparaţia, examinând totuşi urma se pot obţine date cu privire la genul, grupa
obiectului creator etc.
- sarcina secundară, constă în lămurirea împrejurărilor în care s-a format o urmă, în
explicarea mecanismului de formare a acesteia. De exemplu, este necesar să se stabilească
modul în care s-a forţat o uşă de acces, instrumentele care au fost folosite.365
8.5. URMELE, CLASIFICAREA URMELOR INFRACŢIUNII

O viziune unitară asupra sistemului urmelor, face ca specialiști de renume, să
considere ca punct de plecare al oricărei clasificări a urmelor ca fiind pornit de la definiţia noţiunii
de urmă. Astfel, se opinează că, cea mai simplă şi cea mai veche clasificare a fost făcută după
natura obiectului creator şi a fost foarte folosită în practica criminalistică. După acest criteriu
urmele sunt clasificate în: urme de mâini, de picioare, de dinţi, de buze, ale instrumentelor de
spargere, ale mijloacelor de transport, de animale, vegetale.366
Pe de altă parte, o clasificare generală a urmelor infracţiunii după aceste criterii, se
face în funcţie de factori sau elemente de diferenţiere avute în vedere și de către alți autorii de
renume de specialitate, de destinaţia şi de întinderea lucrării în care sunt abordate, precum şi de
importanţa ei pe plan teoretic ori practic.367 Ca urmare a acestei clasificări urmele, ca reflectare
a formei exterioare a obiectelor care le-au creat, iau naştere datorită unor cauze mecanice,
termice sau chimice. Dintre cauzele mecanice ale formării urmelor pot fi indicate tăieturi, lovituri,
smulgeri, precum și apăsări, frecări ale unor suprafeţe în contact. Cauzele termice se întâlnesc
în cazul incendiilor, exploziilor, temperaturii ridicate, unde formarea urmelor este influenţată de
structura materiei în care se creează, iar cauzele chimice sunt datorate unor reacţii foarte
variate, cum ar fi otrăvirile, corodarea cu ajutorul unor substanţe chimice.368 Totodată, în opinia
altor autori, urmele sunt clasificate în patru mari categorii, astfel: urme de contact, urme materie,
urme care relevă deprinderi, alte genuri.369
Ca atare, opinez că pentru clasificarea generală a urmelor, se folosesc o serie de
criterii care diferă potrivit unor factori sau elemente de diferenţiere avute în vedere de autorii de
specialitate.370 Astfel, se poate spune că urmele sunt împărţite în două mari categorii:
- urme formate prin reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor (urme de picioare,
mâini, îmbrăcăminte, instrumente de spargere);
367 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică 2004 op. cit. pag 101.
368 În aceste situații experții și specialiștii în domeniu sunt obligați pentru a realiza modelele de comparaţie, acestea
trebuie create în aceleaşi condiţii, în caz contrar identificarea devine greoaie şi se pot produce chiar erori.
369 Ionescu L.;Criminalistica. Note de curs, Bucureşti, 2002, pag. 25 şi următoarele.
370 E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1986, pag. 121.
129
- urme formate ca resturi de obiecte şi de materii organice şi anorganice (resturi de
îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea etc.). La rândul lor, acestea se subdivid în
funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi de modificările aduse suportului lor.371
Conform majorității autorilor, se poate concluziona că, urmele pot fi clasificate după
următoarele criterii:372
- după factorul creator de urme;
- după factorul primitor de urme;
- după esenţa urmelor;
- după mărimea urmelor;
- după posibilităţile ce le oferă în procesul identificării criminalistice.
DUPĂ FACTORUL CREATOR DE URME
Clasificarea după factorul creator de urme, unde se disting următoarele grupe
principale de urme:
- urme ale omului, cuprinde toate modificările rezultate din contactul corpului omenesc
cu elementele componente ale mediului, precum şi din mişcările complexe ale acestuia, iniţiate,
deliberate şi coordonate de activitatea cerebrală. Din această categorie, în afară de cele
menţionate mai sus, mai fac parte şi produsele biologice de natură umană, vorbirea, scrisul,
modul specific de executare a nodurilor şi legăturilor;373
- urme ale animalelor, unde avem urmele create de copite, gheare, colţi, coarne, păr,
pene, aripi, produse biologice, precum şi cele sonore şi de miros;374
- urme ale vegetalelor, unde sunt cuprinse urmele frunzelor, ramurilor, tulpinilor,
seminţelor, sporilor, produselor biologice de origine vegetală;
- urme ale obiectelor, unde sunt cuprinse totalitatea modificărilor produse la faţa
locului în timpul săvârşirii infracţiunii de prezenţa sau acţiunea obiectelor cum sunt: instrumente,
arme, îmbrăcăminte, încălţăminte, mijloace de transport);
- urme create de unele fenomene, acestea apar ca urmare a exploziilor, incendiilor ,
catastrofelor, folosirii radiaţiilor.
DUPĂ FACTORUL PRIMITOR DE URME
După factorul primitor de urme, unde avem:
- urme primite de om, unde se au în vedere două situaţii distincte:
1) când corpul uman suportă contactul nemijlocit cu factorii creatori de urme (cuţit,
glonţ, explozii, dinţi, unghii, degete);
2) când contactul cu factorul creator se realizează prin intermediul procesului de
percepţie-memorizare.
Urmele primite de corpul uman, ca simplu corp primitor se clasifică în:
- urme formă, pot fi definite ca modificări apărute pe un obiect, care reproduc
construcţia exterioară a obiectului creator;
- urme materie, din care fac parte particule micro (micro-urme) sau macroscopice
(macro-urme) de substanţă, desprinse de pe un corp, ataşate la un corp, rămase sau aduse la
faţa locului în timpul săvârşirii faptei.
371 Camil Suciu, op. cit pag. 200.

374 Colectiv, Tratat vol. I , op. cit pag. 119.
130
La rândul lor, urmele materie se clasifică în:
- secreţii (salivă, secreţie nazală);
- excreţii (spermă, materii fecale);
- resturi de substanţe, obiecte, materii;
- urme biologice:
- ţesuturi.375
Urmele materie, cuprind substanţele, produsele sau particulele de natură organică sau
anorganică, apărute în procesul săvârşirii unei infracţiuni, care prin compoziţia şi aspectul lor pot
avea importanţă criminalistică. Pentru urmele materie de natură organică din categoria acestora
fac parte produsele biologice de natură animală şi vegetală precum şi substanţele chimice de
natură organică. Pentru urmele materie de natură anorganică din categoria acestora fac parte,
elementele minerale, cioburile de sticlă, peliculele de vopsea, particulele de sol.
Urme primite de animale.
Sunt modificări produse asupra corpului acestora prin intermediul unor instrumente,
arme sau substanţe. Aceste modificări pot consta în răniri, imprimări pe blana sau pielea
animalului, intoxicaţii, împuşcături.376
Urme primite de vegetale.
Sunt reprezentate de tăieturi, retezări, ruperi, smulgeri sau imprimări efectuate cu
diverse instrumente, unelte ori alte obiecte, precum şi urmele care sunt imprimate pe suprafaţa
plantelor de forma corpului unor persoane, animale, mijloace de transport sau obiecte.
Urme primite de obiecte.
Sunt modificările apărute pe diferite obiecte, în urma contactului lor cu unui dintre
factorii creatori şi unde mai sunt incluse şi urmele rămase pe banda de magnetofon ori pe
pelicula foto sau cinematografică. Pratica judiciară a demonstrat că urmele primite de obiecte se
caracterizează printr-o bună conservare, unele din ele păstrându-şi caracteristicile iniţiale pe o
perioadă îndelungată.
DUPĂ ESENȚA URMELOR
După esenţa urmelor, avem:
- urme formă, reprezintă modificările formei corpurilor primitoare ca rezultat al acţiunii
factorilor creatori şi sunt de regulă reproduceri ale construcţiei exterioare a unor corpuri şi ale
particularităţilor formei lor în masa corpurilor primitoare. Pot fi rezultatul ruperii, apăsării, lovirii,
imprimării, frecării, tamponării, ţâşnirii, stropirii, scurgerii, mânjirii, pulverizării.377
Totodată, urmele formă se subclasifică şi ele în funcţie de procesul de mişcare în care
s-au format şi de modificările aduse corpului primitor. Ca atare, în raport cu procesul de mişcare
în care s-au format se subdivid în:
375Prin procesul de percepţie, omul poate reţine şi acele urme care dispar de la locul faptei odată cu consumarea
activităţii infracţionale. Ca exemple pot fi date: elementele dinamice caracteristice mersului făptuitorului (altele decât
cele materializate în cărarea de urme, culoarea îmbrăcămintei sau instrumentelor folosite de făptuitor, succesiunea
activităţilor întreprinse de anumite persoane cu ocazia realizării activităţii infracţionale, temperatura şi mirosurile
provenite de la făptuitor ori obiectele folosite de el.
376 Colectiv, Tratat vol. I , op. cit pag. 120.
377 Mai pot fi şi rezultatul unui proces termic, mecanic, chimic.
131
- urme statice, formate atunci când cele două corpuri (corpul creator şi corpul primitor
de urmă), intră în contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafeţele să alunece
între ele.378
- urme dinamice, formate în procesul de frecare şi alunecare a suprafeţelor corpului
creator şi corpului primitor de urmă. Astfel, în această categorie se includ toate urmele în formă
de striaţii, cum ar fii: urmele lăsate de dinţii autorului prin muşcarea diferitelor produse
alimentare, urmele create de neregularităţile tăişului unui topor pe suprafaţa obiectului tăiat,
urmele de derapare a roţilor autovehiculelor.379
Aceste urme, în raport cu modificările aduse corpului primitor, se subdivid în:
- urme de adâncime, apar prin modificarea în profunzime a formei obiectului primitor, în
locul de contact cu cel creator, ca urmare a comprimării substanţei primului. Sunt şi situaţii când
urmele de adâncime conţin atât porţiuni statice, cât şi porţiuni dinamice sub formă de striaţii.380
- urme de suprafaţă, apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicări de substanţă pe
suprafaţa unor corpuri ce vin în contact cu altele, fără să schimbe forma corpului purtător.381
De asemenea, la rândul lor în funcţie de procesul formării, urmele de suprafaţă pot fi:
- urme de stratificare, atunci când corpul creator de urmă depune pe obiectul primitor
un strat fin dintr-o substanţă oarecare;
- urme de destraficare, atunci când corpul creator de urmă, detaşează de pe corpul
primitor un strat fin din substanţele care se află pe acesta.
Urmele de stratificare şi de destratificare pot fi vizibile şi invizibile (latente). Pentru
urmele de suprafaţă în grupa acestora vor fi incluse şi acelea care redau conturul unor obiecte
ca urmare a protejării locului ocupat de acestea, denumite şi urme negative.382
DUPĂ MĂRIMEA URMELOR
După mărime, unde în raport cu dimensiunile lor, (mărimea lor), avem două mari
categorii:
- macrourmele, se referă la toate categoriile de urme formă şi materie, percepute ca
având dimensiuni suficient de mari, pentru a fi examinate implicit cu organele senzoriale umane
şi unde acestea pot fi supuse unor prelucrări, examinări, inclusiv fizice şi chimice, fără a distruge
complet substanţa lor.
- microurmele, cuprinde toate categoriile de urme formă şi materie, percepute ca având
dimensiuni mici şi foarte mici, care pentru a fi descoperite, ridicate şi examinate sunt necesare,
378 Ca exemplu pot fi date forma crestelor papilare, conturul dinţilor pe suprafaţa corpului (pielii) victimei, forma tălpii
de încălţăminte imprimată (creată) pe pământ moale.
379 Colectiv, Tratat Practic de criminalistică, vol I, op. cit. pag. 120.
380Ca exemplu la o urmă de adâncime creată de încălţăminte, adâncimea urmei va reda conturul tălpii sau tocului
(porţiuni statice), iar marginile vor reda sub formă de straţii elementele muchiei tălpii (porţiuni dinamice).
382Ca exemplu pot fi date tabloul, covorul ori alt obiect care vor lăsa pe peretele unde se află conturul său, printr-o
culoare mai deschisă decât restul peretelui asupra căruia au acţionat, căldura, lumina, fumul şi alţi factori degradanţi.
În situaţia în care avem incendii, locul ocupat de obiectele rezistente la foc redă conturul acestora sub forma unei
porţiuni necarbonizate. Pentru urmele formă în categoria acestora se includ şi urmele create prin căderea
substanţelor lichide, semilichide sau vâscoase de la diferite înălţimi, sub diverse unghiuri, viteze şi presiuni: picături
de apă, ulei, benzină, sânge, vopsea. Examinând forma acestor urme, aceasta nu va duce la identificarea obiectului
creator, ci furnizează date în legătură cu direcţia, înălţimea, viteza, timpul şi modul de consumare a actelor care le-au
produs.
132
anumite mijloace tehnice de amplificare a posibilităţilor senzoriale umane, ori folosirea unor
metode microanalitice.
DUPĂ POSIBILITEȚILE CE LE OFERĂ ÎN PROCESUL IDENTIFICĂRII
După posibilităţile ce le oferă în procesul identificării, avem:
- urme care furnizează elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii
infracţiunii, includ acele urme, care deşii nu au elemente de identificare sau de stabilire a
apartenenţei lor la gen, contribuie la determinarea naturii activităţilor desfăşurate de către
făptuitor, a succesiunii şi duratei acestora, precum şi la explicarea diferitelor împrejurări
negative.383 În această categorie pot fi incluse, urmele poziţionale, precum şi urmele percepute
ca ,,concepţionale,, adică care relevă concepţia de săvârşire a unei fapte infracţionale diferită
de la persoană la persoană.
- urme care ajută la stabilirea apartenenţei de gen, unde acestor urme le este
specifică insuficienţa caracteristicilor individuale necesare procesului de identificare din punct
de vedere criminalistic, dar caracteristicile acestor urme permit delimitarea genului de factori
creatori cărora le aparţin şi prezintă o deosebită importanţă pentru stabilirea cercului de
suspecţi.384
- urme ce permit identificarea factorului creator, unde acestea conţin un număr
suficient de caracteristici individuale de identificare, suficiente pentru identificare. Ca exemplu
pot fi date urmele de mâini, de buze, de picioare, de dinţi, încălţăminte, îmbrăcăminte, urmele
lăsate de banda de rulare de la roţile autovehiculelor, urmele vocii şi vorbirii.385
Ca și alte clasificări ale urmelor avem și urme create în raport cu felul transferului
generator de urme, unde avem:
- urme create prin transfer direct, atunci când urma este rezultatul direct al transferului
de materie între factorul creator și factorul primitor;
- urme create prin transfer indirect, respectiv atunci când a intervenit un element
intermediar în procesul de transfer.386
În prezent, folosirea tehnologiei ADN a revoluţionat ştiinţele forensic, oferind
posibilitatea exploatării eficiente a urmelor biologice şi identificării infractorilor pe baza
acestora.387
384Ca exemplu pot fi date, urmele formă dinamice (în afara striaţiilor), o parte a urmelor materie, a microurmelor şi ale
unor fenomene, precum şi urmele de destratificare, cele negative.
386
387
133
8.6. CERCETAREA URMELOR INSTRUMENTELOR DE EFRACŢIE
În realizarea activităților infracționale, de regulă suspecții apelează la cele mai diverse
metode scule, dispozitive sau instrumente, denumite generic în literatura de specialitate
„instrumente de spargere.” Ca atare, instrumentele folosite la activitatea ilicită, crează anumite
urme şi unde forma accestora depinde de următorii factori: procedeul utilizat, instrumentul
folosit, natura suportului asupra căruia s-a exercitat forţa etc. Astfel, după modul de acţionare
urmele instrumentelor pot fi create prin: înţepare, lovire, apăsare, tăiere, frecare, ardere şi topire.
Din totalitatea acestor urme create în mod static sau dinamic, de adâncime sau suprafaţă,
ponderea o deţin cele de adâncime, cu predilecţie cele de natură dinamică. În practica judiciară,
se cunoaște că, este aproape imposibil de enumerat aceste instrumente de spargere, mai ales
că, în marea lor majoritate, au o cu totul altă destinaţie388, nu sunt instrumente speciale şi în
afară de mici excepţii, ele sunt obiecte împrumutate din viaţa obişnuită, fie că au fost pentru
moment la îndemână, fie că făceau parte din „trusa profesională” a infractorului.389
Din aceste considerente, există următoarele categorii principale ale acestor
instrumente:
8.6.1 Urme de înţepare (împungere)
Această categorie de urme, pot fi create cu orice corp ascuţit, atunci când se
acţionează pe axa longitudinală. Astfel, o șurubelniță împinsă cu vârful într-o bucată de
scândură creează o urmă de înţepare. Ca atare, în funcţie de grosimea şi duritate materialului,
de instrumentul cu care se acţionează, urmele de înţepare pot crea canale oarbe sau străpunse.
Perforările sunt create mai rar în scopul uşurării detaşării unor bucăţi de material.390 Aceste
urme create, sunt de adâncime şi nu redau prea multe detalii ale instrumentului folosit de autor,
care să ajute la identificarea lui. La locul faptei, urmele pot fi găsite pe diferite suporturi, după
cum ar fi: lemn, metal, obiecte textile.
Instrumentele pot lăsa caracteristici generale sau individuale, care pot determina tipul
obiectului creator şi identificarea acestuia, în funcţie de duritatea materialului în care sunt lăsate
urmele. Caracteristicile generale care pot fi avute în vedere sunt: forma orificiului de intrare şi a
celui de ieşire, precum şi dimensiunile acestuia. Examinarea acestor urme, poate evidenţia
următoarele caracteristici individuale: forma profilurilor semirotunde din striaţii, forma
şănţuleţelor din striaţii, dispunerea profilurilor faţă de şănţuleţe, dimensiunile profilurilor şi
şănţuleţelor şi formele create de defecţiuni ale instrumentelor înţepătoare. Trebuie reținut faptul
că succesiunea urmelor are o importanţă majoră, întrucât ultima dintre ele păstrează cele mai
valoroase caracteristici de identificare.391
8.6.2 Urme formate prin lovire
Conform practicii judiciare, aceste urme sunt întâlnite relativ mai rar, întrucât sunt
evitate de infractor datorită producerii zgomotului şi, uneori, nu redau cu suficientă exactitate
detaliile caracteristice ale instrumentului, dar pot servi însă la determinări de grup, în cazul în
care urma redă şi caracteristici ale reliefului obiectului cu care s-a acţionat.392
388 Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 248
390 Tratat Practic de Criminalistică, vol. III, 1976, pag. 71
134
Această categorie de urme, se realizează cu instrumente cum ar fi: ciocan, rangă,
topor, târnăcop, cuţit, cleşte etc. Corpul uman sau obiectul poate fi lovit, formându-se o urmă de
suprafaţă sau de adâncime (în funcţie de natura materialului primitor), care va reda, în general,
mai mult sau mai puţin fidel, aspectul instrumentului folosit ori al unei părţi din acesta.393 Urmele
formate prin lovirea obiectelor indică trei posibilităţi:
- la locul şi în timpul spargerii nu erau de faţă alte persoane decât spărgătorii;
- persoanele existente la locul faptei au fost imobilizate;
- persoanele de la locul spargerii au lucrat în complicitate cu spărgătorii.394
Totodată, aceste urme sunt întâlnite la vitrinele magazinelor, geamurile locuinţelor,
parbrizele sau geamurile portierelor de la autoturisme. Obiectele creatoare nu lasă urme utile
identificării. De aceea în cursul cercetării la faţa locului, se caută aceste obiecte creatoare pe
care de obicei făptuitorii le abandonează, fiind preocupaţi de transportul bunurilor însuşite şi
părăsirea cât mai grabnică a locului faptei.395
8.6.3 Urmele de tăiere
Aceste urme sunt create, prin acţiunea mecanică a obiectului creator de urme, care
este mai dur şi apt de a tăia, a străpunge obstacolul asupra obiectului primitor de urmă, care are
o consistenţă mai slabă şi este capabil să păstreze detaliile urmelor create, care au aspect de
striaţii paralele, mai exact acestea se produc datorită acţiunii instrumentului tăietor prin apăsare,
alunecare, frecare şi despicare asupra corpului uman sau a unui obiect. Prin tăiere, în urmă este
reprodus microrelieful exterior al tăişului şi al părţilor laterale ale instrumentului folosit.396 Urmele
formate prin tăiere sunt urme dinamice, iar poziţia acestor striaţii ne poate dovedi că tăierea s-a
efectuat cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă.397
Urmele de tăiere por fi grupate după natura instrumentelor folosite la tăiere.
Dintr-o primă subgrupă a acestor instrumente fac parte: dalta, toporul, cuţitul, care
produc urme dinamice, în timp ce obiectul creator pătrunde în masa obiectului primitor şi
detaşează o porţiune din aceasta. Pe suprafaţa tăiată de topor, cuţit, daltă se vor imprima
detaliile obiectului creator, sub formă de striaţii paralele, cu valoare de identificare
Din a doua subgrupă fac parte urmele produse de diferite categorii de cleşti sau
foarfece. Aceste instrumente pot fi folosite la tăiat materiale textile sau tablă şi formează urme
de dimensiuni mici, mai greu de observat cu ochiul liber, însă oferă suficiente elemente pentru
stabilirea apartenenţei de grup, având forme caracteristice şi inconfundabile.
O a treia subgrupă, conţine burghiele şi sfredelele pentru străpuns materialul din lemn
şi metal. Urmele produse de acestea în masa obiectului primitor sunt caracteristice, dar au o
valoare de identificare mai redusă. Acţiunea de înaintare a sfredelelor în obiectul primitor
produce detaşări de material din acesta.398
393 Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 252

394 Suciu Camil, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 264
395 Ciopraga A., Iacobuţă Ioan, Criminalistică, Editura Junimea, op. cit., pag. 90-91
397 Iakubovskaia Ian, Unele aspecte ale identificării urmelor de tăiere, în Revista Probleme de medicină legală şi de
criminalistică, vol. I, Bucureşti, 1964, pag. 76-78

398 Constantin I.R., Examinarea urmelor formate prin frecare-alunecare, Colectiv Tratat Practic de Criminalistică, Vol.
III, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1980, pag. 66 şi urm.

135
8.6.4 Urme de apăsare
Conform practicii judiciare, aceste urme se găsesc mai frecvent la faţa locului unde mai
sunt numite ,,de forţare”. De regulă acestea sunt urme statice, precum şi de adâncime şi
reproduce profilul exterior al instrumentului folosit. Acestea pot fi create cu diferite instrumente
şi, de obicei, rămân în locul de îmbinare şi în crăpăturile unor obiecte, în locurile de asamblare a
anumitor piese, broaşte, foraibăre, alte sisteme de asigurare, ori în locurile de presare cu diferite
matriţe (zona fixării sistemului de închidere a uşilor). În acelaşi timp cu formarea urmelor de
apăsare se pot forma şi urme de alunecare sau de perforare.399
În cazul expertizării criminalistice, urmele de apăsare prezintă o valoare de identificare
mai redusă, pentru că detaliile obiectului creator sunt mai puţin semnificative, iar în cazul când
suportul este mai rezistent decât instrumentul folosit sau sfărâmicios (sticla, lemnul uscat), nu se
pot crea urme de adâncime care să redea forma obiectului creator. Este vorba de efectul aşa-
zisei „plasticităţi relative” a obiectului primitor, care nu reţine complet detaliile părţii exterioare
instrumentului creator.400
8.6.5 Urme de frecare/alunecare
Datorită forţării diverselor obstacole, obiectele, sculele, instrumentele folosite pot lăsa
urme de frecare-alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafaţă, de
deformare sau de distrugere parţială a materialului. Urmele create sunt specifice burghielor şi
ferăstraielor, bomfaierelor, fiind prin excelenţă dinamice, servind mai mult la determinări de grup,
o identificare a instrumentului fiind greu de realizat în condiţiile ştergerii detaliilor, prin însăşi
acţiunea de frecare a dinţilor ferăstrăului, pilei sau pânzei de bomfaier.401 La această categorie
de urme, forma exterioară a instrumentului folosit nu poate fi imprimată, însă caracterul dinamic
al urmei din care rezultă striaţiile constituie un element important în identificarea traseologică
individuală. Astfel de urme se găsesc în cazul forţării sistemelor de încuiere-descuiere cu chei
potrivite ori şperacle. Introducându-se în sistemul de încuiere o cheie potrivită ori un şperaclu,
prin rotirea acestora se acţionează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte
mecanisme, formându-se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi.
În astfel de situaţii, cu ocazia cercetării la faţa locului nu se fac încercări cu cheia
originală în sistemele de încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia
potrivită sau de şperaclu.402 La fața locului se găsesc uneori urme atipice de frecare, care sunt
rezultate de regulă din pilire și care se găsesc pe obiecte având o grosime redusă (verigi de
lacăt, cârlige, siguranţe, pervaz din lemn etc.). Aceste sunt urme în general dinamice, de
profunzime, care nu redau caracteristicile proprii ale suprafeţei obiectului creator.
În cazul expertizei criminalistice, trebuie reținut aspectul că, din categoria
caracteristicilor individuale fac parte:
- profilul striaţiilor, redat prin diagrama profilului;
- înălţimea asperităţilor şi adâncimilor;
- eventualele urme ale ştirbiturii lamei, muchiei sau suprafeţei;
- continuitatea liniară a striaţiilor, care trebuie să aibă în vedere acelaşi plasament al
liniilor din urma în litigiu comparativ cu urma creată în mod experimental;
401 Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 248
136
- urmele materie care s-au depus în urmele-striaţii ca detaşări din substanţa obiectului
creator.403
8.6.6 Urme de topire/ardere
În cazul examinării criminalistice a caracteristicilor generale ale urmelor de topire, din
punct de vedere al formei, de regulă, se interpretează împreună cu cele de ardere, deoarece în
majoritatea cazurilor aceste fenomene coexistă și apar datorită folosirii unor dispozitive de
spargere/forțare luate din alte domenii de activitate. Aceste dispozitive pot fi: aparate care
folosesc flacăra oxiacetilenică, aparate de sudură, lămpi de gaz. Urmele formate prin topire
servesc mai puțin la identificarea instrumentului, în schimb sunt apte să identifice autorul
spargerii, cum ar fi de exemplu, urmele de metal topit de pe hainele autorului, în cazul furtului
dinr-o casă de bani.404
La urmele formate prin ardere, din cauza aspectelor și particularităţilor fizice şi chimice,
prezintă pe obiecte caracteristici generale şi individuale atât în ceea ce priveşte forma, cât şi în
ceea ce priveşte structura acestora, fiind reprezentate de următoarele caracteristici generale:
- plasamentul urmei faţă de focarul arderii;
- gradul arderii în exteriorul sau în interiorul obiectului supus examinării;
- modificările de formă, culoare ale părţii din obiect care nu a fost supusă arderii;
- forma şi culoarea funinginii şi cenuşei rezultate din ardere;
- apariţia unor microincendii;
- elementele arderii complete sau incomplete (carbonizare, elemente de sfărâmiţare,
cenuşă uniformă sau diversă, blocuri de sudură şi zgură);
-topirea (garniturilor, vopselei, anumitor metale), scrumizarea, polimerizarea, emisiunea
de gaze şi fum şi influenţa acestora asupra altor obiecte înconjurătoare.405
Pentru cercetarea acestor caracteristici, expertul criminalist, foloseşte cunoştinţele şi
cercetările din domeniul fizicii atomice şi mecanicii cuantice.406
8.7. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXAREA, INTERPRETAREA URMELOR DE

EFRACȚIE
Cu ocazia cercetării locului faptei, căutarea urmelor instrumentelor de efracție se
realizează minuțios, sistematic, cu multă atenție, folosindu-se mai multe procedee și metode
cum ar fi: căutarea cu mijloace optice, acustice, precum și cu cu ochiul liber, pe podea, pe
victimă, tavane mobilier, sertare, autoturisme, case de bani, pereţi, uşi, ferestre, şi alte obiecte
pe care se presupune că s-ar putea găsi urme și mijloace materiale de probă necesare pentru
identificarea făptuitorului şi aflarea adevărului în cauză. O atenție deosebită, se va acorda
căutării urmelor latente folosind de regulă surse de lumină obişnuită şi de radiaţii ultraviolete.
Atât pe căile de acces, cât şi pe câmpul infracţional, este necesară căutarea cu
insistenţă a instrumentelor creatoare de urme, fără de care nu se poate face identificarea.
Urmele descoperite trebuie fotografiate după metoda fotografiei la scară şi ridicate
conform procedurilor şi standardelor în vigoare. Fixarea în procesul-verbal de cercetare la faţa
locului în caz de efracţie a lacătelor, încuietoarelor, trebuie să cuprindă:
- locul unde s-a descoperit lacătul, încuietoarea;
404Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 249
405 Tratat Practic de Criminalistică, vol. III, 1976, pag. 73
137
- felul încuietoarei (aplicată, îngropată), a lacătului;
- situaţia pieselor exterioare și interioare vizibile;
- starea dispozitivelor pentru fixarea încuietoarei, atârnarea lacătului, locul şi modul de
fixare al acestora, deteriorările existente pe brăţara lacătului şi pe părţile adiacente ale uşii;
- urmele descoperite pe cheie, corpurile străine identificate pe încuietoare ori pe lacăt;
- ce metode de fixare a urmelor instrumentelor de spargere care s-au folosit, precum și
obiectele ridicate de la faţa locului şi procedura în care au fost ambalate şi sigilate.
Interpretarea urmelor de efracție, permite obţinerea de indicii importante nu numai cu
privire la natura actului infracţional în sine, dar şi la alte aspecte referitoare la tipul de
instrumente folosite şi bineînţeles, la modul de operare al autorului (stabili acţiunile întreprinse
de făptuitor, precum şi condiţiile în care acesta a săvârşit fapta) și se realizează prin precizarea
semnificației unei formule sau informaţii, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită cu
argumente, în funcţie de un anumit domeniu.407 Totodată, interpretarea urmelor poate furniza
organului de urmărire penală informaţii cu privire la anumite fapte care au fost simulate sau care
au fost comise de alte persoane decât adevăraţii infractori.
Problemele care pot fi rezolvate prin expertiză sunt în general următoarele:
- de la ce fel de instrumente provin fragmentele identificate la faţa locului;
- dacă urmele prezentate au fost create de acelaşi instrument;
- în ce mod au fost sparte încuietoarea ori lacătul;
- care este succesiunea de creare a urmelor;
- ce instrument a fost folosit pentru efracţie;
- care a fost mecanismul de formare a urmei;
- care este natura şi compoziţia chimică a urmelor materie descoperite la faţa locului408.
- dacă încuietoarea sau lacătul au fost descuiate cu cheia potrivită sau şperaclu;
- dacă acestea puteau fi descuiate cu cheie potrivită;
- dacă încuietoarea este în stare de funcţionare, ori care este cauza defecţiunii;
- poziția în care se află sistemul de asigurare, încuiat/descuiat.409
8.8. Obţinerea modelelor pentru comparaţie
Modelele pentru comparaţie se obţin pe cale experimentală, fiind realizate în condiţii cât
mai apropiate de cele în care au fost create urmele, de obicei, pe suporturi asemănătoare cu
cele pe care au rămas urmele găsite la faţa locului şi prin acelaşi mecanism. Acestea se obţin şi
se execută cu instrumentele care se presupune că au lăsat urmele în litigiu şi unde realizarea
modelelor experimentale se face de regulă, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au
rămas urmele la faţa locului, precum şi prin acelaşi mecanism. Pentru instrumentele de tăiere
confecţionate din metal, pentrua se evita producerea unor noi modificări pe lama acestora,
probele experimentale se iau la început pe un support moale din materiale cum sunt: ceara,
plastelina, plumbul, cu scopul stabilirii poziţiei şi unghiurilor sub care s-a acţionat cu
instrumentele la faţa locului. La final modelul de comparaţie va fi executat pe un suport
asemănător celui purtător al urmei în litigiu.
Căutarea acestor instrumente se va face cu celeritate (operativitate), deoarece
instrumentele care au creat urme la faţa locului pot fi folosite şi în alte înprejurări, ceea ce duce

408 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică criminalistică, op. cit. pag. 136.
409 Idem
138
ca în timp lama acestora să sufere modificări sau distrugeri care pot să altereze identificarea
corectă şi certă a obiectului creator.
Când se prezintă atât urma, cât şi modelele de comparaţie expertului i se pot adresa
următoarele întrebări:
- dacă urmele au fost create de acelaşi instrument cu care s-au realizat modelele
pentru comparaţie;
- dacă deteriorările de pe instrumentul prezentat s-au produs în timpul utilizării sale la
faţa locului sau ulterior;
- dacă fragmentul descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu instrumentul
prezentat spre examinare.
Modelele de comparaţie obţinute pe cale experimentală se păstrează până la
soluţionarea cauzei.
8.9. URMELE OBIECTELOR DE ÎMBRĂCĂMINTE
Modificările care apar pe corpul omenesc, pe componente ale mediului sau pe
suprafaţa unor obiecte, ca urmare a contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană în
procesul săvârşirii unei infracţiuni sunt denumite urme ale obiectelor de îmbrăcăminte, implicit
ale legăturilor şi nodurilor.410 Aceste urme pot rămâne atât pe obiecte de îmbrăcăminte, cât şi
fragmente de diferite mărimi ale materialelor din care acestea sunt confecţionate. Pot fi
descoperite la faţa locului în forme variate, cum ar fi: fibre textile, bucăţi din materiale diferite,
mănuşi, obiecte de lenjerie intimă uitate, pierdute, rezultate în urma unei lupte sau aduse în mod
special pentru a deruta cercetările. Totodată obiectele de îmbrăcăminte, la rândul lor, pot fi
purtătoare de urme, atât de natură olfactivă cât şi de altă natură (fire de păr, praf etc.).
Cercetarea urmelor de îmbrăcăminte rămase în câmpul infracţiunii, atât de la făptuitor
cât şi de la victimă, poate furniza o seamă de date cu privire la modul de săvârşire a faptei, sau
clarificarea situaţiei de fapt. Pe obiectele de vestimentaţie pot fi găsite diverse urme (biologice,
de sol, lipsa unui nasture care a fost găsit la locul faptei, forma ţesăturii relevată la locul efracţiei
etc.).411 Interpretarea acestor urme la faţa locului face posibilă obţinerea de date referitoare la
persoanele participante la săvârşirea infracţiunii şi la împrejurările şi condiţiile în care s-a derulat
activitatea ilicită.
8.10. Obţinerea modelelor pentru comparaţie.
Pot provenii atât din eşantioane din îmbrăcămintea suspectă ori din materialul care se
presupune că a servit la confecţionarea acesteia, cât şi urme experimentale create cu ele, iar
urmele experimentale se realizează pe acelaşi fel de suport, respectându-se mecanismul prin
care se presupune că a fost creată urma în litigiu. Astfel, prin compararea felului şi dimensiunilor
obiectului de îmbrăcăminte cu marca de fabricaţie pot fi obţinute indicii cu privire la sexul, vârsta,
talia, ocupaţia purtătorului, locul de fabricaţie sau de provenienţă. Ca și probleme care pot fi
rezolvate prin expertiză expertul/specialistul va răspunde la următoarele întrebări:
- dacă urma a fost creată de un obiect de îmbrăcăcminte şi de care parte a acestuia;
- care este forma ţesăturii din care s-a confecţionat îmbrăcămintea ce a lăsat urma;
- dacă urma a fost creată de un accesoriu al obiectului de îmbrăcăminte;
- dacă prezintă alte particularităţi îmbrăcămintea care a creat urma.

411 Idem
139
Pentru cazul în care este prezentat şi modelul pentru comparaţie expertul mai poate
răspunde şi la următoarele întrebări:
- dacă urma putea fi creată de obiectul de îmbrăcăminte de la care s-a obţinut modelul
de comparaţie;
- dacă fragmentul textil descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu obiectul de
îmbrăcăminte prezentat pentru comparaţie.412
8.11. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE CORPUL UMAN

Conform literaturii de specialitate, în categoria urmelor create de corpul uman sunt
incluse:
- urmele de mâini;413
- urmele de picioare;
- urmele de dinți:
- urmele de buze;
- urmele de urechi;
- urmele ale altor părți ale corpului;
8.12. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE PICIOARE

Noţiuni generale.
În cazul săvârșirii unei infracțiuni, primul contact al suspectului cu locul săvârşirii faptei
se realizează prin intermediul picioarelor, care creează diverse urme pe diferite obiecte. Aceste
urme pot fi statice sau dinamice, de suprafaţă (de stratificare/destratificare) sau de adâncime.
După modul cum sunt create, urmele de picioare pot fi clasificate astfel:
- urme de picior gol (urmă plantară);
- urme de picior acoperit cu ciorap;
- urme de picior încălţat.
În primul caz se identifică direct persoana, în ultimul se identifică încălţămintea, deci
indirect persoana. Cazul al doilea este mixt: se identifică fie persoana după urmele de contur ale
tălpii, fie obiectul (ciorapul) după textura materialului.414 Ca factor creator de urme, piciorul
prezintă interes din punct de vedere al formei, dimensiunii şi funcţiei sale locomotorii.415
În câmpul infracțional, urmele de încălţăminte iau naştere prin contactul dintre talpă şi
elementele componente ale locului faptei (sol, duşumea, parchet, linoleum, gresie, covor etc.).
Ele ajută să identificăm drumul parcurs de infractor şi încălţămintea care le-a creat. În general
sunt urme formă (de adâncime sau de suprafaţă), însă pot fi găsite şi urme materie (când
încălţămintea este murdară de sânge, vopsea, ulei, noroi etc.). Pentru aceste urme valoarea
caracteristicilor de identificare este dată de natura obiectului primitor, de modul de ridicare a
urmei de la locul faptei şi mai ales de elementele individuale formate în procesul folosirii
acesteia şi în cel de fabricaţie. De regulă, elementele generale se referă la lungime, lăţime,
contur exterior, modelul desenului de pe talpă etc.
413 Această categorie (urmele de mâini) va fi tratată la capitolul referitor la Dactiloscopia judiciară. (n.a.)
415 Colectiv, Tratat Practic de criminalistică, vol I, op. cit. pag. 149
140
8.13. DESCOPERIREA URMELOR DE PICIOARE
De regulă, în majoritatea cazurilor, urmele de picioare sunt vizibile, de aceea nu se cer
metode speciale pentru descoperirea lor. În cazul în care nu sunt vizibile, căutarea lor se face
într-un mod apropiat de cel al urmelor latente de mâini şi de cele ale piciorului gol, respectiv cu
ajutorul unei raze incidente de lumină care va fi proiectată, sub un unghi convenabil, pe
suprafaţa examinată. Descoperind urmele, trebuie luate măsuri pentru conservarea lor până la
ridicare şi fixare. Înainte de ridicare, urmele se fotografiază. Ca atare, descoperirea urmelor de
picioare, presupune în primul rând, cercetarea suprafeţelor pe care este posibil să se calce, cum
ar fi: pământ, zăpadă, nisip, parchet, linoleum, gresie, covoare, mobilier diferit (canapele,
scaune), pe care autorii pentru a se deplasa ori escalada au călcat având picioarele goale (urmă
plantară), ori încălţate. La urmele de încălţăminte: se va arăta locul unde s-au descoperit, felul
ei, dacă este de suprafaţă sau de adâncime, cu ce s-a creat urma (cu piciorul desculţ, cu ciorap
sau încălţat), dacă este completă sau parţială, felul solului, felul suprafeţei obiectului purtător de
urmă, relieful general al tălpii şi modul de aplicare al acesteia.
De mare ajutor pot fi caracteristicile apărute ca urmare a nerespectării regulilor şi
normelor de fabricaţie a încălţămintei (defecte de fabricaţie). Din categoria elementelor
individuale ale încălţămintei fac parte particularităţile privind forma, dimensiunile, plasamentul,
micile detalii ale cusăturii, crăpături, tocirea anumitor porţiuni din suprafaţa de contact.416
8.14. FIXAREA ŞI RIDICAREA URMELOR DE PICIOARE

Conform practicii judiciare, urmele de picioare constituie o categorie importantă de
urme care uneori se găsesc din abundență la locul faptei. Prin ridicarea și fixarea lor, se pot
obține o multitudine de date cu privire la numărul făptuitorilor, sexul, talia, greutatea
aproximativă a acestora, înălţimea, dacă au alergat, au sărit ori au mers normal.
Fixarea și ridicarea urmelor de picioare, se poate realiza prin mai multe procedee.
Criminalistica recomandă ca toate urmele de picioare, indiferent de aspectele sub care se
prezintă, să fie fixate prin descriere în procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi prin
fotografiere. În afara acestor procedee, urmele de suprafaţă se mai pot fixa prin copierea lor cu
ajutorul peliculei adezive, iar cele de adâncime prin realizarea unui mulaj.417
Ca atare, în faza statică a cercetării la fața locului, se vor ridica prin fotografiere urmele
de picioare, care presupune fixarea imaginii de ansamblu a urmelor pentru redarea elementelor
mersului persoanei, iar, pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care conţine elemente de
individualizare a obiectului creator. Înaintea fotografierii urmei este necesară o pregătire a
acesteia, îndeosebi a celor de adâncime. Pregătirea se face cu multă atenţie, evitându-se
distrugerea detaliilor. De exemplu, dacă prin ridicarea unei frunze, îngropată pe jumătate, se
alterează o parte a fundului urmei, aceasta va fi lăsată pe loc.418 La locul faptei, urmele
descoperite se marchează cu plăcuţe indicatoare, se încercuiesc cu cretă şi se acoperă cu
diferite obiecte, cum ar fi: cutii de carton, coli de hârtie etc. Pe timp ploios, urmele descoperite
se îngrădesc pentru a se preîntâmpina scurgerea apei în urme şi surparea marginilor lor.

418 Colectiv, Curs de criminalistică, vol. I, Academia de Poliţie „Al. I. Cuza”, Bucureşti, 1983, pag. 129.
141
Pentru urmele descoperite în materii pulverulente se protejează împotriva vântului prin
acoperire, pentru a se preveni spulberarea unor detalii ori acoperirea lor prin nivelare.
La fixarea urmelor de picioare este important să se execute, o dată cu fotografierea
propriu-zisă, şi măsurarea liniară sau bidimensională, prin aşezarea de-a lungul şi de-a latul
urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru. Fotografierea se execută potrivit regulilor
cunoscute. Urmele, sunt fotografiate pentru a fixa imaginea încadrării lor în locul faptei în raport
cu alte obiecte înconjurătoare şi pentru a reproduce şi fixa detaliile caracteristice de construcţie,
elementele de individualizare a acesteia, detalii caracteristice, precum şi pentru a se evita
pierderea în totalitate a urmei în eventualitatea distrugerii acesteia.
Pentru faza dinamică, după fixarea prin fotografiere şi descrierea în procesul verbal de
cercetare a locului faptei (și în schiţa locului faptei) urmele de adâncime se ridică prin mulaj,
numai după ce au fost fotografiate, având alăturat o unitate metrică de măsurare a acesteia
(rigla gradată, metru de croitorie, ruletă etc.) deoarece mulajul, de obicei, strică urma, cele de
suprafaţă se ridică cu ajutorul peliculei folio adezive, iar urmele latente de picior desculţ se
evidenţiază prin procedeele şi metodele specifice. Totodată, pot exista împrejurări ce pot fi
întâlnite la faţa locului care presupun o pregătire specială a urmei şi mulajului, mai ales în
condiţiile formării acestora în nisip, în pământ zgrunţuros, în zăpadă etc. Interpretarea acestor
urme se face atât pe baza caracteristicilor generale cât şi a celor individuale. În acest scop se
examinează atât urmele de picior izolate, cât şi cărarea de urme.
8.15. ELEMENTELE DE GEN ŞI INDIVIDUALE, MĂSURAREA URMELOR DE
PICIOARE
Pentru măsurarea dimensiunilor necesare, de către specialistul criminalist, se
recomandă mai multe sisteme. După unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui măsurată, pe
axa longitudinală, de la proeminenţa călcâiului prin urma degetului mijlociu până în dreptul
vârfului degetului mare, lăţimea tălpii în partea metatarsului, în zona tarsului (partea cea mai
îngustă) şi lăţimea călcâiului. Altă metodă, denumită reţeaua lui Causse, constă din folosirea
unui dreptunghi în care se încadrează urma şi acesta, mai ales pentru marcarea detaliilor, să fie
împărţit în pătrăţele egale. În fine, după o altă părere, lungimea urmei plantare ar trebui să se
măsoare din partea posterioară a călcâiului până la extremitatea celui mai avansat deget, iar
lăţimea în patru locuri, şi anume regiunile: metatarso-falangiană, metatarsiană, tarsiană şi
lăţimea călcâiului.419
Conform practicii judiciare, la examinarea tălpii încălţămintei, deosebim trei părţi: talpa,
glengul şi tocul şi unde marginile tălpii poartă denumirea de parte sau margine interioară,
exterioară. Aceleaşi denumiri se folosesc şi pentru marcarea elemen-telor tocului şi ale
glengului. Talpa şi părţile ei componente se caracterizează din punct de vedere al formei şi
dimensiunilor. Pe talpa piciorului se disting următoarele regiuni: metatarsofalangiană,
metatarsiană, tarsiană şi a călcâiului. Contururile tălpii piciorului se împart astfel: linia interioară,
linia exterioară, linia din spate şi din faţă (metatarsofalangiană). Pentru măsurarea urmelor de
picioare, se vor avea în vedere următoarele:
- lungimea şi lăţimea tocului.
- lungimea şi lăţimea glengului;
- lungimea şi lăţimea pingelei;
- lungimea totală a tălpii;
419 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 88, supracitat Gheorghe Popa, pag. 102
142
Forma tălpii depinde, în principal, de forma vârfului şi de marginea din spate. Se
deosebesc următoarele vârfuri tipizate: ascuţite, dreptunghiulare prelungit, dreptunghiular larg,
rotunde. Marginea din spate a pingelei poate fi dreaptă, oblică, concavă, ondulată. Marginea sau
tăietura din faţă a tocului poate fi dreaptă, concavă, convexă, ondulată.420
Tocurile se împart în: joase, mijlocii, înalte, cu diferite forme. Adesea, studiind urma de
încălţăminte, se poate preciza şi materialul din care este confecţionată: piele, cauciuc,
microporos etc. La tălpile de cauciuc se caracterizează prin aceea că sunt confecţionate dintr-o
singură bucată de material, iar acestea poartă numeroase desene şi au diferite grosimi.
8.16. CĂRAREA DE URME
Cărarea de urme, conform specialiștilor în domeniu, nu este altceva decât oglinda în
teren a mişcărilor de ansamblu din timpul mersului. Se poate ajunge chiar la identificarea
persoanei, dacă elementele sale sunt studiate în coroborare şi cu alte urme administrate în
cauză.421 Studiul cărării de urme se face după câteva elemente bine precizate şi anume: direcţia
şi linia mersului, lungimea, lăţimea şi unghiul pasului.
Elementele cărării de urme (urme plantare):

a. direcţia mersului, b. linia mersului,
c. unghiul pasului, d. lăţimea pasului,
e. lungimea pasului.422
Prin “cărare de urme“, se înțelege totalitatea urmelor de picioare ale unui om, formate
consecutiv în procesul mersului sau în fugă. La efectuarea măsurătorilor se au în vedere
următoarele elemente: linia direcţiei de mişcare, linia mersului sau linia de mers, lungimea
pasului, lăţimea pasului şi unghiul de mers.
420 V. Bercheşan, R. Marin, op. cit. pag. 226.

421 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 101-102
422 Idem, pag. 94
143
- linia de direcţie a mişcării, este alcătuită dintr-o linie imaginară dreaptă care trece
printre urmele picioarele drept şi stâng;
- linia mersului sau linia de mers, este o linie frântă care uneşte urmele picioarelor drept
şi stâng; ea uneşte punctele de acelaşi fel ale urmelor, adică: centrele călcâielor sau ale
tocurilor, ale vârfurilor etc.;
- lungimea pasului: este distanţa dintre două urme create de piciorul drept şi stâng pe o
linie paralelă cu linia de direcţie a mişcării. Această distanţă se măsoară între două paralele ce
trec prin aceleaşi puncte ale celor două urme şi sunt perpendiculare pe linia direcţiei de mişcare.
Pentru lungimea pasului, acesta trebuie să fie măsurat între extremităţile călcâielor
celor două urme.
- lăţimea pasului, este distanţa dintre urmele piciorului; ea se calculează cu ajutorul
unei perpendiculare trase pe linia ce uneşte urmele piciorului stâng cu cel drept. Altfel spus,
lăţimea pasului este distanţa dintre urmele unui pas măsurată pe o linie perpendiculară pe
tangentele la conturul interior al călcâielor, paralele cu linia direcţiei de mişcare;
- unghiul de mers, este un unghi care se formează între axul (linia centrală) a tălpii
piciorului sau a încălţămintei şi linia de direcţie a mişcării. Dacă vârfurile sunt îndreptate în
interior, unghiul de mers este negativ.423
Mărimea şi poziţia elementelor caracteristice ale cărării de urme trebuie să reprezinte o
medie aritmetică a mai multor măsurători, deoarece acestea nu păstrează pe tot parcursul
mersului aceiaşi parametri.424 Fixarea cărării de urme se face prin descrierea amănunţită în
procesul-verbal, indicându-se cu precizie elementele menţionate ale mersului, prin schiţă,
precum şi prin fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixează pe un stativ înalt deasupra
cărării de urme, astfel ca obiectivul să fie orientat perpendicular pe cărarea de urme. 425
8.17. DESCRIEREA ÎN PROCESUL VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI

A URMELOR DE PICIOARE
Descrierea în procesul verbal de cercetare la faţa locului a urmelor de picioare, se va
face amănunţit, cu indicarea locului/locurilor unde au fost găsite, urmele/urma sau cărarea de
urme, felul ei, cu ce s-a creat urma (cu piciorul desculţ, cu ciorap sau încălţat), dacă este
completă sau parţială, felul solului, felul suprafeţei obiectului purtător de urmă, relieful general al
tălpii şi modul de aplicare al acesteia.426 Totodată, se specifică dacă urma în cauză este de
adâncime ori de suprafaţă (de stratificare sau de destratificare), forma ei generală, lungimea şi
lăţimea în centimetri. Urmele se măsoară de la vârful tălpii, pe axa longitudinală, până în partea
proeminentă a tocului, lăţimea în partea tălpii şi în zona mai îngustă a arcadei. Apoi, separat,
lungimea tocului, când aceasta se distinge, lăţimea lui, precum şi înălţimea la urmele de
adâncime. De menționat că, de mare ajutor pot fi caracteristicile apărute ca urmare a
nerespectării regulilor şi normelor de fabricaţie a încălţămintei (defectede fabricaţie). Aceste
defecte pot fi: distanţe inegale între, cusături, cusătură strâmbă. Din categoria elementelor
individuale ale încălţămintei fac parte particularităţile privind forma, dimensiunile, plasamentul,
micile detalii ale cusăturii, crăpături, tocirea anumitor porţiuni din suprafaţa de contact.
423 V. Bercheşan, R. Marin, op. cit. pag. 228

426 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.144 – 145.
144
În procesul-verbal de cercetare la faţa locului, pe lângă menţiunile prevăzute de lege se
va descrie urma sau cărarea de urme, precum și următoarele elemente caracteristice:
- locul unde s-a descoperit;
- felul urmei: de adâncime sau de suprafaţă;
- cu ce s-a creat urma: picior desculţ sau încălţat;
- felul solului (nisip, cenuşă, zgură, argilă, zăpadă etc.);
- felul suprafeţei (sol, duşumea, parchet, linoluem);
- unghiurile formate între linia de mijloc a tălpii şi marginile, internă şi externă, a pingelei
şi respectiv a tocului;
- relieful general al tălpii (desenele);
- mărcile de fabrică şi alte inscripţii;
- modul de aplicare a tălpii şi a părţilor ei;
- plasarea cusăturilor şi numărul lor;
- prezenţa, forma şi plasamentul unor orificii, crăpături.427
8.18. INTERPRETAREA URMELOR ŞI OBŢINEREA MODELELOR DE

COMPARAŢIE
Interpretarea urmelor de picioare, se realizează atât pe baza caracteristicilor generale,
cât şi a celor individuale. Prin interpretarea urmelor de picioare se poate stabilii:428
- înălţimea;
- numărul făptuitorilor;
- greutatea aproximativă a acestora;
- defecţiuni ale mersului;
- dacă s-au deplasat în fugă sau au mers în pas normal etc.
Pentru cărarea de urme, se va ține cont obligatoriu că lungimea pasului variază în
funcţie de sex, de înălţimea persoanei, vârsta etc. Prin interpretarea elementelor caracteristice
se pot desprinde următoarele concluzii referitoare la:
- direcţia de deplasare reală;
- diferite particularităţi ale mersului;
- defecte ale construcţiei anatomice;
- procedeele de derutare folosite etc.
Pentru obținerea modelelor de comparaţie, se procedează după cum urmează:
Dacă la fața locului avem urme plantare de de suprafaţă, suspectului i se cere să calce
pe o placă pe care a fost depus un strat de cerneală tipografică, apoi pe o coală de hârtie albă.
Pentru obţinerea, unei imagini exacte a construcţiei tălpii piciorului în diferite poziţii şi pentru
urmele create în timpul staţionării se iau cel puţin patru poziţii, după cum urmează:
- stând pe loc în poziţie normală;
- stând pe loc cu greutatea corpului lăsată pe partea exterioară a tălpii şi respectiv pe
partea interioară;
- o poziţie în mers.429
427 V. Bercheşan, R. Marin, op. cit. pag. 229

428 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 155
429 C. Suciu, op. cit., pag. 250
145
8.19. ÎNSEMNĂTATEA CERCETĂRII URMELOR DE PICIOARE, PROBLEME CARE
POT FI REZOLVATE PRIN EXPERTIZĂ
Însemnătatea cercetării urmelor de picioare, constă în aceea că pe baza unei urme de
încălţăminte sau de ciorap se poate identifica pantoful, bocancul, ciorapul care au creat-o şi în
felul acesta se poate ajunge la persoana care a purtat această încălţăminte, ciorapi. Pe baza
dimensiunilor urmei de încălţăminte, expertul poate estima cu aproximaţie talia persoanei.
În cazul cărării de urme pot fi stabilite următoarele elemente: linia mediană care
stabileşte direcţia de mers; linia mersului; lăţimea şi lungimea pasului; unghiul pasului, elemente
care analizate și comparate duc la identificarea persoanei care le-a creat.
Ca și probleme care pot fi rezolvate prin constatare/expertiză (întrebări care i se pun
expertului) avem următoarele posibilități:
- dacă urmele plantare descoperite la faţa locului au fost create sau nu de o anumită
persoană (piciorul şi regiunea sa anatomică care a format-o);
- dacă urmele de încălţăminte descoperite la faţa locului aparţin sau nu (provin sau nu)
de la încălţămintea ridicată de la o anumită persoană (atunci când sunt suficiente caracteristici
de identificare generale/particulare);
- cărui tip aparţine încălţămintea ale cărei urme s-au ridicat de la faţa locului;
- ce particularităţi are încălţămintea ale cărei urme s-au descoperit;
- cum s-a mişcat persoana ale cărei urme de picioare s-au descoperit la faţa locului
(încet, repede, în fugă, talia persoanei, etc.);
- în ce direcţie s-a deplasat persoana a cărei urme de picioare s-au descoperit;
Ca și concluzii generale, care pot fi exprimate cu ocazia cercetării/expertizării urmelor
de picioare descoperite la faţa locului, acestea conțin date despre: particularităţile persoanei
care le-a creat, starea ei (înălţime, maniera de mers, concordanţă dintre încălţăminte şi
dimensiunea piciorului, starea fizică, sexul, vârsta, greutatea aproximativă a persoanei,
mecanismul de formare şi vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor
cărării de urme).430
8.20. URMELE DE DINŢI

8.21. FORMAREA ELEMENTELOR DE INDIVIDUALIZARE ALE DENTIŢIEI,
ANOMALIILE APARATULUI DENTAR
Precizări de ordin general
Urmele de dinţi, reprezintă acele modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii de infracţiuni. Aceste urme
fac parte din categoria acelor urme care oferă o bază sigură de identificare, atât sub raport
criminalistic, cât şi medico-legal, datorită unor caracteristici ale formei, dispunerii şi
particularităţilor prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 ani, când întreaga
dantură este formată.431 Astfel, lăţimea dinţilor, poziţia şi distanţa dintre ei, uzurile, eventualele
lipsuri, diverse afecţiuni (carii), tratamente şi lucrări stomatologice, oferă suficiente elemente de
430 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, pag. 53
431Mina Minovici, „Tratat complet de medicină legală”, vol. II, Ed. Socec, Bucureşti 1930, pag. 1055.
146
identificare a persoanelor. Forma şi dispunerea aparatului alveolo-dentar diferă de la persoană
la persoană şi constituie o bază sigură de identificare.432
Elementele care stau la baza identificării persoanei sunt: lungimea şi lăţimea dinţilor,
modul cum sunt dispuşi în maxilar şi mandibulă, lipsa dinţilor sau ale unor părţi din aceştia,
modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a accidentelor, a diferitor boli, a tratamentului
medical, a lucrărilor dentare etc. Ca și proprietăți ale dinților folosite în identificarea persoanei,
avem individualitatea şi stabilitatea relativ mare ale caracteristicilor. Stabilitatea danturii umane
se referă la faptul că o perioadă destul de îndelungată aceasta nu se schimbă şi astfel este
posibilă identificarea persoanei după urmele lăsate de dinţi.433 Cercetările sistematice
întreprinse, mai ales în ultimii 30 de ani, pentru stabilirea de metode şi mijloace ştiinţifice de
identificare a persoanelor, fie în cazul săvârşirii unei infracţiuni, fie în ipoteza stabilirii identităţii
victimelor unor accidente, catastrofe, în general a cadavrelor necunoscute, au condus la
conturarea unui domeniu interdisciplinar, denumit odontologia judiciară.
La locul faptei, urmele de dinți pot fi descoperite pe corpul persoanelor, pe alimente sau
diverse obiecte, se prezintă sub formă statică sau dinamică, de suprafaţă sau de adâncime. În
privinţa posibilităţilor de identificare, a valorii lor probante, urmele statice sunt considerate mai
valoroase datorită redării unui număr mai mare de caracteristici. De regulă, muşcăturile pe
corpul uman sunt întâlnite în violuri şi omorurile cu mobil sexual, fiind provocate de agresorul
dezlănţuit, dar şi de victimă asupra agresorului în încercarea de a se apăra. Urmele de dinţi
redau în primul rând incisivii; cu cât structura dentară este mai amplu reprodusă cu atât cresc
şansele de identificare. Prin natura dinamicii specifice urmele rezultate sunt de adâncime,
mergând până la perforarea pielii. Anomaliile aparatului dentar constau în leziunile produse la
nivelul papilei dentare, în perioada de formare a dinţilor, de anumite boli. În procesul identificării,
sunt mult mai valoroase elementele furnizate de aceste anomalii. Modificările clinice cu cea mai
mare semnificaţie sunt cele de la nivelul incisivilor centrali superiori, cunoscuţi sub numele de
„dinţi Hutchinson.”434 La unele persoane dinţii sunt înclinaţi în faţă sau în spate (în poziţie
vestibularizată sau lingualizată), răsuciţi sub un anumit unghi în jurul axului lor, în timp ce la
altele sunt aşezaţi dezordonat ca, de exemplu, incisivul mare este plasat în locul incisivului mic
şi acesta în locul celui mare.
Caracteristicile de individualizare a dentiției care apar ca urmare a leziunilor sunt:
- caracteristici ca urmare a unor schimbări datorate bolilor;
- caracteristici create de bolile profesionale;
- caracteristici formate ca urmare a unor leziuni mecanice.
La caracteristicile de individualizare din prima grupă, cea mai răspândită boală a dinţilor
este caria dentară. Leziunile provocate de carie pot fi foarte variate şi ca atare foarte diferite pot
fi şi plombele aplicate. Şi unele şi altele se pot reflecta în urmele lăsate de dinţi. Dintre celelalte
boli dentare pot fi amintite defectele cuniforme şi opacitatea smalţului dentar.
432În condiţiile unei dezvoltări normale o persoană are 32 de dinţi. Aceştia sunt repartizaţi în mod egal pe maxilar şi
mandibulă. Atât pe maxilar, cât şi pe mandibulă sunt fixaţi câte 16 dinţi dintre care: 4 incisivi, 2 canini, 4 premolari şi 6
molari. Rădăcina este învelită în ciment şi cuprinsă de un strat de ţesut organic, paradonţiul, totul aflat în interiorul
alveolei dentare. Alveola dentară are o formă cavitară şi este constituită din lame de os spongios acoperite de gingie,
care suferă modificări sclerocicatriciale în urma extracţiei dentare. Coroana, este un segment de ţesut dur, alcătuit din
suprapunerea a două straturi, smalţul la exterior şi dentiţia în interior şi pulpa dentară.
433 V. Bercheşan şi M. Ruiu, „Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 238
434 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică criminalistică, op. cit. pag. 126.
147
Aceste două defecte se înlătură pe cale mecanică (prin pilire). În acest fel, pe dinte se
formează unele striaţii care pot prezenta o deosebită valoare în procesul identificării.
A doua caracteristică a bolilor profesionale, apare la persoanele care lucrează la
exploatările de cupru, plumb, mercur, muncitorii din poligrafie, la suflătorii de sticlă. De regulă,
ele se manifestă prin căderea dinţilor.
Leziunile mecanice, a treia caracteristică de individualizare, pot crea o gamă largă de
identificare pe dinţi. În toate aceste cazuri leziunile pot crea un şir de particularităţi care pot servi
la identificare. În situația mușcării unui obiect oarecare, pe acesta se imprimă urmele dinţilor,
atât superiori, cât şi inferiori. Într-o măsură mai mare sau mai mică aceste urme reflectă
întotdeauna particularităţile aparatului dentar. La aceste cazuri, de regulă, se imprimă urmele
incisivilor, dar sunt rare cazurile când se pot găsi şi urme ale molarilor.
8.22. CĂUTAREA, DESCOPERIREA ȘI FIXAREA URMELOR DE DINȚI

Cu ocazia cercetării la fața locului urmele de dinți, rămân imprimate pe suportul din
care se muşcă. Urmele de dinți în mare parte fiind vizibile, acestea se vor căuta și se vor
descoperii cu ochiul liber, prin examinarea cu atenţie, în lumină naturală sau artificială. Ca atare,
urmele de dinţi se întâlnesc pe diferite alimente sau fructe cu o consistenţă şi un grad de
plasticitate adecvat (margarină, unt, brânză topită, ciocolată, mere) sau se întâlnesc pe corpul
victimei şi în unele cazuri, pe corpul agresorului. La locul faptei urmele de dinți pot fi şi de
suprafaţă, cu menţiunea că această formă se găseşte numai în cazul în care pielea corpului
uman viu și datorită elasticităţii, a revenit la forma iniţială, transformându-se în echimoză. În
momentul imediat creării, aceste urme sunt de adâncime.435
Fixarea urmelor de dinţi, se realizează prin descriere şi fotografiere. Descrierea urmelor
de dinţi procedural se face prin trecerea acestora în procesul-verbal de cercetare la fața locului.
Odată descoperite, se va menționa cu exactitate care sunt obiectele purtătoare pe care au fost
descoperite urmele de dinţi, în ce loc se află obiectele respective, aspectul sub care se prezintă
ele, numărul şi forma lor.
Când mai multe urme se află pe acelaşi obiect purtător, se menţionează şi distanţa
dintre ele. Dacă se află pe corpul uman, se specifică dacă acesta este în viaţă sau nu, după
care se menţionează distanţele dintre urme şi unele zone ori organe mai apropiate, cum ar fi, de
exemplu, faţă de nas, de ochi, ureche etc. Ulterior, urmele se descriu amănunțit, specificând clar
în procesul verbal de cercetare la fața locului poziţia unora faţă de altele şi distanţa dintre ele,
mărimea lor. La menţionarea culorii excoriaţiilor sau echimozelor, se specifică dacă toate sunt
de aceeaşi culoare sau nu ori dacă există diferenţe de nuanţă în această privinţă.436
Pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se aşază un etalon
metric gradat în centimetri şi milimetri, pentru a se putea aprecia mărimea reală a urmei şi
pentru a se efectua măsurători. Urmele dinţilor (amprenta dentară) se ridică numai după ce au
fost fixate fotografic, deoarece în procesul realizării mulajului urma se distruge. Se va proceda la
efectuarea mulajului urmei în funcţie de compoziţia suportului pe care se află, iar ca material de
mulaj se poate folosi ghipsul, mai indicat fiind pastele dentare de amprentare sau materialele
siliconice.437
435Coletiv, Tratat practic de crimialistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti 1976, pag. 167 şi următ.
436Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 97
148
Urmele de dinţi, sunt foarte valoroase pentru identificarea individuală. Ca atare,
studierea acestor mulaje se face comparativ cu mulajele luate de la persoanele suspecte,
experţii folosind, în acest scop, tot ghipsul dentar, ceara dentară, plastilina. Mai rar se recurge
chiar la muşcarea în obiecte de aceeaşi natură cu cel purtător de urmă, după care se face
mulajul. Urmele de muşcătură prezente pe pielea umană, care este un material relativ elastic,
nu pot fi comparate direct cu mulajul danturii suspectului decât atunci când anumite zone ale
dinţilor au creat pe piele excoriaţii. Pentru detectarea urmelor de dinţi prezente pe pielea umană
s-au elaborat tehnici speciale de fotografiere, cum ar fi fotografia de reflexie UV, prin care se pot
releva urme vechi de câteva luni, invizibile cu ochiul liber.
Transportarea obiectului purtător de urmă de la locul faptei, trebuie să se facă cu mare
grijă, să fie ferit de contactul acestuia cu alte obiecte şi să fie păstrat la temperaturi scăzute. 438
Precauţiile luate la ambalarea obiectelor sau alimentelor purtătoare de urme de dinţi trebuie să
vizeze nu numai integritatea acestora, dar şi protejarea altor categorii de urme care, aşa cum se
va vedea mai jos, pot fi descoperite cu prilejul expertizei odontologice.
8.23. EXPERTIZA ODONTOLOGICĂ, PROBLEME CE SE POT REZOLVA PRIN

EXPERTIZA URMELOR DE DINŢI
Fundamentul procesului de identificare, aplicabil şi celui de examinare, rezidă în
unicitatea caracteristicilor aparatului dentar al fiecărui individ, dată de forma generală a
arcadelor dentare, dimensiunea dinţilor, spaţierea şi inclinarea lor şi de elemente strict
individuale: malformaţii congenitale, profilul suprafeţei de masticaţie, dezalinieri ale unuia sau
mai multor dinţi, carii şi fracturi dentare, intervenţii medicale (plombe, obturaţii, proteze). După
depăşirea fazei de schimbare şi creştere a dinţilor se instaurează o stabilitate relativă.
Modificările datorate îmbolnăvirilor şi traumatismelor nu numai că nu schimbă esenţial imaginea
de ansamblu a aparatului dentar, dar îi amplifică particularităţile.
Elementele individuale de identificare ale dinţilor incisivi şi canini ai omului, care pot
conduce la individualizarea/descoperirea persoanei, sunt:
- diferenţa de poziţie pe cele două arcade;
- gradul diferit de uzură;
- lăţimea variată;
- distanţele diferite dintre ei;
- unele particularităţi create prin tratamentele medicale.
Aceste caracteristici, examinate în ansamblu, constituie elemente apte de a conduce la
identificarea persoanei care a creat urmele studiate. Urmele de muşcătură sunt în majoritatea
cazurilor de adâncime, prezentându-se sub forma de adâncituri (indentaţii) pe corpul uman,
uneori cu perforarea pielii.439 În practica muncii de urmărire penală s-a constatat că identificarea
persoanei după urmele lăsate de dinţi, este foarte rară. În asentimentul majorității specialiștilor
aceasta se datorează următoarelor cauze:
- cercetării superficiale a locului faptei, ori efectuării acestor operaţiuni cu întârziere;
- rarităţii cazurilor în care sunt imprimate urmele de dinţi, deoarece infractorul, fie că
mănâncă toată bucata de aliment sau fruct, fie că obiectul respectiv nu are proprietatea de a
menţine o perioadă mai mare de timp caracteristicile urmelor (unt semitopit, brânză moale etc.);
438 Conform procedurilor şi standardelor în vigoare (n.a.)

149
- aplicării greşite a procedeelor de fixare prin mulaj a urmelor respective.
Pentru ca expertiza odontologică să fie efectuată în condiții foarte bune, este
recomandabil ca specialistul/expertul criminalist să colaboreze cu medicul stomatolog, pentru ca
la efectuarea expertizei/constatării să se prezinte modele pentru comparație corespunzătoare
dinamice și nu statice pentru a răspunde întrebărilor organului de urmărire penală (instanța de
judecată).440 Totodată, practica judiciară prevede că nu trebuie neglijat de către organul judiciar
care dispune expertiza, că cercetarea obiectului purtător de urme nu se rezumă în exclusivitate
la urmele de dinţi, ci şi la alte categorii de urme. Ca atare, investigarea complexă, criminalistică
şi odontologică, a unui măr sau alt fruct muşcat (pară, banană) parcurge următoarele etape:
-fotografierea în vederea ilustrării modului de muşcătură şi a fixării detaliilor
caracteristice;
-prelevarea şi cercetarea eventualelor urme de salivă sau ale altor produse biologice;
-descoperirea şi relevarea urmelor de mâini, numai în final ajungându-se la examinarea
propriu-zisă.
Expertul/specialistul, după obţinerea mulajului, va efectua un examen preliminar între
mulajul urmei de dinţi şi dentiţia bănuiţilor, eliminând persoanele care prezintă caracteristici de
deosebire, iar de la persoanele care prezintă elemente de asemănare trebuie să se ia mulajul
danturii cu concursul unui specialist stomatolog, așa cum s-a precizat mai sus. Fotografierea
mulajului urmei şi a mulajului experimental să se facă la aceeaşi scară, folosindu-se o iluminare
laterală dirijată din aceeaşi parte şi sub acelaşi unghi de lumină, pentru a se evita producerea de
reflexe şi a se obţine umbre numai dintr-o singură direcţie.441 Examinarea complexă priveşte, în
mod firesc, numai obiecte apte să păstreze mai multe categorii de urme. Relevarea şi
prelevarea urmelor se vor face într-o anumită succesiune şi cu folosirea de metode nedistructive
pentru categoriile de urme cărora nu le sunt destinate. Modelele de comparaţie sunt obţinute cu
materiale dentare obişnuite (ghips dentar, ceară dentară, materiale plastice), iar pentru mulajele
executate pe obiectele purtătoare de urme se pot folosi şi latexul, microsil, ori diverşi polimeri.
Pentru cercetarea și examinarea urmelor de dinţi lăsate pe pielea umană (persoana în
viață sau cadavrul), avem anumite particularități care trebuie respectate. Dificultățile sunt
generate, pe de o parte, de plasticitatea caracteristică a pielii umane, iar, pe de altă parte, de
procesele patologice care au loc în tegument, de natură să conducă la deformarea urmei şi,
bineînţeles, la dispariţia treptată, ceea ce reclamă urgenţa în măsurarea şi fixarea fotografică.442
În anumite situații, impresiunile de comparaţie se prelevă pe hârtie de filtru sau pe sugativă, pe
suporturi cu un grad de plasticitate relativ apropiat pielii umane (parafina, ceara dentară etc.).
Expertiza traseologică a urmelor de dinţi poate fi completată şi cu expertize medico-legale
necesare stabilirii transformărilor produse în profunzimea ţesuturilor, în general a corpului.443
Ca și probleme care se pot rezolva prin expertiza urmelor de dinţi, (expertiza
odontologică), aceasta furnizează organului judiciar răspunsuri la întrebări privind natura umană
440 Necolaborarea specialistului-criminalist cu stomatologul a condus la faptul că la expertiză s-au prezentat modele
pentru comparaţia a dentiţiei bănuitului de natură statică, şi nu dinamică, după cum se cerea pornindu-se de la
aspectul urmelor depistate, ceea ce a făcut imposibilă rezolvarea problemelor formulate în ordonanţa anchetatorului.
442Laurenţiu Bobos, „Identificarea persoanelor după urmele de dinţi” în culegerea „20 de ani de expertiză
criminalistică”, supra. cit., pag. 167 şi urm.; W. Harvey, op. cit. pag. 147, precizează că la o oră după muşcătură pielea
poate să-şi revină cu cca 15mm, iar la 24 ore cu cca 20mm.
443 Emilian Stancu, „Criminalistica”, vol. I, ediţia a III-a, Editura Actami, Bucureşti 1999. pag. 245
150
sau animală a urmei, sexul, vârsta şi tipul antropologic al persoanei, mecanismul de formare şi
caracteristicile dinţilor reflectate de urmă. Dacă expertului i se pun la dispoziţie şi modele de
comparaţie, acesta poate stabili identitatea sau neidentitatea persoanei.444 În cazul dinților,
anomaliile dentare sunt folosite cu eficienţă la identificarea cadavrelor şi a persoanelor cu
identitate necunoscută, prin comparare cu datele existente în fişele de la cabinetele
stomatologice. La expertiză se trimit obiecte purtătoare de urme, mulajele, precum şi modelele
de comparaţie.
Expertului/specialistului criminalist, i se pot adresa următoarele întrebări:
- dacă urmele de pe un anumit obiect sau de pe corpul victimei au fost create de dinţii
unei anumite persoane;
- sexul şi vârsta aproximativă a persoanei care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei;
- caracteristicile danturii persoanei care a creat urma;
- tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- dacă dentiţia care a creat urma a suferit tratament stomatologic;
- dacă urma de dinţi prezintă suficiente elemente de identificare.
- dacă urma a fost creată de o dantură umană;
Conform literaturii de specialitate și practicii judiciare, se mai poate cere expertului
reconstituirea fizionomiei persoanei după urmele de dinţi.445
8.24 URMELE DE BUZE
8.25. DESCRIEREA URMELOR DE BUZE, MECANISMUL DE FORMARE
Buzele alcătuiesc peretele anterior al cavităţii bucale, fiind repliuri mobile ce se unesc
la extremităţile laterale formând comisurile gurii şi au drept suport muşchiul orbicular, care este
dispus ca o elipsă în jurul orificiului bucal. Ambele buze au: faţa anterioară sau cutanată, faţa
posterioară ori mucoasă, o margine aderentă, o margine liberă şi două extremităţi. Marginea
liberă, denumită şi roşul buzelor, care este o zonă de tranziţie dintre piele şi mucoasă, prezintă
importanţă pentru identificarea criminalistică, deoarece pe suprafaţa sa se află caracteristicile
individuale ale buzelor, sub formă de riduri verticale şi orizontale. Această zonă este mereu
umedă, datorită secreţiilor din cavitatea bucală, şi frecvent vine în contact cu alimentele şi cu
diferite obiecte din mediul înconjurător.446 În structura unor urme de buze se găsesc următoarele
elemente: papilele coriale, unghiurile comisurale, tuberculul buzei superioare, gropiţa mediană.
După formă, urmele create de buze pot fi: urme ale buzelor lungi, corespunzătoare unei guri
largi, şi urme ale buzelor scurte, corespunzătoare unei guri mici. De regulă forma buzelor se
reproduce mai rar în urmă. Malformaţiile congenitale ale feţei, care creează particularităţi de
conformaţie ale buzelor, se reproduc şi în urmele lăsate de buze.447
Ca și mecanism de formare, la locul faptei, în contact cu unele produse alimentare sau
cu anumite obiecte, buzele omului lasă pe zonele atinse urme în care, destul de des, se disting
cu uşurinţă caracteristicile lor individuale, concretizate atât prin aspectul lor general, cât, mai
ales, prin numărul, forma, lăţimea şi poziţia ridurilor coriale sau labiale. Aceste urme, trebuie să
aibă anumite caracteristici, în care trebuie să iasă în evidență clar urmele (zonele) reliefului
444 Gheorghe Asanache şi Gheorghe Păsescu, „Tratat practic de criminalistică”, vol.II, pag. 68 şi urm.
445 V. Bercheşan şi M. Ruiu, „Tratat d tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 242.
446 Mircea I., Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura „Vasile Goldiş”, Arad, 1994, pag. 133,
supracitat Gheorghe Popa, op. cit. pag. 115

447V. Bercheşan şi M. Ruiu, „Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 236.
151
labial pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice. Ca atare, suportul
obiectelor primitoare trebuie să aibă suprafeţe netede, fără substanţă străină în zonele de
contact. Pentru obiectele cu suprafeţe rugoase/îmbâcsite cu substanţe străine, ca obiectele de
îmbrăcăminte ţesute ori tricotate, unele alimente, ca, de pildă, pâinea, fructele, urmele de buze
nu sunt utile identificării criminalistice.
Imprimarea zonelor papilelor coriale reproduse pe un obiect de contact depinde de
fineţea suprafeţei sale, de coeficientul de adeziune în funcţie de compoziţia substanţei umede
existente în acel moment pe buze, de abundenţa acestei substanţe şi de gradul de apăsare a
buzelor în momentul când ele au fost lipite de obiectul primitor. Urmele de buze, în funcţie de
natura suportului pe care se găsesc, vor suferi modificări de aspect, ca: estomparea detaliilor
suprafeţei urmei, cu sediul central, lateral stâng sau drept; mozaicarea suprafeţei prin alternanţe
de zone de stratificare şi de destratificare; modificări de dimensiune (mărire exagerată: regulată,
neregulată, dispusă excentric sau central, micşorare exagerată: regulată, neregulată, dispusă
excentric sau central), ori alterarea uniformităţii suprafeţei, depunerea la nivelul urmei a unor
fragmente de corpuri străine etc.448 La locul faptei, urmele de buze ca și mecanism de formare
se găsesc ca și celelalte categorii de urme, adică le găsim ca urme dinamice şi statice, de
adâncime şi suprafaţă, colorate şi invizibile.
8.26. DESCOPERIREA ŞI EVIDENŢIEREA URMELOR DE BUZE, METODE DE RELEVARE

A URMELOR DE BUZE
La locul faptei, urmele de buze se găsesc relativ rar în cazul săvârșirii de infracţiunii, de
aceea aportul lor la identificarea autorilor faptelor penale este procentual mai redus decât al
altor urme şi unde aria elementelor pe care urmele de buze le pot furniza examinării
criminalistice este mai bogată decât a altor urme. În afară de detaliile specifice formei, ele
prezintă şi alte elemente, care pot servi la identificare, ca: natura şi compoziţia machiajului,
grupa sanguină (după secreţiile biologice depuse în urmele de buze). Urmele de buze, în
majoritatea situaţiilor, se găsesc în stare latentă, iar suporturile pe care pot rămâne urmele de
buze sunt foarte diverse: pahare, ceşti, linguri, muştiucuri şi altele, confecţionate din sticlă,
porţelan metale feroase cromate sau inoxidabile, metale neferoase, carton lucios, ceramică,
mase plastice, precum şi pe corpul uman. În general, urmele de buze vizibile se descoperă cu
multă uşurinţă, prin simpla examinare cu ochiul liber a obiectelor suspecte. Pentru descoperirea
urmelor latente, se aplică procedeele cunoscute la urmele latente lăsate de mâini. Pentru
început, obiectele suspecte se examinează sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii naturale
sau artificiale.
Ca și metode de relevare a urmelor de buze pentru evidenţierea acestora, prafurile
potrivite sunt cele de granulaţie fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul
obiectului purtător. Relevarea urmelor de buze latente este o problemă dificilă care cere
experienţă, răbdare şi interpretarea corectă a situaţiei. Pentru evidenţierea urmelor de buze,
prafurile potrivite sunt cele de granulaţie fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul
obiectului purtător. Substanţele străine de pe suprafaţa obiectului examinat reflectă lumina sub
alt unghi decât fondul obiectului respectiv.
În cazul în care nu se obţin rezultatele dorite, se poate recurge, în continuare, la
folosirea lămpii portative de raze ultraviolete, în condiţii de întuneric. Sub razele ultraviolete,
448 Colectiv, „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, op. cit pag. 159.
152
substanţa lăsată de buze, fiind de cele mai multe ori de provenienţă organică, are o fluorescenţă
albăstruie, ca de altfel şi alte substanţe de natură organică. Ca mijloace optice pentru mărit se
folosesc lupele din dotarea trusei criminalistice, în condiţii de iluminare corespunzătoare a
obiectului purtător de urmă.449
Ca și metode clasice de relevare a urmelor de buze menționăm:
Afumarea, se aplică mai ales la relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal cromat
sau nichelat. Procedeul care a dat cele mai bune rezultate în relevarea urmelor de buze constă
în „afumarea” cu granule de camfor (cca. 3-4 grame), care ard cu un fum gros şi negru. Obiectul
examinat va fi plimbat încet prin jetul gros de fum, în aşa fel încât pe suprafaţa tratată să se
aşeze un strat dens de funingine. Datorită proprietăţilor sale adezive, funinginea va lăsa un strat
fin de negru de fum peste urmele liniilor papilelor coriale. Excesul de funingine se înlătură prin
pensulare, iar pe fondul deschis al suportului va apărea desenul negru al urmei relevate. Cu
acelaşi succes pot fi folosite şi peliculele sau, şi mai bine, plăci ori batoane de polistiren care vor
fi aprinse ţinându-se în mână şi se vor plimba ca o făclie pe sub suprafaţa pe care se află urma,
avându-se însă grijă ca această suprafaţă să nu vină în contact direct cu flacăra, ci cu izvorul
fumigen. Afumarea poate fi realizată cu oarecare scăderi de calitate şi cu lumânări confecţionate
din produse petroliere (stearină).450
Pudrarea, constă în pulverizarea, într-un strat extrem de fin, a pudrei relevante pe
suprafaţa presupusă că păstrează urma de buză sau aşternerea ei cu pensulă fină, după ce, în
prealabil, aceasta a fost introdusă de câteva ori în recipientul cu praf relevant. Pensula, este
plimbată pe deasupra urmei, atingându-se uşor suprafaţa ei pentru a se lipi pulberea. Surplusul
de praf relevant care a aderat pe urmă, fie de la pensulare, fie de la pulverizare, este apoi
îndepărtat prin ştergerea foarte uşoară a suprafeţei obiectului cu pensula dactiloscopică până ce
urma a devenit clară, bună de exploatat, în ea observându-se detaliile caracteristice ale
buzelor.451 Fixarea şi ridicarea urmelor de buze, se realizează prin aplicarea procedeelor folosite
pentru urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului,
fotografierea şi folosirea peliculei adezive pentru ridicare. Urmele de buze, pot duce la
identificarea persoanei care le-a creat şi se constată că, din acest punct de vedere, ele permit
identificarea tot atât de certă ca şi în dactiloscopie. Fixarea şi ridicarea urmelor de buze, sunt
operaţiunile ce se succed imediat după relevare și de nivelul calitativ al realizării lor depinde în
mare măsură, dacă nu total, succesul identificării persoanei care le-a creat.
8.27. CARACTERISTICILE GENERALE ŞI INDIVIDUALE ALE URMELOR

DE BUZE
Caracteristici generale, se referă la formă, grosime şi lungime.
După formă, urmele lăsate de buze pot fi: urme ale buzelor lungi, corespunzătoare unei
guri largi şi urme ale buzelor scurte corespunzătoare unei guri mici. În ceea ce priveşte
grosimea urmelor lăsate de buze, acestea sunt subţiri, groase şi împerecheate alternativ (buza
de sus groasă, iar cea de jos subţire sau invers). Lungimea urmelor lăsate de buze poate fi
mare, mijlocie sau mică.452

450Colectiv,Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, pag. 64
451 Idem
452 Ea se măsoară între extremităţile comisurilor, având dimensiunile între 32 şi 56 mm. Lungimea creşte odată cu
vârsta persoanei. La tinerii în vârstă de 25 de ani, lungimea urmelor de buze este de aproximativ 47 mm.
153
Caracteristici individuale, se referă la poziţia, forma, lungimea şi grosimea papilelor
coriale. Prin poziţia papilei coriale se înţelege locul unde este amplasată pe suprafaţa buzei.
Papilele coriale pot avea forme diferite, fiind: convexă, ca punct, ca fragment, capăt de linie etc.
Din punct de vedere al lungimii, papilele coriale sunt mari, medii şi scurte. Grosimea papilelor
coriale este mai mare spre interiorul buzei, descrescând spre exteriorul acesteia.
Studii recente realizate pe diferite eșantioane de populație, au dus la elaborareaa unor
criterii de clasificare a urmelor de buze. Astfel, cercetătorii niponi K.Susuki și Y. Tsuchihashi, au
elaborat următoarele categorii de clasificare a amprentelor labiale:
- tipul I: șanț vertical ce traversează buza;
- tipul I derivat: șanț vertical parțial;
- tipul II: ramificație de șanțuri;
- tipul III: intersecție de șanțuri;
- tipul IV: model reticular;
- tipul V: alte modele nedeterminate.453
Identificarea persoanelor după urmele de buze, îşi are justificarea în faptul că desenele
coriale sunt absolut unice la o persoană, fiind, prin urmare, individuale. De asemenea, trebuie să
se sublinieze că valoarea de identificare rezidă şi în aceea că desenul lor este relativ stabil,
adică se păstrează în aceeaşi formă o perioadă destul de îndelungată. Se poate arăta că
această particularitate face posibilă o identificare a persoanei după luni sau chiar ani de zile.
Urmele de buze, la fel ca şi celelalte urme, vor fi coroborate cu alte probe, deoarece existenţa
lor într-un anumit loc dovedeşte doar trecerea persoanei respective pe acolo, nu şi legătura
dintre aceasta şi fapta penală.
8.28. INTERPRETAREA URMELOR DE BUZE, OBŢINEREA MODELELOR

PENTRU COMPARAŢIE
Interpretarea urmelor de buze, oferă informații privitoare la:
- vechimea urmelor;
- sexul, vârsta, tipul antropologic al persoanei;
- înălțimea persoanei, dedusă după înălțimea la care au fost lăsate;
- anumite activități desfășurate în câmpul infracțional;
- existența unor afecțiuni la nivelul buzelor.454
Obţinerea modelelor pentru comparaţie. Amprentele de buze se iau pe sticle plane
curate şi sterilizate. În acelaşi timp, se obţin amprente ale buzelor şi pe suporturi similare celor
pe care a fost creată urma.455 Când urmele sunt lăsate cu ruj, se obţin modele pentru
comparaţie pe coli albe de hârtie atât cu buzele curate, cât şi cu ele machiate cu astfel de
produse. Când modelul pentru comparaţie îl constituie produsul biologic, se recoltează salivă pe
hârtie filtru sau pe sugativă curată, pe care persoana este invitată să o introducă în gură şi să o
muşte. În vederea obţinerii amprentelor de buze necesare comparărilor, se solicită persoanelor
în cauză să-şi apese buzele de câteva ori pe suprafaţa de contact, sub unghiuri diferite de
deschidere a gurii şi cu o intensitate variată de apăsare. Aceşti factori au influenţă destul de

454Idem
455Urmele încriminate şi cele creat experimental de la persoanele suspecte se vor mări la aceeaşi scară.
154
mare cu ocazia creării urmelor la faţa locului şi de aceea modelele luate în condiţii diverse
uşurează activitatea de comparare.456
8.29. EXPERTIZAREA URMELOR DE BUZE
În procesul identificării urmelor de buze se parcurge uneori o primă etapă în care
scopul examinării îl constituie stabilirea apartenenţei de gen. În acest stadiu, care presupune
cunoştinţe ce depăşesc posibilităţile criminaliştilor şi ale criminalisticii, se va colabora cu un
antropolog care, după urmele rămase, poate ajunge la unele concluzii ce pot fi de un real folos
pentru orientarea anchetei şi pentru formarea cercului de persoane care puteau crea urma a
cărei identificare se urmăreşte. Astfel, se poate conchide că persoana în cauză este un copil ori
un adult sau după unele elemente pe care le prezintă urmele buzelor antropologul poate indica
că persoana are buzele subţiri sau groase, eventual tipul antropologic din care face parte
persoana, mărimea gurii sau chiar a dinţilor, anumite anomalii ca macrostomia, buza de iepure.
În etapa imediat următoare se trece la o examinare amănunţită a caracteristicilor
individuale, pe care le prezintă urmele de buze, etapă în care se constată că ele au numeroase
papile coriale subţiri care sunt reprezentate de riduri verticale, oblice şi orizontale individualizate
în forme multiple, iar în urmă acestea sunt redate fie prin linii albe subţiri, fie prin linii negre,
după cum în aceste şanţuri (riduri) s-au strâns sau nu secreţii biologice ori sucuri alimentare
care apoi au fost depuse pe obiectul atins de buză. Dacă se prezintă modele de comparaţie se
poate stabili dacă urma a fost creată de buzele de la care s-au relevat modelele de comparaţie,
precum şi regiunea buzei care a creat urma.
Examenul comparativ, se face de către specialist/expert pentru a stabilii identitatea
între urmele ridicate de la faţa locului, precum şi a celor model de comparaţie. Atunci când în
urma efectuării examenului comparativ se găsesc, atât în urma încriminată cât şi în cea creată
experimental aceleaşi caracteristici ale liniilor papilare coriale, denumite „caracteristici
coincidente”, specialistul poate să dea o concluziie cert pozitivă. Ca atare, identitatea dintre
urma încriminată şi urma obţinută experimental de la o persoană se consideră aceași dacă:
- s-au descoperit aceleaşi caracteristici ca formă;
- caracteristicile au aceeaşi dimensiune;
- sunt plasate identic şi au, pe ambele urme, aceaşi distanţă una de alta;
- nu sunt puncte caracteristice care contrazic identitatea.
Realizarea demonstrării identității (demonstrația), se face prin procedeele și metodele
criminalistice consacrate, specialistul/expertul indicând punctele caracteristice care coincid şi
care au fost descoperite în etapa examinării comparative , precum și diagrama caracteristicilor
coincidente, în care se demonstrează plasamentul lor identic pe verticală, de pildă, succesiunea
şi distanţa dintre ele. În caz că una din caracteristicile din urma încriminată este plasată mai sus
faţă de aceeaşi caracteristică din urma experimentală ori mai jos sau nu are aceeaşi distanţă
faţă de caracteristica vecină din dreapta ori din stânga ei, diagramele celor două urme nu vor
avea aceeaşi formă şi prin urmare nu este realizată identificarea criminalistică.
În practica judiciară au existat cazuri când pe baza urmelor descoperite la faţa locului,
a fost identificată persoana care le-a creat.

155
Raportul de expertiză cuprinde:
a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea
expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului,
obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe
baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la
aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
b) partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei,
metodele, programele şi echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare,
precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu
obiectivele expertizei.
8.30. URMELE DE URECHI
8.31. NOŢIUNI GENERALE
Urechea face parte din semnalmentele anatomice ale omului care prezintă un caracter
de imuabilitate şi de diversitate, ceea ce constituie fundamentul ştiinţific al identificării
persoanelor după urmele pe care le lasă. Din punctul de vedere al expertizei traseologice, sunt
cele mai valoroase dintre urmele formate de alte părţi ale corpului uman, mai ales că i se
adaugă încă o proprietate importantă şi anume fixitatea.457
În literatura de specialitate se specifică că, urmele de urechi, se întâlnesc într-o
frecvenţă mai mare în comparaţie cu urmele altor părţi ale corpului persoanei, cu excepţia
urmelor de buze.458 Ca atare, urmele de urechi, pot reda anumite particularităţi ale elementelor
anatomice, neexcluzându-se posibilitatea individualizării persoanei, dacă urma reflectă o
caracteristică cu valoare de identificare. Individualizarea și identificarea persoanei este posibilă,
deoarece urechea este diferită de la o persoană la alta, atât prin forma generală a pavilionului,
dimensiunea şi modul său de dispunere, precum şi prin caracteristicile proprii fiecărui element
component (lob, helix, tragus etc.).
Totodată, pavilionul urechii externe este alcătuit dintr-o serie de cartilagii, fiind de
mărimi diferite şi forme foarte variate. În majoritatea cazurilor se imprimă helixul, antehelixul,
tragusul, conca şi lobul. Atunci când presiunea exercitată de ureche asupra obiectului primitor a
fost mai puternică, în urmă se mai pot distinge şi cele două fosete: naviculară şi digitală. Cele
mai apte pentru exploatare sunt urmele latente statice, precum şi cele de stratificare. Urmele de
ureche rămân adesea tot în stare latentă pe obiectele lustruite (lucioase), îndeosebi pe uşi,
parbrize şi capote de autovehicule în cazul accidentelor de circulaţie, aceste urme fiind rezultatul
acelor modificări aduse elementelor componente ale locului faptei, ca rezultat al contactului
urechilor cu ele, în procesul săvârşirii unei infracţiuni.
8.32. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXAREA ȘI RIDICAREA URMELOR DE
URECHI
Urmele de urechi, se vor căuta și pot fi găsite (descoperite) la locul faptei, pe uşile
apartamentelor în care infractorii au pătruns prin deschiderea încuietorilor, cu chei potrivite, ori
prin forţarea sistemelor de asigurare. În unele cazuri, urmele de ureche au fost găsite chiar pe
uşile situate pe acelaşi palier, faţă în faţă cu cele forţate.
457 E. Locard, „Tratat de criminalistică”, vol. II, Ed. Lyon, Paris 1931, pag. 58.
458 E. Stancu, „Criminalistica”, vol. I, ediţia a III-a, Editura Actami, Bucureşti 1999, pag. 185 şi următ.
156
Locul şi poziţia urmelor indică faptul că acestea au fost create în procesul de ascultare
cu urechea lipită de uşă, a eventualelor zgomote din interiorul apartamentului. De asemenea, au
fost descoperite urme de urechi și pe caroseriile unor automobile, pe geamurile unor vitrine, pe
pereţii laterali ai unor cutii de ambalaj sau ale unor case de bani (ce au fost mutate din loc sau
furate cu totul). La locul faptei, urmele de urechi pot fi statice sau dinamice, latente sau vizibile.
În majoritatea cazurilor, urmele de ureche au fost descoperite la faţa locului în stare latentă,
necesitând operaţiuni de relevare pentru a putea fi transformate în imagini vizibile.
Ca atare, în cazul în care urma de ureche este descoperită în stare latentă, (deoarece
amprenta urechilor este creată (lăsată) de secreții, în special de grăsimi), aceasta va fi relevată
prin metodele și procedeele folosite la amprentele digitale, mai exact prin procedee fizice
(prăfuirea, pudrarea), de obicei de pe suprafețe verticale.
Fixarea urmelor de ureche, se va face în mod principal prin descrierea în procesul
verbal de cercetarea la fața locului, prin fotografiere, schița locului faptei. În procesul verbal, se
va trece locul unde a fost găsită (în general pe ușa principală de acces în locuință, pe exterior),
la ce înălțime se află de sol, la ce distanță se află de tocul ușii, dacă este latentă ori vizibilă,
procedeele de relevare și ridicare, descrierea acesteia (forma urechii triunghiulară, rectangulară,
ovală rotundă ori neregulată), ridicarea (cu folie adezivă/prin fotografiere), ambalarea,
transportul acesteia, pentru a fi expertizată/comparată cu persoanele suspecte.
8.33. INTERPRETAREA URMELOR DE URECHE, OBŢINEREA MODELELOR PENTRU

COMPARAŢIE
În practica judiciară, interpretarea urmelor de ureche, indică anumite date/informații cu
privire la: înălţimea, sexul, numărul persoanelor, sau date despre activităţile ce au avut loc în
câmpul infracţional. Totodată, mărimea urmei de ureche poate oferii date aproximative cu privire
la vârstă. Existenţa mai multor urme de ureche, provenind de pe aceeaşi parte a capului, ajută
la aflarea numărului persoanelor care le-au creat, iar distanţa de la sol până la locul unde a
rămas urma, în raport cu condiţiile concrete, poate servii uneori la stabilirea înălţimii făptuitorilor.
Dacă în urma de ureche descoperită la faţa locului apar unele elemente caracteristice cu privire
la purtarea unor cercei sau clipsuri, se poate trage concluzia că aceea urmă a fost creată de o
femeie.
Modelele de comparație, se obțin pe o bucată de sticlă printr-o apăsare uşoară a
pavilionului urechii de mai multe ori, precum şi prin modificarea presiunii, până când se va
obţine o urmă care să cuprindă elementele caracteristice ale urechii. În timpul executării acestei
operaţii, poziţiile bazei lobului şi a concăi vor fi orientate în aceeaşi axă poziţională ca şi cele
din urma descoperită. În cazul urmelor de adâncime se crează mulaje.459 Trebuie reținut faptul
că în cursul imprimării şi al prelevării amprentelor (chiar şi a celor de comparaţie) se pot produce
modificări dimensionale (lungime, grosime), astfel că acestea nu trebuie considerate ca
459Prelevarea probelor de comparaţie pentru urmele de ureche se realizează cu ajutorul unor plăci de sticlă cu
dimensiuni de 20/30 cm. fixate aproximativ la înălţimea la care a fost descoperită urma. Persoana de la care se
prelevează urma va atinge cu urechea placa de sticlă în mod repetat şi cu diferite grade de apăsare, după care
specialistul criminalist va releva urmele create. Operaţiunea se repetă cu ambele urechi până se obţin amprente
complete sau fragmente similare cu cele de la faţa locului. Este recomandat ca modelele de comparaţie să fie
realizate de specialistul criminalist care efectuează compararea urmelor şi în final expertiza acestora.
157
parametri siguri de identificare. Se recomandă ca urmele să fie comparate în mărime naturală
prin juxtapunere şi suprapunere, stabilindu-se astfel asemănări sau deosebiri.460
8.34. EXPERTIZA URMELOR DE URECHE
Identificarea urechii se realizează prin studierea formei şi a proporţiilor, atât a
pavilionului în totalitate, cât şi a diverselor părţi componente (helix, lob, tragus, antehelix şi
antetragus). Aceste urme fac parte din categoria urmelor formă, reflectând construcţia
exterioară a obiectului creator. Caracteristicile individuale ale urechii se referă la forma şi
dimensiunea fiecăreia dintre părţile componente ale pavilionului, din punctul de vedere al
lungimii, lăţimii şi distanţei dintre ele, precum şi existenţa unor semne particulare, cum ar fi: negi,
lob găurit, lob tăiat. Identificarea persoanei pe baza urmelor de ureche este posibilă datorită
diversităţii pavilionului urechii.
Practica judiciară a confirmat că în timp, trăsăturile caracteristice ale urechii pot suferi
modificări, fie accidentale, fie în urma unor operaţii estetice, care fac să apară trăsături
caracteristice noi. Identificarea se va realiza cu dificultate dacă în intervalul dintre momentul
creării urmei şi cel al prelevării modelului de comparaţie au intervenit modificări esenţiale.
Modificările de aspect ale urmei se pot referi la: estomparea unor detalii ale suprafeţei urmei;
mozaicarea suprafeţei amprentei prin stratificare sau destratificare, cauzată de suprafeţele
afectate ale epidermului; modificări de dimensiuni, mărire, micşorare, deformare, alterări ale
reliefului anatomic; depuneri de substanţe străine (substanţe medicamentoase, fragment de
material de pansament); dispariţia unora dintre elementele anatomice; existenţa unor intervenţii
Etapele examinării
Odată ce probele au fost prelevate, în cadrul examinării separate se studiază şi se
delimitează caracteristicile generale şi cele individuale, atât în urma creată de urechi, cât şi în
modelele prelevate de la persoanele suspecte.
În etapa examinării comparative, se analizează coincidenţele de mărime şi plasament
ale caracteristicilor reliefate în etapa precedentă, ţinându-se seama de eventualele modificări ce
puteau să apară între momentul creării urmei şi cel al prelevării modelelor de comparaţie. În
cadrul demonstrației, se pune accent pe indicarea și marcarea punctelor/caracteristicilor
coincidente descoperite în urmă şi în modelul de comparaţie. Metodele de demonstrare sunt
cele clasice, metoda confruntării, juxtapunerii sau suprapunerii. Se pot face măsurători privind
lungimea unor caracteristici, distanţa dintre ele şi anumite puncte de referinţă, valoarea
unghiulară a unor elemente etc. Caracteristicile coincidente, cât şi cele care nu coincid sunt
indicate cu săgeţi numerotate, făcându-se în acelaşi timp şi descrierea lor. Indicarea
elementelor caracteristice se face pe fotograma urmei şi cea a modelului de comparaţie, în
planşa demonstrativă.461 Concluziile care se pot formula de către specialist/expert sunt:
- cert pozitivă;
- cert negativă;
- de probabilitate;
- de imposibilitate.
Ca și întrebări ce pot fi puse expertului menționăm:
- dacă urma a fost creată de corpul uman;
- dacă urma este urmă de ureche;

158
- dacă urma și modelul de comparație au fost create de aceeași persoană;
- dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane;
- dacă urma prezintă suficiente elemente de identificare;
- înălțimea aproximativă, vârsta și sexul persoanei care a creat urma;
- detalii legate de mecanismul de formare și vechimea urmei;
- dacă urma prezintă malformații;
- dacă sunt prezente microurme, natura lor (chimice, biologice). În cazul în
care urma conține urme materie, nu se va mai proceda la relevarea ei, ci obiectul purtător se
ridică și se trimite la laborator.462
8.35. URMELE ALTOR PĂRȚI ALE CORPULUI UMAN

8.35.1. URMELE DE NAS
Această categorie de urme, se formează prin contactul lateral sau frontal al nasului, cu
diverse suprafețe și se prezintă ca urme de suprafață formate prin depunerea grăsimilor,
transpirației ori altor impurități. În cazul contactului lateral cu obiectul primitor, se va observa o
urmă incompletă, care va cuprinde baza şi aripa piramidei nazale, iar la unele urme va cuprinde
şi urma obrazului din regiunea zigomatică. În cazul unor deformaţii pe care le prezintă piramida
nazală acestea se relevă relativ bine în urmele existente la locul faptei, iar o anumită stare
patologică la nivelul piramidei nazale creează alterări ale urmei cu privire la, dimensiune, formă,
aspect, adâncime, precum şi neregularitatea conturului. La urmele de nas, precum şi ale bărbiei,
nu se pot realiza decât identificări generale, datorită deformărilor ivite în momentul contactului
cu suprafaţa obiectelor primitoare de urme.
8.35.2. URMELE RIDURILOR FEŢEI
Cu ocazia cercetării locului faptei, s-a constatat că această categorie de urme este
destul de rară în câmpul infracțional. Urmele ridurilor feței, se formează pe același principiu ca și
urmele de urechi sau ale nasului și se relevă/ridică în mod similar. În practica operativă, această
categorie de urme, poate fi relevată de pe suprafaţa tuturor obiectelor, de pe care pot fi ridicate
urme papilare. Urmele se prezintă sub forma unor linii curbe, oblice, paralele sau frânte, în
raport cu partea feţei care le-a lăsat. La această categorie de urme, varietatea formei, mărimea
şi valoarea unghiulară, se constitue în elemente preţioase cu ocazia identificării autorului
(persoanei), care a creat urma.463
8.35.3. URMELE DE GENUCHI ȘI COT
Cu ocazia cercetării locului faptei, această categorie de urme create de genunchi și cot
pot fi recunoscute cu uşurinţă, deoarece sunt formate la faţa locului datorită căderii ori lovirii
acestor regiuni, ale corpului pe anumite suprafeţe care posedă o oarecare plasticitate, cum ar fi:
pământ (sol) relativ moale, anumite substanţe pulverulente, ori în nisip beton moale. În cazul
cercetării urmelor fesiere, acestea se găsesc la faţa locului în stare latentă, pe obiectele
lucioase, ori metalice şi care redau conturul şi mărimea regiunii fesiere. Totodată, această
categorie de urme poate fi descoperită şi în urmele de adâncime, rămase pe sol moale, nisip,
precum şi în urmele de destratificare.

159
Constatarea și expertiza criminalistică, poate soluționa următoarele aspecte:
- natura urmei, (dacă este de origine umană sau animală);
- numărul persoanelor care au creat urmele;
- mecanismul de formare a urmei şi vechimea aproximativă;
- sexul, vârsta şi înălţimea aproximativă;
- malformaţiile zonei care a creat urma (dacă acestea există).464
8.35.4. URMELE LĂSATE DE BĂRBIE, COATE, FESE, GENUCHI
Se găsesc la locul faptei și sunt formate datorită căderii ori lovirii acestor regiuni, ale
corpului pe anumite suprafeţe care posedă o oarecare plasticitate, cum ar fi: pământ (sol) relativ
moale, anumite substanţe pulverulente, ori în nisip beton moale. Urmele create pe suprafeţele
susmenţionate cu caracteristicile acestora, în general pot fi recunoscute cu uşurinţă. În situația
cercetării urmelor fesiere, acestea se găsesc la faţa locului în stare latentă, pe obiectele
lucioase, ori metalice, care redau conturul şi mărimea regiunii fesiere. Totodată, această
categorie de urme poate fi descoperită şi în urmele de adâncime, rămase pe sol moale, nisip,
precum şi în urmele de destratificare. Expertiza urmelor de genuchi și cot poate rezolva o serie
de probleme:
- sexul, vârsta şi înălţimea aproximativă;
- natura urmei, (dacă este de origine umană sau animală);
- numărul persoanelor care au creat urmele;
- malformaţiile zonei care a creat urma (dacă acestea există);
- mecanismul de formare a urmei şi vechimea aproximativă.465
8.36. URME ALE VOCII ȘI VORBIRII
8.36.1. ASPECTE GENERALE
Identificarea unui individ după voce, înregistrată pe diferite suporturi, este una dintre
metodele tehnico-ştiinţifice moderne, pe care știința Criminalisticii le pune în slujba stabilirii
adevărului, a descoperirii autorului infracţiunii.466 Acest lucru a fost posibil datorită cercetărilor
intense efectuate de către specialiștii/experţii criminalişti, cu sprijinul specialiştilor în fonetică,
care au făcut ca noua metodă de identificare să fie privită de jurişti cu o anume încredere.
Rezultate notabile privind identificarea după voce şi, în general, cercetări privind folosirea vocii
şi vorbirii în investigaţiile criminalistice pot fi întâlnite după anul 1960.467
Fundamentul științific al identificării sau stabilirii autenticităţii unei înregistrări este dat
de individualitatea vocii şi vorbirii, determinată de diverse particularităţi anatomice şi fiziologice,
ce permite individualizarea certă a unei persoane de o altă persoană, pe baza unor caracteristici
de natură diferită. Ca să avem un astfel de proces de identificare este necesară descoperirea de
urme specifice, respectiv cele ce sunt denumite urme sonore ale vocii şi vorbirii, a căror
existenţă este determinată de răspândirea pe scară din ce în ce mai largă a mijloacelor
electronice de înregistrare fonică. Este de la sine înţeles că formarea acestor „urme” presupune
funcţionarea unui mijloc de înregistrare în momentul săvârşirii faptei, ori a unuia dintre
episoadele sale. Ca atare, examinarea criminalistică a urmelor sonore pentru identificarea
464Colectiv, Curs de tehnică criminalistică, Academia de Poliţie, ,,A.I.Cuza,, Bucureşti, 1983, pag. 152.
465 Colectiv, Curs de tehnică criminalistică, Academia de Poliţie, ,,A.I.Cuza,, Bucureşti, 1983, pag. 152
466Ion Anghelescu, Expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.23-24
467Dintre materialele publicate pe plan mondial, pot fi citate: L.G. Kersta, Les spectrogrammes vocaux, în Revue
Internationale de Police Criminelle, nr. 188/1965, p.170; S.Miyoshi, La Phonetique appliquee ă l’enquete, în RIPC,
nr.233/ 1969, p.275-280.
160
persoanelor, inclusiv pentru constatarea unor împrejurări în care a fost săvârşită fapta, a devenit
deci posibilă datorită punerii la punct a unor metode ştiinţifice, la care şi cercetătorii români au
căutat să-şi aducă o contribuţie importantă.468
Pe plan internațional, identificarea vocii și vorbirii a devenit o certitudine, datorită
metodelor de identificare elaborate de anumiți specialiști în domeniu. Astfel în anul 1966, (pe
baza metodei de identificare dezvoltată de fizicianul Lawrence G. Kersta, ce avea rezultate
corecte în 99,65% din cazuri) poliţia statului Michigan a început punerea în practică a metodei
de identificare a vocii pentru rezolvarea unor cazuri penale. A fost înfiinţat un departament de
identificare a vocii şi vorbirii, iar personalul a fost instruit de Kersta şi de alţi cercetători în
domeniu. În primii ani metoda a fost utilizată doar pentru ajutarea investigaţiilor.469
8.36.2. CARACTERISTICILE VOCII ȘI VORBIRII
Lanţul vorbirii este o undă fonică în care sunetele limbii se succed şi se înlănţuiesc
linear, constituind substanţa expresiei actului de comunicare. Deci ca undă fonică lanţul vorbirii
este un fenomen fizic, care poate varia, din punct de vedere teoretic, la infinit şi poate fi analizat
din punctul de vedere al calităţilor acustice.470 Alte teorii susţin faptul că sistemul vorbirii este
organizat modular, în creier existând unităţi funcţionale distincte care intervin în mod autonom şi
ierarhic operaţiile desfăşurându-se secvenţial.471
Rezultă că, vocea este rezultatul energiei respiratorii folosite pentru a face să vibreze
corzile vocale, care generează astfel sunetele, această manifestare fiind principala metodă a
comunicării prin coduri comune, respectiv prin limbaj. Producerea vorbirii este compusă din
două funcţii mecanice de bază: fonetică şi articulaţie. Fonetica reprezintă producerea unui
semnal acustic. Articulaţia include modularea semnalului acustic, în special de către buze, limbă
şi de palatul moale, precum şi de rezonanţa în cavitatea supraglotică, oral şi/sau nazal.
Percepţia vocii este general descrisă ca o transformare în cinci etape a semnalului audio în
mesaj: analiza auditivă periferică, analiza auditivă centrală, analiza fonetico-acustică, analiza
fonologică şi analiza de ordin înalt (lexicală, sintactică şi semantică).
Identificarea vocii și vorbirii, se face pe baza caraceristicilor generale și individuale ale
acestora. Ca atare, caracteristicile generale ale vocii, reprezintă particularităţile acustice relativ
neschimbătoare, proprii unui grup de vorbitori.472 Din categoria caracteristicilor generale, fac
parte:
- forma şi poziţionarea generală a formanţilor;
- durata unui cuvânt, propoziţie şi frază, contribuie la restrângerea grupului de vorbitori;
- intensitatea vocii, (cantitatea de energie sonoră care trece într-o secundă printr-o
suprafaţă de 1m2.)473
468Ion Anghelescu, Metodă de identificare a persoanelor după voce şi vorbire in limba română, CNST, Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci, Brevet de Invenţie nr.5556/21.IV.1972.
469 Kersta L. G., Voiceprint Infallibility, Annual Meeting of the Acoustical Society of America, Seattle, 1962
471 Carolina Hațegan, “Limbaj și comunicare, abordare interdisciplinară“, Cluj-Napoca 2006
472 În cadrul caracteristicilor generale ale vorbirii, se înscriu particularităţile specifice unui grup de subiecţi, care pot
conduce la restrângerea cercului persoanelor suspecte. Printre aceste caracteristic, pot fi menționate şi stilurile
funcţionale ale limbii care, în funcţie de criteriul social, pot fi clasificate în stiluri literare sau stiluri neliterare.
161
Ca și caracteristici individuale ale vocii, conform literaturii de specialitate avem:
- formanții, care au fost definiți de Gunnar Fant drept vârfurile spectrale ale spectrului
sonor al vocii, ori rezonanța acustică de la nivelul tractului vocal uman.474 O altă opinie a
specialiștilor în domeniu, (N. Wegener) definește formanții ca fiind componente singulare,
constituite în grupe, ale căror frecvenţe centrale corespund cu frecvenţele de rezonanţă ale
cavităţii aparatului vocal, fiind analizați din punct de vedere al numărului, distanţei dintre ei,
frecvenţei formaţionale, duratei, intensităţii şi lăţimii de bandă exprimată în Hz.475
Dintre formanți, formantul de nazalitate se localizează la nivelul F1 şi F2, în cazul
consoanelor [m] şi [n], reprezentând zonele în care se definește timbrul, (frecvențele sunetului)
accentuate în diferite zone care funcționează ca filtre acustice. Ca atare, formanții vor fi
numerotați în următoarea ordine, după cum urmează:
F1, F2, F3, F4, F5, cu următoarele specificații:
- F1 : formantul fundamental, este zona laringiană, care realizează frecvenţa cea mai
coborâtă sau joasă;
- F2 : este rezonatorul bucal, ale cărui schimbări sunt determinate de mişcările limbii;
- F3 : este rezonatorul labial;
- F4 : este rezonatorul determinat de îngustarea rezonatorului bucal în zona palatului;
- F5 : este rezonatorul nazal.476
Dintre caracteristicile individuale ale vocii mai fac parte:
- dinamica vocii;
- frecvenţa sunetului, (numărul de perioade într-o anumită unitate de timp);
- bara, (marchează explozia consoanelor, prezentă în cazul bandei late);
- bara de sonoritate, (formant de joasă frecvenţă a cărui prezenţă sau absenţă indică
sonoritatea ori surditatea vocalei sau a consoanei pe care o reprezintă);
- tranziţia, (parte componentă a unui formant care în comparaţie cu porţiunea stabilă a
acestuia este deplasată pozitiv sau negativ);
- locusul, (reprezintă punctul unde converg prelungirile tranziţiilor vocalelor care preced
sau urmează o consoană);
- durata fiziologică a vocalelor şi consoanelor, (măsurată atât în partea superioară, cât
şi în cea inferioară);
- antiformanţii, (caracterizaţi prin minime de energie acustică, specifice sunetelor [m] şi
[n], iar uneori anumitor vocale).477
474 http:/en. wikipedia.org/wiki/Formant

475 N. Wegener, “Cercetări de analiză şi de sinteză a vorbirii şi aplicaţiile lor în ştiinţă şi tehnică”, Telecomunicaţii,
numărul 13, 1969, supracitat Gh. Popa, op, cit, pag. 387
476Gh. Popa, op, cit, pag. 387
477 Idem, pag. 388
162
8.36.3. METODELE DE IDENTIFICARE A VORBITORULUI
Literatura de specialitate, indică trei metode de identificare (recunoaştere) a vorbitorului:478
1). Recunoaşterea vorbitorului prin ascultare are ca fundament principiul conform
căruia procesul de percepţie auditivă şi procesul de identificare sunt esenţialmente subiective, în
sensul că o voce particulară este asociată unui individ sau unui grup.479
2). Recunoaşterea vorbitorului prin compararea vizuală a spectrogramelor are în
vedere capacitatea de a decide asupra identităţii sau nonidentităţii unei voci pe baza examinării
vizuale a spectrogramelor. O spectrogramă este reprezentarea grafică a unui set de sunete, în
parametrii timpului, frecvenţei şi amplitudinii. Rezultatele obţinute prin comparaţie spectrografică
nu sunt concludente.480
Spectrograma unui semnal vocal481
3). Recunoaşterea automată a vorbitorului foloseşte metode computerizate bazate pe

teorii informatice şi pe recunoaşterea după modele. Această metodă prezintă mai multe
avantaje: obiectivitate, baze ştiinţifice concrete, independenţa faţă de conţinutul vorbirii,
posibilitatea compensării prin normalizare a unor diferenţe între cele două eşantioane de voce
comparate, rapiditate, exprimarea grafică şi numerică a rezultatelor obţinute.482
Astăzi, metoda de identificare a locutorului prin analiza vocii şi a vorbirii beneficiază de
ultimele descoperiri ale ştiinţei şi îmbină mai multe tipuri de analize într-o procedură unitară
pentru obţinerea unui rezultat corect privind identificarea provenienţei sunetului.483 Totodată, în
investigaţiile criminalistice audio se utilizează ultimele două metode menţionate, respectiv atât
sisteme de recunoaştere automată a vorbitorului cât şi metode de analiză fonetico-fonologică.484
478Conform rezultatelor cercetării specialistului în domeniu Michael H. L. Hecker, Stanford Research Institute, în
lucrarea “Speaker Recognition an Interpretive Survey of the Literature”, Washington, U.S.A. 1971
479 Identificarea vorbitorului prin ascultare sau SLR (Speaker Recognition by Listening).
480 Identificarea vorbitorului prin spectrograme sau SRS (Speaker Recognition by Spectograms).
481 https://www.google.ro/narrow/band/spectrogram/images
482 Identificarea automată a vorbitorului sau ASR (Automatic Speaker Recognition).
483 Gh. Popa, op, cit, pag. 396
484 metoda BATVOX
163
În aplicaţiile criminalistice, procesul de identificare urmăreşte individualizarea
vorbitorului. Acest proces poate fi privit ca o activitate de excludere a bănuiţilor, plecând de la
întregul grup de suspecţi şi sfârşind prin identificarea persoanei. Factorul de individualizare
depinde de gradul de asemănare dintre modelul de comparaţie şi înregistrarea în litigiu, măsurat
prin cele trei metode enunţate.
Ca și probleme care pot fi rezolvate prin constatările efectuate în laboratorul de
fonoscopie, pot fi enumerate:
- stabilirea faptului dacă două eşantioane de voce şi vorbire aparţin sau nu aparţin
aceluiaşi vorbitor;
- determinarea zonei dialectale din care provine un vorbitor nativ de limbă română, pe
baza analizei vorbirii acestuia (în cazul în care înregistrarea pusă la dispoziţie conţine suficiente
elemente regionale de natură lexicală, fonetică şi morfologică);
- analiza tonurilor DTMF în vederea determinării numărului de telefon apelat (expertiza
unui semnal analizat poate să conducă la identificare, compararea şi interpretarea, asemănător
semnalelor ca tonurile de apelare telefonice);
- efectuarea de copii ale înregistrărilor audio în format analog sau digital, ori efectuarea
de conversii din format analog în format digital şi invers, îmbunătăţirea calităţii unei înregistrări
audio în vederea creşterii audibilităţii acesteia prin aplicarea unor filtre;
- transcrierea conţinutului convorbirilor prezente într-o înregistrare audio în limita a
maxim 5-10 minute considerate relevante de către organul care a dispus lucrarea.485
8.37. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR MIJLOACELOR DE

TRANSPORT
8.37.1. MODUL DE FORMARE A URMELOR
Prin urme ale mijloacelor de transport, se înțeleg acele modificări produse de sistemele
de rulare, propulsie sau alte părţi componente ale acestora, ca urmare a interacţiunii cu mediul
sau cu alte obiecte cu care s-a venit în contact. Examinarea în contextul săvârşirii unei fapte
poate conduce la identificarea mijlocului de transport sau la stabilirea unor circumstanţe în care
a avut loc fapta (accidentele rutiere).Totodată se pot obţine date din care să se deducă dinamica
accidentului, direcţia de deplasare, viteza calculată după lungimea urmelor de frânare etc.486
Ca atare, mijloacele de transport, crează la locul faptei, o gamă variată de urme, care
apar ca și transformări materiale produse de mijloacele de transport ori de părţile componente
ale acestora ce apar pe unele obiecte sau în mediul înconjurător, în timpul săvârşirii unei
infracţiuni sau în legătură cu aceasta.487 Mijloacele de transport pot fi atât creatoare, cât şi
primitoare de urme și pe lângă urmele specifice sistemului de rulare, frecvent se întâlnesc şi
urme ale unor părţi din caroserie, ale diverselor subansamble cum sunt: (bara de protecţie,
masca radiatorului, capotă, faruri,) formate prin diverse modalităţi, cum sunt lovirile, tamponările,
frecările. Ca și mod de formare a urmelor, cu ocazia cercetării locului faptei trebuie căutate cu
precădere urmele care stabilesc tipul de autovehicul. În practica operativă, datorită modului de
formare a urmelor în cazul evenimentelor/infracțiunilor, în care sunt implicate și mijloace de
485http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/institutul-national-de
criminalistica/servicii/serviciul-expertize-criminalistice
487Bercheşan Vasile, Marin Ruiu, Tratat de criminalistică . op. cit. pag. 267.
164
transport de orice natură cu ocazia cercetării/investigării faptei vor fi căutate, fixate, ridicate și
exploatate următoarele categorii de urme:
- urme ale anvelopei (benzii de rulare/ale desenului antiderapant), unde banda de
rulare formează un model propriu fiecărei mărci şi model de autovehicul. Acest model se
imprimă în totalitate sau parțial, clar sau îmbâcsit și poate furniza informaţii privind tipul şi
marca anvelopelor şi, pe cale de consecinţă, permit alcătuirea sau restrângerea cercului de
autovehicule echipate cu astfel de anvelope. Un element de apreciere îl reprezintă lungimea
circumferinţei, care se stabileşte prin măsurarea urmei între două repere (început şi sfârşit)
alegându-se o particularitate sau o neregularitate a desenului care se repetă după o rotire
completă.
- ecartamentul autovehiculului (de la fr. ecartement) este distanţa dintre punctele
centrale ale urmelor anvelopelor din stânga şi dreapta de pe aceeaşi osie. În cazul roţilor duble,
ecartamentul este distanţa între mediana spaţiului liber dintre anvelopele din dreapta şi cele din
stânga, de pe una şi aceeaşi osie, precum şi distanţa dintre feţele interioare ale celor două şine
de cale ferată. Ecartamentul autovehi-culului constituie un element general de identificare, el
fiind specific fiecărui tip şi model de autovehicul, iar valoarea acesteia va indica ecartamentul
roţilor din spate. Cel al roţilor din faţă nu poate fi stabilit atunci când urmele sunt drepte, formând
două linii continue, întrucât roţile din spate calcă peste urmele celor din faţă. Ecartamentul roţilor
din faţă poate fi măsurat numai când acestea sunt bracate şi deci lasă urme diferite (de pildă la
un viraj), în încercarea de a se evita un obstacol sau de a redresa autovehiculul intrat în derapaj.
În această situaţie se poate stabili şi ampatamentul, adică distanţa dintre centrul osiei
din faţă şi al celei din spate.
- ampatamentul autovehiculului, este distanţa dintre osia din faţă şi cea din spate a
autovehiculului. Dimensiunile ampatamentului sunt folosite în determinarea corectă a vitezei
autovehiculelor după lungimea urmei de frânare, atunci când frânele acţionează doar asupra
roţilor din faţă ori spate.
- alte urme, care pot servi la stabilirea tipului de vehicul, cum ar fi și urmele din
categoria urmelor materie cum sunt: urme de sânge, urme de vopsea, urme sau pete de ulei,
vaselină, benzină, motorină, urme provenite din spargerea farurilor, geamurilor şi parbrizelor,
urme de sol sau alte materii aflate pe roţi sau caroserie, părţi desprinse din caroserie, garnituri
sau racorduri de cauciuc, piese de la autovehicule, resturi de încărcătură, precum şi urmele
biologice (fire de păr, sânge, resturi de ţesut).488
Practica judiciară, a demonstat că urmele servesc în primul rând la reconstituirea
dinamicii accidentului. În al doilea rând prin intermediul urmelor se încearcã identificarea
vehiculului generator al accidentului, şansele de identificare cresc în cazul urmelor rezultate din
contactul cu o piesă ce prezintă o anumitã configuraţie şi volum. Astfel urmele de contur
(mască, faruri) facilitează recunoaşterea piesei, putându-se conchide că a fost posibil să se fi
lovit cu acea parte. Când urma reproduce fidel detalii strict individuale se poate chiar identifica
vehiculul.
Pentru stabilirea tipului şi modelului mijlocului de transport, după urmele anvelopelor se
folosec, de regulă: lăţimea benzii de rulare, desenele anvelopei, ecartamentul şi ampatamentul,
lungimea circumferinţei anvelopei. Pentru identificarea propriu-zisă a autovehiculului după
urmele anvelopelor se mai au în vedere şi următoarele elemente individuale cum sunt:
488 Idem. pag. 268.

165
- urmele exploziilor, tăieturilor, înţepăturilor;
- urmele de vulcanizare;
- defecte ale anvelopei;
- urmele lanţurilor antiderapante, a pietrelor intrate între frizurile anvelopei;
- elementele de uzură ale benzii de rulare.489
Ca atare, opinez că, identificarea anvelopei înseamnă implicit identificarea
autovehiculului, cu condiţia ca anvelopa să nu fie înlocuită.490
8.37.2. EFECTUAREA INVESTIGAŢIEI CRIMINALISTICE
Investigarea urmelor mijloacelor de transport, în vederea stabilirii tipului de vehicul,
este posibilă prin determinarea mai multor parametri reflectaţi în urme. Ca atare, o identificare
generic sau de gen, se face pe baza măsurării ecartamentului sau a lăţimii dintre roţile din spate
ale autovehiculului, măsurare efectuată între centrul celor două urme paralele. Această
măsurare, se poate efectua și pentru roțile din faţă, însă aceasta este posibilă cu exactitate
numai în ipoteza în care vehiculul a virat, situaţie în care urmele roţilor anterioare nu mai sunt
acoperite de cele din spate, intrucât descriu un unghi de virare mai mic. O multitudine de date și
informații pot fi obținute din studierea desenului antiderapant, a lăţimii bandajului roţii, precum și
a diametrului roții. Pentru anvelope, identificarea acestora este posibilă, în afară de studierea
elementelor de uzură și prin studierea corpurilor străine descoperite în nervurile desenului
antiderapant, ca şi loc de îmbinare al şinei metalice ce îmbracă roata.
Ca atare, privitor la examinarea şi intrepretarea urmelor descoperite, cu ocazia
cercetării locului faptei se poate stabili:491
- direcţia de deplasare, unde determinarea acesteia se face pe baza urmelor statice (de
adâncime sau de suprafaţă) ale desenului antiderapant, ca şi după forma picăturilor de ulei, a
stropilor de apă sau noroi aruncaţi de roţi în timpul mersului, urmele acestora având o formă
alungită, cu partea ascuţită în direcţia de mers. Direcţia se mai poate determina şi după forma
urmelor de frânare, după gradul de imprimare al acestora, mai pronunţat în sensul de mers,
după unghiul de înclinare a vegetaţiei. La vehiculele tractate de către animale, determinarea
direcţiei de mers se face după poziţia copitei sau potcoavei.
- stabilirea vitezei de circulaţie, precum și a tipului de vehicul. Stabilirea vitezei de
circulaţie, este posibilă în principal, prin măsurarea lungimii urmei de frânare, ea fiind direct
proportională cu viteza vehiculului. Lungimea urmei de frânare depinde şi de gradul de aderenţă
a anvelopelor la covorul asfaltic (ori de altă natură) şi eficienţa frânelor.492 Ca atare, calcularea
vitezei de deplasare a vehicolului în momentul frânării se efectuează după formula: V=
STx254xQ/K, unde care ST, reprezintă lungimea urmei de frânare, 254 este un coeficient, Q
coeficientul de aderenţă, iar K coeficientul de exploatare a frânelor.493

490 În procesul verbal de constatare a stării tehnice a autovehiculului postaccident, trebuie să se facă consemnări cu
privire la anvelope, caracteristicele individuale ale anvelopelor, uzura acestora, ori unele rupturi descoperite pe banda
de rulare, cu anumite particularităţi ale acestora. Alături de aceste caracteristici, mai pot fi menţionate, drept trăsături
de grup, desenul antiderapant lateral la anvelopele destinate autovehiculelor de tonaj mare, redat în urmele de
adâncime, distanţa dintre urmele create de roţile de pe aceaşi osie, numărul roţilor de pe osia din spate etc.
491 L.Coman şi Gheorghe Diniţă, Cercetarea la faţa locului a acidentelor de circulaţie, M.I., Bucureşti, 1976, pag. 71.
492 Colectiv, ,,Tratat practic de criminalistică, vol. I Ed. M.I. Bucureşti 1976, pag. 163.
493 Lungimea urmei de frânare mai depinde şi de gradul de aderenţă al anvelopelor la suprafaţa drumului, determinat
de uzura pneurilor, de starea drumului (uscat, umed, acoperit cu mâzgă, pete de ulei, polei).
166
8.37.3. METODE ŞI MIJLOACE DE FIXARE A URMELOR MIJLOACELOR DE
TRANSPORT
Urmele mijloacelor de transport descoperite cu ocazia cercetării la fața locului, se
fixează procedural prin descrierea în procesul verbal de cercetare la fața locului, fotografiere,
schița locului faptei, videofilmare.494 În cadrul descrierii acestor urme și concomitant cu ocazia
efectuării măsurătorilor se va ține cont de: lăţimea fiecărei urme în parte; circumferinţa roţii,
distanţa dintre urmele roţilor de pe aceaşi osie, de la mijlocul uneia până la mijlocul celeilalte.
Totodată, se măsoară distanţa cuprinsă între urmele roţilor, din dreapta şi între urmele roţilor din
stânga de pe aceeaşi osie, ori distanţa dintre urmele lăsate de roţile exterioare şi apoi distanţa
dintre urmele roţilor interioare de pe aceeaşi osie.495 Trebuie avut în cedere că, urmele create
de roţile din faţă se pot fixa numai la viraje, deoarece în mersul drept ele sunt distruse de roţile
din spate. În cazul urmelor de frânare, la descrierea acestora se determină câte sunt, unde
încep şi care sunt caracteristicile lor la oprire, lungimea fiecărei urme în parte, dacă urmele de
frânare sunt pe o parte sau pe ambele părţi ale autovehiculului, corpurile străine descoperite în
urme şi cum anume se prezintă corpurile respective, ce aspect şi ce culoare au ele.
Urmele de substanță depusă pe sol ori urmele de obiecte descoperite la locul faptei,
acestea se descriu, la început, sub aspect general, apoi se descrie fiecare urmă în parte, luând
seamă de natura ei. Ca atare, în procesul-verbal se vor descrie urmele sub formă de cioburi de
sticlă, de obiecte ori resturi ale acestora, ce fel de obiecte, provenienţa lor probabilă, aspectul şi
culoarea lor, poziționarea acestora în raport e celelalte obiecte, numerotarea și fotografierea
acestora conform procedurilor și standardelor în vigoare. Pentru urmele de impact, acestea se
descriu, întâi, tot sub aspect general, adică pe ce fel de obiect se află, la ce înnălţime se află
faţă de sol, aspectul şi dimensiunile lor, mărimea fiecărei urme în parte, aspectul şi culoarea sa,
corpurile străine care se observă în fiecare urmă, ce culoare şi ce mărime au acele corpuri.
Fotografierea urmelor descoperite la fața locului, urmărește fixarea acestora cu toate
detaliile lor. Tot ce este scris în procesul-verbal la fața locului, trebuie să fie ilustrat în fotografiile
efectuate la locul faptei și care sunt ilustrate în planșa fotografică, precum și în schița locului
faptei.496 Urmele de adâncime create de roțile mijloacelor de transport vor fi ridicate prin
fotografiere și mulaje, folosind procedeele clasice criminalistice (se va folosii gipsul, ipsozul),
urmând a se proceda apoi la identificarea mijloacelor de transport suspecte în vederea efectuării
mulajelor de comparație.
8.37.4. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A URMELOR MIJLOACELOR DE

TRANSPORT
Înainde de efectuarea expertizei, se va proceda la prelevarea de pelicule de vopsea ori
a altor materiale necesare efectuării constatării/expertizei. Ca atare, vor fi obținute modele de
comparație după banda de rulare, ori după alte părţi care au creat urmele în funcție de caz.
494 Cuprinsul și forma procesului-verbal, trebuie să respecte prevederile art. 199 din N.c.p.p.
495 L. Coman, Gh. Diniţă, "Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie", Ed M.I. Bucureşti, 1970, pag.36.
496 Obiectele de dimensiuni mici, cum sunt peliculele de vopsea, cioburile de sticlă rezultate din spargerea oglinzilor
retrovizoare, a geamurilor, farurilor sau a parbrizelor, se vor ridica cu penseta. Ambalarea şi sigilarea se va face
conform procedurilor şi standardelor în vigoare.
167
Scopul urmărit în cazul constatării/expertizei, este de a identifica mijlocul de transport.
În practica judiciară, se cunoaște că, identificarea este posibilă și se face și prin examinarea
urmelor de resturi de obiecte (cioburi de faruri, fragmente de plastic specifice lanternelor
stopurilor, părţi ale diverselor ornamente, pelicule de vopsea macroscopice etc), resturi care fac
posibilă reconstituirea piesei ori ansamblului din care a provenit, procedeu care se numeşte:
reconstituirea întregului după părţile sale componente.
De regulă, identificarea se realizează pe baza examenului comparativ, prin examinarea
caracteristicilor reflectate în urma descoperită la locul faptei şi modelele de comparaţie obţinute
de la anvelopelele autovehiculului suspect, luându-se în calcul atât caracteristicile lor generale
cât şi detaliile specifice desenului antiderapant (uzura, defectele de fabricaţie). Ca atare,
expertiza criminalistică a urmelor mijloacelor de transport create de anvelope/benzile de rulare,
de alte părţi ale vehiculului, a resturilor de obiecte, precum şi a urmelor-materie este destinată
să pună în evidentă o serie de caracteristici generale şi individuale, pe baza cărora se
stabileste tipul, modelul şi culoarea autovehiculului, viteza şi direcţia sa de deplasare.497 În
același timp, precum și în funcție de întrebările care se pun de organul de cercetare penală, se
mai determină și mecanismul de formare a urmei şi partea din autovehicul care a creat-o, aspect
necesar a fi clarificat îndeosebi în cazul prezentei urmelor pe corpul victimei.
De regulă, prin efectuarea experizei criminalistce a urmelor mijloacelor de transport, pot
fi rezolvate urmatoarele:
- dacă urma şi modelul pentru comparaţie au fost create de acelaşi vehicul;
- starea sistemului de frânare, dacă acesta acţionează uniform pe toate roţile;
- starea sistemului de direcţie ori a altor mecanisme;
- mecanismul de formare a urmei;
- defecţiunile tehnice prezentate de vehiculul în litigiu;
- ampatamentul şi ecartamentul autovehiculului;
- dacă leziunile victimei au fost create de autovehicolul prezentat pentru comparaţie
sau de componentele sale;
- mecanismul creării urmelor pe corpul victimei.
- diametrul anvelopei;
- dacă în momentul producerii impactului becurile autovehiculului erau aprinse;
- autovehiculul de la care provin fragmentele de sticlă sau particulele de vopsea găsite
la faţa locului;498
8.38. URMELE PROVENITE DIN INCENDII
Aspecte generale.
Incendiul este un fenomen fizico-chimic prin care se produce arderea uneia sau a mai
multor substanţe combustibile în prezenţa oxigenului din aer.499 În procesul incendiului se
creează urme utile cercetării criminalistice.
497 G. Iftimescu, în "Probleme de medicină judiciară şi de criminalistică", vol 1, Ed. Medicală, Bucureşti, 1964, pag.
125-127
499Arderea este posibilă numai în condiţiile existenţei a trei factori: prezenţa combustibilului, material susceptibil să
treacă în stare de combustie în prezenţa focului sau a temperaturilor înalte; prezenţa carburantului, substanţă care
întreţine arderea, adică oxigenul din aer sau substanţe care pot ceda oxygen, amorsarea, prin realizarea energiei de
aprindere sau prin sursă de foc.
168
Ele constau din felurite obiecte sau substanţe parţial distruse, diferite reziduri ale
arderii. Aceste urme nu rămân în starea lor iniţială de formare, ci sunt distruse parţial prin
activitatea desfăşurată pentru stingerea focului, aflându-se astfel împreună şi cu urmele create
în acest proces. Din aceste cauze, ele singure foarte rar conduc nemijlocit la identificări
criminalistice, fiind utile mai mult la stabilirea cauzelor declanşării incendiilor, procesului în care
s-au desfăşurat, precum şi la determinarea substanţelor ori obiectelor din care acestea provin.500
După cauzele care le determină, incendiile sunt: naturale, accidentale şi cele produse
premeditat de oameni (intenționate).501
8.38.1. INCENDII PROVOCATE DIN CAUZE NATURALE
Ca și cauze naturale, acestea sunt multiple și sunt determinate de: descărcările
electrice naturale (fulgerul, trăsnetul), razele solare, electricitatea statică, autoaprinderea,
combustia uleiurilor şi grăsimilor animale sau vegetale, cărbunii (autoaprinderea acestora).
Printre cauzele naturale cele mai dese care produc incendii pot fi menționate descărcările
electricităţii atmosferice, cele provocate de razele solare şi autoaprinderile.
- descărcările electrice naturale fulgerul, trăsnetul.
Fulgerul, este rezultat în urma unui proces de descărcare electrică cauzat de o
diferenţă de potenţial electrostatic. Fulgerul se produce între nori încărcaţi cu sarcini electrice
diferite, iar descărcarea între nor şi pamânt provoacă un arc luminos, numit trăznet. Fulgerul
străpunge, sparge, materialele rău conducătoare de electricitate, unele suprafeţe putând fi
incendiate, iar altele calcinate. Urmele de metalizare pot fi găsite uneori chiar şi pe corpul
persoanelor care, ţinând în mână obiecte metalice, au fost lovite de fulger.502 Fulgerul poate să
parcurgă mai multe puncte ce pot da naştere la mai multe focare de incendiu, ceea ce conduce
la ideea că focul, incendiul a fost declanşat de mâna unui infractor.503
Trăsnetul, este o descărcare electrică disruptivă, care se produce în atmosferă, de
obicei, dar nu totdeauna, în timpul furtunilor. Majoritatea trăsnetelor au loc la altitudine (în
interiorul aceluiaşi nor sau între diferiţi nori) şi, de obicei, nu sunt observate. Trăsnetele care se
produc între nor şi pământ sunt numite negative sau pozitive.504 În general, trăznetul loveşte
clădirile înalte, reţelele electrice, construcţiile metalice, apa râurilor şi a lacurilor, arborii înalţi şi
izolaţi, cu trunchiuri drepte, mai des plopul, stejarul, salcia, părul, arborii de esenţă răşinoasă, şi
mai rar teiul, mărul, nucul. Pe corpul şi pe hainele victimelor omeneşti, trăznetul creează, de
asemenea, urme care se deosebesc cu uşurinţă de arsurile produse prin arderi de altă natură.
Pe haine, trăznetul produce găuri, rupturi sau arsuri, hainele din material plastic şi obiectele de
metal din buzunare se topesc ori se magnetizează, iar aurul poate ajunge până la volatilizare.
Pe piele se creează orificii mici, cu borduri carbonizate sau, alteori, eriteme arborescente,
adesea cu excoriaţii sub formă de ferigă, care poartă şi denumirea de „figură de trăznet”.505
- razele solare, sunt generatoare mai rar de incendii, doar în situaţii când sunt
concentrate prin intermediul unor obiecte într-un singur focar fixat pe substanţe sau obiecte
inflamabile.

501 T. Bălulescu, V. Măcriş, Prevenirea incendiilor, Ed. Tehnică Bucureşti, 1979, pag. 23
502 Marin Ruiu, G. Panfil, op. cit. pag. 156.
503 Bercheşan Vasile, Marin Ruiu, Tratat de criminalistică . op. cit. pag. 278.
504 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică ed. A II-a revizuită Universul juridic, pag. 210.
169
Se pot declanşa incendii, ca urmare a acţiunii lor directe asupra unor substanţe ori
materiale uşor inflamabile sau când sunt focalizate de diferite obiecte din sticlă, cioburi, oglinzi
sferice. În aceste situaţii, în locurile în care sunt proiectate fasciculele concentrate ale razelor
solare vor fi create focare specifice.506 De regulă, obiectele cu capacitate de concentrare a
razelor solare într-un singur punct pot fi deosebit de variate ca destinaţie, formă sau mărime.
Esenţial este ca ele să fie transparente, cu rol de lentile convergente (ca cioburi de sticlă, vase
de sticlă pline cu apă, ochelari ori alte lentile) sau cu proprietăţi de oglinzi concave.507
- autoaprinderea, constă în încălzirea sau autoîncălzirea unei substanţe combustibile
până la valoarea temperaturii de autoaprindere, specifică, fără a veni în contact direct cu o sursă
exterioară de aprindere. Autoaprinderile, mai pot să apară și din cauza unor procese chimice de
descompunere a substanţei şi de fixare excesivă a oxigenului din aer. Aşa se întâmplă în cazul
depozitelor de cărbune, bumbac, făină de grâu, dacă nu au aerisire corespunzătoare. De
asemenea, unele uleiuri vegetale ajung să se aprindă din cauza transformării la suprafaţă în
răşini inflamabile, prin absorbţia oxigenului din aer.508
În raport de natura reacțiilor și proceselor ce produc autoîncălzirea avem:
- autoaprindere de natură fizico-chimică, (aprindere de substanţe combustibile stimulată
atât de procese chimice cât şi de factori de natură fizică);
- autoaprindere biologică, aprinderea unor produse vegetale (furaj, borhot, rumeguş de
lemn, tutun etc.) sau a unor produse de origine animală (lână, păr, pene);
- autoaprindere de natură chimică, (aprindere spontană a unor substanţe în contact cu
oxigenul din aer, apă sau compuşi organici).
8.38.2. INCENDII PRODUSE ACCIDENTAL ORI DIN CELE MAI DIVERSE CAUZE
TEHNICE
Practica operativă, ne relevează că, cea mai frecventă cauză de declanşare a unor
incendii o constituie scurtcircuitarea conductorilor electrici datorită defectelor de izolaţie, a
fisurării conductorilor, a supraîncălzirii, datorate suprasolicitării, a unor lovituri mecanice, a
fenomenului de îmbătrânire a izolaţiei conductorilor etc. Cu ocazia cercetării locului faptei, sunt
descoperite acele urme principale („perlările”), care ne au cele mai multe indicii în cazul
scurcircuitărilor.509 Aceste perlări constau în formarea unor particule globulare, sferice, cu aspect
de perle de diferite mărimi, de culoare albastru-verzuie pe suprafaţa conductorilor în punctele de
contact şi carbonizarea materialului izolator al conductorilor din interior spre exterior.
Ca și incendii produse accidental pot fi enumerate: improvizaţiile efectuate la
instalaţiile de încălzire, depozitarea de substanţe uşor inflamabile în apropierea surselor de
căldură, folosirea incorectă a unor substanţe cu grad mare de inflamabilitate, fără a se lua
măsurile necesare aprinderii vaporilor substanţelor folosite.510
Ca și alte cauze generatoare de incedii avem:
506Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 360.
508 Idem, op, cit, pag. 159
509Locul faptei, poate oferi o multitudine de urme și date despre producerea incendiului şi anume: focarul incendiului,
locul de scurcircuitare, urmele de carburanţi şi lubrifianţi, urmele ce pot indica deplasarea focului din epicentrul
focarului, dacă incendiul a fost declanşat cu intenţie, din neglijenţă sau datorită unor cauze naturale.
170
- focul deschis, mai ales cel nesupravegheat, constând în lămpi şi feştile aprinse,
chibrituri, lumânări, precum și alte diferite materiale combustibile ce pot declanşa incendiul.
- acţiuni mecanice cum sunt: frecări, zgârieturi, loviri, pot genera scântei care pot duce
la producerea incendiului.
8.38.3. INCENDII PREMEDITATE SAU PROVOCATE
Sunt frecvent întîlnite în practica judicară, fiind o infracțiune care generează serioase
pagube materiale (distrugeri) și uneori victime umane, prin prizma suspecților cunoscuți sub
denumirea de “piromani“, prezentând un pericol major pentru viaţa şi sănătatea oamenilor.511
Această categorie de incendii este clasificată în:
- incendii cu aprindere imediată, care lasă urme mai puţine la locul faptei, unde
suspectul nu dispune de timp suficient pentru a se îndepărta prea mult de la locul incendiului.
Sunt întâlnite în locurile mai puţin umblate și nepăzite, ce asigură îndepărtarea incendiatorului
fără a fi văzut, sau în actele de răzbunare sub impulsul momentului, când infractorul nu şi-a
organizat în mod temeinic activitatea infracţională.512
- incendii cu aprindere întârziată.
Pentru incendiile cu aprindere întârziată suspectul se folosește de anumite mijloace
tehnice speciale. Acestea sunt folosite pentru a declanșa incendiul mai târziu, pentru a-i da
posibilitatea autorului să se îndepărteze de locul faptei, pentru a-şi crea un alibi şi totodată să
lase impresia unui incendiu accidental.513
Dintre mijloacele folosite în aprinderile cu întârziere enumerăm: fitiluri de bumbac
impregnate cu lubrifianţi sau alte materiale de întreţinere a focului; acoperirea unui bec sub
tensiune cu o cârpă şi mai multe straturi de hârtie. Becul la un anumit grad de temperatură va
face explozie împrăştiind hârtia aprinsă în jurul său; scoaterea sârmei de nichelină dintr-un
reşou şi intinderea ei sub tensiune printre mai multe obiecte uşor inflamabile; baloane din plastic
pline cu neofalină prinse de o sârmă de nichelină pusă sub tensiune, dispozitive cronometrate
prin ceasuri electronice sau cu arc pentru programarea unei explozii sau aprinderi directe pentru
o anumită oră.
8.39. URMELE BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ

8.39.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Conform literaturii de specialitate, urmele biologice, în sens criminalistic, sunt
reprezentate de acele tipuri de probe, care sunt constituite din celule nucleate, țesuturi sau
secreții fiziologice, în compoziția cărora sunt prezente elemente pe baza cărora poate fi
identificată persoana/individul de la care provine.514 Ca atare, urmele biologice cuprind în
general totalitatea urmelor alcătuite din organisme biologice (microorganisme, plante, animale)
sau componente ale acestora (organe, ţesuturi), precum și cele umane (sânge, secreţii, diverse
tipuri de ţesuturi, fire de păr sau celule). Abordarea ar fi limitată excluzâdu-se situaţiile în care
urmele de sol care conţin microorganisme cu areal foarte restrâns (soluri sărăturoase sau
acvatice), larvele insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de păr şi sângele animal, pot
511 Piromanie (afecțiune psihică), N.a.

512 Marin Ruiu, Georgică Panfil op. cit. pag. 159.
513 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică ed. A II-a revizuită Universul juridic, op.cit. pag. 212.
171
constitui dovezi care pot proba prezenţa suspecţilor la locul infracţiunii, participarea acestora la
acte de braconaj, sau timpul scurs de la deces.515
Cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, pot fi găsite anumite particule de materie
având caracteristici mecanice invizibile ori slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai
prin folosirea metodelor microanalitice, care sunt cunoscute sub denumirea de microurme
biologice.516 Acestea, (microurmele biologice) pot fi definite, ca fiind acele tipuri de urme care
pot fi transferate de la o persoană pe diverse obiecte suport, sau pe o altă persoană şi care nu
pot fi observate macroscopic (microurmele pot fi sub formă de celule epiteliale, transpiraţie,
mătreaţă, salivă etc. ).
Transferul urmelor biologice, se poate realiza în mod direct sau indirect pe corpul unei
persoane, pe îmbrăcămintea acesteia sau pe un obiect găsit la faţa locului.
Transferul direct (primar), se realizează prin:
- transferul produşilor biologici care aparţin suspectului:
- pe victimă pe corpul acesteia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte;
- pe un obiect din zona unde acesta şi-a desfăşurat activitatea ilicită;
- transferul produşilor biologici care aparţin victimei:
- pe suspect, pe corpul acestuia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte;
- pe un obiect din câmpul infracţional;
- transferul produşilor biologici care aparţin unui martor
- pe victimă sau suspect;
- pe un obiect din câmpul infracţional.
Transferul indirect (secundar), se realizează prin:
- pot fi transferaţi victimei, suspectului sau pe un obiect printr-un intermediar.
Transferul, se realizează prin faptul că nu există contact fizic nemijlocit între sursă şi
suport, (transfer secundar).517
8.39.2. CLASIFICAREA URMELOR BIOLOGICE

Conform literaturii de specialitate, urmele biologice se clasifică în:
- produse de excreţie: materii fecale, spermă, meconiu, urină, lichid amniotic, vernix
caseosa (grăsimea nou născutului), lohii (secrețiile specifice lăuzei), vomismente;
- produse de secreţie: salivă, transpirație, colostru, lapte matern, secreţie nazală,
secreţie vaginală;
- ţesuturi moi: sânge (lichid sau uscat), masă cerebrală, ţesut muscular, piele;
- ţesuturi dure (cheratinoase): fire de păr, unghii, cartilaje;518
- preparate citologice fixate pe lamă de sticlă;
- celule epiteliale fixate pe diferite suporturi;519

516În cazul geneticii judiciare, noţiunea de microurmă biologică presupune existenţa unei cantităţi foarte mici de ADN.
517Urmele biologice, pot fi transferate în mod direct pe corpul unei persoane, pe îmbrăcămintea acesteia sau pe un
obiect găsit la faţa locului. Depuse pe suporturi, lichidele biologice aderă sub formă de pete. Urmele biologice solide
(ţesuturi, fire de păr) se pot depune pe obiecte prin contact direct.
518 V. Bercheşan, M. Ruiu , op. cit. pag. 289
519 Manual de bune practici, pag. 18
172
Totodată, conform specialiștilor în domeniu, văzută și din perspectiva valorii urmei în
direcţia identificării persoanei care a creat-o, genetica judiciară clasifică probele biologice în trei
categorii:520
- urme cu înalt grad de precizie în identificarea profilului genetic;521
- urme cu potenţial în definirea profilului genetic;522
- urme cu potenţial în analizele genetice mitocondriale.523
8.39.3. REGULI PRIVIND RECOLTAREA ȘI MANIPULAREA PROBELOR BIOLOGICE

Cu ocazia efectuării cercetării locului faptei și totodată, pentru a se putea exploata
eficient materialul biologic recoltat este necesară respectarea următoarelor reguli de către
personalul abilitat în domeniu:
a) Înainte de recoltare, se va verifica și pregătii echipamentul de protecție conform
normelor, procedurilor și standardelor în vigoare cu:
- mănuşi de unică folosinţă, sterile, fără pudră;
- ochelari de protecţie, mască de protecţie pentru gură, bonetă;
-purtarea vestimentaţiei/încălţămintei sterile (de unică folosinţă ori sterilizabile);
b) Ca și reguli generale pentru recoltarea şi manipularea urmelor biologice avem:524
- pentru recoltarea și manipularea urmelor se va folosi instrumentar steril şi mănuşi
sterile din latex care trebuie să fie schimbate după fiecare recoltare;
- în timpul desfăşurării activităţii în câmpul infracţional, pentru identificarea, fixarea,
recoltarea, conservarea şi ambalarea urmelor sau microurmelor biologice este interzis fumatul
sau consumul de băuturi şi alimente;
- nu se atinge cu mâna descoperită zonele/suprafețele obiectelor unde se presupune
că există urme sau microurme biologice;
- nu se vor manipula simultan mai multe urme;
- urmele nu trebuie să vină în contact una cu cealaltă în timpul recoltării, pentru a
prevenii intercontaminarea acestora;
- urmele biologice recoltate aflate în stare umedă vor fi uscate în incinte special
destinate acestui scop, folosind condiţiile atmosferice sau surse de ventilaţie indirectă, la
temperatura ambiantă;
Toate urmele/microurmele biologice ridicate, vor fi protejate, evitându-se contaminarea
acestora în momentul colectării.

521Sânge, lichid seminal (care chiar dacă nu conţine spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor ADN),
salivă, (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată; ţigări, periuţe de dinţi, ambalaje ale ţigărilor de foi, măşti,
veselă, timbre şi plicuri poştale);
522Secreţie vaginală (în cazurile de viol poate conţine un amestec de celule provenind de la victimă şi agresor),
secreţii nazale, păr (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare ADN), fragmente de ţesuturi, celule ale
pielii, urină, oase (măduva poate fi analizată chiar şi în cazuri de descompunere avansată);
523 Probe biologice sub formă de microurme sau degradate aproape în totalitate. Pentru cazurile în care cantitatea de
ADN este foarte redusă (cum este cazul analizei unor ţesuturi precum oase, dinţi şi păr), probabilitatea obţinerii unor
rezultate valorificabile prin genotiparea ADN mitocondrial (mtADN) este mai mare decât prin folosirea markerilor
polimorfici care se află în ADN nuclear.
524 Regulile vor fi aplicabile atât organelor de urmărire penală cât și specialiștilor criminaliști, deoarece purtarea
echipamentului de protecţie este obligatorie pentru desfăşurarea activităţiilor din câmpul infracţional (N.a.)
173
8.39.4. REGULI PRIVIND AMBALAREA ȘI DEPOZITAREA URMELOR BIOLOGICE
Ambalarea şi depozitarea urmelor biologice se realizează după cum urmează:
- pentru obiectele textile care pot fi tăiate, se decupează urma, după ce aceasta a fost
fotografiată iar poziţia sa notată în detaliu, şi se ambalează direct dacă este uscată. Dacă este
umedă, aceasta se usucă şi apoi se ambalează individual în plicuri din hârtie;
- pentru obiectele purtătoare de urme sau microurme biologice care sunt transportabile,
avem: dacă urmele nu sunt uscate, vor fi lăsate să se usuce în incinte destinate acestui scop,
fără a utiliza surse de căldură. Ambalarea se execută astfel încât să se păstreze distribuţia
originală a petelor de sânge. Toate obiectele astfel colectate vor fi înregistrate cu atenţie, pentru
a se evita confuziile.
- pentru ţesuturile biologice moi, osoase, fragmentele de organe, urină lichidă sau alte
materiale biologice, acestea trebuie să fie ambalate separat în recipiente etanşe. Pentru
aceasta, se vor folosii eprubete, cutii, sticle, din sticlă sau material plastic. Recipientul se
etichetează pentru individualizare şi se congelează imediat. În aceste condiţii se păstrează până
se analizează;
- pentru urmele şi microurmele uscate, tampoanele pe suprafaţa cărora a fost transferat
material biologic, eşantioanele şi obiectele ridicate din câmpul infracţiunii, care sunt uscate în
prealabil dacă este cazul, se ambalează mai întâi în hârtie sau plicuri sterile, apoi în cutii din
carton sau saci din hârtie. Se depozitează la temperatura camerei, fără a fi supuse luminii solare
directe.
- în cazul țesuturilor biologice care nu pot fi uscate, acestea se ambalează în recipienți
din sticlă sau material plastic, depozitându-se la o temperatură cuprinsă între -16 şi -20°C.
Regula generală care trebuie respectată la ambalare, constă în aceea că fiecare urmă
descoperită trebuie să fie recoltată şi ambalată separat și toate urmele ambalate trebuie
etichetate. La transportul urmelor biologice congelate, trebuie să fie menţinută temperatura de
conservare prin folosirea lăzilor frigorifice sau a gheţii, pentru ca materialul biologic să nu se
decongeleze, iar traseul acestora să fie cât mai scurt.525
Finalizarea cu succes a expertizării urmelor biologice, ridicate cu ocazia cercetării
locului faptei, depinde de modul în care urmele sunt ridicate, ambalate, conservate și
transportate. De o importanță deosebită este tehnica de recoltare și de înregistrare a probelor,
cantitatea și natura acestora, modul de manipulare și ambalare, condițiile de conservare.
Totodată, organele de urmărire penală și specialiștii în domeniu, pentru a realiza cu succes
scopul procesului penal și a realiza o probațiune corespunzătoare trebuie să rețină că:
- dacă ambalarea este incorectă, probele se pot contamina;
- dacă recoltarea este incorectă, probele se pot distruge;
-dacă probele nu sunt documentate și înregistrate corect înaintea ridicării, originea
acestora poate fi contestată.
525
Manual de bune practici, pag. 22
174
8.40. URMELE DE SÂNGE.
Aspecte generale.
Sângele este un ţesut fluid complex, care împreună cu limfa şi lichidul interstiţial,
formează mediul intern al organismului.526 Sângele reprezintă circa 1/3 din greutatea corporală a
unei persoane, iar volumul total al sângelui circulat este de aproximativ 5 litrii, acesta fiind în
permanentă mişcare în sistemul vascular şi în spaţiile tisulare (partea lichidă), acesta fiind
pompat cu ajutorul inimii (cordului).527 Sângele ca urmă biologică provine în urma unor
hemoragii provocate de ruperea sau secţionarea vaselor sanguine. Astfel, în funcţie de sursă
hemoragiile pot fii: capilare, venoase sau arteriale, după vasul care sângerează.
8.40.1. Cercetarea urmelor de sânge.
Urmele de sânge prin frecvenţa cu care sunt întâlnite în câmpul infracţional, ca şi prin
posibilitățile de identificare pe care le oferă, deţin o pondere particulară în cadrul investigaţiilor
criminalistice.528 La faţa locului, urmele de sânge pot fi descoperite sub formă de picături, bălţi,
împroşcări, cruste, mânjituri, în funcţie de mecanismul de formare. Acestea pot fi formate prin
stropire, prelingere, ţâşnirea dintr-o zonă puternic vasculatizată, contactul direct între regiunea
care sângerează şi suportul pe care se formează urme etc. Suprafeţele de suport pe care se pot
identifica urmele de sânge pot fi absorbante, (produse textile, pământ, nisip, tencuială) sau
neabsorbante, cum ar fi (metale, suprafeţe de lemn lăcuite, unele materiale plastice casante).529
Literatura de specialitate menţionează faptul că, în funcţie de aceste suporturi, aspectul
urmelor de sânge poate fi:
- cu densitate uniformă, având margini bine delimitate;
- cu densitate neuniformă, având marginile difuze.
Cu privire la aspectul unei picături de sânge, acesta este influenţat şi de înălţimea de la
care acesta a căzut, unde pe măsură ce înălţimea de la care cade, picătura de sânge va creşte
şi unde pe lângă urma de bază vor apărea şi stropi secundari, cu aspect diferit.
Factori ce influenţează forma urmelor de sânge:530
- Natura şi forma suportului pe care au rămas.
Unde, în funcţie de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum
este cazul suporturilor din material textile, ori pot rămâne la suprafaţă formând un strat sau o
crustă distinctă, cum este cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum.
- Culoarea urmelor de sânge.
Aceasta diferă în funcţie de vechimea, cantitatea, natura suportului şi a factorilor care
acţionează supra lor: temperatură, lumină, diverşi agenţi fizici şi chimici şi unde o urmă
proaspătă are culoarea roşu-stacojiu şi un luciu caracterisctic. În timp luciul dispare, urma
devenind solzoasă, iar culoarea variază de la brunet-roşcat spre maroniu şi negru.
526 C-tin Drăghici Adrian Iacob, op. cit. pag. 238.

527Alte surse: circa 8% din greutatea corporală şi este compus din plasmă (un lichid galben, citrin) şi elementele
figurate (celule albe, roşii şi trombocitele), care plutesc în plasmă.
528 Emilian Stancu, op.cit. pag. 138.
529 M. Ruiu, G. Panfil, op.cit. pag. 167.
530 C-tin Drăghici, M. Lupu, Tehnică criminalistică, ediţia a-II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţia Cultulară Libra,
Buc. 2004, op. cit. pag. 187.
175
- Înălţimea de cădere. Căderea pe un plan orizontal de la o înălţime mică (până la 150
cm), s-a constatat că urma este relativ compactă şi cu marginile mai mult sau mai puţin zimţate.
Odată cu creşterea înălţimii de cădere, pe lângă urma de bază vor apărea şi stropi secundari, cu
aspect diferit: puncte, benzi, virgule.
- Unghiul de incidenţă. Pe plan oblic, petele de sânge au formă ascuţită, vârful fiind
orientat către direcţia de deplasare a urmei create.
- Vechimea urmei. Coagularea sângelui este mult întârziată la o temperatură scăzută a
mediului ambiant şi a suportului pe care se află. Timpul de coagulare mai poate fi mărit şi atunci
când urma de sânge are o grosime mai mare.
- Influenţa factorilor de mediu extern. Sub acţiunea frigului, acesta determină o
menţinere cvasiconstantă a formei, dimensiunii şi conturului urmei de sânge, culoarea fiind uşor
modificată în timp. Pentru temperaturi peste 0° C la urma de sânge se observă o modifcare a
formei, dimensiunii, conturului, precum şi schimbarea culorii de la roşu la cenuşiu, unde în raport
cu procesul de putrefacţie, urma devine negricioasă.
- Influenţa factorului de ordin intern. Este specifică proceselor de putrefacţie, ca urmare
a prezenţei substanţelor de natură organică, care intră în componenţa masei sanguine. Astfel,
culoarea urmei de sânge se închide, căpătând o nuanţă verzuie.
- Măsuri întreprinse pentru îndepărtarea urmelor de sânge. Asupra urmelor de sânge,
o acţiune importantă o au acţiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să
îndepărteze pata prin acţiuni de: răzuire, spălare.
8.40.2. Căutarea şi ridicarea urmelor de sânge.
Urmele de sânge, pot fi descoperite pe următoarele suporturi:
- la locul descoperirii victimei.
- corpul şi îmbrăcămintea victimei ori agresorului;
- pe obiectele din jurul persoanei care sângerează;
- pe traseul străbătut de persoana care sângerează;
La locul faptei, în urma transferului urmei biologice (transfer direct sau indirect),
aceasta rămâne ataşată pe suport fie prin absorbţie fie prin stratificare. În practica judiciară,
deseori este dificilă detectarea urmelor de sânge (prezente doar în formă latentă). Acestea
variază în funcţie de vechime şi de suprafaţa pe care se află şi pot avea culori începând de la
roşu până la negru. Tocmai de aceea, pentru detectarea acestora trebuie să fie folosite
procedee suplimentare, cum ar fi utilizarea surselor de iluminare cu lungimea de undă ultraviolet
(UV) sau alte metode speciale (de ex. utilizarea Luminolului).
Metoda de recoltare depinde de tipul urmei sau microurmei, precum şi de modul în care
aceasta se prezintă, (lichidă, solidă, uscată).
Astfel, metodele de recoltare sunt după cum urmează:531
- Urmele de sânge lichid,532 vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din bumbac
(recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din bumbac (tip feşe) pentru
absorbţia sângelui lichid sau a cheagurilor, fără a fi absorbite zonele în care există numai ser
(lichid incolor).
531 Conform normelor, procedurilor şi standardelor în vigoare.(n.a.)

532 Dacă nu poate fi respectată procedura de mai sus, atunci urmele de sânge lichid se colectează cu o seringă sterilă
sau cu o spatulă, dacă sângele este coagulat, şi se depun într-un recipient (eprubetă) din sticlă sau material plastic, se
adaugă o substanţă de conservare, se agită energic şi se închide ermetic. Proba astfel conservată poate fi păstrată la
o temperatură de aproximativ 40oC, pentru o perioadă de maxim 30 zile.(n.a.)
176
Sângele astfel transferat va fi uscat, pe suportul de recoltare şi apoi ambalat într-un plic
din hârtie sterilă sau în eprubetă din material plastic (cutia din carton) special destinată, cu rolul
de a proteja fizic de următorul ambalaj (plic, colet) în care se va introduce şi se va eticheta.
Totodată, toate urmele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie etichetate cu
numărul dosarului, data, ora, locul şi numele persoanei care a recoltat.
- Urme de sânge aflate în stare umedă pe ţinute vestimentare, unde hainele, ţinuta
vestimentară, vor fi depuse pe suprafeţe curate şi lăsate să se usuce. Ca regulă obligatorie, nu
se vor ambala niciodată obiecte de îmbrăcăminte (haine, ţinută vestimentară) în ambalaje din
material plastic;
- Urme de sânge uscat aflate pe obiecte. Unde pot fi întâlnite două cazuri:
- obiecte care pot fi detaşate;
- obiecte care nu pot fi transportate sau decupate.
Pentru obiectele care pot fi detaşate, partea care conţine urme de sânge, va fi tăiată cu
ajutorul unui instrument în prealabil sterilizat. Apoi fiecare fragment tăiat va fi ambalat separat în
hârtie, iar ambalajul final va fi etichetat. Pentru obiectele care nu pot fi detaşate sau decupate,
procedura prevede că, se va lua un tampon steril şi se umectează cu apă sterilă. Apoi se va
trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel încât să se poată
realiza o concentrare a microurmelor într-o anumită parte a tamponului, unde se vor preleva
câte două urme din aceeaşi regiune. În continuare, tampoanele se usucă în condiţii sterile, ferite
de surse de căldură ori radiaţii solare. Fiecare urmă se ambalează separat în două plicuri din
hârtie care vor fi etichetate corespunzător. La această probă se va preleva o urmă de control
(contraprobă) dintr-o zonă adiacentă care nu conţine microurme de sânge.
8.40.3. Interpretarea urmelor de sânge.
Intrepretarea urmelor de sânge la locul faptei prezintă importanţă pentru clarificarea
împrejurărilor săvârşirii faptei.533 După forma luată de o picătură de sânge poate fi stabilită
înălţimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimţate cu cât înălţimea este mai
mare. O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită, apropiată de aceea
a unui semn de exclamare, cu partea ascuţită în direcţia deplasării.534 Totodată după forma,
dispunerea şi cantitatea stropilor, se poate stabilii dacă sângele provine din artere sau vene.
Stropii de sânge aflaţi pe perete, la o înălţime mai mare de 1,50 m., conduc la
presupunerea că persoana lovită se afla în picioare la momentul respectiv.535 Prezenţa unui
număr mare de urme, împrăştiate pe o mare suprafaţă în încăpere, poate indica faptul că
victima s-a zbătut sau a avut loc o luptă. Acest aspect poate conduce şi la ideea că autorul
infracţiunii are obligatoriu urme de sânge pe obiectele de îmbrăcăminte ori pe corp. Dârele de
sânge mai pot indica şi direcţia în care a fost deplasat cadavrul.536 De asemenea, există şi
posibilitatea determinării grupei de sânge a autorului prin depistarea la faţa locului a altor urme
de sânge, decât ale victimei.
Alte informaţii ce pot fi obţinute prin intrepretarea urmelor de sânge la faţa locului pot fi:
- calcularea unghiului de impact al picăturilor sau stropilor de sânge cu diferite
suprafeţe;
- determinarea punctului de origine a urmelor de sânge;
533E. Stancu, op. cit., pag. 147.
534M Dragomir, Gh. Asanache, op.cit. pag. 197, 198, supracitat, E. Stancu, op. cit., pag 141.
535M. Ruiu, G. Panfil, op.cit. pag. 169.
536 E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, pag. 164.
177
- calcularea înălţimii de la care a căzut sângele care a creat urmele;
- stabilirea direcţiei de deplasare a persoanei şi a drumului parcurs de aceasta în locul
faptei;
- demonstrarea mutării cadavrului de la locul în care s-a produs agresiunea;
- precizarea poziţiei victimei, agresorului şi a obiectelor în timpul sângerării;
8.40.4. Categorii de expertize ce se pot efectua şi probleme ce pot fi rezolvate
prin expertiză.
Categorii de expertize ce se pot efectua:
- expertiza pentru stabilirea grupei sanguine;
- expertiza pentru stabilirea speciei fiinţei;
- expertiza pentru stabilirea sexului.
Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiză:
Atunci când se prezintă numai urma:
- sexul persoanei de la care provine urma;
- vechimea urmelor;
- regiunea anatomică care a sângerat;
- dacă pata este de sânge sau nu;
- natura urmei (sânge uman sau animal);
- grupa sanguină a sângelui analizat;
- starea de sănătate a persoanei de la care provine sângele;
- poziţia corpului persoanei ce a sângerat în momentul creării urmei de sânge;
- dacă sângele conţine impurităţi şi de ce natură sunt.
În cazul în care se prezintă urma şi modelele de comparaţie:537
- dacă urma de sânge ridicată de la faţa locului are aceeaşi grupă sanguină cu
pata de sânge prezentată ca model de comparaţie;
- dacă există alte indicii de asemănare între urmă şi proba de sânge.
8.40.5 Identificarea biocriminalistică pe baza profilului ADN.
Importanţa geneticii judiciare în cercetarea criminalistică.
Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă la
locul infracţiunii o urmă biologică, ce conţine în mod necesar, material genetic. Urmează
prelevarea probei de către criminalist apoi analiza de laborator care are drept punct terminus
traducerea materialului genetic într-un cod cu formulă unică, irepetabilă, specifică unui singur
purtător al acelei informaţii genetice. Astfel, singurele celule din organism fără nucleu, deci fără
ADN, sunt acelea cunoscute sub numele de „globule roşii” din sângele uman.
Totuşi sângele este compus nu numai din hematii, ci şi din alte elemente celulare ce
pot fi separate doar prin procedee de laborator, probabilitatea ca la faţa locului să nu se
găsească celule purtătoare de ADN fiind aproape nulă. Răspunsurile pe care a trebuit să le dea
,,Criminalistica,, au fost acelea referitoare la numărul de analize de locaţii ADN, respectiv la
aranjarea sau succesiunea tipurilor de nucleotide care pot duce la evidenţierea certă a
diferenţelor existente între două amprente genetice aparţinând unor persoane diferite. Astfel,
analiza genetică marchează un debut al unei noi epoci care suscită un salt fără precedent în
lumea medico-legală, comparabil cu introducerea amprentelor digitale acum mai bine de un
537Modelele pentru comparaţie se ridică de la victimă, făptuitor sau persoana suspectă, conform normelor şi
procedurilor în vigoare.
178
secol. În prezent există instrumente puţine în medicina legală care să permită o identificare
umană completă şi precisă ca analiza ADN. Capacitatea de identificare validă şi fiabilă prin
intermediul bagajului genetic moştenit de la părinţi poate să furnizeze probe incriminante pentru
a susţine o anchetă sau să ajute la exonerarea persoanelor acuzate pe nedrept.
Caracteristica ADN-ului care conţine compuşi chimici simpli se reliefează prin utilitatea
şi longevitatea probelor biologice lăsate la locul săvârşirii infracţiunii, prin continuitatea genetică
a identificării, oricare ar fi natura sau originea ţesutului care compune eşantionul biologic şi apoi
prin capacitatea de a distinge strict fiecare individ, cu excepţia moleculelor identice.
Profilul de identificare genetică sau amprenta genetică a unei persoane stabilită în
laborator de către experţi nu reprezintă patrimoniul genetic al acelei persoane. Amprenta
genetică nu reprezintă decât un anumit număr de fragmente de ADN al unei persoane. Aceste
fragmente au fost extrase şi utilizate pentru a constitui un fel de instantaneu individualizat al
ADN- ului molecular care poate servi în scopul identificării. Amprenta genetică nu dă nici o
informaţie asupra patrimoniului genetic al persoanei în cauză.538
8.40.6 LABORATOARE DE EXPERTIZE GENETICE.
Pentru efectuarea acestor determinări, în România funcţionează în prezent:
- un laborator în cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” din
Bucureşti;
- un laborator în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova. Experienţa
personalului din Laboratorul de Identificări Genetice prin Amprentarea ADN (L.I.G.A.A.) care
funcţionează în cadrul U.M.F. Craiova, precum şi aparatura ultramodernă de care dispune acest
laborator permite stabilirea amprentei genetice a unei persoane prin analiza locilor STR incluşi
în sistemul CODIS 13, L.I.G.A.A.539 poate procesa simultan un număr mai mare de probe.
- un laborator în cadrul Poliţiei Române la I.G.P.R. Institutul Național de Criminalistică
funcţionează ,,Sistemul de analize GENETICE,, care a obţinut certificatul de acceptanţă naţional
(RENAR) şi internaţional în data de 04.11.2003 şi unde dotările sunt de ultimă generaţie şi
corespund normelor internaţionale în domeniu.540
În cadrul Poliţiei Române Laboratorul de expertize genetice efectuează:541
- analiza prin metode genetice a urmelor biologice de natură umană (sânge, spermă,
salivă, transpiraţie, fire de păr, depozite subunghiale, ţesut osos, ţesuturi dure, etc.), ridicate de
la locul faptei pentru identificarea persoanei care le-a creat;
- constituirea şi gestionarea bazei de date computerizate, cu caracteristicile genetice
ale persoanelor condamnate pentru săvârşirea de infracţiuni de natură judiciară, în scopul
identificării rapide a autorilor infracţiunilor.
538O realizare de excepţie a anului 2000 o constituie organizarea şi efectuarea în România a expertizei genetice.
Astfel, la cererea organelor judiciare şi a persoanelor interesate, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, se poate
efectua toată gama de investigaţii asupra ADN. Acest tip de investigaţii, reprezentând cel mai avansat mod de
investigare medico-legală, cu privire la filiaţie (paternitate), identificarea pe bază de pete de sânge, pete de spermă,
fragmente de ţesuturi şi organe, fire de păr, oase şi alte produse biologice, a intrat, în uzul curent ca element
probatoriu în practica judiciară românească.
539 Laboratorul de Identificări Genetice prin Amprentarea ADN, (n.a.)
540Recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii amprentelor ADN, se face numai de specialiştii laboratoarelor
respective, în nici un caz de organele de urmărire penală, potrivit instrucţiunilor acceptate de FBI şi INTERPOL care
au fost comunicate prin publicaţiile diseminate pe plan internaţional, precum şi procedurilor şi standardelor în vigoare
aplicate de Poliţia Română.
541La I.G.P.R. Institutul Naţional de Criminalistică. (n.a.)
179
Genetica Judiciară cuprinde un ansamblu de tehnici derivate din domenii conexe, cum
ar fi biochimia, genetica şi criminalistica, puse în slujba justiţiei pentru soluţionarea unor cauze
judiciare precum:
- identificarea de persoane în cazuri penale;
- determinarea relaţiilor de rudenie naturală;
- identificarea victimelor dezastrelor naturale, ale accidentelor de mare amploare şi
ale actelor teroriste;
- identificarea victimelor de război etc.
Privit într-o manieră generală, aplicabilitatea testului ADN se refera la patru domenii
importante: identificarea suspecţilor; descoperirea crimelor sau delictelor; cercetarea paternităţii; idenficiarea
victimelor catastrofelor.
8.41. URMELE DE SALIVĂ, TRANSPIRAȚIE ȘI SECREȚII NAZALE

Aspecte generale
Saliva, este substanța fluidă, produsă de către glandele salivare, care se depune pe
diferite suporturi în procesul săvârşirii unei infracţiuni. Cantitatea de salivă produsă într-o zi
descrește odată cu înaintarea în vârstă și de asemenea după administrarea unor tratamente
medicamentoase. Producția de salivă este relaționată cu ritmul circadian, astfel că în timpul
nopții se produce o cantitate mică de salivă iar componența salivei diferă în funcție de stimuli. La
vederea sau mirosirea hranei pH-ul salivei crește.542
După locul producerii sale, se deosebesc trei tipuri de salivă:543
- salivă parotidiană: este o salivă de tip seros (salivă de masticație) secretată de glanda
parotidă;
- salivă sublinguală: este o salivă vâscoasă, bogată în mucină (salivă de deglutiție)
produsă de glanda sublinguală;
- salivă submandibulară: este o salivă vâscoasă, bogată în mucină (salivă de deglutiție)
produsă de glanda submandibulară.544
8.41.1 DESCOPERIREA URMELOR, COLECTAREA ȘI CONSERVAREA ACESTORA
Cu ocazia cercetării la fața locului, se ridică şi se conservă obiectele suspectate a fi
purtătoare a acestui gen de urme sau orice urmă prezentă în locuri predispuse a conţine salivă.
Examinarea, se face prin observarea directă cu ochiul liber, ori prin folosirea unor mijloace
optice, radiaţii u.v., deoarece de regulă la locul faptei, urmele de salivă sunt greu detectabile cu
ochiul liber. Urmele de acest gen trebuie căutate pe toate obiectele existente la locul faptei şi
care pot avea legătură cu desfăşurarea activităţii infracţionale. Formarea urmelor de salivă are
loc în momentul contactului buzelor, dinţilor sau limbii cu anumite obiecte, printr-o salivaţie
abundentă sau prin scuipare.
Ca atare, cu ocazia cercetării se va acorda atenţie şi resturilor de ţigări, obiectelor de
igienă personală, instrumentelor muzicale de suflat, obiectelor de cult religios. 545
542 https://ro.wikipedia.org/wiki/Salivă
543 Dicționar stomatologic (N.a.)
544 Conține 99 % apă, precum și microelemente, săruri dizolvate, enzime, proteine, aminoacizi, vitamine, mucus,
precum și alte substanțe. Se estimează că organismul uman produce între 1 și 1,5 litri de salivă pe zi, iar într-o viață
34.000 de litri.
180
Din punct de vedere criminalistic, urmele de salivă pot fi folosite pentru identificarea
unui individ utilizând examinarea ADN a celulelor prezente în salivă/secreţii, ori prin metode
serologice.
Colectarea și conservarea urmelor de salivă, se va face folosindu-se instrumentar de
lucru şi ambalaje sterile. Ca atare, dacă la fața locului urmele de salivă sunt în stare lichidă,
acestea se vor colecta prin transfer pe un tampon din bumbac (recoltor standardizat) steril. Pot fi
folosite tampoane curate din bumbac (tip feşe) pentru absorbţia salivei lichide sau în amestec cu
mucilagii. Saliva astfel transferată, va fi supusă operaţiei de uscare pe suportul de recoltare şi
apoi ambalată într-un plic din hârtie sterilă sau în eprubeta din material plastic (cutia din carton)
special destinată, care au rolul de a proteja fizic de următorul ambalaj (plic, colet) în care se va
introduce şi eticheta;
Conservarea urmelor: urmele biologice astfel preparate pot fi păstrate la temperatura
camerei pentru perioade de timp de până la 5 ani, dacă urmele de salivă sunt perfect uscate, iar
pentru perioade mai mari sau în stare umedă la temperaturi cuprinse între -16 şi -20oC;546
Transpirația, este rezultatul glandelor sudoripare, fiind compusă din 99%, uree, acid
lactic, săruri. Urmele din aceste categorii (urme de salivă, transpirație, secreții nazale), se pot
regăsii pe diferite obiecte, dintre care cele mai frecvente sunt: şerveţele; urme de muşcătură;
alimente parţial consumate; resturi de ţigară; cești (pahare); fețe de masă/lenjerii de pat.
8.41.2. EXPERTIZA URMELOR DE SALIVĂ

După obținerea modelelor de comparație (prin prelevare de la persoanele suspecte),
conform procedurilor și standardelor în vigoare specialistul/expertul, poate răspunde la
următoarele întrebări:547
- dacă urma de salivă este de natură umană;
- dacă urma de salivă provine de la o persoană secretoare548 sau nesecretoare549;
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de salivă;
- dacă pot fi stabilite anumite tratamente medicamentoase;
- dacă poate fi stabilit mediul profesional al persoanei creatoare etc.
- dacă există alte indicii de asemănare între urma de salivă şi modelele ridicate pentru
comparaţie.
- identificarea persoanei care a creat urmele de salivă, utilizând examinarea ADN a
celulelor prezente în salivă/secreţii.550

547 Prelevarea probelor biologice se face prin metode non-invazive, respectiv recoltarea celulelor epiteliale prin periaj
al mucoasei bucale, prin intermediul truselor standardizate de recoltare, iar în situaţiile în care această modalitate nu
se poate realiza din motive medicale (afecţiuni ale mucoasei bucale etc), se va realiza din celulele epiteliale din
regiunea feţei (frunte, tâmplă, zona exterioară a obrazului) .
548 Persoană care conţine în salivă, secreţia vaginală, transpiraţie, alături de antigene ce se găsesc pe eritrocite şi
antigenul H, care este un precursor alantigenului A şi B. (n.a.)

549Persoanele care nu secretă în lichide şi umori (lichid conţinut de globul ocular), antigenele de pe eritrocite se
numesc nesecretori.
550Trebuie menţionat că în cea mai mare parte a cazurilor, un suspect este asociat scenei infracţiunii şi prin alte
elemente de probă decât amprenta genetică. Această probă devine deci o probă coroborantă şi de obicei nu este
singurul element de probă prezentat de urmărire. Este important de subliniat că utilizarea ADN în practica judiciară
181
8.42 URMELE DE SPERMĂ ȘI SECREȚII VAGINALE
Aspecte generale
Sperma, se constituie într-un lichid de secreţie al glandelor sexuale masculine, depus
pe diferite suporturi în procesul săvârşirii unei infracţiuni. Acestea se formează ca urmare a
actului sexual urmat de ejaculare, a masturbării, a actelor de perversiune sexuală, a anumitor
stări patologice ori, de acţiuni voluntare, ejaculările necontrolate fiind mai rare (poluţiile nocturne
sau prostatoree).551 Cercetarea urmelor de spermă, serveşte la clarificarea unor probleme
referitoare la împrejurările săvârşirii unei fapte de natură penală, la obţinerea unor date
preţioase pentru individualizarea persoanei, precum și pentru delimitarea cercului de suspecţi.
Urmele de spermă au în general o coloraţie alb-gălbuie şi un aspect uşor rugos.
Sperma și secreţiile vaginale, au un potenţial ridicat de identificare prin examinarea
ADN-ului, din acest motiv au o valoare probatorie ridicată, în special pentru cazurile de viol.552
8.42.1. CĂUTAREA, RIDICAREA ŞI EXAMINAREA URMELOR DE SPERMĂ

SECREȚII VAGINALE
Cu ocazia cercetării locului faptei, urmele de spermă sunt deseori destul de greu
perceptibile, fiind prezente sub formă de pete de culoare gri-alb/galben-bej pe obiecte diverse
sau părţi ale corpului. Pentru urmele de secreții vaginale, acestea sunt uneori foarte greu de
descoperit. Urmele din spermă/secreții vaginale, pot fi găsite la locul faptei pe victimă (pe
îmbrăcămintea acesteia, în special pe lenjeria intimă), ori pe suprafața corpului (vagin, penis,
anus, gură, păr). În cazul autorului (suspectului), urmele pot fi căutate tot în zonele și locurile
emumerate mai sus (pe îmbrăcămintea autorului, dacă aceasta a fost găsită, ori nu a trecut un
timp prea îndelungat de la comiterea faptei).
Căutarea urmelor de spermă la faţa locului, se face prin examinarea cu ochiul liber sau
cu ajutorul unor mijloace optice, ori al detectorului cu radiaţii ultraviolete. Urmele de spermă se
caută pe corpul omenesc, pe articolele de uz vestimentar şi accesoriile acestora, pe lenjeria de
pat, în locul în care se află victima sau pe obiectele utilizate în scop igienic. Forma şi aspectul
urmelor de spermă rezultă, în principal, din interacţiunea lichidului spermatic cu suportul şi
factorii de mediu. Pe suporturile absorbante petele au o culoare gri-albicioasă sau gălbui
murdară, cu un contur neregulat şi cu marginile bine delimitate. Pe suporturile neabsorbante
petele se prezintă ca pelicule solzoase, strălucitoare, care cu timpul devin pulverulente.
- utilizarea instrumentelor de iluminat cu lungime de undă în domeniul ultravioletelor
(lămpi UV, Polilight etc.) ajută la identicarea acestor tipuri de urme;
- testele pentru stabilirea exactă a constituţiei urmelor se efectuează în cadrul
laboratorului destinat acestui scop.553
Ridicarea urmelor de spermă/secreții vaginale, se face cu atenţie în vederea păstrării
intacte a petei şi implicit a spermatozoizilor, principalul element examinat.
În cazul în care urma este umedă, se vor lua măsuri pentru uscarea acesteia în condiţii
care să evite contaminarea sau intercontaminarea; Dacă la fața locului urmele au fost găsite pe
deşi constituie un element probant al anchetei, nu trebuie să i se substituie ci s-o întărească, adică încercarea de a
ajuta în a se stabili ce s-a întâmplat, când s-a întâmplat, unde s-a întâmplat şi cine este implicat.
551 Lichidul eliminat pe uretră de către prostată în afecţiunile acesteia.
182
obiecte mari (paturi, saltele, tapițerie, covoare, obiectele din lemn sau metal), zonele cu probele
aferente pot fi tăiate respectând metodolgia în vigoare.554
Ambalarea, depozitarea şi transportul urmelor, se va face doar după ce acestea au fost
perfect uscate, în cutii sau containere din hârtie şi se vor depozita la temperatura camerei, fără a
fi expuse radiaţiei solare directe. Fiecare fragment tăiat va fi ambalat iniţial în hârtie curată, apoi
într-un alt ambalaj din hârtie (colet, plic) care se inscripţionează corespunzător. Pentru a fi
transportate, urmele trebuie să fie protejate de abraziuni, de contaminări sau de alte deteriorări.
Fiecare urmă trebuie să fie ambalată individual şi etichetată. Fragmentele de obiecte conţinând
urme în stare perfect uscată, pot fi păstrate la temperatura camerei pentru o perioadă de minim
5 ani.555
Examinarea urmelor de spermă se poate face separat sau comparativ. Pentru
rezolvarea problemelor ridicate de urmele de spermă se folosesc reacţii de orientare şi reacţii de
certitudine, în vederea stabilirii naturii petei. Stabilirea apartenenţei individuale a petei de
spermă se poate realiza prin metode serologice şi morfologice, precum și de stabilire a profilului
ADN.
8.43. URMELE DE NATURĂ PILOASĂ

Aspecte generale
Firele de păr (urme de natură piloasă), sunt firele de păr descoperite cu ocazia
cercetării la faţa locului, în cazul diferitelor genuri de infracţiuni. Acestea alcătuiesc o categorie
distinctă de urme biologice, prin a căror examinare se obţin date importante cu privire la
persoane şi la imprejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleaşi
coordonate ca şi în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice.556
Firului de păr le sunt caracteristice o lungime, grosime, pigmentaţie, ondulaţie, precum
şi unele degradări, toate raportate la vârsta şi la sexul persoanei, la regiunea corpului din care
provin, la stările fiziopatologice şi la influienţa unor factori de mediu. Diametrul firului de păr
variază între 0,005-0,6 mm., iar lungimea poate atinge chiar un metru, acest fapt datorându-se
fie sexului, fie regiunii anatomice din care provine.
Principalele componente ale firului de păr sunt: tija (tulpina) şi rădăcina. Morfologic, un
fir de păr este format din trei straturi: cuticula, aflată la exteriorul firului şi care se prezintă de
regulă sub forma unor senzori diferiţi de la o specie la alta, cortexul ce conţine pigmenţii părului
şi în fine, medulara (canalul medular).
8.43.1. DESCOPERIREA, RIDICAREA ŞI OBŢINEREA MODELELOR, PENTRU

COMPARAŢIE
Cu ocazia cercetării la fața locului, pot apărea mai multe situații, în funcție de specificul
faptei săvârșite. Astfel, pentru infracțiunile săvârșite cu violență, o atenţie deosebită trebuie să
fie acordată părului de pe hainele cadavrului, din depozitele subunghiale ale victimei/autorului,
de pe uneltele folosite la comiterea faptei, de pe măştile faciale sau de pe căşti, cagule, sepci,
din vehicule (tetiere)
554 Se va foloseşte un instrument steril contondent (bisturiu, foarfece) pentru a se decupa zona care conţine urma.
556 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a-II-a op. cit. pag. 150
183
Pentru infracțiunile sexuale, firele de păr pot fi găsite pe lenjeria de pat şi pe haine,
precum şi pe cadavrele victimei/autorului.557 În cazul unor accidente de circulaţie, părul uman
poate adera la zonele de impact.558
Pentru descoperirea, ridicarea/recoltarea acestei categorii de urme, se folosesc lupe,
microscoape ori surse puternice de lumină. Atât natura, cât şi originea firelor de păr se poate
determina numai în condiţii de laborator şi este indicat ca de la faţa locului să fie ridicate toate
firele, cu respectarea următoarelor reguli:
- ridicarea/recoltarea se va face cu mare grijă pentru a nu se pierde celulele de ţesut
ataşate pe rădăcina firului de păr;559
- se va colecta cu grijă părul care a fost observat cu ochiul liber sau cu instrumente
optice; folosindu-se pensete cu vârful plat;
- dacă părul este impregnat cu sânge sau cu alte fluide biologice fiecare urmă distinctă
se va ambala separat;
- părul foarte scurt va fi tăiat folosind un aparat de ras de unică folosinţă şi se vor
colecta firele de păr pe o coală de hârtie poziţionată dedesubt. Părul se usucă şi se ambalează
într-o coală de hârtie împăturită;
- procedura indică ca, fiecare grup de urme să se ambaleaze separat, ambalajele fiind
inscripţionate şi sigilate corespunzător;
- toate urmele se păstrează în frigider şi se înaintează la laborator în cel mai scurt timp
posibil.
8.43.2. AMBALAREA, CONSERVAREA URMELOR
Ambalarea urmelor, se face separat, în funcţie de regiunea de care au fost recoltate,
deci se va depozita separat părul în litigiu şi cel model de comparaţie în coli de hârtie împăturite
sau în mici pungi din hârtie, în funcţie de zona de unde au fost colectate şi apoi sunt bine
închise. Se etichetează firele de păr în litigiu în mod clar. În ceea ce priveşte ambalarea pentru
transport, se face astfel încât urmele să fie protejate de contaminare şi de alte deteriorări.
Fiecare urmă trebuie ambalată individual şi clar etichetată. Firele de păr se introduc în eprubete
ori plicuri sterile din celofan, făcându-se menţiuni exacte cu privire la locul şi modalitatea de
descoperite a acestora.
Conservarea firelor de păr se va face după cum urmează:
- se va conserva părul care a aderat la alte suporturi (posibil urme de sânge, spermă
sau alte urme), împreună cu suportul;
557Urmele de natură piloasă, mai pot fi descoperite pe corpul uman, pe obiectele de îmbrăcăminte, pe obiectele de
utilitate igienico-sanitară, pe obiectele corp delict sau pe diferite suporturi sau pot fi găsite la faţa locului, în asociere
cu alte substanţe de natură biologică (sânge, spermă, salivă ori alte ţesuturi moi).
559Pentru obţinerea modelelor pentru comparaţie se vor recolta fire de păr de la victimă, făptuitor şi persoanele
suspecte. Recoltarea firelor de păr se poate efectua prin smulgere, pieptănare sau tăiere, dar specialiştii recomandă
numai smulgerea firelor de păr. Recoltarea firelor de păr din regiunea capilară se face în felul următor: regiunea
respectivă se împarte în opt sectoare, din fiecare sector se recoltează câte 5 fire de păr nu din acelaşi loc al regiunii,
se ambalează separat, indicându-se pe plic numărul sectorului din care provin. În situaţia în care sectorul corespunde
unei calviţii, trebuie făcută precizarea respectivă. La persoanele dispărute, ridicarea modelelor pentru comparaţie se
poate efectua de la domiciliile acestora (de pe piepteni, prosoape, obiecte de îmbrăcăminte).
184
- înainte de a colecta alte tipuri de urme care aderă la suport (urme de ardere, urme de
explozivi, reziduuri de fum, sticlă şi fibre textile), utilizând bandă adezivă se ridică părul vizibil
care aderă direct la suport;
- în cazul incendierii, se caută păr ars (de exemplu pe spatele mâinii autorului) pentru
descoperirea urmelor de ardere a părului, folosind lupa dacă este necesar; se fotografiază
înainte de a colecta aceste urme. Părul ars se taie, păstrând capetele intacte;
8.43.3. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A FIRELOR DE PĂR
Prin expertiza criminalistică a urmelor de păr, se pot obţine date despre natura,
originea, caracteristicile de sex, vârstă, regiunea corporală din care provine, pigmentaţia,
diverse particularităţi morfologice ale firulu de păr, precum și pentru examinarea ADN
(examinarea ADN a celulelor prezente în bulbul firului de păr, analiza mitocondrială a firelor de
păr). Mai pot fi efectuate examinări criminalistice cu privire la examinări morfologice (aspect,
culoare, canalul medular, keratina, păr smuls/colorat), examinări toxicologice, precum și
întrebări cu privire la:
- dacă firele de păr prezentate sunt de natură umană;
- zona corpului din care provin;
- modul de detaşare a firelor de păr;
- dacă firul de păr prezintă alteraţii patologice, urme de sânge sau distrugeri provocate
de anumiţi paraziţi;
- sexul persoanei de la care provin firele de păr;
- vârsta aproximativă şi rasa persoanei;
- natura depunerilor de pe suprafaţa firului de păr.
Examinarea exterioară a firelor de păr, pentru determinarea zonei din care provine,
speciei, sexului, vârstei se realizează cu ajutorul microscopiei. Printre metodele tehnico-
ştiinţifice de examinare menţionăm: microscopia clasică şi electronică şi spectrofotometria de
absorţie atomică.560
8.44. URMELE DE MIROS UMAN (OLFACTIVE)
Aspecte generale
Urmele de miros uman (olfactive), denumite şi odorologice, sunt formate din mirosul
individual al persoanelor, animalelor, substanţelor şi obiectelor. Ele poartă această denumire
datorită sesizării lor cu organele olfactive, fiind create în procesul săvârşirii infracţiunii sau în
strânsă legătură cu aceasta. Descoperite la locul săvârşirii faptei, acestea prezintă importanţă
pentru cercetarea criminalistică, deoarece păstrează însuşirile individuale ale obiectului creator,
mai ales, prin intermediul organelor de simţ ale unor animale.561
În realizarea activităţii infracţionale, suspecţii îşi ,,plantează,, cel puţin mirosul la locul
faptei atât pe victimă cât şi pe obiectele, lucrurile ori suprafeţele cu care aceştia interacţionează.
Aceste urme de miros (olfactive), reprezintă o categorie aparte de urme, iar folosirea acestei
categorii de urme duce la descoperirea infractorilor precum şi a corpurilor delicte, constituie
obiectul odorologiei judiciare, ca ramură a criminalisticii.562
560 Marin Ruiu, George Panfil, Tehnică criminalistică, op.cit. pag. 174
561Mirosul este acea proprietate a substanţelor organice şi anorganice de a excita receptorii olfactivi şi nu sunt
specifice numai omului, ci şi animalelor, inclusiv majorităţii substanţelor care conţin elemente volatile, precum şi altor
corpuri din natură.
562Isac Gheorghe-Puiu, “Identificarea pers. prin metodele odorologiei judiciare”, Editura Alma Mater, Sibiu 2004.
185
În literature de specialitate, odorologia judiciară este definită ca ştiinţa, care studiază
metodele şi mijloacele folosite la descoperirea acestor urme precum şi procedeele de
valorificare în procesul judiciar.
8.44.1. URMELE DE MIROS UMAN, CĂUTAREA ACESTORA
Formarea urmelor olfactive este practic inevitabilă, logic fiind faptul că orice persoană
îşi lasă particulele de miros specific peste tot pe unde se deplasează, pe fiecare obiect atins,
încălţămintea, îmbrăcămintea sau mănuşile nereuşind să împiedice formarea acestui gen de
amprentă. Aşa cum se afirmă, în practică, orice măsură de precauţie s-ar lua, este imposibil să
se împiedice emisia permanentă de către corpul uman a moleculelor de miros, care cad pe sol
sau se fixează pe obiectele atinse.563 Urmele de miros pot fi abordate atât ca aspect chimic cât
şi sub aspect criminalistic.
Chimic, mirosul pe de o parte, este o senzaţie cauzată de particule şi materiale
gazoase care provin dintr-un anume material prin evaporare sau exudare în aer şi care
stimulează terminaţiile nervoase olfactive, iar pe de alta parte, stimulii de pe terminaţiile
nervoase ale organului olfactiv care induc diferite senzaţii, cunoscute ca plăcute sau neplăcute.
Aceşti stimuli nervoşi sunt cauzaţi de acele particule materiale care ajung la terminaţiile
nervoase şi le afectează.
Criminalistic, mirosul este un factor material care oferă oportunitatea pentru urmărirea
şi identificarea urmelor, unde mirosul uman este de asemenea distinct pentru cel care îl
examinează. Prin structura sa, urma olfactivă cuprinde mai multe categorii de miros, pe lângă
cel de bază al corpului uman existând şi mirosul general sau cel al suportului. Ca atare, mirosul
unei persoane este compus din compuși naturali şi artificiali.
Dintre compușii naturali fac parte (mirosul natural, biologic), care sunt constituiți din trei
componente importante: transpiraţia, mucoasa glandelor sebacee, celulele epidermale din piele.
Rezultă că, mirosul uman este legat de aceste componente pentru că, compoziţia
acizilor sebaceici în sfera umană este diferită la fiecare persoană şi unde mirosurile cauzate de
bolile umane aparţin şi ele componenţilor legaţi de mirosul biologic.564
Referitor la urmele olfactive, avem şi mirosul general care este o componentă a urmei
de miros uman, care cuprinde totalitatea mirosurilor cu care omul vine în contact permanent sau
ocazional. Astfel mirosul general poate fi structurat în:
– miros profesional, cel al locului de muncă, care este prezent la toate persoanele care
îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc sau în locuri identice (abatoare, zootehnie, mine);
– miros familial, care se imprimă tuturor persoanelor care locuiesc şi convieţuiesc în
acelaşi loc;
– mirosul ocazional, rezultat dintr-un contact întâmplător cu diferite medii sau
substanţe, din folosirea produselor cosmetice, fumat.565

564Ca și boli umane specific avem: halitoza, care este cauzată de igiena necorepsunzatoare a gurii (carii, tartru etc.) În
afară de acesta mai sunt menţionate încă câteva alte boli care provoacă un miros specific şi pronuntat, astfel avem:
bolile şi inflamaţiile urechii, nasului şi cavităţiilor accesorii. Totodată în cursul metabolismului normal, corpul uman
emite prin surse originare de miros (salivă, respiraţie, transpiraţie, urină etc.) un număr mare de substanţe chimice
care sunt preluate şi sintetizate de mediul înconjurător. Astfel, mirosul corporal astfel constituit mai este este însoţit şi
de mirosuri artificiale, provenite de exemplu, de la haine, încălţăminte, parfumuri, srayuri sau de la ţigări (tutun) fumat,
la care se adaugă mirosul din mediul înconjurător.
186
În afară de aceste categorii de mirosuri care ţin de mirosul general mai avem mirosul
de mediu, care este combinat cu mirosul din mediul exterior, care cuprinde mirosul suportului
pe care se păstrează urma. Acesta în timp modifică ori alterează urma de miros propriuzisă.
8.44.2. IDENTIFICAREA URMEI DE MIROS, EXPLOATAREA ACESTEIA
Identificarea urmei de miros, se face folosind anumite rase de cîini (câinii de urmă de
miros), special antrenați în acest scop.566 Rasele de câini cele mai potrivite şi capabile să
selecteze mirosuri conform literaturii de specialitate sunt: ciobanescul german, ciobanescul
belgian, ogarul de Hanovra, Labradorul, Golden Retriever. Aceste rase, cu un antrenament
special şi intens pot fi folosite la urmărirea, selectarea urmelor, depistarea şi indicarea persoanei
care a creat urma olfactivă (de miros). Sarcina câinilor de urmărire este de a descoperii şi a se
ţine după urmele de miros lăsate la locul faptei, şi de a găsi persoana în baza acestora.
Căutarea urmei de miros, are loc chiar la începutul cercetării locului faptei. Conform
procedurii specifice, şeful echipei de cercetare poate solicita prezenţa la faţa locului a
specialistului conductor câine de urmă, precum şi a altor specialişti sau experţi. Înainte de a i
se da miros câinelui de urmă specialistul criminalist întreprinde activităţi de stabilire a locului
faptei şi procedează la marcarea acestuia, folosind steguleţe, benzi de restricţionare, conuri de
semnalizare, stabileşte şi marchează traseul de acces în câmpul infracţional, precum și sursa de
miros. Sursa de miros, este obiectul sau locul care poartă mirosul individual prin intermediul
căreia câinii fac cunoştinţă cu mirosul personal al infractorului, pe care vor trebui să îl
urmărească şi mai târziu să-l identifice.567 Urmărirea mirosurilor (urma olfactivă), este posibilă
deoarece oamenii emit în mod continuu molecule de miros în mediul încojurător, care nu se
evaporă complet în aer deoarece unele din ele cad la pământ. Acest din urmă fapt face posibil
pentru câinele antrenat în mod special să sesizeze mirosul fiinţelor umane şi între acestea
mirosul personal al infractorului, care se afla într-o stare de “excitare”.
Din aceste locuri (locaţia unde a stat suspectul, obiectele atinse şi mutate, unelte,
scule, dispozitive, atinse şi aduse de acesta şi abandonate, obiecte de îmbrăcăminte uitate la
faţa locului) specialistul conductor de câine, dă urmă de miros câinelui special antrenat pentru
aceasta. Indicarea, zonei, locurilor ori mediilor, unde a condus câinele de urmă după urma de
miros, poate da indici organului de urmărire penală cu privire la faptul că în acele locuri se putea
refugia (ascunde) suspectul ori şi-a ascuns bunurile, obiectele provenite din activitatea
infracţională.568

566Câinii,sunt capabili să semnaleze un volum extrem de mic din materialul căutat (10 la -14 grame/ mililitri) În cazul
căutarii obiectelor, câinele este de obicei folosit pentru găsirea anumitor droguri (derivate amfetaminice, marijuana,
haşis, heroină, cocaină), a explozivelor şi a cadavrelor.
567După folosirea câinelui de urmă, specialistul conductor câine de urmă, întocmeşte un proces-verbal, şi schiţa cu
traseul urmat de câinele de urmă, unde s-a oprit (ex. câinele de urmă s-a oprit pe Strada D-dul Muncii, în faţa
imobilului cu numărul 34), sau unde a pierdut urma. În practica judiciară specifică ţării noastre au fost cazuri când
câinele a identificat cu succes creatorul (persoana) care a lăsat urma de miros (urmă olfactivă).
187
188
CAPITOLUL IX
INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A SISTEMELOR INFORMATICE
9.1. EFECTUAREA INVESTIGAȚIEI

Problemele care trebuiesc clarificate în cadrul investigării infracţiunilor informatice, se
referă în special, la identificarea aparaturii sau a altor mijloace de accesare, care au fost folosite
sau au fost destinate să servească la săvârşirea faptei, a informaţiilor obţinute în urma acţiunii
ilegale, a hardware-ului ca rezultat al delictului, identificarea autorului şi a eventualilor
participanţi, stabilirea condiţiilor care au favorizat comiterea faptei. Efectuarea investigației,
implică colectarea cu atenție și examinarea probelor electronice, ca urmare a unui atac
informatic, sau de asemenea pentru a cerceta un sistem informatic, de unde s-a realizat
activitatea infracțională în total sau în parte. Activitate de investigare criminalistică a sistemelor
informatice, se realizează destul de anevoios, deoarece, anumiți programatori pot inventa
anumite softuri și programe, care să facă să fie foarte greu sau imposibil să se preia informațiile
din calculator cu ocazia unei investigații.
Conform literaturii de specialitate, un investigator trebuie să aibă anumite abilități
profesionale, cum ar fii:
- cunoştinţe suficiente asupra tehnicilor de securitate internă, astfel încât investigaţia să
poată fi efectuată cu rapiditate şi fiabilitate şi să fie îndreptată în direcţia justă;
- cunoştinţe suficiente asupra tehnicilor informatice, pentru a fi în măsură să cunoască
funcționarea unui sistem informatic, să analizeze documentaţia tehnică şi să apeleze dacă este
nevoie, la tehnici informatice evoluate care să-l ajute în atingerea scopului urmărit;
- cunoştinţe suficiente asupra tehnicilor utilizate de firme, în special asupra sistemelor
contabile, pentru a putea înţelege caracteristicile sistemelor care ar putea face obiectul unor
fraude, astfel încât să poată stabili atât modul de operare cât şi să dirijeze investigaţia până
acolo unde ar putea găsi probele delictului.569
Efectuarea investigației, cuprinde un posibil model de bune practici care constă în
efectuarea următoarelor activități de către investigatori:570
a) fixarea sistemul informatic, pentru a se asigura că echipamentele și datele sunt în
siguranță, constând în aceea că nici o persoană neautorizată nu poate accesa calculatoarele
sau dispozitivele de stocare implicate în căutare, iar în cazul în care sistemul informatic încearcă
să se conecteaze la Internet, specialiștii trebuie să întrerupă legătura;
b) descoperirea fiecărui fișier de pe hardware-ul calculatorului, inclusiv a fișierelor care
sunt criptate, ori protejate de parole, ascunse sau șterse, dar care nu sunt încă
suprascrise. Obligatoriu, se va face o copie a tuturor fișierelor de pe sistem.571 Este
recomandabil ca hard disk-ul original să rămână și să fie păstrat intact;
c) în caz că se descoperă aplicații sau programe șterse, specialiștii anchetatori, trebuie
să încerce să le recupereze folosind aplicații care pot detecta și pot prelua datele șterse;
569www.riti-internews.ro.
570Judd Robbins: specialist în investigarea criminalistică a sistemelor informatice și a și tehnicii de calcul (Computer
software expert),http://www.linkedin.com/pub/judd-robbins/10/917/644
571Aceasta include, efectuarea de copii a tuturor fișierelor de pe hard disk sau din alte dispozitive de stocare. Se
cunoaște, că accesarea unui fișier poate modifica conținutul și este important ca anchetatorii, să efectueze numai
copii ale fișierelor în timp ce caută și alte probe.
189
d) verificarea calculatorului, pentru a dezvălui conținutul tuturor fișierelor ascunse cu
ajutorul programelor concepute pentru a detecta prezența acestora, accesarea și decriptarea
acestora;
e) analizarea zonelor speciale de pe hard disk-ul calculatorului, partiții care sunt
cunoscute sub denumirea de “spațiu nealocat”.
f) respectarea procedurii pas cu pas, unde este important ca polițiștii anchetatori,
trebuie să facă dovada că investigațiile efectuate au păstrat toate informațiile găsite cu privire la
calculator, fără a schimba sau deteriorarea ceva.572
Procedural, trebuie reținut că dacă nu este respectată procedura penală a fiecărui stat
în parte ori standardele și procedurile în vigoare cu privire la investigarea criminalistică a
sistemelor informatice, dovezile pe care le găsesc nu pot fi admise în instanță. Ca echipamente
(instrumente), echipa de investigatori trebuie să dispună de medii de stocare a datelor, în
cantitate suficientă şi de calitate superioară, pentru a permite copierea acestora de pe sistemul
informatic analizat. Totodată, se vor folosii un număr semnificativ de programe de calculator,
cum ar fi programe pentru: copierea exactă a conţinutului memoriei fizice; pentru analiza şi
compararea fişierelor; pentru catalogarea conţinutului discului; pentru validarea şi autentificarea
matematică a datelor; pentru recuperarea fişierelor şterse; programe de decriptare sau
programe antivirus. Este necesar, ca programele de calculator folosite de organele de urmărire
penală, să fie înregistrate din punct de vedere al protecţiei drepturilor de autor aparţinând
producătorilor acestor programe.573
9.2. PROBELE DIGITALE, COLECTAREA ACESTORA
Probele digitale, sunt definite ca orice informaţie cu valoare probantă care este fie
stocată, prelucrată sau transmisă într-un format digital.574 Acestea cuprind: probele informatice,
probele audio digitale, video digitale, cele produse sau transmise prin telefoane mobile, faxuri
digitale.575 Una dintre particularităţile acestui tip de probe, este că ele aparent nu sunt evidente
(vizibile), fiind conţinute în echipamentele informatice ce le stochează.576
Pentru a face ca aceste probe să fie disponibile, este nevoie de echipamente de
investigaţie şi de software-uri specific, deoarece astfel de probe sunt foarte „fragile”, în sensul că
pot fi modificate sau pot dispărea foarte uşor, prin metode care de multe ori sunt la îndemâna
făptuitorilor. Ca atare, anchetatorii trebuie să ia măsuri speciale de protecţie pentru a strânge,
păstra şi examina aceste probe. Totodată, păstrarea acestor tipuri de probe, a devenit o
preocupare crescândă a investigatorilor din întreaga lume. Necesitatea uniformizării practicii în
domeniu a dus la elaborarea de standarde cu privire la probele digitale, colectarea și
exploatarea acestora.577
572 Polițiștii anchetatori, sau experții criminaliști care efectuează expertiza, trebuie să fie pregătiți oricând, să depună
mărturie în instanță ca martori ori ca specialiști în domeniul IT.
573 Brown C. L. T. ,,Computer evidence: Collection and preservation (2nd ed.)”. Boston, MA: Course Technology,
(2010). pag. 90.

574Ele constau în acele informaţii cu valoare doveditoare pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele
judecătoreşti, care sunt stocate, prelucrate, sau transmise prin intermediul unui sistem informatic.
575 www.usaid.gov/info_technology/dotcom.
576Kenneally, E .E., & Brown, C. L. T. ,,Risk sensitive digital evidence collection. Digital Investigation”, 2(2), (2005).
pag. 101-119.
577Conform standardelor cu privire la probele digitale elaborate de International Organization on Computer Evidence
(IOCE) şi de Scientific Working Group on Digital Evidence (SWGDE).

190
Ca atare, colectarea probelor, se va face în conformitate cu recomandările Consiliului
Europei R(95),13, precum și baza legală și procedura penală pentru percheziția și ridicarea
sistemelor informatice și a probelor digitale din fiecare țară membră a UE.578 Pe lângă accesul
fizic, aceste persoane au datoria de a furniza şi informaţii referitoare la securitatea sistemului,
informaţii care să permită investigatorilor accesul la datele stocate în sistemele informatice
respective. Înainte de a trece la examinarea sistemelor informatice, nu trebuie neglijate
procedurile criminalistice tradiţionale de analiză a spaţiului percheziţionat, cum ar fi prelevarea
probelor fizice (amprente, alte urme).579 Cu ocazia colectării probelor, o importanță deosebită o
poate avea imaginea găsită pe ecranul monitorului, în momentul pătrunderii organelor de
cercetare penală. Aceasta poate fi păstrată prin fotografiere, filmare, etc.
În ce priveşte analiza sistemului informatic la faţa locului, ori ridicarea acestuia şi
analiza în laborator, trebuie avut în vedere că, o analiză de o calitate superioară se poate realiza
de către specialiști numai în condiții de laborator, dar este necesar să se țină cont și dacă
ridicarea sistemului informatic nu afectează în general activitatea suspectului.580
Conform practicii judiciare, se cunoaște că, calculatoarele pot îndeplini mai multe
funcții, cum ar fi: vizionarea de filme, jocuri pe calculator, agende cu planificări zilnice, jurnale
virtuale. Ca atare, pe fiecare hard disk ridicat în condiții legale pentru culegerea de probe,
acesta poate conține înregistrări și date care nu au de-a face nicidecum cu ancheta. Tocmai de
aceea, este recomandabil ca și aceste date să fie examinate cu maximă atenție sau cel puțin
sumar, pentru a descoperii eventualele dovezi digitale. Aceasta deoarece, se cunoaște că un
singur calculator, poate fi implicat în mai multe tipuri de infracțiuni, astfel încât hard disk-ul
acestuia, ar putea conține dovezi de la mai multe infracțiuni diferite.581
În acest sens, colectarea probelor este influențată de câțiva factori, care pot avea
impact asupra duratei unei anchetei cum ar fi:
- cantitatea de informații stocată pe hard disk-uri, CD-uri, DVD-uri, etc;
- dacă suspectul a încercat să ascundă informațiile sau le-a șters;
- numărul de calculatoare căutat;
- dacă suspectul a criptat fișierele ori le-a protejat cu parole.
Specialiștii, susțin că există zeci de moduri și programe cu care suspecții, pot ascunde
informații.582 Totodată, pot exista programe care pot diviza fișierele în secțiuni mici, care la
rândul lor pot fi ascunse în anumite fișiere executabile, pentru a li se pierde urma informațiilor
578Recomandarea nr. R (95) 13 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la problemele de procedură
penală legate de tehnologiile informaționale, (adoptată de Comitetul de Miniştri la 11 septembrie 1995, în cadrul celei
de-a 543-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor, care menţionează ca necesară includerea în legislaţiile naţionale penale,
a obligaţiei de a permite accesul la sistemele informatice, atât din partea celor care răspund de ele, cât şi a oricăror
persoane ce au cunoştinţă de modul de funcţionare a acestora.
579 Bune practici în investigarea sistemelor informatice. Cap. 6, Investigații informatice, București, 2004, pag 75
580În acest sens, recomandările Camerei Internaţionale de Comerţ, ce menţionează regula evitării ridicării sistemelor
informatice ale întreprinderilor/firmelor, dacă aceasta ar duce la afectarea desfăşurării activităţilor lor normale.
581Michael W. Bailie, H.Marshall Jarrett, Ed Hagen, Nathan Judish:“Searching and Seizing Computersand Obtaining
Electronic Evidence in Criminal Investigations”,Published by Office of Legal Education Executive Office for United
States Attorneys, USA, 2009, pdf. pag. 90
582Astfel, cu ocazia căutării în vederea prelevării probelor, specialiștii ar putea sării peste un fișier specific care conține
o dovadă importantă, deoarece acel fișier nu i se pare specialistului că este relevant.

191
respective. Criptarea, este un alt mod de a ascunde date. Pentru criptarea datelor, se utilizează
un set complex de reguli numit algoritmi, pentru a face datele imposibil de citit.583
Ca atare, în cazul colectării probelor digitale anchetatorii/specialiștii criminaliști, trebuie
să fie foarte atenți, deoarece există unele aplicații informatice care vor șterge datele în cazul în
care un utilizator neautorizat încearcă să acceseze sistemul. Anumiți programatori, au examinat
modul în care funcționează programele de cercetare a computerelor, folosite de anchetatorii
criminaliști și au încercat să creeze aplicații care fie blochează ori atacă programele folosite de
anchetatori. În cazul în care, specialiștii anchetatori în I.T. vor încerca să ridice astfel de probe,
aceștia trebuie să dea dovadă de maximă prudență și de ingeniozitate pentru a preleva
datele.584
9.3. RIDICAREA SISTEMELOR INFORMATICE, PROCEDURA RIDICĂRII
ACESTORA
Ridicarea sistemelor informatice și a componentelor acestora, se va face conform
normelor procedurale penale în vigoare naționale, precum și a recomandărilor europene în
domeniu, cu privire la tehnologiile informaționale, pentru a strânge dovezi electronice, care vor fi
expertizate și folosite mai târziu în instanțe. Totodată, strângerea dovezilor electronice se
realiefează în “interesul comun de a aduna, de a proteja şi de a prezenta dovezi electronice într-
o modalitate care să garanteze cât mai bine caracterul lor irefutabil şi integritatea lor.
Ridicarea acestora, se face cu scopul de a nu compromite anumite date, care ar putea
fi distruse prin oprirea calculatorului, deoarece suspectul a realizat un program care va realiza
automat această operație, în cazul în care sistemul este oprit. Ca atare, compromiterea
probelor, poate fi de cele mai multe ori intenționată, iar informaţia digitală este alterată în mod
intenţionat, pentru a induce în eroare o anchetă.585 Ca atare, ridicarea sistemelor informatice
pentru strângerea dovezilor electronice, trebuie să se facă după proceduri speciale, asigurându-
se securitatea acestor dovezi, atât în procesul de strângere cât şi în procesul de conservare sau
transmitere a lor, la organismele abilitate să le utilizeze. Manipularea și accesul la aceste
documente, trebuie să se facă numai de către persoane autorizate, iar pe intregul traseu, este
necesar să existe puncte, în care se fac şi se conservă copii martor ale datelor respective.
Totodată, este necesar să existe și o evidenţă clară a etapelor şi persoanelor care au venit în
contact cu datele respective.
Procedura ridicării sistemelor informatice, prevede și respectarea unor criterii de
apreciere a oportunității ridicării sistemelor informatice care fac referire la:586
- criteriul volumului probelor, unde stocarea unui volum foarte mare de informaţie într-
un spaţiu de dimensiuni fizice reduse, face ca investigaţia să necesite un volum mare de timp
pentru obţinerea probelor relevante;
- criteriul dificultăţilor de natură tehnică, unde trebuie evitată distrugerea datelor în
decursul investigaţiei;
583De exemplu, algoritmul ar putea schimba un fișier text, într-o colecție aparent fără sens de numere și simboluri. O
persoană care dorește să citească datele, ar avea nevoie de o cheie de criptare, care inversează procesul de
criptare, astfel încât numerele și simbolurile vor deveni text. Fără cheie, anchetatorii trebuie să folosească programe
de calculator, concepute pentru a sparge algoritmul de criptare. Cu cât altgoritmul este mai sofisticat, cu atât mai mult
va dura pentru a decripta.
584Sonia Bui, Michelle Enyeart, Jenghuei Luong, “Issues in Computer Forensics“ pdf, May 22, 2003
585 www.internews.org.
586 www.usaid.gov/info_technology/dotcom.
192
- criteriul reconstituirii sistemului în laborator, unde în cazul ridicării parţiale a
componentelor sistemului, este posibilă prezenţa unor incompatibilităţi, fie între echipamentele
sistemului informatic ridicat şi cele din laborator (de exemplu incompatibilitatea calculatorului cu
echipamentele periferice, imprimante), fie între programele de pe sistemul ridicat şi
echipamentele din laborator. O dată ce s-a decis ridicarea sistemului informatic aflat la locul
percheziţiei, trebuie luate unele măsuri care să permită reconstituirea exactă a acestuia în
laborator. În primul rând, trebuie consemnat modul de aranjare în spaţiu a echipamentelor
sistemului informatic ridicat. Aceasta se poate face fie prin fotografierea sistemului din toate
unghiurile, fie prin filmare video.
Procedura ridicării sistemelor informatice, este dată de procedurile şi standardele în
vigoare, unde este obligatoriu ca la ridicarea acestora este necesară prezența pe cât posibil a
cel puțin unui specialist cu pregătire în domeniul informatic, deoarece analiza sistemelor
informatice de către investigatori ce nu au cunoştinţe suficiente asupra echipamentului sau
programelor utilizate, poate duce la distrugerea datelor.
Ca atare, organul de urmărire penală și specialiștii, când ajung la sistemul informatic,
vor întreprinde următoarele:
- se îndepărtează obligatoriu toate persoanele de lângă sistemul informatic și de lângă
sursa de curent;
- nu se schimbă starea de funcționare a dispozitivelor informatice, iar aici avem: (dacă
sistemul a fost găsit închis în momentul pătrunderii investigatorilor, nu trebuie sub nici un motiv
pornit, dacă sistemul este pornit, acesta rămâne pornit), de asemenea nu se apasă nici o tastă
și nici un buton;
- dacă o imprimantă este funcțională, sau se află în proces de tipărire, aceasta nu se
oprește;
- toate componentele sistemului se inspectează vizual (unitate PC, imprimantă,
scanner, monitor, tastatură), pentru a se observa eventualele conexiuni la alte componente PC;
- se notează de către anchetatori, poziția tuturor componentelor găsite, precum și
starea în care se află sistemul (pornit sau oprit);
- se vor fotografia și filma locurile unde sunt amplasate sistemele informatice, precum și
partea din față și din spate a unității centrale, a monitorului și a celorlalte componente.
Obligatoriu, va fi filmată și fotografiată imaginea care apare pe monitor.587
Înainte de ridicarea sistemelor informatice și de etichetarea fiecărei componente, este
recomandabil, ca fiecare cablu de comunicații de tip modem ori rețea conectat la calculator, să
fie deconectat (de regulă de la prizele din perete sau de la telefon).
Sistemele informatice, vor fi închise după cum urmează:
- dacă este unitate PC, aceasta se închide prin scoaterea cablului de alimentare din
spatele calculatorului și nu prin scoaterea din priza de alimentare;
- dacă este un laptop, acesta se închide prin scoaterea acumulatorului;
- sistemele de operare, Windows, Linux, vor fi închise de către specialiști prin funcția
shut down, de asemenea nu se acționează alte funcții ale sistemului;
- dacă există echipamente periferice, se închid și acestea;
- înainte de ridicarea sistemelor informatice, se vor nota datele de identificare ale
componentelor sistemului informatic (firma producătoare, model, serie, număr de identificare);
587 Standard procedures for crime scene investigations - Code of practice (ENFSI) 2009
193
Se procedează apoi la ridicarea sistemelor informatice, aceasta se face după cum
urmează: dacă se impune dezasamblarea componentelor, fiecare componentă a sistemului
trebuie etichetată înainte de modificarea configuraţiei în vederea ridicării probelor. În cazul
cablurilor, se etichetează atât cablul, cât şi suporturile de unde a fost debranşat. Dacă există
suporturi care nu au conectate cabluri, este recomandabil ca să fie etichetate trecând cuvântul
"neocupat". Se va face şi o schiţă a componentelor, cu indicarea obligatorie a simbolurilor
folosite pentru etichetare. Ca și regulă generală, se ridică următoarele componente:
- unitatea centrală în litigiu a sistemului informatic, dacă aceasta este un laptop, se va
ridica cu sursa de alimentare și cablurile aferente;
- se vor ridica toate mediile de stocare a datelor informatice, aceasta incluzând: hard-
diskuri, carduri de memorie, stikuri, DVD-uri, CD-uri, precum și unitățile de citire aferente;588
- se vor ridica toate înscrisurile care au legătură cu cauza: fotografii, agende, bloc-
notesuri, alte documente;
- este important, să se obțină informații în legătură cu: scopul sistemului informatic,
utilizatorii acestuia, parolele de acces, scheme de securitate;
- toate suporturile magnetice de stocare a datelor, trebuie protejate împotriva modificării
conţinutului lor;
Ridicarea sistemelor informatice, se va face cu multă grijă, evitându-se orice avariere a
componentelor, inclusiv trebuie să se aibă în vedere protecția electrostatică a componentelor.
Ambalarea componentelor sistemului informatic, se va face în saci sau cutii de hârtie, după care
se sigilează.589 Depozitarea componentelor se va face într-un mediu uscat, care să fie ferit de
surse de radiații electromagnetice.590 Pentru analiza probelor, odată ce acestea sunt aduse în
laborator, componentele trebuie asamblate pentru a reconstitui sistemul original.
Pentru aceasta, se vor folosi fotografiile sau casetele video filmate înainte de ridicarea
probelor, respectându-se conexiunile originale, precum şi informaţiile obţinute de la martori în
legătură cu practicile de utilizare a sistemului informatic respectiv. Primul pas, în analiza
probelor de natură electronică, este legat de necesitatea asigurării veridicităţii lor. Se recomandă
ca analiza criminalistică a conţinutului discului, să se realizeze pe o copie fidelă a discului
original, realizată în laborator cu ajutorul unor programe şi dispozitive speciale.591
9.4. DOVEZILE ELECTRONICE, ACCEPTAREA LOR ÎN INSTANȚĂ
Dovezile electronice, sunt constituite din informaţiile sau urmele de informaţii, lăsate pe
suporturile de stocare, în calculatoare sau în reţele, de către faptuitori şi care pot dovedi
înfăptuirea unei infracţiuni sau pot ajuta la identificarea făptuitorilor.592 Prin natura lor, aceste
dovezi ţin de specificul tehnicii de calcul, de electronică şi de modul de organizare a
comunicaţiilor în general, ele adunându-se într-un fel sau altul în sistemele informatice şi în
nodurile reţelelor de comunicaţie.
588 Idem
589Este de evitat întinderea sau zgârierea mediilor de stocare, ori a celorlalte componente, iar în timpul transportului
trebuie evitate, vibrațiile și șocurile.
590 Accesul la aceste componente, nu va fi permis decât la expertizarea lor în laborator, de către specialist sau expert
după îndeplinirea procedurilor în vigoare.

591Procedural, se realizează două copii, pe una se face analiza propriu-zisă, cealaltă fiind o copie de rezervă.
592Olivier Leroux, ,,Legal admissibility of electronic evidence. International Review of Law, Computers and
Technology”, (2004), 18(2), 193-220.

194
Indiferent că este vorba de documente stocate pe discurile calculatoarelor, sau de
înregistrări ale parametrilor unei transmisiuni, fie despre date colaterale datorate accesării unui
sistem şi a executării unor comenzi pe acesta, toate aceste date, puse cap la cap pot reface
filmul evenimentelor şi se pot constitui în dovezi opozabile în justiţie. Dovezile, includ atât
informaţiile din sistemele informatice sau de pe medii de stocare externe, cât şi pe cele din
reţelele de comunicare. Intră în această categorie şi alte suporturi digitale, precum cele din:
memoria telefoanelor; din cardurile aparatelelor foto digitale; sticuri de memorie; hard-disk-uri-
externe; precum şi orice alt dispozitiv, care poate stoca permanent sau temporar date şi
informaţii, mai ales în condiţiile în care tot mai multe instrumente electronice accesibile oricui
sunt dotate cu procesoare şi memorie. Documentele produse pe cale electronică, au o pondere
covârşitoare în comunicarea umană de astăzi, comparativ cu documentele tipărite. Acestea sunt
în prezent, într-un proces de adaptare la noile provocări. Pentru a putea aduce în instanţă
faptele reprobabile, infracţiunile şi abuzurile comise utilizând mediul digital, în afara definirii
comune şi incriminării acestor fapte în mod unitar, ținând cont și de caracterul trans-frontalier al
acestora, este necesară administrarea în instanţă de dovezi indubitabile ale acestor fapte.593
Se cunoaște că, în multe dintre legislaţiile ţărilor europene, nu este încă definit specific
acest tip de dovezi şi se fac în prezent eforturi pentru definirea unitară. Deci, neexistând încă o
definire universală specifică în legislaţii a dovezilor electronice, precum şi o practică unitară,
sistemele penale întâlnesc o serie de dificultăţi în administrarea lor în instanţe, iar acolo unde nu
există reglementări specifice, se utilizează în general prin extrapolare, normele cele mai
apropiate referitoare la dovezi în general, extrapolare ce face faţă în unele cazuri realităţilor
dovezilor electronice, iar în alte cazuri se dovedeşte a nu acoperi toate aspectele. Extrapolarea,
este posibilă în special datorită faptului că documentele elaborate, comunicate şi stocate digital
au ca diferenţă faţă de documentele din dovezile clasice mediul de stocare, acesta fiind suportul
electronic în loc de suportul de hârtie. Tot astfel, se pot face paralele între comunicaţia prin e-
mail şi comunicaţia prin poşta clasică, între semnătura de mâna şi cea electronică.594
Pentru a fi furnizate ca dovezi puternice în instanță, dovezile electronice spre
deosebire de un document scris, trebuie să fie prezentate și interpretate corect de către o
persoană calificată care de obicei este un specialist sau expert. Apoi expertul, trebuie să
prezinte datele instanței de judecată, într-o formă care să fie înțeleasă de judecători. Orice
schimbare sau modificare a termenilor nerelevantă de către expert, poate face ca datele
prelevate să fie supuse interpretării. Instanța va lua o decizi clară cu privire la aceste probleme
și se va pronunța în funcție de probele administrate în cauză.595 Astăzi, cea mai mare problemă
o constituie autenticitatea dovezilor şi gradul de încredere ce le poate fi acordat.
593Pentru o practică judiciară unitară şi eficientă este necesară o definire juridică comună a noţiunii de dovadă
electronică putând deci desemna dovezile electronice ca fiind informaţiile strânse prin mijloace specifice din mediul
electronic şi digital necesare pentru stabilirea adevărului unor fapte.
594De exemplu, în practică sunt acceptate ca dovezi, atât în legislaţia civilă cât şi în cea penală recipisa de la fax.
Acest lucru, poate fi extins la confirmările electronice automate ale sistemelor de calcul.
Spre exemplu, în transmiterea unui e-mail, esenţa comunicării prin fax, este şi ea una electronică.
Sursa:http://www.criminalitate.info/2009/10/dovezile-electronice-admisibilitatea-in.html
595 http://mnbenchbar.com/2013/10/admissibility-of-electronic-evidence
195
Astfel, se poate acuza mereu fabricarea datelor compromiţătoare, întrucât
instrumentele necesare sunt practic la îndemana oricui.596 Pe de altă parte, utilizarea în instanţă
a dovezilor electronice, presupune un nivel de cunoştinţe tehnice specifice, din partea celor
implicaţi în proces pentru a decide şi acţiona în cunoştinţă de cauză. Este frecventă reţinerea în
a utiliza aceste dovezi din necunoaştere, sau interpretarea greşită a semnificaţiei şi a cântăririi
greutăţii lor într-un proces.
Atât judecătorii, cât şi procurorii şi avocaţii, au în faţă o provocare atunci când este
vorba de dovezi electronice, deoarece pentru a decide relevanţa lor sau necesitatea cererii
administrării unei anumite dovezi electronice, definitorii pentru stabilirea adevărului, aceasta
necesită cunoştinte tehnice din partea celor care le utilizează, ori le administrează în instanță.
Totodată, cunoașterea procedurilor de prelevare/expertizare a dovezilor, cât şi a altor aspecte
ce definesc importanța acestor dovezi (precum volatilitatea datelor), aspecte ce ţin de tehnica
producerii şi transmiterii acestora, pot fi esenţiale în decizia instanţei, dar şi în elaborarea
apărărilor. Rezultă că, pentru utilizarea în instanţă, dovezile trebuie să fie prelevate şi
conservate corespunzator, fiind necesare reglementări procedurale specifice, pentru a îndepărta
orice dubii privind veridicitatea şi integritatea datelor electronice. Experţii nu mai sunt suficienţi în
decizia juridică corectă, aşa cum sunt în cazurile clasice, în care dovezi precum amprenta sau
scrisul aveau nevoie de simpla identificare a făptuitorului, care îl plasa la faţa locului sau având
legătură cu acesta. Este deci necesară, o iniţiere a părţilor implicate în procesul penal în noţiuni
tehnice elementare referitoare la probatoriul electronic, deoarece în cazul încălcării legilor pe
Internet, dovada electronică va fi folosită incontestabil de către anchetatori pentru acuzare, iar
de judecători pentru a admite aceste noi tipuri de probe, care sunt diferite de cele clasice.
Concluzionez că, folosirea dovezilor electronice, acceptarea și utilizarea lor în instanță,
va continua să joace un rol important atât în litigiile civile cât și în cele penale. Aceste dovezi,
pot avea un puternic impact în administrarea probelor în instanță, fiind folosite atât pentru
acuzare, cât și pentru dezincriminarea unei persoane puse sub acuzare.
596Unexemplu, îl consituie sustragerea parolei de e-mail a unei persoane şi folosirea contului acesteia pentru a trimite
un mesaj ce va fi mai târziu dovada impotriva titularului contului.
196
CAPITOLUL X
10. TEHNICA POLIGRAF
10.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND TESTAREA POLIGRAF

Tehnica poligraf, a apărut ca urmare a necesității existenței unui dispozitiv de detecție a
comportamentului și în special al stresului emoțional, ce este generat de organism, în momentul
în care o persoană minte, prin obținerea de indicații ale unor fenomene fiziologice neobservabile
cu ochiul liber. Ca atare, denumirea de “poligraf” face trimitere la dispozitivul care măsoară şi
înregistrează un nr. de parametrii fiziologici, ai unui subiect uman fiind perceput ca un aparat
complex care înregistrează în mod simultan prin intermediul a cel puţin 3 canale distincte
corelatele fiziologice ale procesului emoţional.
Peste tot în lume, precum și în țara noastră, tehnica poligraf poartă denumirea de
“Psihofiziologie Criminalistică.” Acest termen este îndeosebi utilizat în S.U.A., care este cel mai
mare utilizator al acestui aparat.597 Tehnica poligraf, funcționează după următorul principiu:
starea de pericol generată de consecințele unei minciuni activează sistemul nervos vegetativ,
astfel încât într-o examinare poligraf, indiferent de voința subiectului sincer/nesincer, se
înregistrează cu ajutorul aparatului o reactivitate psihofiziologică.598
Dintre scopurile utilizării poligrafului pot fi enumerate:
- identificarea autorilor infracţiunilor indiferent de genul acestora;
- verificarea veridicităţii declaraţiilor persoanelor implicate în procesul judiciar;
- excluderea suspecţilor ce sunt neimplicaţi în cauzele cercetate, prevenindu-se erorile
judiciare, pierderile de timp și verificările inutile;
- stabilirea sincerităţii apărărilor formulate de către persoanele suspecte;
- stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
- depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale;
- soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca părţi în
procesul penal, când procedeul clasic al confruntărilor nu a dat rezultate;
- orice alte situații considerate oportune de autoritatea judiciară.
În practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează stabilirea adevărului,
astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită şi adaptată oricăror situaţii.
10.2. UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN CADRUL POLIȚIEI ROMÂNE
În România, biodetecţia începe să fie utilizată din anul 1975, în special în cazurile de
omor. Prima lucrare în domeniu aparţine profesorului universitar Tiberiu Bogdan fiind intitulată
„Investigaţia psihologică a comportamentului simulat”.599
597 http://www.psihoterapiepoligraf.ro/ro/mid/POLIGRAF
598Fenomenele fiziologice ca mărirea subită a tensiunii sangvine, creşterea consumului de oxigen, dilatarea
bronhiolelor, inhibarea mişcărilor peristalice gastrice, sunt controlate de sistemul nervos vegetativ şi în consecinţă nu
sunt supuse voinţei decât parţial şi în grad nesemnificativ, astfel că înregistrarea lor electronică la biodetector
semnifică comportament simulat în 95 % din cazuri.
599În anul 1977 see înfiinţează primul Laborator Poligraf în cadrul Institutului de Criminalistică din Inspectoratului
General al Miliției Romane. Laboratorul a fost dotat cu un aparat de proveniență japoneză tip Mitshubishi. Un colectiv
condus de generalul Ion Anghelescu directorul Institutului de Criminalistică realizează primele examinării
197
În prezent la nivelul Poliției Române, laboratoarele poligraf sunt organizate și
funcționează în cadrul structurilor de criminalistică, respectiv în cadrul D.G.P.M.B.- Serviciul
Criminalistic și Inspectoratele Județene de Poliție, la nivelul serviciilor criminalistice locale. Se
poate preciza că, specialiștii din cadrul D.G.P.M.B. au competență națională, preluând atât
cazurile deosebite, cât și situațiile în care trebuie testate cadre ale Ministerului Afacerilor Interne,
Ministerul Apărării, iar specialiștii din cadrul laboratoarelor județene au competență locală.600
În afară de laboratoarele poligraf ale Poliției Române, țara noastră mai are două
structuri naționale care acreditează prin documente oficiale (brevete și atestate de liberă
practică) examinatorii poligraf cum sunt:
1. Ministerul Justiției în baza Legii 488/2002 și a O.G. 75/2000, pentru examinatorii
care își desfăsoară activitatea în zona justiției prin brevet de expert criminalist în detecția
comportamentului simulat.
2. Colegiul Psihologilor din Romania în baza Legii 213/2004 și a H.G. 788/2005 prin
atestate de liberă practică în domeniul psihologiei judiciare, evaluarea comportamentului simulat
prin tehnica poligraf.
10.3. BAZELE ȘTINȚIFICE ALE DETECȚIEI COMPORTAMENTULUI SIMULAT,

CONSIDERAȚII DE ORDIN LEGISLATIV
Bazele ştiinţifice moderne ale biodetecţiei judiciare, au fost implementate în anii 70,
când s-au formulat principiile cibernetice specifice fiinţelor umane ca urmare a cercetărilor din
domeniul psihofiziologiei. În literatura de specialitate, biofeedback-ul este definit ca un principiu
general potrivit căruia un individ plasat într-o anumită situaţie va emite răspunsuri a căror
frecvenţă şi intensitate vor creşte dacă consecinţele lor sunt pozitive şi vor descreşte dacă
consecinţele sunt negative sau nule. Pe baza acestui principiu ştiinţific a fost elaborată metoda
de auto-control şi/sau relaxare, bazată pe înregistrarea unor fenomene fiziologice involuntare şi
transformarea lor în semnale perceptibile, în scopul de a fi folosite ca indicatori ai stării de
relaxare şi de evidenţiere a autocontrolului. Se poate realiza controlul operant al unei serii de
funcţii ca: vasodilataţia, ritmul cardiac, ritmurile cerebrale, tensiunea arterială, contracţiile
stomacale. În cercetările psihofiziologice au fost puse în evidenţă multiple posibilităţi de
condiţionare operantă a sistemului neurovegetativ şi a musculaturii netede.
Ca orice tip de experiment, biodetecţia este un act deliberat, îndeplinit etapă cu etapă,
pe baza unor anticipări, ipoteze sau simple presupuneri care vizează obiective precis
determinate.601
Ca atare, comportamentul presupune două componente:
-una aparent vizibilă, ce include reacțiile exterioare, sesizabile ale persoanelor,
observabile direct ca: gesturile, mimica, transpirația, roșeața, mișcări ale membrelor, răgușeala;
-una inaparentă, invizibilă, nesesizabilă direct, ce cuprinde modificări insesizabile cu
ochiul liber, precum alterarea ristmului respirator și cardiac, creșterea conductibilității electrice a
pielii, încordări ori relaxări ale musculaturii.602
Considerațiile de ordin legislativ, fac trimitere la legislația națională, unde examinarea
poligraf nu figurează în categoria mijloacelor de probă, iar concluziile obținute cu ocazia
600 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 337-338

601 Tudorel Badea Butoi, Ioana Teodora Butoi, Psihologia interogatoriului judiciar, Ed. Enmar, Bucureşti, 2002
602 Idem, supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 338
198
examinării, cu toate că nu au forță juridică de sine stătătoare, pot contribui decisiv la aflarea
adevărului, concluzii care vor fi coroborate concomitent cu celelalte mijloace materiale de probă.
Conform C.Proc.Pen. la art. 97 alin 2, se prevede că, mijloacele de probă admise de
lege sunt următoarele: constatările și expertizele. Ca atare, rezultatele examinării poligraf, se
materializează în rapoarte de expertiză, care figurează între mijloacele de probă, aplicându-se
conceptul potrivir căruia legiuitorul a avut în vedere la enumerarea mijloacelor de probă
rapoartele de expertiză, fără a enumera limitativ domeniile de expertiză, deci implicit se poate
afirma că se pot accepta orice fel de rapoarte de constatare ori expertiză din domeniile
recunoscute în materie. Totodată, trebuie subliniate și prevederile din Legea nr. 218/2002
privind organizarea și funcționarea Poliției Române, cu modificările și completările ulterioare,
așa cum a fost modificată de Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de
Procedură Penală, care prevede la art. 26, alin. 1, punctul 15 că “ folosește metode și mijloace
tehnico-ștințifice în cercetarea locului faptei și la elaborarea probelor și mijloacelor material de
probă, efectuând constatări și expertize criminalistice, prin specialiști și experți proprii acreditați ,
precum și rapoarte criminalistice de constatare, rapoarte de interpretare a urmelor și de
evaluare a comportamentului infracțional ori a personalității criminale.” Rezultă că, concluziile
formulate sunt ștințifice, sunt materializate în expertize, care la rândul lor, sunt mijloace de probă
recunoscute de legislația în vigoare.603
Examinarea poligraf este o metodă integral umană, care nu încalcă principiul
prezumţiei de nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură
atât la inculparea suspecţilor, cât şi la disculparea acestora, în funcţie de implicarea sau
neimplicarea în cauza penală.604 Trebuie menționat că folosirea poligrafului nu lezează cu nimic
integritatea sau demnitatea individului, care-şi conservă toate calităţile volitive şi raţional–
afective.
10.4. REGULI PENTRU EXAMINAREA POLIGRAF

În vederea realizării testărilor poligraf se vor respecta următoarele reguli:
10.4.1.REGULI PRIVIND PERSOANA TESTATĂ, ÎNTREBĂRILE, ACTELE DE DISPUNERE,
SPECIALISTUL CARE VA EFECTUA TESTAREA
Reguli privind persoana testată
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ, subiectul
completând în acest sens o declaraţie de consimţământ, refuzul de examinare nu va produce
efecte juridice.605
În afară de aceasta persoana testată trebuie să:
- să nu fie ameninţată cu tehnica poligraf;
- să nu fie supusă unor anchete obositoare;
- să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice;
- să nu fie sub influenta medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos
central, ori a unor substanțe psihotrope;
603 Vasile Viorel, G. Panfil, op. cit, pag. 338

604 Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992; Bus, 2000.
605 Folosirea poligrafului se face numai cu acordul subiectului şi consimţământul apărării, iar metodologia de testare
nu este interzisă de lege şi poate fi utilizată în scopul stabilirii fie a vinovăţiei, fie a nevinovăţiei. Dacă subiectul nu
este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a
motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a fi ulterior examinat.
199
- să nu fie dusă în câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri, experimente);
- să nu participe la confruntări;
- să nu fie prezentată pentru identificare;
- să nu li se prezinte persoane spre recunoaştere;
- să fie într-o stare psiho-fizică de normalitate, recomandabil în acest sens este ca
testarea să fie precedată de o examinare medicală;
Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf urmatoarele categorii de persoane:
minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afecțiuni cardio-respiratorii severe, cele
cu afecţiuni neurologice grave (hemipareze-paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul
testării sunt în suferiţă fizică (intervenţii chirurgicale recente, extracţii dentare, leziuni cauzate de
unele accidente etc.) şi alte persoane în legatură cu care examinatorul apreciaă că nu este
cazul. Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a
subiectului.
Reguli privind întrebările
Întrebările vor îndeplinii următoarele condiții:
- să fie scurte și precise;
- să nu fie ambigue;
- să folosească o terminologie pe înțelesul subiectului;
- să nu fie duble;
- să fie de sine stătătoare (sensul lor să nu depindă de al altora);
- să se refere la stări de fapt și să nu se bazeze pe opinii;
- să permită numai răspunsuri cu Da și Nu.
- întrebările se vor limita la conținutul unui singur caz;
- întrebările nu vor conține aspect legate de convingerile religioase, politice ori
orientarea sexuală a persoanei.606
Reguli privind actele de dispunere
Examinarea poligraf, se dispune numai în baza unei ordonanțe motivate, ori încheieri
de ședință. Totodată, examinarea poate fi solicitată și la cererea expresă a apărării. Aceasta
fiind un mijloc de investigare, trebuie sa fie solicitată şi să constituie de regulă, un moment iniţial
al anchetei şi nu o ultimă activitate, când reactivitatea psihoemoţională a subiectului în cauză
este afectată de foarte mulţi factori. Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia
în mod detaliat dosarul cauzei, pentru a formula împreună cu cel care instrumentează cauza,
cele mai adecvate intrebări.
Reguli privind specialistul (expertul poligraf) care va efectua testarea
Expertul poligraf, trebuie să fie obligatoriu absolvent al unei facultăți de psihologie, cu o
experiență notabilă, care este format numai de către formatori autorizaţi în această specialitate,
conform prevederilor legale şi poate profesa numai după ce obţine calitatea de expert în urma
evaluării şi atestării sale de către un centru de evaluare autorizat în conformitate cu legislaţia
naţională şi acceptă necesitatea unui proces de învăţare şi perfecţionare continuă în domeniile
specifice ale profesiei, precum şi evaluărilor periodice.
Expertul poligraf îşi desfăşoară activitatea în respect deplin faţă de drepturile
cetăţenilor, apărând valorile morale ale acestora, răspunde personal în faţa legii pentru orice
încălcare a normelor legale şi în faţa forumului profesional (Asociaţia Română Poligraf) pentru

200
încălcări ale standardului ocupaţional, în care sunt înglobate: statutul expertului poligraf,
metodologia de lucru profesională şi codul etic şi deontologic.
Totodată, în îndeplinirea activității profesionale expertul poligraf trebuie:
-expertul poligraf are obligatia ca pe toata durata activitatii profesionale să-și dezvolte
competentele profesionale prin informare continua, prin participarea la programe de formare
profesională, cursuri de specialitate, simpozioane, colocvii, consultări cu alți specialiști sau
cercetări științifice.
- în vederea desfășurării unei activități la un nivel ridicat de profesionalism, expertul
poligraf trebuie sa fie sănătos fizic și mental, să nu fie obosit sau preocupat de alte probleme
colaterale. În cazul în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, expertul poligraf are obligația să
înceteze activitatea până la refacerea completă.
- expertul poligraf nu trebuie să facă, să publice sau să furnizeze spre publicare, cu
intenție, nici o declarație falsă sau menită să inducă în eroare, în legatură cu activitatea
desfașurată sau cu ocupația de expert poligraf.
-expertul poligraf nu trebuie sa furnizeze informații despre tehnica poligraf persoanelor
care consideră că le-ar putea folosi, voluntar sau involuntar, în scopul prejudicierii altor
persoane.
-expertul poligraf își asuma întreaga responsabilitate în ceea ce priveste declarațiile
făcute publice sau informațiile furnizate altor persoane.
10.5. CAMERA DE TESTARE ȘI APARATUL POLIGRAF
Camera de testare, va fi izolată fonic, special amenajată şi mobilată. Camera trebuie să
fie cât mai sobră, fără ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar putea distrage atenţia
persoanei examinate, şi implicit să denatureze înregistrările psihofiziologice. Temperatura
camerei trebuie să fie normală, iar iluminatul corespunzător.
Examinarea cu tehnica poligraf.607
607 http://www.psihoterapiepoligraf.ro/ro/mid/POLIGRAF
201
De asemenea, trebuie să existe şi o a două cameră, aşa-numita “cameră de
observaţie”, echipată corespunzator acestui scop. La efectuarea examinării va fi respectat
principiul liberului consimţămant şi al prezumţiei de nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord
cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a
motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a fi ulterior
examinat.
Aparatul poligraf, se compune din senzori și unitatea centrală de conversie a datelor
(DAS). În funcție de model, aceasta poate face înregistrarea modificărilor sesizate fie direct pe
hârtie (poligraful electomecanic), fie trimite aceste informații software-ului specializat dintr-un
computer (cu interfață serială, USB, ori wireless), acolo unde vor fi reprezentate visual prin
intermediul aplicației dedicate.608 Pentru testare, vor fi folosite anumite scaune speciale,
furnizate de producătorul aparatului poligraf.
În timpul examinării, poligraful înregistrează următoarele categorii de stimuli:
- galvanic skin response (GSR/RED), sau răspunsul electrodermic;
- respirația toracică și respirația abdominală;
- tensiunea arterială, măsurată cu ajutorul unui manșon de tensiune;
- pulsul distal;
- activitatea musculară (se înregistrează presiunea, micromișcările musculare, mișcările
în scaun).609
10.6. TESTELE POLIGRAF, TIPURI DE ÎNTREBĂRI
Testele poligraf, vor cuprinde cel mult 5 teste efective. Între două teste, examinatorul
poate părăsii încăperea pentru câteva minute. Totodată, între două întrebări există o pauză de
15 până la 25 secunde. De asemenea, fiecare dintre tipurile de teste prezente mai jos, are
trăsături specifice, în funcție de cauza și subiectul supus investigației. De regulă, se vor
administra minim 3 (trei) tipuri de teste, cupă cum urmează:
Testul de stimulare specifică (cu cartonașe)
Presupune folosirea a 7-10 cartonașe, cu diverse numere, așezate cu fața în jos și
unde persoana testată va fi invitată să își aleagă un cartonaș, să se uite la număr și să îl pună la
loc, fără ai comunica specialistului respectivul număr. În continuare subiectul este instruit să
răspundă cu Nu toate întrebările formulate. Prin indicarea numărului corect la finalul testului,
persoana va fi convinsă că aparatul funcționează pentru persoanele sincere, fiind o modalitate
de înlăturare a temerilor că aparatul nu funcționează corespunzător, iar pentru cele nesincere,
spornind teama că dispozitivul va identifica răspunsurile mincinoase.
608 În dotarea Poliţiei Române există 2 modele de aparate poligraf, ambele produse de firma Lafayette, modelul
computerizat LX 4000 şi modelul clasic Statesman. Acest sistem are multiple funcţiuni de înregistrare, stocare şi
analizare a modificărilor fiziologice în timpul testării. Software-ul LX 4000 include programele OSS, POLYSCORE,
precum şi o bibliotecă cu medicamentele care pot influenţa calitatea testării. Sistemul OSS, este o metodă de
evaluare numerică manuală, dezvoltată pentru aplicaţii referitoare la mărturisiri. În mod virtual, face posibilă o
comparatibilitate a evaluărilor făcute de mai mulţi evaluatori şi estimarea acurateţei acestor evaluări.
609
G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 342-343.
202
Testul de bază (John Red)
Cuprinde întrebările realizate de către examinator, cu ocazia discuțiilor cu subiectul ce
urmează a fi testat. Persoana examinată, va semna pe acest set de întrebări și tot în această
ordine îi vor fi puse.
Testul Da
Se va folosi înaintea testului cu întrebări combinate. La acest tip de test persoana
testată va fi instruită să răspundă cu Da la toate întrebările formulate, întrebări în care sunt
incluse și cele legate de cauza respective. Testul, se bazează pe faptul că subiecții nesinceri vor
încerca să forțeze ca răspunsurile de Da să pară minciuni. La acest tip de test, este
recomandabil să se elimine înrebările de control.
Testul vârfului de tensiune
Acest test, se folosește când există certitudinea că subiectul nu are cunoștiință despre
anumite aspect ale infracțiunii cercetate. De regulă, se referă la modul în care a fost săvârșită
infracțiunea, la anumite amănunte referitoarea la aceasta, aspecte care nu pot fi cunoscute de o
persoană neimplicată, ori nu a fost informată în legătură cu aceasta.
Testul complexului de vinovăție
Acest tip de test se administrează pentru subiecții care au în antecedente fapte
asemănătoare cu cea pentru care s-a solicitat examinarea poligraf și constă în alcătuirea și
punerea unor categorii de întrebări cu privire la un incident fictiv, asemănător, dar care pare real
în măsura în care îl privește pe individ.
Testul cu întrebări combinate (T1C)
Testul are la bază întrebările obișnuite, dar adresate într-o ordine diferită și totodată
neanunțată.
Testul SAT (Sillence Answer Test)
Este un test mut, în care subiectul dă răspunsurile în gând. Ca atare, subiectul este pus
să asculte întrebările, iar apoi să formulize răspunsul în gând. Pentru țara noastră, se utilizează
toate tipurile de teste enumerate mai sus, dar la baza testării poligraf stă utilizarea a trei tipuri de
teste: - testul de bază T1;
- testul repetat T1R
- testul combinat T1C610
Tipuri de întrebări.
În chestionar sunt incluse următoarele tipuri de întrebări:611
- întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziţii-interogative
adresate subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit, concis şi clar atât în cadrul
interviului pre-test, cât şi în timpul testării, vizând săvârşirea sau implicarea acestuia în
infracţiunea ce face obiectul investigaţiei, apte să producă modificări în reactivitatea
psihoemoţională (“D-ta ai comis furtul din magazinul X “).
- întrebarile neutre: sunt propoziţii-interogative simple, care nu au legatură cu
incriminarea şi permit reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante.
Scopul lor este de a obține în diagrama poligraf un segment etalon pentru reactivitatea
psihoemoţională normală a subiectului (“Eşti de profesie … ?“).
610 Idem
611 Horvath, 1988; Zdrenghea & Butoi, 1992; Bus, 2000.
203
- întrebările de control: sunt propoziţii-interogative la care aprioric se cunoaşte, că
subiectul va răspunde nesincer. Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii
psihoemoţionale necesar efectuării comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale obţinute
la întrebările relevante: (“Te-ai gandit vreodata să furi ceva ?“).
10.7. ETAPELE EXAMINĂRII POLIGRAF
Cuprinde procedurile obligatorii care trebuie parcurse de examinator și de cel examinat,
pentru a stabili cauza care amplifică starea emoţională a subiectului (labilitatea
psihocomportamentală, trecutul său infracţional, starea de sănatate, problematica delicată a
cauzei pentru care este cercetat), constând în:
10.7.1. ETAPA PREGĂTITOARE
În care specialistul studiază dosarul cauzei, pentru a stabilii particularitățile faptei
investigate, declarațiile date până la acel moment de către subiectul care urmează a fi examinat,
procesele-verbale existente la dosar, alte probe, certificate medico-legale. Tot în această etapă
sunt incluse și discuțiile cu organele de urmărire penală, pentru a obține mai multe detalii și
informații despre persoana care urmează a fi testată.
10.7.2. ETAPA INTERVIULUI PRETEST
Are rolul de a pregatii subiectul în vederea examinării și de a realiza un climat de
siguranță și încrederea reciprocă între examinat și examinator. Subiectului i se vor prezenta
principiile de funcționare ale tehnicii poligraf, drepturile pe care le are, felul în care funcționează
tehnica poligraf. Totodată vor fi discuții în legătură cu fapta cercetată, întrebările care i se vor
adresa subiectului, precum și modul de comportare a acestuia în timpul examinării.
Examinatorul, pe parcursul discuției pretest își va nota reacțiile manifestate de subiect,
rezultate și date care vor fi exploatate la final în etapa interpretării diagramelor. Întrebările din
interviul pre-test au scopul de a provoca raspunsuri verbale şi nonverbale, care vor oferi
examinatorului indicii asupra sincerităţii sau nesincerităţii subiectului, fără a-l face să-şi
diminueze în mod inutil starea de tensiune şi fără ca examinatorul să se angajeze într-un dialog
acuzator în dorinţa de a obţine o mărturisire a vinovaţiei.
10.7.3. TESTAREA PROPRIU-ZISĂ
Testarea are loc după ce a fost terminată discuția pretest, iar subiectul a semnat lista
cu întrebări. Apoi, are loc procedura obișnuită (plasarea senzorilor pe corp, verificarea
funcționării acestora, verificarea stării de discomfort a subiectului). Întrebările examinatorului vor
fi puse cu voce medie, iar între întrebări vor fi pauze de 10-15 secunde. Astfel, sub impactul
întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului examinat se află într-o stare de
alertă, reactivitatea psihoemoţională corespunzatoare răspunsurilor simulate la aceste
întrebări.612 Între două seturi de întrebări se poate lua o pauză de câteva minute.
Modificările traseelor, se înregistează în diagramă sau harta poligraf și reprezintă
expresia grafică a parametrilor fiziologici (respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia
electrodermică, tensiunea arterială, puls şi micromişcările neuromusculare), concomitentă
612Subiectul nesincer nu cooperează, nu se angajează în dialog, dă răspunsuri monosilabice, este lipsit de iniţiativă şi
spontaneitate. Când se aduce în discuţie problematica critică, se remarcă pe lângă negările stereotipe de genul "nu
ştiu", "nu-mi pot explica", "cine, eu?", "nu-mi amintesc", şi unele manifestări exterioare ale comportamentului simulat.
Subiectul sincer, nefiind implicat în cauza cercetată, dispune de capacitatea psihică de comutare a atenţiei către
problematica interviului pre-test pe care o accepta cu interes. Subiectul nesincer nu dispune de capacitatea de
comutare a atenţiei, evidenţierea aspectelor în legatură cu fapta comisă având un efect inhibant asupra lui.
204
chestionării subiectului.613 De obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau
nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puţin trei teste.
10.7.4. EVALUAREA REZULTATELOR, DISCUȚIA POST-TEST
La sfârşitul examinării, se procedează la interpretarea diagramelor poligraf. Această
activitate de interpretare a diagramelor presupune:
- stabilirea segmentelor de traseu care evidențiază răspunsurile sincere (lipsite de
reactivitate psihoemoţională), corespunzatoare întrebărilor neutre;
- determinarea caracteristicilor segmentelor de traseu care evidenţiază răspunsurile
nesincere (în care reactivitatea psihoemotională este amplu exprimată) la întrebările relevante,
incriminatorii;
- decelarea selectivă a caracteristicilor segmentelor de traseu la întrebările
investigatorii (de detaliu) şi depistarea celor care prezintă reactivitate psihoemoţională specifică;
- identificarea caracteristicilor specifice de traseu ce evidenţiază prezenţa reactivităţii
psihoemoţionale în răspunsurile date de subiect la întrebările de control.
Apoi, se procedează la compararea segmentelor de diagramă corespunzatoare
întrebărilor relevante şi investigatorii cu cele de control şi neutre, stabilindu-se diferenţele, iar
examinatorul poate formula o concluzie referitoare la sinceritatea ori nesinceritatea subiectului
supus testării.
Discuția post-test, va fi efectuată numai dacă examinatorul o va considera necesară.
În această fază a testării se realizează saltul de la informaţia de natură psihofiziologică
la informaţia de natură juridică, materializată în mijloacele legale de probă, unde examinatorul îi
va arăta subiectului motivele pentru care a ajuns la convingerea că acesta a fost sincer sau
nesincer. Abordarea subiectulu se va face de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale
privind audierea suspectului/inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, ţinându-se seama şi
de nivelul de instruire şi cultură al acestuia.
10.7.5. REALIZAREA EXPERTIZEI, UTILITATEA TEHNICII POLIGRAF
Formularea concluziilor și realizarea expertizei, într-o examinare poligraf constă în
activităţi de comparare şi sinteză, raţionamente de tip deductiv, inductiv şi analogic, activităţi de
sesizare a celor mai sensibile modificari în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor
obţinute la întrebările relevante, neutre şi de control. În urma interpretării, atât a diagramelor
poligraf, cât şi a comportamentului subiectului pe tot parcurul examinării cu tehnica poligraf, se
poate formula o concluzie pozitivă, negativă sau incertă. Rezultatul examinării subiectului se
consemnează de către examinator într-un: "Raport psihologic de expertiză a comportamentului
simulat prin tehnica poligraf". Acest raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea
comportamentului simulat şi concluziile rezultate în urma analizei şi interpretării diagramelor
poligraf. Raportul psihologic, se înaintează organelor de cercetare penală care au dispus
examinarea subiectului la poligraf, însoțit de declarația de consimțământ la examinare, precum
și de chestionarele utilizate și biodiagramele rezultate.
Reexaminarea subiectului se poate face dacă în urma administrarii testelor stabilite nu
s-a reuşit elaborarea unui diagnostic precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea
situaţiei subiectului, se va proceda la organizarea unei reexaminări la poligraf.614
613TR1 - respiraţia toracică TR4 - tensiunea arteriala- puls; TR2 - respiratia abdominala TR5 - micromiscarile
musculare; TR3 - reactia electrodermică (N.a.)
614De comun accord, cu organul de urmărire penală, se stabileşte data şi ora când subiectul se va prezenta pentru
reexaminare. Întotdeauna reexaminarea la poligraf va începe cu administrarea unui test de stimulare (“Testul cu
205
10.7.6. ERORILE ÎN EXAMINĂRILE POLIGRAF
Credibilitatea, acuratețea și stabilitatea în timp, a sistemelor de detecție a
comportamentului simulat sunt conferite de procentul mare de exactitate în examinări, în raport
cu metodele clasice de investigare. Cu toate acestea, tehnica poligraf nu este infaibilă și erorile
pot apărea. Ca atare, conform Asociației Americane Poligraf, peste 250 de studii au fost
efectuate cu privire la exactitatea testelor poligraf în ultimele decenii. Concluziile acestor studii
au acordat o acuratețe de 96-98% testului poligraf.615
De regulă, erorile pot fi:
- erori implicate de persoana examinatorului;
- erori legate de persoana examinată, independent de examinator;
- erori legate de aparat.
Totodată, din punctul de vedere al persoanei testate, se consoderă faptul că poligraful
înregistrează stările emotive generate de diverși stimuli, fără a explica și cauzele acestor stări.
Ca atare, erorile mai pot fi provocate de următorii factori:
- neconştientizarea posibilităţii de detectare (subiecţii cu nivel de şcolarizare şi IQ foarte
scăzut, cu responsabilitate socială scăzută);
- tensiunea emotivă sau nervozitatea unui subiect sincer (îndoieli faţă de exactitatea
aparatului, competenţa examinatorului, condiţiile în care se efectuează examinarea etc.);
- nemulţumirea sau resentimentul unui subiect sincer faţă de examinarea la poligraf;
- hiperanxietatea (probleme personale ale subiectului, teama pentru implicarea în fapta
cercetată, extinderea investigaţiei asupra altor fapte etc.);
- implicarea în alte fapte sau infracţiuni similare (subiectul este sincer cu privire la fapta
în curs de cercetare, dar fiind implicat în alte fapte, este dominat de un complex de
culpabilitate);
- incomoditatea fizică şi psihică din timpul examinării (teama subiectului de o posibilă
durere fizică produsă de aparat, presiunea exercitată de manşonul de tensiune arterială - puls
sau de tubul pneumograf);
- anchetarea excesivă a subiectului anterior examinarii (anchete prelungite şi
obositoare, acuzaţiile aduse subiectului);
- numărul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o
singură examinare;
- frazeologia inadecvată a întrebarilor relevante (întrebări echivoce);
- întrebările de control inadecvate (care nu au legatura cu problematica pentru care
este testat subiectul);
- anomaliile fiziologice şi mintale (hipertensiunea arterială, hipertiroidismul, stările
febrile; psihoza, psihopatia, nevroza);
- factorii diverşi, cum ar fi: (temperatura neadecvată a camerei de examinare, iluminatul
necorespunzător, poluarea fonică).616
cartonaşe”), apoi "Testul întrebărilor obişnuite" şi "Testul întrebărilor intercalate". Dacă testele indică sinceritatea,
examinarea trebuie considerată încheiată. În situaţia în care există indicii de necooperare intenţionată, se recomandă
administrarea Testului “DA” sau a "Testului în gând". În final se mai poate repeta "Testul întrebărilor intercalate".
616Reid, Inblau, Lie detection; Bradley & Janisse,1981
206
CAPITOLUL XI
DACTILOSCOPIE JUDICIARĂ
11.1. Definiţie, obiectul, scopul dactiloscopiei judiciare

Urmele papilare sunt imprimări involuntare ale reliefului crestelor papilare pe obiectele
din câmpul infracţional (inclusiv obiectele produs sau mijloc al infracţiunii) sau pe corpul uman
(persoane vii sau cadavre) şi prezintă interes în scopul identificării acestora (stabilirii sursei de
origine). Ele reproduc conturul şi relieful fie ale palmei (faţa neutrală), fie ale dosului acesteia
(faţa dorsală). În unele situaţii se pot reproduce în aceste urme, concomitent, atât conturul
degetelor şi al palmei, cât şi relieful crestelor papilare sau al încreţiturilor.
Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe suprafaţa palmei
şi a degetelor a unei substanţe secretate de piele, substanţă formată din compuşi organici şi
anorganici care nu se evaporă cu trecerea timpului. Contactul palmei şi plantei infractorului cu
diferitele suprafeţe întâlnite la locul săvârşirii faptei creează urme ale crestelor papilare. Aceste
urme apar, în cele mai multe cazuri, ca efect al depunerii de substanţă de pe degete, palme sau
tălpi pe obiectele cu care vin în contact.
Contactul mâinilor cu diferite obiecte, pe care se reproduc urmele papilare pot avea loc
ca urmare a prinderii acestora cu mâna, sprijinirea palmei sau degetelor de aceste obiecte caz
în care corpul creator (mâna), cât şi cel primitor (obiectul), se găsesc într-o relativă stare de
repaus sau având aceeaşi mişcare permit crearea unei urme apte a fi cercetată criminalistic în
vederea identificării.
Dactiloscopia, este aşadar o metodă ştiinţifică de identificare a persoanelor pe baza
examinării impresiunilor şi urmelor papilare, digitale, palmare sau plantare, ori procedeul de
identificare a unei persoane cu ajutorul amprentelor digitale, fiind cunoscută în literatura de
specialitate în următoarele moduri:617
- „ştiinţa care se ocupă cu studiul desenurilor papilare în scopul de a determina
individualitatea fizică a unui ins sau participarea acelui ins la anumite acte determinate.618”
-„ştiinţa identificării persoanelor prin ,,desenurile” papilare”.619 Baza sa este anatomică
şi fiziologică iar scopul său juridic sau social.
- ,,ramură a criminalisticii care se ocupă cu examinarea şi clasificarea desenelor
papilare, în vederea identificării persoanei620”
- „ramura tehnicii criminalistice care se ocupă cu studiul desenelor papilare ce se
întâlnesc în regiunea digitală, palmară şi plantară precum şi a urmelor lăsate de aceste regiuni
în câmpul infracţiunii, pentru identificarea persoanelor şi cadavrelor”.
- ,,acea parte a tehnicii criminalistice care se ocupă cu studiul aspectului exterior al
desenelor papilare aflate pe suprafaţa interioară a palmei şi tălpii piciorului”.
- „o parte a ştiinţei criminalisticii care are ca obiect examinarea amprentelor digitale,
palmare şi plantare în scopul identificării persoanei”.621
617Termenul de dactiloscopie îşi are originea din îmbinarea cuvintelor greceşti „dactylos” care înseamnă deget şi
„skopeo” care înseamnă a privi, a examina sau „skopein” a privi, a cerceta. Din punct de vedere al vechimii ca ştiinţă,
Dactiloscopia are aproximativ cinci sute de ani, afirmaţie bazată pe prezentarea cronologică anterioară.
618 Constantin Ţurai, Elemente de poliţie tehnică, Dactiloscopia, Tipografia “Al. Popescu”, Bucureşti, 1937.
619 Valentin Sava, Manual de dactiloscopie, Imprimeria şi legătoria Penitenciarului Văcăreşti, Bucureşti, 1943.
620 Mina Minovici, Tratat complet de medicină legală, vol.II, Editura Socec, Bucureşti,1930,p.1039-1041.
207
11.2. Obiectul dactiloscopiei judiciare constă în :
- elaborarea procedeelor şi mijloacelor de descoperire, relevare, fixare, ridicare,
examinare şi interpretare a urmelor crestelor papilare lăsate de persoane în diferite locuri;
- elaborarea procedeelor de amprentare a persoanelor şi cadavrelor;
- elaborarea procedurilor speciale de lucru de organizare şi funcţionare a evidenţelor
dactiloscopice şi a regulilor de codificare a impresiunilor papilare specifice cartotecilor şi
cazierului dactiloscopic în vederea stabilirii stării de recidivă a infractorilor, identificarea autorilor
de infracţiuni după urmele de mâini lăsate la locul faptei ori a persoanelor care şi-au atribuit
identităţi false;
- elaborarea metodelor de organizare a cartotecii urmelor papilare în cazul infracţiunilor
rămase cu autori necunoscuţi;
- elaborarea metodelor de identificare a persoanelor şi cadavrelor cu identitate
necunoscută după impresiunile şi urme papilare, dacă persoana căreia îi aparţine cadavrul a
fost amprentată în timpul vieţii sau când familia sau prietenii unei persoane dispărute în condiţii
necunoscute pot prezenta obiecte pe care ar fi rămas urmele papilare ale celui dispărut;622
- elaborarea metodologiei de efectuare a expertizei criminalistice dactiloscopice pentru
identificarea persoanei.
Identificarea după impresiunile şi urmele papilare digitale, palmare şi plantare
constituie, până în momentul de faţă, mijlocul cel mai sigur de individualizare a persoanei.623
11.3. Construcția desenelor papilare
11.3.1. Structura anatomică a pielii şi formarea desenului papilar
Din punct de vedere anatomic, pielea este învelişul conjunctivo-epitelial care îmbracă
suprafaţa corpului uman şi este alcătuită din trei straturi:624
Epidermul, un înveliş protector al pielii, format din straturi de celule epiteliale, stratul
superior fiind un strat cornos format din celule moarte, aflat în proces permanent de descuamare
( în greceşte epi= pe, dermo = piele);625
Dermul, pielea propriu-zisă, este un ţesut fibros, conjunctiv, elastic, care conţin vase
capilare, arteriale, venoase şi terminaţii ale muşchilor senzitivi. Stratul superior al dermei, numit
strat papilar este format din proeminenţe conice numite papile (origine latină, papilla-
proieminenţă, sfârc) care se continuă şi la nivelul epidermei formând crestele papilare. Vârfurile
papilelor sunt stăbătute de canale ce au ca terminaţie porii, prin care se elimină transpiraţia şi
toxinele din corp;
Hipodermul este stratul cel mai profund al pielii situat sub derma şi face legătura între
piele şi organele interne. (în greceşte Hypo= sub).
Crestele papilare sunt în strânsă legatură cu simţul tactil (pipăitul), un simţ tactil
dezvoltat va fi mai bun cu cât liniile papilare vor fi mai numeroase, în special la palme şi planta
piciorului.
621 Lazăr Cârjan, Tratat de criminalistică, Ed. Pinguin Bookpublishing House, Bucureşti 2005.
622I.Cora, E.Gacea, Dactiloscopia, în Curs de criminalistică ,Academia de Poliţie Al.I.Cuza, Bucureşti, 1975, pag. 103.
623 În scop penal, dr. Valentin Sava susţinea că, dactiloscopia serveşte la: identificarea absolută, identificarea relativă,
identificarea persoanei care a comis mai multe infracţiuni prin compararea urmelor papilare descoperite la locul faptei,
aşa numita comunitate de autor, în cauze cu autori neidentificaţi.
624Dicţionar enciclopedic român, vol.III, (K-P) Editura Politică, Bucureşti, 1965, pag.746
625St.S.Nicolau, Dermatologie şi neurologie, Editura Medicală,Bucureşti, 1958, pag. 43
208
Papilele fiind situate în stratul dermei, nu sunt distruse în cazul unor accidente uşoare,
crestele papilare regenerându-se la scurt timp în forma iniţială. Papilele de pe suprafaţa dermei
au o înălţime de 0,1-0,4 mm şi o lăţime de 0,2-0,7 mm. Secreţia glandelor sudoripare formează
pe suprafaţa epidermei un strat de săruri şi grăsimi care la contactul pielii cu diverse suprafeţe
se depun pe suprafaţa acestora reproducând desenul papilar de pe parte interioară a palmei,
degetelor şi plantei piciorului, denumite dermatoglife (dactilograme).
Acestea sunt formate dintr-un sistem de linii paralele ale crestelor papilare separate
între ele de şanţuri papilare care au aceeaşi dimensiune ca şi crestele papilare pe care le
separă.626 Deosebirea dintre crestele papilare şi şanţurile papilare la examinarea unei amprente
este redată de faptul că pe creastă sunt evidenţiate formele porilor papilari. Desenul papilar se
imprimă, fie prin depunere de substanţă (sudoarea secretată prin pori, materii aflate pe piele,
sânge, tuş, unsoare), fie prin destratificare de substanţă (praf, vopsea proaspătă) în suporturile
care se mulează se pot crea şi urme de adâncime.
Principalul motiv care a dus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor
este acela că nu numai desenul papilar în întregul său, dar însăşi crestele papilare şi chiar porii
prezintă elemente de specificitate, de natură să deosebească un individ de altul. Desenele
papilare imprimate pe suprafaţa unor obiecte poartă denumirea tehnică de dactilograme şi
potrivit şi specialiştilor americani, sunt de două feluri:
-dactilograme naturale reprezentate chiar de crestele papilare aşa cum se văd la
degete;
-dactilograme artificiale, atât cele lăsate involuntar de infractori pe diverse obiecte cât şi
cele imprimate intenţionat în scop identificativ.
11.4. Proprietăţile identificative ale impresiunilor papilare.
Proprietățile impresiunilor papilare, mai sunt cunoscute în literatura de specialitate ca și
caracteristici ale desenului papilar. Aceste proprietăți identificative, se impun printre cele mai
valoroase şi importante elemente de identificare a persoanei și se datorează anumitor
proprietăţi.627 O parte a autorilor evidenţiază două: unicitatea şi fixitatea, iar alţii socotesc că ar
avea trei şi inalterabilitatea.628
O altă opinie argumentată, indică că infaibilitatea acestei metode se întemeiează pe
următoarele proprietăţi fundamentale ale crestelor papilare de la feţele palmare ale ultimelor
falange ale degetelor mâinilor şi anume:629 unicitatea lor, adică imposibilitatea de a exista două
asemănătoare în toate detaliile crestelor papilare din care sunt alcătuite; fixitatea sau persistenţa
lor fără absolut nici o schimbare în cursul unei existenţe; inalterabilitatea, adică imposibilitatea
modificării crestelor papilare de către cei care ar avea interesul să o facă; imposibilitatea
falsificării lor pe cale grafică.630
În asentimentul majorităţii autorilor proprietăţile desenelor papilare sunt următoarele:
626 Constantin Ţurai, Constantin I.Leonida, Dermatogrifologia. Amprente palmoplantare, Editura Medicală, Bucureşti,
1971, pag. 25-26.
627 Emilian Stancu ,,Tratat de criminalistică’’ Ed. Actamii Bucureşti 2001, pag. 119.
628 Mircea I. - ,,Criminalistica’’Ediţia a II-a , Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, pag. 65-66.
629Jean Gayet ,, ABC de police scientifique,, Ed. Pazot, Paris, 1973, pag. 754, care susţine că proprietăţile desenului
papilar sunt cinci: permanenţa, universalitatea, unicitatea, simplitatea înregistrării, şi cea a clasificării.
630 Dr.Valentin Sava, op. cit. pag. 24
209
a) Unicitatea desenului papilar.
Unicitatea desenelor papilare constă în faptul că fiecare persoană are un desen papilar
propriu, pentru fiecare deget în parte, neexistând două degete cu desene identice, chiar şi la
aceeaşi persoană. Marea varietate şi complexitate a desenului papilar face ca aceasta să nu se
poată reproduce în mod asemănător, decât la intervale foarte mari de ani, ceea ce nu
stânjeneşte cercetarea penală.631 Deşi practica metodei de identificare dactiloscopică împlineşte
în curând un secol, iar fişele întocmite de diferitele servicii de identificare sunt de ordinul a sute
de milioane, nu s-au constatat asemănări între desenele papilare a două persoane, nici măcar
în combinaţiile unui singur deget. Desenul papilar, în complexitatea lui individuală, nu se
transmite ereditar, deci nici sub acest aspect nu pot apărea asemănări. Desenele papilare îşi
păstrează fixitatea lor ca structură morfologică prin regenerarea continuă a pielii de pe faţa
mâinilor şi talpa picioarelor, epiderma nouă formată reproducând, în continuare relieful dermei
pe care o acoperă. Această regenerare continuă a epidermei va reproduce fără modificări
formele anterioare, atât timp cât leziuni eventuale nu ating derma sau stratul epidermei, formând
cicatrici, care apoi se regenerează ca o caracteristică proprie de structură. Unicitatea se explică
prin varietatea desenelor papilare. Ele sunt variate atât în ceea ce priveşte forma generală, cât
şi în amănuntele construcţiei crestelor ce le compun. Chiar dacă se găsesc două desene
papilare asemănătoare între ele, părând la prima vedere că ar fi identice, la o examinare
amănunţită se poate vedea că detaliile formei crestelor papilare nu mai corespund ca număr,
formă şi plasament.
b) Stabilitatea/Fixitatea desenului papilar, constă în neschimbarea lui ca formă şi
construcţie în tot timpul vieţii.
Conform literaturii de specialitate, desenul papilar îşi face apariţia între a treia şi a patra
lună a vieţii intrauterine, primeşte o formă definitivă prin luna a şasea, deci cu câteva luni înainte
de naştere şi nu dispare nici după moartea persoanei, decât prin procesul de putrefacţie a
ţesuturilor. În timp ce organismul se dezvoltă, se maturizează, în timp ce culoarea pielii, a
părului expresia feţei, trăsăturile şi întregul fel de a fi al unei persoane se schimbă cu vârsta, cu
evenimentele mai importante din viaţă ei, care şi-au lăsat amprentele pe întregul fel de a se
prezenta, desenul papilar rămâne în aceeaşi formă neschimbat ca structură, aşa cum s-a format
din perioada intrauterină.
Numeroasele experienţe în acest domeniu au dovedit că, luând impresiunile digitale ale
unei persoane, la intervale mari de timp, de exemplu 20-30 de ani, şi comparând între ele
aceste impresiuni, structura desenelor papilare a rămas aceeaşi, adică raporturile în care se
găsesc diferitele detalii de structură nu au suferit nici o modificare, modificându-se doar
dimensiunile. Distrugerea desenelor papilare, prin frecarea feţei degetelor, prin opăriri sau
procedee chimice, nu înlătură relieful caracteristic al desenelor papilare decât vremelnic.
631După un calcul matematic, prin aranjamente şi combinări, efectuat de către Galton şi de către Balthazard, la care,
de fapt, nu s-au luat în considerare toate elementele, s-a ajuns la rezultatul că la c.c.a. 64 miliarde de desene s-ar
putea găsi două desene papilare cu caracteristici coincidente. Totuşi se poate considera acest lucru imposibil,
deoarece, conform legilor naturii, nu se admite existenţa a două lucruri absolut identice. Într-adevăr, dacă se iau în
considerare şi alte elemente decât cele patru avute în vedere de Balthazard, se constată, folosind formula
probabilităţii compuse, că practic nu se pot găsi două amprente identice.
210
Desenele papilare pot fi înlăturate vremelnic prin diferiţi reactivi chimici, aplicaţi în mod
intenţionat sau datorită muncii profesionale.632 Tăieturile profunde alterează desenul papilar,
brăzdându-l cu cicatrici, dar nu-l distrug complet, afară de unele cazuri când în urma zdrobirii
degetului desenul papilar devine destul de greu de recunoscut. O dată cicatricea formată, ea
însăşi va servi ca element caracteristic în plus, pentru amprentele digitale formate după apariţia
cicatricei. Criminalistul francez Edmond Locard a experimentat pe propriile degete. Arzându-se
cu fierul roşu, cu apă clocotită şi cu ulei încins, a constatat că, după vindecare, forma detaliilor
desenului său papilar au rămas neschimbate.633 Aceasta se explică prin faptul că papilele sunt
aşezate în stratul de profunzime al pielii şi în cazurile de rănire uşoară, prin care nu li se
afectează integritatea, crestele papilare se regenerează în forma lor anterioară. Sunt cunoscute
în acest sens cazurile cioplitorilor în piatră, zidarilor, celor ce lucrează cu diferite substanţe
chimice corosive ale căror desene papilare se alterează frecvent în procesul activităţii specifice.
Încetând de a mai veni în contact cu asemenea corpuri sau substanţe, după 8-10 zile epidermul
se va reface şi va continua să prezinte aceleaşi caracteristici ale desenului papilar ca înainte de
alterare.634
c) Inalterabilitatea desenului papilar.
Constă în aceea că indiferent de acțiunea factorilor externi, atâta timp cât țesutul nu
este afectat în profunzime, desenele papilare se refac în aceleași forme și conținut cu cele
inițiale. Prin urmare, suprafaţa reliefului papilar se caracterizează prin aceea că pe timpul vieţii
nu poate fi şters, modificat pe cale chimică sau fizică, dacă prin procedeele folosite nu va fi
distrus şi stratul dermic în care se află papilele. Deci orice leziuni produse la nivelul epidermei
distrug papilele doar vremelnic.
Ele vor reapare în forma avută anterior pe măsura vindecării pielii lezate.635 Dar dacă
leziunea vizează întreaga grosime a pielii, relieful, papilar este distrus pentru totdeauna fiind
înlocuit de un ţesut scleros inform.636 De exemplu, o crestătură sau tăietură, chiar cu o adâncime
relativ mare, existentă pe două impresiuni de comparat, constituie un element în plus de
identificare, pe care experţii criminalişti o valorifică constant.
Aceste leziuni produse la nivelul epiderme pot fi:
- leziuni de violenţă;
- leziuni de ordin anatomo-patologic.637
Leziunile de violenţă, sunt cele mai frecvente, sunt reprezentate de traumatismele de
orice natură, dar care interesează numai epidermul şi nu produc nici o alterare a crestelor
papilare. Leziunile anatomo-patologice, prezintă mult mai mică importanţă, deoarece, cu mici
excepţii, nu aduc nici o modificare în structura crestelor papilare.
632Astfel, formolul, acetona etc. distrug desenele papilare, dar numai pentru un timp destul de scurt, căci datorită
procesului de regenerare a pielii, ele se vor reface, fără nici o modificare după încetarea acţiunii acestor substanţe.
633 Dr. V. Sava, op. cit., pag. 32
634 Gh. Păşescu, I.R. Constantin, op. cit. pag. 43.
635 I. Mircea, op. cit, pag. 66.
636 Idem, pag. 66.
637 Dr. Valentin Sava op. cit. pag. 31.
211
11.5. CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE, DETALIILE CARACTERISTICE
ALE ACESTORA.
11.5.1. Criterii de clasificare a desenelor papilare. Structura desenelor papilare.
Toate desenele papilare sunt caracterizate de o multitudine de forme variate, care a
dus la împărţirea lor pe categorii, grupe sau tipuri. Această clasificare este determinată de
necesitatea realizării unui sistem simplu şi eficace de înregistrare, în vederea identificării lor
ulterioare. Datorită diferenţei de formă a desfăşurării liniilor papilare după zonele în care se află,
ştiinţa criminalisticii face în primul rând o diferenţiere a reliefului papilar în regiuni, iar în al doilea
rând, clasifică relieful papilar de pe ultimele falange ale degetelor, deoarece acesta este foarte
variat.
Criteriile de clasificare a desenelor papilare sunt:
a) după regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă, respectiv regiunile digitală,
palmară sau plantară, care în funcţie de locul pe care îl ocupă, desenele papilare ale mâinii sunt
structurate după cum urmează:
- regiunea palmară cu zonele palmară, tenară şi hipotenară.
- regiunea digitală cu zonele falangetei, falanginei şi falangei, despărţite de şanţurile
flexorale;638
b) forma desenului din zona centrală şi poziţia şi numărul degetelor.
11.6. Regiunile palmei:
Pentru studiul reliefului papilar, întreaga suprafaţă a palmei este împărţită în patru
regiuni distincte şi anume: digitală, A-zona digito/palmară, B- zona tenară şi C-zona hipotenară.
Regiunea digitală cuprinde degetele şi unde cele cinci degete de la mână poartă
următoarele denumiri: mare (police), aratător (index), mijlociu (mediu), inelar şi mic (auricar).
Câteodată la o palmă se pot găsi patru degete sau şase degete (polidactia).639 Orice
deget de la mână are trei falange care constituie, fiecare în parte, o zonă papilară a degetului
respectiv, despărţită de celelalte prin şanţuri flexorale. Cele trei falange, începând de la vârful
degetului spre baza lui, poartă următoarele denumiri: falangetă, falangină şi falangă şi unde la
fel se numeşte şi şanţurile flexorale de la baza fiecărei falange, respectiv şanţul flexoral al
falangetei, al falanginei, al falangei.640
Se observă că falangele au creste papilare sub formă de linii drepte, paralele cu şanţul
flexoral, sau au o poziţie uşor oblică faţă de acesta. Literatura de specialitate arată că în
structura desenului papilar al falangetei se disting trei sisteme de creste papilare şi anume:
- arcuri puternic boltite (convexe) situate la vârful şi marginea degetului;
- arcuri slab boltite la baza desenului lângă şanţul de flexiune şi laţuri;
- cercuri ori spirale în regiunea centrală a desenului care include şi nucleul său.
Crestele ce se găsesc în zona papilară a falangetei pot fi împărţite după forma şi
poziţia lor în trei grupuri care determină formarea a tot atâtea regiuni.
638 Desenele papilare indiferent de regiunea sau zona în care se găsesc, au o importanţă aproape egală în
identificare. Dintre ecestea se disting totuşi desenele de pe falangete, ale căror urme rămân cel mai frecvent la faţa
locului, iar datorită particularităţilor lor de structură, aceste desene sunt singurele folosite în înregistrările
dactiloscopice.
639 Idem, op. cit. pag. 54.
640 Ibidem pag. 47.
212
Astfel, crestele situate pe vârful şi pe marginile falangetei alcătuiesc regiunea
marginală (1) şi au în general forma conturului degetului, adică a unor arcuri de cerc cu
conexitatea îndreptată spre vârful acestuia. Crestele papilare care se găsesc în centrul
desenului, formează regiunea centrală (2). Ea este regiunea cea mai importantă a desenului
papilar, deoarece aici forma şi direcţia crestelor papilare variază, permiţând o clasificare precisă.
Crestele papilare situate în vecinătatea şanţului de flexiune au o formă, în general,
rectilinie ; ele sunt orientate relativ orizontal şi paralel cu şanţul de flexiune care desparte
falangeta de falangină. Aceasta formează regiunea bazală (3). (vezi foto jos).
Regiunile desenului papilar al falangei.

a) la monodeltice ; b) la bideltice.
1)-regiunea marginală 2)-regiunea centrală 3)-regiunea bazală
Cele trei regiuni ale desenului papilar sunt despărţite între ele de creste papilare care
se numesc limitante, astfel : ultima creastă din regiunea marginală, care este vecină cu regiunea
centrală, poartă denumirea de limitantă superioară şi desparte regiunea marginală de cea
centrală. Creasta din regiunea bazală vecină cu regiunea centrală se numeşte limitantă
inferioară.641 Pe parcursul traiectoriei ei limitanta superioară întâlneşte limitanta inferioară în mai
multe puncte ale desenului papilar sau numai într-un punct, unde fie că se contopesc, fie că îşi
continuă traiectul paralel. În locul de intersectare al limitantelor se întâlnesc cele trei regiuni
papilare ale amprentei digitale şi unde se formează o caracteristică triunghiulară, care este
denumită în toată literatura de specialitate „deltă”. Atunci când delta are aspectul unui triunghi,
este numită delta albă şi poate fi închisă total la cele trei unghiuri, parţial sau deschisă total la
toare unghiurile.642 Atunci când delta are forma literei Y, ea se numeşte deltă neagră, care, în
raport cu lungimea braţelor ce o formează poate fi: scurtă, lungă, cu braţe egale, sau cu braţe
inegale.643 Punctul de contact al celor două limitante poartă denumirea de punct deltic.644
Regiunea digito-palmară, unde arcurile întâlnite au concavitatea îndreptată spre
dreapta, la mâna dreaptă şi spre stânga la mâna stângă. Pot fi întâlnite lanţuri simple în zonele
dintre degetul arătător şi cel mijlociu, dintre degetul mijlociu şi cel inelar, precum şi dintre degetul
641 Idem op. cit. pag. 48.

642 C-tin Drăghici, Tehnică criminalistică, Ed. Era, Bucureşti, 2003, pag. 114.
643 C-tin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Sitech, Craiova 2007 pag. 99.
644 Gh. Păşescu, I.R.Constantin, op. cit. pag. 51.
213
inelar şi cel mic. La baza degetelor, se află câte o deltă care poartă denumirea de delta
arătătorului, mijlociului, inelarului şi degetului mic.645
Regiunea tenară, este acea regiune de la baza policelui care este situată spre
exteriorul palmei. Nu se vor întâlni în această regiune creste papilare sub formă de cercuri,
spirale sau alte forme caracteristice nucleului amprentelor digitale. Este situată întotdeauna în
stânga desenului papilar palmar, pentru mâna dreaptă, iar pentru mâna stângă se găseşte în
partea dreaptă.
Regiunea hipotenară, se găseşte sub regiunea digitopalmară, în partea degetului
auricular şi este despărţită de regiunea tenară prin şanţul flexoral al policelui.646 În această
regiune, liniile papilare pot fi întâlnite sub formă de arcuri, cercuri sau alte forme caracteristice
nucleului unei dactilograme digitale. Arcurile din regiunea hipotenară sunt orientate mai frecvent
cu concavitatea spre cea tenară, iar crestele sub formă de laţuri ori spirale sunt situate la baza
regiunii. Dacă această regiune se găseşte în dreapta dactilogramei palmare indică mâna
dreaptă, iar în stânga ei indică mâna stângă.647
Planta (talpa) piciorului denumită regiunea plantară, reprezintă crestele papilare de pe
talpa picioarelor, împărţite de la degete către călcâi, astfel:
După cum am precizat anterior, referitor la anumite deformări ale desenului papilar
generate de activităţi ocupaţionale sau boli, la planta piciorului s-au întâlnit cazuri de deformări
datorate unor bătături, cicatrici sau malformaţii situate în diverse regiuni ale plantei fiind
elemente importante în identificarea persoanei care a creat urma plantară. Deşi sunt rare
situaţiile în care la locul faptei sunt descoperite urme papilare plantare, acestea în funcţie de
regiunea, de la care provin pot genera şi erori în examinarea dactiloscopică comparativă, fiind
interpretate ca fragmente de urme palmare sau chiar digitale. În urma investigării tehnico-
ştiinţifice a unei infracţiuni de viol, autorul faptei având tălpile picioarelor neacoperite, a creat în
camera în care a comis fapta mai multe urme papilare plantare, dintre care una s-a dovedit
ulterior a fi de la degetul mare al piciorului drept. Numai abilitatea şi experienţa specialiştilor
criminalişti care au urmărit celebrul iter criminis şi au interpretat corect modul de formare a
urmelor papilare a determinat amprentarea plantară a persoanelor suspecte reuşind astfel
identificarea autorului.648
645 Idem, op. cit. pag. 54.

646 I. Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, pag.74.
648 Expert Necula Ionel, ,,Teză de disertaţie’’ master european , Universitatea Gheorghe Cristea, Bucureşti 2006, pag.
35.
214
11.7. Tipurile, subtipurile şi varietăţile desenelor papilare.
Tipul Subtipul Simbolul Simbolul
Arc simplu A 1
Arc
Arc pin Ap 1
Dextrodeltic D 2
Laţ
Sinistrodeltic S 3
Cerc (bideltic) Cu toate subtipurile B 4

Trideltic T 5
Combinat
Quatrodeltic Q 6
Simian O 0
Amorf Danteliform O;O/A;O/D 0;0/1;0/2-3
Nedefinit X X
Pentru prima dată, literatura de specialitate arată că desenele papilare de pe falangetă

se împart după forma generală a crestelor care alcătuiesc regiunea centrală în următoarele cinci
tipuri:649
1.- tipul arc (adeltic);
2.- tipul laţ (monodeltic);
3.- tipul cerc (bideltic);
4.- tipul combinat (polideltic);
5.- tipul amorf.
11.7.1. Tipul arc (adeltic).650

Tipul ARC (adeltic), denumit după forma crestelor din zona centrală sub formă de arcuri
de cerc, având curbura spre vârful degetului, denumirea de adeltic provine de la faptul că nu are
nici o deltă. Este cel mai răspândit însumând circa 7,1 % din totalul dactilogramelor.651
Acest tip de desen papilar are două subtipuri arc simplu şi arc piniform. Pentru subtipul
arc simplu, care este definit pe scurt arc, crestele papilare au forma unor linii curbate, formând o
convexitate mai pronunţată către vârful falangetei.
649Prima definiţie a tipurilor de desene papilare a fost făcută de Jan Evangheliste Purkinje, în,,Comentatio de examine
psyhologicoorgani visus et sistematis cutanei’’, Breslau, 1823. Autorul a catalogat nouă tipuri de desene papilare.
650 În limba greacă: ,,a’’ = fără, ,,delta’’= deltă.
215
Tipul adeltic (arc).
Varietăţile formei arc:

- arcuri paralele;
- arc lipit stânga;
- arc lipit dreapta;
- arc cu laţ lipit stânga;
- arc cu laţ lipit dreapta;
Varietăţile arcului pin (piniform):
- arc pin cu ax în stânga;
- arc pin cu ax în dreapta;
- arc pin clasic;
Pentru arcul pin regiunea centrală, poate fi mai uşor delimitată, existând un început de
desen central între creasta paralelă cu şanţul de flexiune situat la baza axului vertical şi cea
care-l înconjoară de la vârf. Trebuie precizat că uneori, în desenul papilar de tip arc, pot fi
întâlnite creste papilare care conturează un triunghi, dar acestea nu vor fi considerate în nici un
caz delte, întrucât în acest tip nu mai sunt prezente cele trei zone ale unui desen papilar digital,
şi nici cele două limitante care le separă şi care în mod normal dau naştere deltelor.652
11.7.2. ■ Tipul laț (monodeltic).
Acest tip al desenelor papilare este cel mai răspândit. Este denumit după desenul
papilar al crestelor din zona centrală sub formă de laţuri (bucle) iar denumirea de monodeltic
provine de la faptul că nu au decât o deltă albă sau neagră, plasată în partea stângă (laţ
sinistrodeltic din latinescul sinister- stâng) sau dreaptă (laţ dextrodeltic, din latinescul dextra-
dreapta) cu deschizătura laţului opusă deltei. Din punct de vedere al varietăţilor acest tip de
relief papilar, poate atinge circa 60 de forme reprezentând circa 60% din totalul dactilogramelor:
laţ simplu, laţ cu inel, cu butonieră, laţ bifurcat stânga sau drepta, laţ cu punct, cu fragment, cu
baghetă, laţ biliniar, triliniar, multiliniar, laţuri paralele, laţ semn de întrebare, laţ rachetă, laţ
neregulat etc.
Faţă de plasamentul deltei, tipul laţ (monodeltic) se împarte în două subtipuri:
Subtipul laţ dextrodeltic.
652 C-tin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, op. cit. pag. 101.
216
Face parte din acest subtip, acea dactilogramă (desen papilar) în care delta se află în
partea dreaptă, iar deschizătura laţului se află în stânga. Deci, laţul porneşte din partea stângă,
formează bucla şi se întoarce în aceeaşi parte.
Subtipul laţ sinistrodeltic.
Face parte din acest subtip, dactilograma care are delta în partea stângă, iar
deschizătura laţului în partea dreaptă. Deci aceste creste încep dintr-o latură a falangei, iar după
un parcurs oarecare, se încovoaie (formează bucla) şi se întorc în direcţia din care au plecat.
Tot la acest subtip de dactilograme, crestele papilare ale porţiunii centrale sunt bine diferenţiate
şi au forma, de laţuri. La marea majoritate a acestor dactilograme, există mai multe laţuri
cuprinse unul în altul, iar nucleul acestui tip de desen papilar este constituit din laţul cel mai
interior din regiunea centrală, cu tot ce este cuprins între braţele sale. Dacă analizăm forma sub
care se prezintă nucleul, dactilogramele monodeltice se divid în mai multe varietăţi, atât pentru
suptipul dextrodeltic cât şi pentru sinistrodeltic.
Tipul monodeltic.
Dintre varietăţile nucleului laţului pot fi enumerate:

- laţ simplu, care poate fi bifurcat sau cu butonieră;
- laţ liniar, care poate fi şi biliniar, triliniar, multiliniar;
- laţ liniar bifurcat;
- laţuri suprapuse simple liniare;
- laţuri comune (adiacente);
- laţuri duble (simple);
- nucleu neregulat;
11.7.3. Tipul cerc (bideltic).
Denumit după desenul papilar al crestelor papilare la care se întâlnesc două delte
plasate în stânga şi dreapta zonei centrale a nucleului şi pot fi ca subtipuri în formă de cercuri
concentrice, spirală, ovoidal (elipsoidal), laţuri gemene sau contrare duble, bideltic buzunar,
bideltic neregulat. Tipul cerc este format din creste papilare care urmează circular curbura
falangetei şi, prin unirea cu punctul de plecare, dau naştere la două unghiuri situate în
extremităţi opuse. Între braţele acestor două unghiuri, crestele papilare existente se rotesc
asemănător unui vîrtej, de unde şi numele de tip cerc sau verticil.653

217
La bideltice, regiunea centrală este închisă pe ambele părţi aşa că liniile din interiorul
ei, se răsucesc asupra lor însăşi.654
Tipul bideltic.
După direcţia pe care o iau aceste creste interioare, dactilogramele digitale bideltice
mai pot fi recunoscute şi după configuraţia crestelor papilare care formează nucleul. În raport de
nucleul desenului tipul cerc (bideltic) este divizat în mai multe subtipuri :
Subtipul circular, atunci când regiunea centrală este alcătuită din cercuri concentrice.
Acest subtip are mai multe varietăţi, dintre care se pot enumera:
- cerc cu punct;
- cerc cu spirală spre stânga ori spre dreapta;
- cercuri concentrice;
- cerc legat;
- cerc neregulat;
- cerc oval;
Subtipul spirală, atunci când o creastă pornită din centru se răsuceşte ca resortul unui
ceasornic, ori se roteşte ca o spiră ce se depărtează de punctul central, cu sensul de rotire spre
dreapta ori spre stânga.655 Subtipul spirală se prezintă sub mai multe varietăţi, după cum
urmează :
- spirală simplă dreapta ;
- spirală simplă stânga;
- spirală dublă dreapta;
- spirală dublă stânga;
Subtipul ovoidal (elipsoidal), atunci când dactilograma este formată din figuri ovoidale
concentrice, ori sunt caracterizate de existenţa unui nucleu format dintr-o creastă papilară care
în traiectoria sa ia aspectul unui oval alungit perpendicular pe şanţul de flexiune, orizontal sau
oblic spre dreapta ori spre stânga.656La subtipul ovoidal pot fi enumerate:
- ovoidal vertical;
- ovoidal dreapta;
- ovoidal stânga;
654 Dr. V. Sava, op. cit., pag 40.

218
Subtipul rachetă, atunci când dactilograma are nucleul constituit dintr-o creastă
papilară, care în drumul său, ia forma unui oval ascuţit la bază şi se termină cu o baghetă care îi
dă aspectul unei rachete.
La subtipul rachetă pot fi enumerate :
- rachetă verticală ;
- rachetă dreapta ;
- rachetă stânga ;
Subtipul lanţuri gemene (contrare), atunci când dactilograma are nucleul constituit din
două laţuri contrare care se înfăşoară între ele şi ale căror braţe se îndreaptă în direcţii opuse,
desenul regiunii centrale semănând cu un vârtej.657 La subtipul lanţuri gemene pot fi enumerate :
- lanţuri gemene dreapta ;
- lanţuri gemene stânga;
- lanţuri gemene rachetă ;
Subtipul buzunar, atunci când nucleul care este constituit din două laţuri independente
şi are căror braţe se îndreaptă în aceeaşi direcţie, spre stânga sau spre dreapta, dar unul îl
înconjoară pe celălalt, dând regiunii centrale aspectul unui buzunar.
Subtipul bideltic combinat, acesta rezultă din întrepătunderea oricărui nucleu
monodeltic, cu un nucleu adeltic.
Subtipul bideltic excepţional, este rezultatul unui desen papilar care are două delte şi
forma nucleului său nu poate fi clasificată, pentru nici unul din subtipurile arătate.
Subtipul bideltic cu cicatrice, atunci când nucleul desenului papilar bideltic, dintr-o
anumită zonă, bazală, centrală sau marginală a falangetei, este afectată de una sau mai multe
cicatrici.658
11.7.4. Tipul combinat (polideltic).
Tipul COMBINAT (polideltic), denumit după zona centrală în care se întâlnesc desene
de tip cerc flancate de desene de tip laţ. Se întâlnesc în număr redus şi au câte trei sau patru
delte, de unde şi denumirea trideltic, quatrodeltic. De regulă au o formă mai rar întâlnită şi sunt
constituite din combinarea unuia sau a două desene de tip laţ cu unul de tip cerc, sau a două
desene de tip cerc , care are ca rezultat formarea unui desen papilar cu mai mult de două delte.
Pentru tipul combinat (polideltic) în funcţie de numărul deltelor, acesta se împarte în:
Subtipul trideltic, atunci când acesta este rezultatul asocierii unui desen de tip bideltic
cu un desen de tip monodeltic, sau acesta este format din combinarea unei dactilograme de
tipul laţ cu una de tip circular.
Subtipul quatrodeltic, la formarea căruia practica judiciară a demonstrat că acest desen
papilar este rezultatul asocierii unui bideltic cu două desene de tip monodeltic, sau au rezultat
din combinarea a două dactilograme de tipul circular, ori din combinarea a două dactilograme de
tip laţ cu una de tip circular. Rezultă că în câmpul papilar al desenului se întâlnesc patru delte.

658 Studiu din practica criminalistică (N.A.)
219
10.7.5. Tipul amorf.
Tipul AMORF (nedefinit ori excepţional), din grecescul ,,amorpfos’’ (fără formă), la care
crestele papilare nu au o formă ordonată şi nu urmează o anumită traiectorie aşa cum se
întâmplă în cazul celorlalte tipuri amintite. Crestele papilare în acest caz au o dispunere
nedefinită, nesistematizată. Sunt cunoscute două varietăţi, după cum crestele papilare cu
aspect danteliform afectează în totalitate sau numai în parte câmpul papilar al unui desen:
- amorf total;
- amorf parţial;
Varietatea amorf parţial o întâlnim atunci când în desenul papilar pe lângă creste cu
aspect danteliform, franjurat, se întâlnesc şi creste papilare care au o anumită dirijare, un anume
aranjament. Uneori în câmpul papilar al acestora se pot întâlnii şi delte.659 Totuşi şi la aceste
desene papilare se pot distinge anumite particularităţi care au determinat divizarea lor în trei
subtipuri, după cum urmează:
Subtipul simian.
Este constituit din desenele papilare digitale ale căror creste în configuraţia lor, nu au
nici o trăsătură comună cu celelalte tipuri. Descoperitorul acestor forme, Charles Fere, îl descria
astfel: “De la baza falangetei pornesc din acelaşi punct două feluri de linii, unele paralele cu
pliul articular, altele elipsoidale cu vîrful plasat aproape de extremitatea degetului. Acest sistem
de linii circumscriu un spaţiu de linii drepte verticale şi oblice faţă de axul longitudinal al
degetului şi dispuse în evantai”.660
Subtipul danteliform.
La acest subtip desenul papilar este format, în total sau în parte, din fragmente de
creste papilare care cad perpendicular pe şanţul de flexiune având o formă asemănătoare unei
ghirlande sau verigilor incomplete ale unui lanţ. Fragmentele de creste se succed neregulat, iar
uneori sunt presărate cu sectoare punctiforme, creând aspectul unei dantele, de unde şi
denumirea subtipului. Dacă dactilograma este numai parţial formată din fragmente cu
caracteristicile descrise mai sus, apare o combinaţie de creste papilare danteliforme, cu creste
papilare normale, desenul papilar făcând parte tot din subtipul danteliform, varietatea
danteliform combinat. Conform literaturii de specialitate desenele papilare danteliforme sunt
individuale atât de la individ la individ, cât şi de la deget la deget. Subtipul nedefinit îl constituie
dactilogramele cărora, din cauza distrugerii dermului, ca urmare a unor leziuni ori a existenţei
unei cicatrice, nu li se poate distinge subtipul după criteriul formei regiunii centrale.
11.8. Elementele individuale de identificare în dactiloscopie.
Dactiloscopia, ca şi alte ramuri ale criminalisticii care folosesc examinările comparative
în scopul identificării, utilizează anumite elemente individuale de identificare ce aparţin
impresiunilor papilare denumite detalii caracteristice coincidente.
Aceste detalii caracteristice prezintă importanţă din punct de vedere al:
- formei (aspectul morfologic al desenului papilar să fie reflectat fidel atât în urmă cât şi
în impresiune, dacă în urma în litigiu avem un laţ dextrodeltic şi în impresiunea model de
comparaţie, desenul papilar trebuie să fie de acelaşi tip, nicidecum adeltic, bideltic sau
sinistrodeltic);
659 Colectiv, Curs de Tehnică Criminalistică, vol II, Scoala militară de Ofiţeri Activi, Bucureşti, 1983, pag.14.
220
- dimensiunii (mărimii liniare, un fragment de creastă papilară plasat între două creste
papilare trebuie să aibe aceeaşi lungime în urmă şi impresiune, altfel nu putem vorbi de faptul
că urma în litigiu a fost creată de degetul a cărui impresiune papilară este examinată ca model
de comparaţie);
- plasamentului (la aceaşi distanţă şi în aceeaşi direcţie faţă de un alt detaliu comun,
exemplu un laţ liniar dextrodeltic cu bagheta interioară pe care se află o butonieră situată la 7
creste papilare pe linia lui Galton faţă de deltă şi în impresiunea papilară, trebuie să fie prezent
acelaşi detaliu caracteristic ca formă pe bagheta interioară a laţului dextrodeltic liniar la aceaşi
distanţă ca plasament faţă de deltă).
În raport de formă, mărime şi plasament, elementele individuale se diferenţiază în
funcţie de:
- forma, dimensiunea şi poziţia crestelor papilare;
- forma, dimensiunea şi amplasarea porilor;
- forma muchiilor crestelor papilare;
- elementele adiacente crestelor papilare;
- traseul crestelor papilare.
În România sunt cunoscute următoarele denumiri ale detaliilor caracteristice
dactiloscopice ale crestelor papilare:
- început de creastă papilară- este locul unde o creastă papilară începe să se formeze;
- sfârşitul de creastă papilară- locul unde o creastă papilară se termină;
- bifurcaţia de creste papilare- este locul în care o creastă papilară, se desparte la un
moment dat în două creste papilare;
- trifurcaţia de creste papilare- locul în care o creastă se desparte în trei creste papilare;
- ramificaţia de creste papilare- apare atunci când o creastă papilară se desparte în
două, iar după câţiva milimetrii, una dintre ele se divide în alte două creste papilare şi aşa mai
departe.
- contopirea de creste papilare- este locul în care două creste papilare se unesc,
având în continuare un traseu comun;
- contopire triplă- locul în care se unesc trei creste papilare;
- fragmentul de creastă papilară- este o creastă papilară de dimensiuni reduse, plasată
între alte două creste papilare şi având capetele libere;
- butoniera- ia naştere atunci când o creastă papilară se bifurcă iar după o scurtă
porţiune de drum cele două braţe ale bifurcaţiei se unesc din nou, formând un oval alungit cu
aspect de butonieră;
- punctul papilar- aşa cum arată şi denumirea, are forma unui punct, putând fi plasat
între două creste papilare în deltă sau într-o întrerupere de creastă papilară;
- grupul de creste papilare sau creasta papilară fragmentată ori punctată- este acel
element alcătuit din mai multe fragmente sau puncte papilare având o dispunere, de regulă,
liniară;
- triunghiul capetelor de creste papilare- este acel element alcătuit fie dintr-un început şi
două sfârşituri de creste papilare, aflate faţă în faţă, fie dintr-un sfârşit şi două începuturi de
creste papilare. Capetele acestor creste alcătuiesc colţurile unui triunghi imaginar ce poate fi
descris între acestea;
221
- anastomoza sau podeţul- este un fragment de creastă papilară, care face legătura
între cele două creste papilare. Elementul are aspectul unui podeţ, de unde provine şi
denumirea;
- inelul- se formează asemănător cu butoniera, având însă un contur circular şi unul
alungit;
- insula (inel punctat)- este formată dintr-un inel, care are în interiorul său un punct
papilar;
- depăşirea de creste papilare- este formată de două creste papilare în care începutul
uneia depăşeste cu câţiva milimetrii sfârşitul celeilalte;
- creasta aderentă sau cârligul- este un fragment de creastă papilară, având unul din
capete lipit de o altă creastă papilară de dimensiuni mai mari, celălalt capăt fiind liber;
- întreruperea de creastă papilară- este locul în care o creastă papilară se întrerupe şi
după câţiva milimetrii îşi reia traseul;
- devierea de creste papilare- este asemănătoare depăşirii, numai că de data aceasta
capetele celor două creste papilare se abat brusc şi în direcţii contrare, de la traseul normal;
- creste alternative- este elementul format dintr-o creastă papilară continuă, care trece
printr-o întrerupere de creastă papilară;
- intersecţia de creste papilare- este punctul în care două creste papilare alăturate se
intersectează, continuâdu-şi după aceea drumul pe trasee paralele;
- reântoarcerea de creastă papilară- este locul în care o creastă papilară se întoarce
brusc şi urmează un traseu paralel cu cel pe care a venit. Reântoarcerea este elementul cu cea
mai mică răspândire, având însă o mare valoare de identificare;
- cicatricea- care apare atunci când pielea este afectată în profunzime de acţiunea
unor agenţi externi.661
Un desen papilar conține aproximativ 150 detalii caracteristice. Pentru identificarea
unei persoane, este necesar să se descopere în urma de la faţa locului şi în impresiunea de
control un nr. de detalii (de regulă 12), care să corespundă nu numai ca tip, dar şi ca poziţie, de
unde şi denumirea de puncte coincidente, folosită în dactiloscopie.662
11.9. Poroscopia şi crestoscopia.
Poroscopia, este o metodă de identificare a persoanei care se realizează pe baza
analizei formelor porilor sudoripari (prezenţi pe crestele regiunilor digitale, palmare şi
plantare).663 Conform literaturii de specialitate, s-au efectuat studii de specialitate asupra porilor
care au vizat:
- forma; mărimea; poziţia; distanţa; frecvenţa porilor în diferite amprente.
661 Colectiv, Curs de tehnică criminalistică, vol. 2, M.I. Bucureşti 1983, pag. 17.
662 Emilian Stancu, ,,Criminalistica’’ Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1994. pag. 178.
663 Metoda a fost descoperită şi dezvoltată de Edmond Locard, care în anul 1912 a observat faptul că, la fel ca şi în
cazul detaliilor caracteristice dactiloscopice (de nivel macroscopic) ale crestelor papilare şi porii sunt creditaţi cu
atributul de a fi permanenţi, imuabili şi individuali, iar acest lucru este necesar şi suficient pentru stabilirea identităţii
unei persoane atunci când profilele papilare disponibile nu conţin suficiente elemente caracteristice individuale de
nivel macroscopic.
222
Rezultatele finale au fost sincronizate cu cele corespunzătoare din urmele papilare.
Efectul diferitelor suprafeţe şi al diferitelor metode de relevare, fixare şi ridicare a urmelor
papilare a fost de asemenea studiat, împreună cu orice alte variaţii ale porilor. Rezultatele finale,
au fost următoarele: pentru numărul de pori:
- prin mărirea de 50 de ori, lungimea medie a unei creste s-a determinat a fi de 0,5 cm,
- s-a calculat numărul de pori de pe o creastă şi numărul mediu de pori pe centimetru
de creastă. Pentru distanța dintre pori, acesta a fost calculat pe baza numărului de pori de pe
unitatea de arie.
După configuraţie, porii au fost clasificaţi astfel:
- pori aflaţi la distanţă mică unul de altul. În această situaţie porii se găsesc foarte
aproape unii de alţii şi pot fi identificaţi mai mult de 12 pori pe 1 cm de creastă;
- grupuri de pori la distanţă mică. În această situaţie porii se află în grupuri de 2 sau
mai mulţi pe 1 cm de creastă;
- pori aflaţi la distanţă mare. Este situaţia în care numărul de pori pe 1 cm de lungime
de creastă este de 8-11 şi spaţiul dintre pori este mare;
-lanţ de pori. S-a făcut referire la situaţia în care porii sunt lipiţi unul de altul, alcătuind
un lanţ, neexistând spaţiu între doi pori consecutivi.
Mărimea porilor a fost determinată prin compararea porilor cu cel mai mare por din
amprentă: pori infimi sau mici; pori medii; pori mari.
Referitor la forma porilor, aceștia pe aceeaşi creastă pot avea diferite forme: circulară;
romboidali; eliptici, pătraţi; rectangulari; dreptungiulari, etc.
În fiecare zonă, frecvenţa fiecărui tip de por a fost determinată prin numărare. Poziţia
porilor pe creastă a fost determinată prin stabilirea locaţiei lor în centrul crestei sau la periferia
acesteia. Dacă se află la periferie, porii pot fi de tip deschis (spre exteriorul crestei) sau de tip
închis. Intrepretarea, numărul porilor, spaţierea porilor, forma porilor, mărimea şi poziţia porilor.
Analiza crestelor papilare, prelevate cu tuş tipografic.
Referitor la numărul porilor, s-a observat că numărul mediu de pori prezenţi pe cm de
creastă variază între 8-25, confirmându-se astfel afirmaţiile lui Locard, dar Locard nu a studiat
variaţia în număr a porilor în diferite zone ale suprafeţei crestei.
În acest studiu s-a observat că numărul maxim de pori (25) este prezent în partea
laterală a zonei hipotenară, iar numărul minim de pori (8) este prezent în zona tenară. Motivul
unei variaţii numerice atât de mari poate fi aplatizarea crestelor datorată uzurii acestora, care
are ca rezultat distrugerea marginilor porilor, astfel încât aceştia nu mai apar în amprente.
Spaţierea porilor:
S-a observat că cei mai mulţi pori aflaţi pe creastă se înşiruie unul după altul, realizând
un şir cu spaţiere aproape uniformă. Alt tip de aranjamet a fost însă observat atunci când porii
se află pe marginea crestei, cu spaţiere foarte mică între pori. Unul dintre cele mai rare tipuri de
aranjamente ale porilor a fost observat atunci când porii se interconectează, formând un lanţ.
Acest aranjament devine şi mai important când porii conectaţi sunt deschişi şi se află la periferia
crestei. În acest caz, însăşi creasta pare a fi o cusătură în cruce. Acest tipar al porilor se poate
dovedi foarte folositor în stabilirea identităţii.
Referitor la poziţia porilor de pe o creastă aceștia se pot afla pe mijlocul sau pe
marginea acesteia. Când se află pe mijloc, au întotdeauna o formă bine definită (pori închişi).
Când se află pe marginea crestei, pot fi pori închişi sau deschişi spre exteriorul crestei (pori
deschişi). În acest studiu s-a observat că frecvenţa porilor care formează un lanţ în mijlocul
223
crestei este aproape aceeaşi cu cea a porilor aflaţi pe marginea acesteia. Cea mai bună metodă
pentru obţinerea detaliilor porilor s-a dovedit a fi “black photostat toner”.
Rezultă că, poroscopia, poate fi definită: ca aceea parte din dactiloscopie care are
drept obiect elaborarea metodelor de examinare şi expertiză a orificilor porilor de pe crestele
papilare.
Crestoscopia
Este o metodă de identificare a persoanelor pe baza caracteristicilor individuale ale
crestelor papilare, luate în mod izolat și nu în contextul desenului papilar, a căror conformație
diferențiată este dată de forma porilor. La o mărire macroscopică, crestele papilare nu mai apar
drepte, uniforme, ci cu marginile franjurate, neregulate, având un contur specific, unic, fix și
nealterabil, reprezentând o sursă de elemente de identificare.664
Referitor la compararea, crestoscopică, aceasta se efectuează tot cu ocazia examinării
poroscopice. În practică sunt dese situaţiile în care rămân în evidenţă fragmente de urme
papilare cu un număr redus de detalii caracteristice motiv pentru care este necesară o
examinare atentă şi din punct de vedere al porilor, chiar dacă gradul de presiune al degetului
palmei sau plantei piciorului pe diverse suprafeţe de contact şi tipul pulberilor de relevare
influenţează necorespunzător gradul de evidenţiere al acestora în urma papilară. Atât,
crestoscopia cât şi poroscopia prin proprietăţile specifice orificiilor sudoripare, fixitate şi unicitate,
contribuie eficient la efectuarea identificării dactiloscopice.

224
11.10. PROCEDEE ȘI TEHNICI FOLOSITE PENTRU CĂUTAREA, DESCOPERIREA,
RELEVAREA. FIXAREA, RIDICAREA ȘI CONSERVAREA URMELOR PAPILARE
11.10.1. Formarea urmelor papilare

Urmele papilare se pot forma prin următoarele modalităţi:
-ca rezultat al transferului substanţelor biologice de pe suprafaţa pielii umane.
Rezultatul, în acest caz, vor fi urme papilare latente, nedetectabile cu ochiul liber;
-prin stratificare (atunci când mâna este murdară de diverse substanţe: sânge, var,
funingine, cerneală, care se vor transfera pe obiecte şi vor reproduce relieful desenului papilar);
-prin destratificare (atunci când mâna vine în contact cu diverse substanţe aflate pe
obiectele cu care vine în contact, desenul papilar reproducându-se pe obiectul respectiv, acolo
unde substanţa este înlaturată);
-ca rezultat al deformării în relief al suportului (urme mulate sau de adâncime); astfel de
urme se pot forma în plastilină, ceară, chit, vopsea proaspătă etc.).
Mai trebuie specificat faptul că urmele găsite la faţa locului pot fi vizibile/invizibile,
statice/dinamice, de suprafaţă/de adâncime.
11.10.2. Căutarea urmelor papilare la fața locului
Urmele papilare se pot reproduce pe o mare varietate de obiecte cu suprafaţa netedă
sau relativ netedă, aptă să oglindească caracteristicile pielii, dar şi pe obiecte cu suprafaţa aspră
care nu împiedică reproducerea construcţiei desenului papilar.665
Căutarea şi descoperirea urmelor papilare presupune o cercetare sistematică şi
amănunţită a locului faptei, cercetare ce se poate realiza atât prin observarea cu ochiul liber, cât
şi prin utilizarea unor tehnici adecvate.666
Pentru căutarea urmelor papilare se impun a fi făcute următoarele observaţii:
-urmele se vor căuta cu prioritate în punctele de acces utilizate de făptuitor, cu
observarea eventualelor obstacole sau obiectelor cu care a fost în contact direct;
-obiecte pe care se pot forma urme papilare sunt: sticlă, porţelan, hârtie, obiecte
metalice vopsite, nichelate sau cromate, broasca uşii, comutatoare electrice, becuri, pahare,
poşete, obiecte de lemn lustruit, celofan, os, fildeş, ţesături fine, fructe şi legume netede etc.;
-se vor avea în vedere obiectele care au fost mişcate din loc, piese de mobilier
răvăşite, deschise etc.;
-nu se vor neglija urmele de mănuşi, acestea putând furniza informaţii preţioase (cele
din piele şi textile), precum şi a mănuşilor descoperite la locul faptei;
-căutarea urmelor papilare va avea în vedere nealterarea altor categorii de urme
(biologice, traseologice etc.);în acelaşi sens se vor purta mijloace de protecţie;
-se va începe cu metode de căutare vizuale (cu ochiul liber) şi abia apoi se vor utiliza
surse de iluminare cu lungimi de undă variabilă (de tipul Polylight ori RUVIS);667
665 Fl.Ionescu, op.cit., pag. 111.

666 I.Anghelescu şi colaboratorii, op.cit., pag. 130.
667 A se vedea Procedura cercetării la faţa locului în poliţia Română, IGPR, pag. 59.
225
11.10.3. Relevarea urmelor papilare rămase la locul faptei metode şi procedee.
Prin relevarea urmelor papilare, se înţelege procedeul de tehnică criminalistică prin
care urmele invizibile (latente), sunt puse în evidenţă cu ajutorul unor substanţe ori procedee
fizice sau chimice. Descoperirea urmelor papilare, relevarea acestora, poate fi caracterizată
drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecţionării
ştiinţifice.668
Activitatea de descoperire a amprentelor digitale poate fi caracterizată drept unul dintre
cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice sub raportul perfecţionării ştiinţifice. Sunt
semnificative, în acest sens noile metode chimice de relevare a urmelor de mâini, ori de
descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. Referitor la metodele de
relevare a urmelor de mâini, se impun două precizări:
- în primul rând, acestea nu-şi găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la faţa
locului, ci şi în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de
urme.
- în al doilea rând, metodele mai jos menţionate nu sunt destinate în exclusivitate
relevării urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-şi aplicabilitatea şi în relevarea urmelor
formate de alte părţi ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele de buze, urechi.
Relevarea urmelor, este operaţia tehnico-criminalistică prin care urmele invizibile sunt
puse în evidenţă cu ajutorul mijloacelor optice, ori a unor substanţe sau procedee fizice ori
chimice. De regulă, urmele papilare se relevă cu ajutorul coloranţilor. Aceştia acţionează prin
aderenţă faţă de grăsimea şi transpiraţia conţinute de urmele lăsate de degete sau palmă, ori
pot intra în reacţie cu unele săruri sau cu aminocizii ce există în transpiraţia de urme. Totuşi
înainte de a trece la relevarea urmelor papilare latente este necesar să se studieze suportul şi
urma descoperită pe acesta, în scopul determinării celui mai indicat procedeu de lucru.
Dacă obiectele pe care se pot găsi amprentele papilare se află în aer liber, în gheaţă
sau zăpadă, ele vor fi dezgheţate încet, aşezându-se într-un vas în aşa fel ca apa murdară
provenită din topire să nu se scurgă peste urmă şi să nu o distrugă; totodată, înainte de a se
introduce obiectul într-o încăpere încălzită, se va răzui de pe el, cu cea mai mare precauţie, cât
mai multă zăpadă sau gheaţă.
Urma se relevă numai atunci când obiectul este uscat în întregime.
Când urmele se găsesc pe obiecte aflate într-o încăpere rece, pentru examinarea lor
aceasta va fi în prealabil încălzită, dar nu prea repede, căci există pericol ca obiectele purtătoare
să se aburească. Pentru relevarea urmelor papilare, pentru scoaterea lor în evidenţă se pot
realiza cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice în funcţie de natura obiectului primitor,
folosindu-se o serie de metode, clasificate în:669
- metode optice de relevare;
- metode fizice de relevare;
- metode chimice de relevare.
668 Emilian Stancu ,,Criminalistica” Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1994, pag. 185.
669 Marin Ruiu, Pamfil Georgică, ,,Tehnică criminalistică,, Ed. EstFalia, Bucureşti 2007, pag. 202.
226
11.11. Metode optice de relevare a urmelor papilare
Înainte să se înceapă relevarea urmelor, obiectele şi locurile unde se presupune că
infractorul a lăsat urme sunt examinate cu ochiul liber sub acţiunea unor surse de lumină albă
dirijată, sub diferite unghiuri de incidenţă. Ca surse de lumină pot fi folosite lanterne, reflectoare,
ferestre sau chiar oglinzi pentru reflectarea razelor solare.670
În cazul obiectelor transparente, este indicată examinarea prin transparenţă. De multe
ori aceste examinări sunt satisfăcătoare şi se pot finaliza cu observarea clară şi fotografierea
urmelor în starea în care au fost lăsate. Imaginile urmelor obţinute în acest fel sunt de regulă de
calitate superioară şi pot fi folosite în examinările poroscopice.
Această fluorescenţă poate fi vizibilă cu ochiul liber sau poate apărea când se folosesc
filtre, detectoare cu radiaţii ultraviolete (u.v.), sau infraroşii (i.r.). În general, este convenabilă
excitarea suprafeţei examinate cu o sursă de lumină cu lungime de undă scurtă: ultravioletă sau
bleu-verde. Observarea trebuie atunci făcută prin intermediul filtrelor care permit numai trecerea
radiaţiilor cu lungimi mari de undă. Aceste tratamente pot accentua fluorescenţa sau pot crea
fluorescenţa amprentelor ori pot excita fluorescenţa suportului primar, permiţând astfel
evidenţierea urmelor prin mărirea contrastului faţă de fond.
Polilight P.L.500, cu aparatul fotografic montat la dispozitiv, în vederea

fotografierii urmei sau a obiectului vizat.
În activitatea criminalistică, fluorescenţa poate fi obţinută cu ajutorul lămpilor de radiaţii

ultraviolete, a surselor universale de lumină special construite pentru laboratoarele de
criminalistică, din care mai cunoscute sunt “Polilight”-ul şi “Crimescop”-ul, ori cu ajutorul
laserelor. Aceste surse de lumină se pot folosi atât la examinarea amprentelor netratate prin
procedee mecanice sau chimice, cât şi a celor care au fost supuse unor astfel de tratamente.
În condiţii de laborator se poate folosi, prin testare, orice bandă de lumină de la
Polylight PL 500 care evidenţiează mai bine urma papilară şi elementele individuale ale
acesteia. Nu trebuie să se plece de la ideea că pentru relevarea unei urme există o anumită
bandă de lumină prestabilită, deoarece nu întodeauna suporturile sunt asemănătoare, din
acelaşi material şi cu aceeaşi fluorescenţă. Împreună cu alte urme, în procesul săvârşirii

227
infracţiunii, la locul faptei se creează şi urmele de picioare. Ele pot fi lăsate atât de picioarele
încălţate sau în ciorapi, cât şi de picioarele desculţe.671
Ca și element de noutate, pe plan mondial pentru punerea în evidență a urmelor
papilare, precum și a celorlalte probe existente la fața locului, sunt folosite noile lasere care
accelerează recuperarea dovezilor. Scopul lor principal este să identifice urmele traseologice
cum ar fi impresiunile papilare şi fluidele corporale.
Ca atare, pe plan mondial există trei categorii de lasere pe bază de surse luminoase:672
- lasere care produc una sau mai multe raze într-o parte a spectrului;
- laseri coloraţi, reglabili sau cu o gamă largă de lungimi de undă;
- lămpi de înaltă putere cu filtre care opresc lungimile de undă (scurtă sau
lungă) şi cu filtre cu “bandă pasantă”.
Dispozitiv portabil “Tracer” cu sistem laser prevăzut cu filtre optice pentru dirijarea
fascicolului luminos.673
Dispozitivul laser portabil din imaginea de mai sus, este utilizat pentru a localiza urme
papilare, fibre, fluide corporale, fragmente osoase, reziduuri de stupefiante, precum și o
varietate de alte tipuri de urme, chiar și în medii de iluminare ambientală.
Există laseri cu oxigen, cu cristale, cu coloranţi lichizi, cu xenon. Cel mai utilizat tip de
laser este Laserul cu argon. Atât laserele cât şi lămpile de înaltă putere sunt prevăzute cu
sisteme de filtre optice pentru dirijarea fascicolului luminos. Pentru examinarea urmelor în
radiaţii infraroşii, se utilizează un ansamblu compus din video-cameră şi ecran compatibile cu
spectrul infraroşu. Aceste lasere pun în evidență toate urmele biologice de natură umană, cum
671Urmele create de piciorul desculţ, denumite şi plantare, prezintă detalii ale reliefului papilar de pe talpă. Deşi relieful
papilar de pe talpă are aceleaşi proprietăţi ca şi cel de pe mâini, practica cercetării criminalistice cunoaşte foarte
puţine cazuri de identificare a persoanei după acest relief. Pe de o parte, de multe ori în cazul urmelor de acest fel
relieful papilar fie este mult tocit, fie, în momentul formării urmei, a fost îmbâcsit cu substanţe străine, astfel că în
ambele situaţii sunt redate puţine din detaliile sale. Pe de altă parte, foarte des obiectul primitor nu are suprafaţa
destul de netedă pentru a primi şi păstra detaliile reliefului papilar de pe tălpile omului.
672http//www Andrew Masters@coherent. Com.
673Sursa: http://www.crime-scene.com/store
228
ar fi sperma, transpiraţia, saliva, şi secreţiile pielii care sunt fluorescente într-o anumită
măsură.674
Ţinând cont de avantajele laserelor, de ce nu au atins o rata de utilizare mai mare în

criminalistică? Răspunsul rezidă în problemele de implementare, incluzând costul, mărimea şi
fiabilitatea care le-au limitat folosirea.
În concluzie, tehnologia laser a fost de mult apreciată pentru rezultatele superioare
oferite la recuperarea urmelor traseologice. Totuşi, până recent, implementarea acesteia a avut
limitări practice. Acum, o nouă generaţie de lasere, bazate exclusiv pe aceeaşi tehnologie a
semiconductorilor care a revoluţionat capacitatea calculatoarelor, a telefoanelor celulare şi a
camerelor digitale, promite să aducă unelte laser eficiente în mâinile criminaliştilor de
pretutindeni.675
11.12. Metode fizice de relevare.
Aceaste metode de relevare, constau în folosirea unor pudre fine relevante de diferite
culori. Aceste pudre/coloranți acţionează prin aderenţă faţă de grăsimea şi transpiraţia conţinute
de urmele lăsate de degete, palmă sau plantă ori pot intra în reacţie cu unele săruri sau cu
aminoacizii ce există în transpiraţia din urme.
Înaintea aplicării oricărui procedeu de relevare cu substanţe fluorescente a urmelor
papilare latente, trebuie studiate obiectul şi urma descoperită pe el pentru a se hotărî cea mai
bună procedură de urmat. Obiectele umede se vor usca sub acţiunea aerului, la temperatura
obişnuită a camerei. Cele reci, mai ales când sunt de metal, se vor ţine câtva timp în încăperea
unde va avea loc operaţia de relevare pentru a ajunge la temperatura mediului ambiant. Practica
a demonstrat că cele mai bune rezultate se obţin la temperaturi de peste 18o C.
Pe suprafeţele uleioase sau siropoase, nu este recomandată pudrarea. Dacă urmele
sunt create prin destratificarea prafului de pe obiectul purtător, atunci folosirea pensulei este
contraindicată. Transferul cu o folie adezivă sau fotografierea directă devin operaţiuni obligatorii.
Tratamentul mecanic al urmelor papilare latente poate fi realizat prin două metode devenite
clasice: pudrarea (prăfuirea) şi afumarea.
Pudrarea, este procedeul cel mai răspândit şi se poate realiza fie prin metode
electrocasnice, fie prin aplicarea cu ajutorul pensulelor de origine diversă. Există pensule din păr
animal (veveriţă, puf de gâscă, marabu, struţ, etc.), din fibra de sticlă şi pensule magnetice. De
asemenea există truse criminalistice speciale pentru relevarea urmelor papilare.
Eficacitatea procedeului este variabilă, în funcţie de natura pudrei folosite, de natura
suportului, de calitatea pensulei, de experienţa tehnicianului şi de grija cu care se execută
operaţia. Pudrarea se utilizează, ca regulă generală, pentru tratarea suprafeţelor netede,
neadezive şi numai în unele cazuri pe suporţi poroşi cum ar fi hârtia. Este o tehnică rapidă şi
economică ce poate fi pusă în aplicare imediat la faţa locului. Tehnica aplicării presupune mai
întâi efectuarea unei încercări pe o parte a obiectului tratat, încărcarea pensulei cu puţin praf şi
674Fluorescenţa, este un proces cu două etape: mai întâi lumina este absorbită iar apoi urmează emisia de lumină,
instantaneu. Pentru a înţelege fluorescenţa, este important să reţinem că unul dintre parametrii folosiţi să definim
lumina este lungimea de undă, pe care noi o percepem drept culoare. Cea mai lungă lungime de undă este roşu şi
cea mai scurtă este violet (a se reaminti, cele 7 culori ale spectrului vizibil - Rog Vaiv). Materialele fluorescente
absorb lumina într-o bandă de lungime de undă (banda de excitaţie) şi re-emit lumina într-o altă bandă de lungime de
undă mai lungă (banda de emisie fluorescentă).
675 Andrew Masters, U.S.A. Forensic science, for Coherent Inc. Dec. 2006, Ian. 2007.
229
mişcarea acesteia în sensul crestelor papilare în timpul pudrării. După apariţia urmei se
recomandă o scurtă pauză de uscare, urmată de îndepărtarea excedentară de praf.676
Orice praf (pulbere relevantă/colorant) pentru a fi folosit, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fie aderent (lipicios);
- să fie uscat (anhidru);
- să fie în stare de pulbere foarte fină (pudră).
Prăfuirea unei urme latente se face cu o anumită substanţă, în funcţie de culoarea şi
natura obiectului pe care se găseşte urma. Se alege întotdeauna pudra ce are o culoare care să
fie în contrast faţă de cea a obiectului în cauză. Pudrarea cu pensula poate fi efectuată mai ales
când suprafaţa purtătoare de urme a obiectului este orizontală. În cazul în care suprafaţa
purtătoare de urme nu este orizontală şi obiectul nu poate fi mişcat din cauza volumului sau a
greutăţii sale (de exemplu, o sobă de teracotă, un şifonier etc.), atunci este indicat ca pulberea
să fie pulverizată, înlocuindu-se astfel acţiunea greutăţii proprii a substanţei cu presiunea
pulverizatorului, după care curăţirea ei de surplus de colorant se efectuează tot cu pensula.
Pentru materialele cu suprafaţă aspră (laminate, forjate), se utilizează pudra galbenă
fluorescentă ori argentoratul.
Urme papilare relevate cu praf galben fluorescent677
Urmele proaspete, lăsate pe hârtie, pot fi uneori relevate prin prăfuire dar fără pensulă.
Ca excepţie se foloseşte pensula magnetică numai în cazul utilizării pulberii magnetice. Ea este
formată dintr-un magnet cilindric fixat într-un mâner. Magnetul se introduce într-o pulbere fină,
de fier redus cu hidrogen. Pulberea se adună la polul magnetului după direcţia liniilor de forţă.
Plimbată pe suprafaţa cu urme papilare, pulberea aderă doar la urmele crestelor, ,,fardul”
676Substanţele întrebuinţate la relevarea normelor digitale prin prăfuire sunt numeroase. Se mai pot folosi şi diferite
amestecuri ca, de exemplu: oxid de fier şi humă, oxid de cupru şi colofoniu, salicilat de sodiu şi amidon, oxid de zinc
şi colofoniu, bioxid de mangan şi talc sau grafit, negru de fum cu licopodiu şi cuarţ. Trebuie subliniat faptul că în
realitate numărul substanţelor ce se pot folosi este foarte mare, culoarea lor fiind la fel de variată.
677 Sursa: https://www.google.ro/search?q=lasers+used+in+forensics+revealing+the+fingerprints+image
230
rămânând curat în majoritatea cazurilor. Pensula magnetică nu poate fi folosită pentru relevarea
urmelor de pe suprafeţele cu grăsimi şi de pe obiectele feromagnetice (fier, oţel, fontă).
11.13. Metode chimice de relevare.
Față de metodele arătate mai sus (tratamentul optic şi mecanic), urmele papilare
latente pot fi vizualizate cu o serie de substanţe chimice, în stare de vapori sau soluţii. Acest
tratament se aplică, de regulă, în laborator şi permite obţinerea unor rezultate spectaculoase,
după cum urmează:
Metoda vaporizării cu cianacrilat.
Metoda de folosire a vaporilor de cianacrilat (adesea denumită metoda super-glue), la
relevarea urmelor papilare latente, s-a dovedit a fi un instrument eficient pentru investigatorii
profesionişti, iar calitatea rezultatelor a făcut-o populară. Este recomandabil ca orice specialist
care lucrează în domeniu şi nu foloseşte deja metoda relevării cu vapori de cianacrilat ar trebui
să se gândească serios în a o adopta.678
Procedeul de relevare a urmelor papilare prin vaporizare cu cianacrilat este una dintre
cele mai eficiente metode de a face vizibile şi de a conserva urmele papilare de pe orice obiect
cu suprafeţe neabsorbante, neporoase (metal, sticlă, plastic etc.). În cazul urmelor papilare mai
vechi (în special pe suprafeţe lipicioase), această metodă de relevare prezintă avantaje
considerabile. Metoda de relevare a urmelor papilare prin vaporizare cu cianacrilat funcţionează
pe majoritatea suprafeţelor unde pulberile sunt ineficiente. Prin încălzire, cianacrilatul lichid
degajă rapid vapori care reacţionează cu grăsimea de pe crestele urmelor papilare latente,
punându-le astfel în evidenţă. De regulă, un proces de relevare a urmelor papilare latente cu
vapori de cianacrilat durează între 10 şi 30 min., în funcţie de obiectul purtător de urme şi de
tipul de cianacrilat folosit. Timpii de relevare de mai sus sunt orientativi, întreg procesul de
evaporare a cianacrilatului va fi atent urmărit, deoarece urmele papilare pot deveni vizibile într-
un timp foarte scurt, iar expunerea prelungită poate duce la imposibilitatea exploatării urmei din
punct de vedere dactiloscopic. Contrastul urmelor papilare relevate prin procedeul de vaporizare
cu cianacrilat poate fi îmbunătăţit prin pensulare cu prafuri (pulberi) fluorescente, negre sau
argintii, care pot fi magnetice sau nemagnetice, în funcţie de obiectul tratat şi de culoare de
bază a suportului.
Aburirea cu vapori de iod
Tehnica vaporizării este cunoscută de practicieni sub denumirea de aburire. Metoda
este bazată pe aceea că vaporii de iod aderă repede pe unele substanţe organice. Substanţele
organice, existente pe suprafaţa pielii şi care lasă urme digitale, se colorează deosebit de intens
cu iod. Metoda prelucrării cu iod se foloseşte de obicei, la relevarea urmelor lăsate pe hârtie sau
pe perete. Dezavantajul relevării cu iod a urmelor constă în faptul că ele dispar destul de
repede: uneori de abia se reuşeşte fotografierea lor. Pentru a nu mai dispare, urma relevată cu
iod va fi tratată cu o pastă de dextrină. Se va lua pasta cu degetul şi se va trece peste urma
678Metoda „Super-Glue” a fost folosită pentru prima oară de specialişti de la Poliţia Naţională Japoneză, în anul 1978.
Imediat după aceasta, metoda a fost adusă în Statele Unite ale Americi şi în Europa, în prezent fiind folosită în mod
frecvent de forţele de poliţie. În România, metoda a fost cunoscută la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, însă a
fost folosită ocazional, mai mult din curiozitate, de un număr redus de specialişti care foloseau instalaţii improvizate
de vaporizare a cianacrilatului. Se poate spune că folosirea metodei de relevare, s-a extins în anul 2002, odată cu
dotarea Institutului de Criminalistică şi a Serviciilor Criminalistice cu autolaboratoare pentru cercetarea la faţa locului,
care sunt prevăzute şi cu o instalaţie modernă de relevare a urmelor papilare latente cu vapori de cianacrilat.
231
relevată, uşor, fără a se freca, astfel ca la suprafaţă să adere un strat foarte subţire, şi atunci
urma va căpăta o culoare intensă, albastră, violet. Urma astfel prelucrată este durabilă, însă
imaginea ei se găseşte într-un strat de pastă şi pentru acest motiv hârtia nu trebuie să fie
supusă unei acţiuni vătămătoare (să nu fie îndoită, frecată sau umezită). Aburirea cu iod este
ineficace în cazul urmelor vechi, fiind foarte corosivă pentru suporturile metalice. Tot pentru a
pune în evidenţă urmele latente de la locul faptei, în special pentru suprafeţele poroase, mai
sunt folosite echipamente (iodine fuming KIT), care au în interior cristale de Iod. Astfel
tradiţionalele cristale cu iod sunt gata să fie folosite în recipiente gata pregătite, pentru a fi
utilizate cu ocazia cercetării locului faptei. Recipientele sunt construite şi prevăzute cu furtune,
pentru a concentra şi dirija substanţa pe o anumită suprafaţă.
Metoda nitratului de argint
Nitratul de argint reacţionează cu clorurile prezente în urmele papilare latente
producând clorură de argint care, după ce este expusă la lumină, se transformă în argint metalic
dând amprentei o culoare maro-închis sau gri. Reactivul este indicat pentru urme vechi, rămase
pe lemn natur (brut), dar nu dă rezultate pe lemnul vopsit, lăcuit, ceruit sau pe articole ude. În
cazul hârtiei este mult inferior soluţiei de ninhidrină. Obiectul purtător de urme se poate
scufunda în soluţie, pulverizată cu un spray sau se poate acoperi uniform cu soluţie folosind o
pensulă. Tratamentul se aplică în laborator la lumină roşie şi durează foarte puţin, în cazul
scufundării sau până la impregnarea întregii suprafeţe după care, obiectul se usucă complet la
întuneric apoi se expune la lumină intensă (u.v. sau soare) timp de 10-60 minute. Expunerea se
prelungeşte până când fondul obiectului începe să se închidă. Iluminarea necesară se poate
asigura prin folosirea unei lămpi de 500 W, amplasată la 500 mm. de obiect. Când urmele au
atins maximum de contrast, trebuie fotografiate rapid. După fotografiere, obiectele purtătoare de
urme se păstrează la întuneric.
Tratarea cu ninhidrină
Relevarea cu ninhidrină se bazează pe reacţia acesteia cu aminoacizi din transpiraţie.
Este una din rarele metode care permit relevarea urmelor foarte vechi graţie stabilităţii
aminoacizilor pe suporturile poroase de celuloză, cum ar fi: hârtia şi cartonul de diferite
compoziţii şi calităţi.
Pulverizarea soluţiei de ninhidrină.
Aplicarea soluţiei pe obiectele purtătoare de urme se poate face prin tamponarea cu
vată a suprafeţei documentului, prin scufundarea acestuia într-o tavă cu soluţia timp de câteva
secunde, turnarea lichidului peste documentul aşezat în cuvă sau prin pulverizarea soluţiei.
După scurgerea soluţiei, documentele se suspendă pe un suport într-o încăpere întunecoasă
timp de 12-15 ore.
Ninhidrina poate altera documentele, de aceea este bine să ne asigurăm că celelalte
expertize la care acestea vor fi supuse, au fost efectuate. Înaintea aplicării tratamentului,
documentele se vor fotografia şi se va anunţa anchetatorul care se ocupă de soluţionarea
dosarului asupra riscurilor de dizolvare a cernelii, înnegrirea hârtiei termosensibile şi distrugerea
textelor autocolante. Urmele papilare tratate cu soluţie de ninhidrină pot fi puse în evidenţă la
lumină albă (680 nm) şi privite prin ochelarii transparenţi, lumină verde (490, 505 nm), cu
ochelari de culoare portocalie. Pentru fotografiere sau scanare, atunci când suprafaţa suportului
este fluorescentă, se pot folosi filtrele barieră (590, 620, 650 nm).
Tratarea chimică a suprafeţelor folosind substanţa Rhodamine 6G.
232
Prin folosirea acestei substanţe chimice se obţine cea mai strălucită colorare (punere în
evidenţă) a urmelor latente descoperite pe suprafeţe non-poroase.
Acest procedeu se foloseşte în acelaşi timp cu folosirea laserelor şi surselor de lumină
alternante, după tratarea cu cianacrilat. Rhodamina 6 G, se găseseşte sub formă de lichid în
recipiente de 1 litru, sau sub formă de praf, care la folosire se amestecă cu un solvent.
Folosirea sprayului fluorescent Ardrox.
Acest spray fluorescent, este destinat pentru a intensifica (colora), urmele latente, care
au fost puse în evidenţă prin folosirea metodei cu cianacrilat. Crestele papilare sunt puse în
evidenţă excelent, atunci când acestea sunt tratate până la saturaţie cu soluţia Ardrox. Sunt
disponibile pentru colorarea în galben şi verde fluorescent. După aplicare se va folosii aparatura
cu raze ultraviolete pentru a vedea şi analiza rezultatul.
Suspensia de microparticule, este un procedeu simplu şi rapid care este mai eficace
pentru urmele proaspete decât pentru cele vechi. Soluţia de microparticule este o suspensie de
disulfură de molibden într-o soluţie de detergent şi aderă la componenţii grăsimilor din
amprentele latente, formând un depozit gri. Se recomandă a fi folosită pe suprafeţele neporoase
ca înlocuitorii de piele, pungile de material plastic, hârtiile glasate sau plastifiate, polistirenul
expandat.
Relevarea cu violet de genţiană, violetul de genţiană este un produs care permite
relevarea urmelor papilare în principal pe suprafeţe adezive. Poate fi utilizat şi pentru urme
uleioase, grăsoase sau siropoase. Este foarte toxică, inflamabilă, corosivă şi se absoarbe rapid
de piele. Soluţia concentrată se compune din: 5 g violet de metyl 6B sau echivalent; 10 g fenol
şi 50 ml etanol, are culoare violetă şi se conservă nedefinit în sticle de 100 ml, ermetic închise,
etichetate.
11.14. Fixarea urmelor papilare descoperite la locul faptei.
Sub raport procedural, conform prevederilor Codului de procedură penală, principalul
mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
Procesul-verbal se constituie într-un mijloc de probă cu semnificaţie majoră în
soluţionarea cauzei. Acesta reprezintă totodată şi o dovadă procedurală menită să probeze
îndeplinirea tuturor dispoziţiilor cuprinse în legea procesual-penală privitoare la cercetarea la
faţa locului. Fixarea în procesul verbal, presupune consemnarea exactă şi detaliată a urmelor şi
metodelor de relevare întrebuinţate, a locului în care au fost descoperite şi a raportului de poziţie
faţă de obiectele principale. Totodată, sunt făcute menţiuni privind fotografiile executate,
transferarea pe pelicule adezive, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini.
Referitor la modul de redactare, la stilul procesului verbal, acesta trebuie să fie caracterizat de
claritate, precizie şi concizie, nefiind permise formulări sau menţiuni ambigue, echivoce, de
natură să determine confuzii, neînţelegeri, false interpretări. Actul normativ care reglementează
efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie statuează că:
“procesul-verbal este redactat de conducătorul echipei de cercetare, împreună cu
ceilalţi membrii şi semnat conform regulilor stabilite de legea procesual penală, iar specialistul
criminalist, medicul legist şi ceilalţi specialişti care au fost solicitaţi pentru cercetarea la faţa
locului sunt menţionaţi în procesul-verbal nominal şi contribuie la întocmirea acestuia cu datele
de specialitate asupra activităţilor desfăşurate”.679
679 Conform Ordinului 182 din 14.02.2009, dintre M.I. şi Ministerul Public, I.C.C.J.
233
Fixarea prin fotografiere a urmelor papilare, se realizează prin cel puţin două categorii
de imagini şi anume: una redând grupajul lor, împreună cu reperele înconjurătoare, iar cealaltă
prezentând fiecare urmă în parte. Alături de urmele relevate se aşează tăbliţe cu numere
indicatoare. Uneori se pot combina metodele de fixare prin fotografiere cu schiţa.680
11.15. Ridicarea urmelor papilare descoperite
Ridicarea urmelor papilare, presupune luarea urmelor din câmpul infracţiunii sau a
obiectului purtător de urme pentru a fi examinat în laborator, rezultatul urmând a fi anexat la
dosarul cauzei. În activitatea practică criminalistică se aplică de la caz la caz, următoarele
metode de ridicare a urmelor papilare:
- prin fotografierea urmelor.
Fotografiile se execută după relevarea urmelor latente, uneori chiar înainte, dacă
există pericolul degradării şi este posibilă aplicarea procedeului de fotografiere prin reflexie.
Practic, se efectuează o fotografie a grupului de urme papilare, după care se insistă
asupra porţiunilor sau amprentelor cu detaliile cele mai valoroase pentru identificare. Fotografia
se execută obligatoriu cu etalon metric, de la o distanţă sub 15 cm, şi o iluminare laterală sub un
unghi de 450. Pentru fotografierea urmelor pe pahar se asigură un fond în contrast cu substanţa
de relevare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare
închisă. Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran
negru cu un orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii şi să prevină
reflectarea aparatului în oglindă.
Prin transferarea pe peliculă adezivă (folio).
Foliile adezive pot fi: transparente, albe sau negre, în funcţie de culoarea urmei. În
subsidiar se folosesc pelicule fotografice al căror strat de gelatină reţine urma în condiţii bune ,
precum şi scociul681 care are lipiciul mult mai bun decât majoritatea foliilor adezive şi care reţine
şi transferă mai bine urma decât majoritatea foliilor.682
Specialistul criminalist, la ridicarea de la faţa locului prin transferare pe folie adezivă,
precum şi la prelucrarea urmelor papilare, trebuie să ţină obligatoriu cont de următoarele cerinţe:
- urma papilară înainte de ridicare, va fi curăţată cu pensula de surplusul de praf
relevant, astfel urma va fi îmbâcsită;
- se va folosii de regulă o folie adezivă, care să fie în contrast (suportul foliei), cu praful
relevant folosit la punerea în evidenţă a urmei;
- se va ţine seama obligatoriu care parte a foliei adezive reţine urma ce culoare are
aceasta (alb, negru, transparent), deoarece la pozitivarea urmelor după inversarea crestelor, din
neatenţie se pot inversa deltele şi se poate ajunge la realizarea unei fotograme cu urma papilară
care nu corespunde realităţii:
- după realizarea inversării crestelor şi executarea fotogramei urmei papilare, se va
proceda la confruntarea pozitivului fotogramei cu folia pe care a fost ridicată de la faţa locului
pentru a vedea dacă a fost inversată corect şi că, crestele papilare şi deltele corespund.
- vor fi respectate standardele, procedurile şi dispoziţiile în vigoare, cu privire la urmele
papilare.
680 Ghe. Păşescu R.I. C-tin, op. cit. pag. 174.

681 Din engl. scotch (tape) şi fr. scotch, care înseamnă fâşie adezivă transparentă de regulă îngustă care este folosită
la lipit pachete, Dicţ. Univ. Român, op. cit. pag. 1284.
682 N. A. Practică judiciară.
234
11.16. Transportarea urmelor papilare.
Foliile pe care au fost transferate urme papilare se individualizează (de exemplu prin
numerotare), se menţionează locul de unde au fost ridicate (pe spatele foliei sau pe plicul în
care se introduc), se ambalează în plicuri din hârtie şi se sigilează. Urmele papilare se
protejează împotriva căldurii, umidităţii, prafului. Orice suport (care conţine sau despre care se
bănuieşte că ar conţine urme papilare) care urmează să fie transportat trebuie să fie conservat
şi ambalat în vederea protejării zonelor pe care pot exista probe. Trebuie să se prevină
distrugerea fizică, vărsarea de lichid. Ca materiale de împachetat trebuie să fie folosite cutii din
carton şi hârtie. Materialele de împachetat trebuie să fie etichetate explicit, sigilate, respectându-
se cu stricteţe procedurile în vigoare.683
11.17. Interpretarea urmelor papilare la locul faptei.
Interpretarea, are drept scop obţinerea unor date preliminare în ceea ce priveşte
persoana infractorului, activităţile desfăşurate de acesta şi succesiunea operaţiilor, care
coroborate pot conduce la stabilirea modului în care urmele papilare au fost lăsate. Se are în
vedere stabilirea locului şi obiectelor care au interesat persoana autorului modul de grupare şi
de dispunere a urmelor precum şi modul de operare.
Totodată, se pot obţine şi unele date probabile despre persoana făptuitorului
(înălţimea, constituţia fizică, sexul şi vârsta). Interpretarea, realizată şi cu concursul specialistului
criminalist, are drept scop obţinerea unor informaţii preliminare asupra obiectului creator de
urmă sau a persoanei infractorului, a activităţilor desfăşurate de acesta, ca şi a succesiunii
operaţiilor. Interpretarea urmelor de mâini descoperite cu ocazia cercetării locului faptei vizează
obţinerea unor informaţii preliminare privitoare la obiectul creator de urmă sau a persoanei
infractorului, a activităţii desfăşurate de acesta, ca şi a succesiunii operaţiilor.
Interpretarea urmelor digitale, adâncite în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la
stabilirea modului de formare a urmelor, modul în care acestea au fost create şi, de aici, la
acţiunile desfăşurate de autor, la succesiunea acestora.
11.18. OBŢINEREA IMPRESIUNILOR PAPILARE DE COMPARAŢIE.

11.18.1. Acte normative, care reglementează amprentarea persoanelor:
Principalul act normativ care reglementează amprentarea persoanelor îl constituie
capitolul 9 art. 196 alin.(1) din N.c.p.p. care stipulează cu privire la fotografierea și luarea
amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane următoarele:
Art.196.(1)-Organele de urmărire penală pot dispune fotografierea și luarea
amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune
că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar și în lipsa
consimțământului acestora.
(2)-Organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicității fotografia unei
persoane, când această măsură este necesară pentru stabilirea identității persoanei sau în alte
cazuri în care publicarea fotografiei prezintă importanță pentru buna desfășurare a urmăririi
penale.
683„Procedura cercetării la faţa locului în Poliţia Română” Manual de bune practici , Colectivul Institutului de
Criminalistică pag. 80-81.
235
(3)-Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte
sau a persoanelor care pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de
urmărire penală pot dispune luarea amprentelor persoanelor despre care se presupune că au
intrat în contact cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se presupune că
au avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei.
În afară de acest act normativ, legislația în domeniu mai prevede următoarea bază
legală privind amprentarea persoanelor:
Alte acte normative prevăzute de legislaţia în vigoare după cum urmează:684
(1) Legea nr. 218 din 2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu
modificările şi completările ulterioare;
(2) Legea nr. 122 din 2006 privind azilul în România, prevede în art. 19 faptul că ,,pe
durata procedurii de azil străinul care solicită acordarea unei forme de protecţie are următoarele
obligaţii”:
a) obligaţia de a prezenta organelor teritoriale ale M.A.I. în scris, cererea motivată
cuprinzând datele indicate de organul la care o depune, precum şi de a se supune fotografierii şi
amprentării. Amprentarea nu este efectuată în cazul străinilor care nu au împlinit vârsta de 14
ani”;
b) Art. 44 din aceeaşi lege prevede referitor la amprentarea solicitanţilor de azil:
(1) Odată cu depunerea cererii de azil Oficiul Naţional pentru Refugiaţi sau celelalte
autorităţi competente prevăzute la art.35 vor preleva amprentele tuturor solicitanţilor de azil
care, potrivit declaraţiilor acestora, au împlinit vârsta de 14 ani, urmând ca aceste date să fie
transmise şi stocate pe suport de hârtie în cartoteca Oficiului Naţional pentru Refugiaţi şi în
format electronic în baza de date naţională AFIS (Sistemul automatizat de comparare a
amprentelor).
(2) Transmiterea şi prelevarea amprentelor solicitanţilor de azil se fac cu respectarea
prevederilor referitoare la principiul confidenţialităţii şi protecţiei datelor cu caracter personal,
urmând ca persoana în cauză să fie informată în scris referitor la acest fapt.
(3) Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, amprentele prelevate în
condiţiile prevăzute la alin. (1) sunt transmise şi stocate şi în baza de date europeană
EURODAC (Sistemul european de identificare automată a amprentelor).
(4) Legea nr. 290 din 24 iunie 2004 privind cazierul judiciar prevede în art. 16 alin.(1)
faptul că “Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea
identificării dactiloscopice a unei persoane în cazurile în care aceasta nu prezintă un act de
identitate sau există suspiciuni asupra autenticităţii actului prezentat, uzează de nume sau acte
de identitate false ori există indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.”
(5) Ordinul privind cercetarea la faţa locului nr. 182 din 2009, unde se precizează
următoarele: ,,În scopul excluderii persoanelor care au avut contact cu locul comiterii infracţiunii
în mod justificat sau accidental sunt prelevate impresiuni papilare pentru examenul dactiloscopic
comparativ.,,
(6) Legea nr. 60 din 2009 pentru completarea art. 31 din Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române685, unde la articolul 31 alin. (1) se introduce o nouă
literă litera i cu următorul cuprins:686
684 Instrucţiune de lucru privind utilizarea Sistemului Afis PRINTRAK BIS din 2009.
685 Publicată în M.O. Partea I nr. 227 din 7 aprilie 2009.
236
i) ,,să procedeze în condiţiile legii, la cererea persoanelor interesate sau în scopul
identificării criminalistice a persoanelor care au săvârşit infracţiuni ori sunt suspecte de
săvârşirea unor infracţiuni, la prelevarea sau după caz la procesarea de profile genetice,
amprente papilare, imagini faciale, semnalmente, semne particulare, şi orice alte date
biometrice, stocate în baze de date criminalistice”.
11.19. Situaţiile în care este necesară amprentarea persoanelor.
Amprentarea persoanelor sau a cadavrelor trebuie realizată de aşa manieră încât
impresiunile papilare obţinute să fie clare şi să reproducă în întregime desenul sau regiunea
papilară ce interesează în cazul respectiv. În criminalistică, impresiunile papilare constituie
modele de comparaţie (martor) şi în funcţie de calitatea lor, identificarea se realizează mai
repede sau mai lent, ori nu poate fi realizată.687
Situaţiile în care se impune amprentarea persoanelor, pentru comparaţie, sunt
următoarele:
- în cazul cercetării infracţiunilor când impresiunile papilare ale suspecților sau
inculpaţilor, persoanelor din cercurile de suspecţi, victimei şi altor persoane sunt necesare
pentru a fi comparate cu urmele papilare ridicate de la locul faptei;
- în scopul efectuării unor activităţi privind înregistarea penală într-o cartotecă
dactiloscopică a autorilor de infracţiuni împotriva cărora s-a pronunţat o condamnare penală;
- în scopul efectuării unei expertize dactiloscopice, cînd este descoperită o persoană
sau un cadavru necunoscut;
- când un cetăţean solicită prelevarea impresiunilor papilare pentru a fi puse la
dispoziţia unor instituţii în scopul stabilirii identităţii sale;
- alte situaţii în care se efectuează o identificare dactiloscopică
- amprentarea se poate realiza manual sau automat atunci când se folosesc sisteme
automate de examinare şi identificare a amprentelor papilare (AFIS).
11.20. Amprentarea persoanelor, tehnica amprentării
Amprentarea persoanelor, are mare importanţă deoarece calitatea amprentării
influenţează rezultatul comparaţiilor dactiloscopice. În funcţie de scopul urmărit şi de materialele
folosite, se folosesc următoarele tipuri de amprentare:
- amprentarea cu tuş tipografic;
- amprentarea chimică;
- amprentarea automată;
- amprentarea specială pentru evidenţierea porilor crestelor papilare.
A). AMPRENTAREA CU TUŞ TIPOGRAFIC.
Pentru obţinerea impresiunilor de la persoane şi cadavre sunt necesare următoarele
instrumente şi materiale:
- o masă dactiloscopică cu înălţimea de 110 cm. care să aibă ataşat un dispozitiv de
prindere a fişelor dactiloscopice.
- o placă confecţionată din zinc, sticlă sau material plastic, având dimensiunile de
35×25 cm, folosită de regulă atât pentru amprentarea digitală, cât şi pentru cea palmară;
- un rulou de cauciuc sau din alte materiale cu proprietăţi similare, cu suprafaţa perfect
netedă, cu lungimea de cel puţin 12 cm., diametrul de 3 cm., cadrul de metal şi mâner de lemn.
686 Publicată în M.O. Partea I nr. 305 din 9 mai 2002 cu modificările ulterioare.
687Gh. Păşescu, I.R.Constantin, op. cit. pag. 185.
237
- un flacon cu tuş tipografic;
- fişe dactiloscopice tipărite sau orice coală de hârtie care să fie netedă, lustruită şi de
culoare albă, deci o hârtie velină care să nu aibă proprietăţi absorbante.
Pentru a se obţine impresiuni de calitate este necesar ca mâinile să fie curate. În acest
scop, ele se spală cu apă şi săpun sau cu detergenţi, iar dacă şanţurile papilare sunt îmbâcsite
de la practicarea diverselor meserii acestea sunt curăţate cu periuţa de unghii sau cu neofalină.
Pe placa de zinc sau de sticlă se pune o cantitate de tuş tipografic de mărimea unui bob de
mazăre şi, cu ajutorul ruloului se întinde pe una din jumătăţile plăcii de-a lungul ei. Apoi, stratul
de tuş ce a rămas pe rulou se întinde pe cealaltă jumătate a plăcii, rămasă curată, până când
întreaga suprafaţă a plăcii a fost acoperită uniform.
Prelevarea impresiunilor digitale și palmare.
Prelevarea impresiunilor digitale: specialistul care efectuează amprentarea, se aşază în
faţă şi lateral în raport cu persoana amprentată, în aşa fel încât să fie în partea opusă mâinii de
la care se iau modelele. Cu o mână se prinde pe rând fiecare deget de părţile laterale ale
falangetei, iar cu a doua mână se prinde de la articulaţia dintre falangetă şi falangină şi rulează
degetul pe placa de zinc, apăsând în acelaşi timp pe vârful acestuia. Când se roteşte degetul se
urmăreşte ca rotirea să fie completă, astfel încât tuşul să se depună pe întregul desen papilar al
falangetei, adică să fie redat întregul desen papilar, cu toate zonele lui marginale, bazale şi
centrale, inclusiv deltele plasate lateral, la tipurile monodeltice, bideltice şi plurideltice. Apoi se
aplică amprenta fiecărui deget în locul liber, indicat pe fişa pentru luarea impresiunilor de
control, respectându-se aceleaşi reguli ca la rotirea pe placă. Se ţine seama să nu se revină prin
răsucirea degetului, deoarece crestele desenului papilar se imprimă a doua oară, formându-se o
impresiune confuză, (suprapusă) cu particularităţi neclare. În timpul efectuării operaţiei de
amprentare se solicită persoanei în cauză să nu încordeze mâna sau degetele, în aşa fel încât
articulaţiile să fie complet relaxate, deoarece, în caz contrar, nu se pot roti degetele şi nici
apăsarea nu va fi uniformă.
Prelevarea impresiunilor palmare: pe o masă perfect orizontală, persoana amprentată
va ţine palma perfect întinsă, cu policele în afară şi cu celelalte patru degete lipite. În această
aşezare a palmei, fără încordarea tendoanelor şi fără nici o mişcare sau tremurare a degetelor,
palma va fi pusă pe suprafaţa cerneluită a plăcii.
Specialistul care efectuează amprentarea va apăsa uşor, cu o presiune unitară, dosul
palmei, pentru a asigura ataşarea la suprafaţa plăcii a tuturor regiunilor papilare şi respectiv a
întregului dispozitiv al şanţurilor. După această operaţie se va cere subiectului să ridice palma în
sus, fără nici o frecare. Tehnicianul va apuca mâna respectivă, o va duce deasupra filei de
hârtie velină şi va proceda la efectuarea imprimării, palma rămânând nemişcată, cu policele în
afară şi cele patru degete lipite. Ca şi în operaţia de pe placă, se va apăsa şi acum uşor, cu
aceeaşi presiune, dosul palmei, pentru a se asigura aderenţa unitară, la suprafaţa filei, a
structurilor din toate compartimentele papilare ale palmei. După această apăsare, la cererea
criminalistului, fără nici o frecare, subiectul va ridica palma direct în sus, rămânând pe fila de
hârtie imprimarea completă a palmei.
B). AMPRENTAREA CHIMICĂ.
Se realizează mult mai uşor şi fără murdărirea pe mâini a persoanei căreia i se iau
amprentele iar instrumentele necesare se poartă mai lesnicios asupra celui însărcinat cu
executarea amprentării.
238
Setul de piese destinat amprentării chimice nu este realizat decât pentru cea digitală
dar se pun probleme deosebite în vederea confecţionării unor piese utilizabile şi pentru
amprentarea palmară.
Trusa de amprentare chimică este compusă dintr-o casetă metalică asemănătoare unei
tuşiere pentru ştampile, iar în interior are o pâslă specială mai densă (dură) impregnată cu o
substanţă chimică incoloră, aleasă în aşa fel încât să intre în reacţie şi să se înnegrească rapid
atunci când vine în contact cu substanţă de pe hârtia special impregnată pentru amprentarea
chimică. Procedeul de amprentare este următorul: se roteşte degetul persoanei în cauză pe
pâsla trusei, se aşează apoi pe folia de hîrtie special impregnată după care se rulează pe
aceasta, astfel încât prin realizarea contactului dintre cele două substanţe (de pe pâslă şi de pe
hârtie) impresiunile apar într-o nuanţă de indigo foarte închis, aproape negru, similare
amprentelor luate cu tuş tipografic. Asemenea impresiuni nu se pot obţine pe imprimatele tip ale
fişelor dactiloscopice, care nu sunt impregnate ci numai pe folii libere şi deci nu pot fi folosite la
întocmirea fişelor ce urmează a fi introduse în cartoteci. Amprentarea chimică este aplicată cu
rezultate bune pentru luarea impresiunilor de la victimele infracţiunilor, în scopul efectuării
comparaţiilor dactiloscopice de excludere.
C). AMPRENTAREA AUTOMATĂ.
Tot o amprentare specială poate fi considerată fotografierea directă a desenului papilar
al degetelor, realizată cu aparatură modernă de înregistrare a imaginilor cu care sunt dotate
sistemele automate de identificare a amprentelor (AFIS). Bazându-se pe o amplă experienţă în
integrarea instalaţiilor auxiliare de scanare live, a fost creată şi această staţie de lucru care are
meritul de a capta electronic imagini ale amprentelor papilare.
Staţie de amprentare automată.688

Cu această staţie se poate pune capăt metodei "murdare" şi consumatoare de timp
care presupunea luarea amprentelor pe formulare speciale cu cerneală tipografică. Staţia de
scanare automată este parte integrantă din sistemul AFIS neimplicând nici o interfaţă specială,
intrări sau treceri ,,punţi software” conectându-se la alte staţii AFIS, respectiv baza de memorie,
regăsire date şi procesorul de căutare sau prin protocoale de comunicare standard din industrie
folosind modemuri.
688 https://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/institutul-national-de-criminalistica
239
Procesorul de amprente face ca amprentele rulate să fie comparate instantaneu după
simple atingeri uşoare cu asigurarea corectă a plasamentului impresiunilor de la ambele mâini.
Într-un timp minim se realizează controlul de calitate asupra fiecărei impresiuni digitale în parte,
se elimină formularele ce pot conţine erori şi se asigură o calitate deosebită amprentelor.
Formularele cu amprente de o deosebită calitate pot fi listate la o imprimantă laser opţională în
diverse formate. Staţia de scanare automată include un singur punct de intrare pentru toate
informaţiile asociat procesului de înregistrare. Datele demografice pot fi introduse cu ajutorul
unui keyboard standard iar informaţiile descriptive pot fi extrase din baza de date.
Apariţia instantanee a meniurilor şi derularea opţiunilor facilitează accesul operatorului.
Amprentele rulate prin simpla atingere a unei plăci mici de scanare sunt redate instantaneu pe
monitor în timpul preluării acestora.
11.21. Amprentarea cadavrelor
În vederea prelevării amprentelor papilare de la cadavre, există o serie de deosebiri
faţă de modul cum se amprentează persoanele vii, întrucât la cadavre intervin: rigiditatea
cadaverică, deshidratarea, îmbibaţia hidrică, putrefacţia sau mumificarea. Pentru aceste cazuri,
există anumite particularități în legătură directă cu locul în care a fost găsit cadavrul, precum și
timpul scurs dintre momentul decesului și momentul în care se face amprentarea. Ca atare,
amprentarea se va face în funcție de starea corpului cadavrului în momentul amprentării, unde
avem:
11.21.1. Rigiditatea cadaverică.
Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) din punct de vedere medico-legal constă în
înţepenirea corpului cadavrului datorită:
- este consecinţa întăririi/contracturii muşchilor scheletici;
- se pune în evidenţă la nivelul articulaţiilor;
- se instalează în sens cranio-caudal (legea lui Nysten);
- la cadavrele la care planul membrelor pelvine este situat deasupra planului capului
(poziţia Trendelenburg) rigiditatea se instalează în sens caudocranian (inversul legii lui Nysten);
- dispare în aceeaşi ordine în care a apărut (legea lui Nysten).
După relaxarea musculară iniţială, postmortem, rigiditatea parcurge următoarele etape sau
stadii în funcţie de timpul care a trecut de la deces689:
1. Instalare, (2 - 6 ore). Este descoperită la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare
(articulaţie mare, înconjurată de grupe puternice de muşchi). Se învinge uşor dar reapare rapid,
chiar în cursul aceleaşi autopsii.
2. Generalizare, (8 - 12 ore). Este descoperită la nivelul articulaţiilor mari de la
membrele superioare şi inferioare şi imprimă o poziţie caracteristică (postura cadaverică). Se
învinge greu şi o dată învinsă nu se mai reinstalează.
3. Rezoluţie, (peste 24 de ore).
Rigiditatea dispare în ordinea apariţiei, prin distrugerea postvitală (autolitică) a fibrelor
musculare. Rigiditatea cadaverică poate diferii ca mod de instalare şi intensitate în funcţie de
masa musculară a subiectului sau de cauza de moarte (apare rapid în mediul rece, uscat şi la
mase musculare slab dezvoltate, apare lent în mediul cald, umed şi mase musculare mari, caz
în care este şi remanentă).
689 Vladimir Beliş ,,Medicina legală în practica judiciară,, Editura juridică, Bucureşti 2003, pag. 47.
240
Rigiditatea cadaverică, acţionează asupra articulaţiilor şi astfel împiedică răsucirea
degetelor. În situaţia când rigiditatea cadaverică face mai dificilă luarea impresiunilor digitale, se
fac mişcări forţate de flexiune şi extensie atât la articulaţia pumnilor, cât şi asupra oaselor
metacarpofalangiene. Dacă nu se reuşeşte astfel, se recomandă introducerea mâinilor şi
antebraţelor cadavrului timp de 10-15 minute într-un vas cu apă caldă.690 După înlăturarea
rigidităţii, se procedează la luarea impresiunilor papilare cu acelaşi material ca şi la persoanele
vii, cu deosebirea că în loc să se rotească degetele pe placă, stratul necesar de tuş se aplică cu
ruloul pe degete. Înainte de a se aplica tuşul, trebuie să se şteargă degetele cadavrului cu un
tampon de vată îmbibată în benzină, alcool.
11.21.2. Cadavrul se află în stare de deshidratare şi de îmbibaţie hidrică.
Înaintea intrării în putrefacţie, stratul celular gras subcutanat se deshidratează,
producând la pulpele degetelor o serie de cute şi depresiuni (zbârcituri) ce fac imposibilă luarea
impresiunilor digitale. În astfel de situaţii este nevoie ca sub pielea vârfului degetelor să se
injecteze cu o seringă, prevăzută cu un ac lung şi gros, unul din următoarele lichide: apă caldă,
vaselină lichidă, glicerină cu alcool, ulei de parafină sau un amestec de gelatină şi glicerină,
până ce cutele dispar. Amprentarea trebuie realizată imediat după introducerea în ţesuturi a
lichidului, altfel acesta se poate scurge în afară prin pori sau prin orificiul prin care a fost
introdus. Un fenomen invers deshidratării, dar cu aceleaşi consecinţe de zbârcire a pielii, se
petrece şi cu cadavrele care au stat în apă şi încă nu au intrat în putrefacţie.
În această situaţie pielea se îmbibă cu apă (îmbibaţie hidrică), îşi măreşte suprafaţa
prin dilatarea celulelor şi capătă o serie de încreţituri. Un procedeu care poate fi folosit fără a fi
nevoie să se învingă starea de rigiditate şi nici să se inoculeze parafină în stratul subcutanat
este cel cunoscut sub denumirea de „metoda Schifferdeckorn.”691 Pentru aplicarea acestei
metode sunt necesare următoarele materiale: negru de fum, o pensulă şi două seturi a câte 5
folii dreptunghiulare colorate pe una din părţi după cum urmează: negru, pentru degetul mare,
roşu, pentru arătător, albastru, pentru mijlociu, galben, pentru inelar şi verde, pentru degetul mic.
Se impune ca foliile să fie subţiri, lipicioase şi albe pe partea pe care urmează să se ia
amprentele. Amprentarea se execută astfel: se prăfuiesc bine cu negru de fum degetele
cadavrului, folosindu-se o pensulă fină din puf de marabut. După colorarea degetului cu pulbere
neagră se ia folia corespunzătoare degetului şi se lipeşte bine de acesta, imprimându-se toate
caracteristicile. Foliile se aplică apoi pe fişa dactiloscopică.692
11.21.3. Putrefacţia
Putrefacţia, este un proces microbian, care se petrece într-un mediu bogat în oxigen şi
care determină descompunerea componentelor celulare esenţiale la compuşi primari. Aspectul
cadavrului putrefiat este particular, uşor de recunoscut.693
Procesul de putrefacţie nu permite punerea în evidenţă a leziunilor fără soluţie de
continuitate ale tegumentului şi nici identificarea imediată a cadavrului. Literatura de specialitate
indică că aceasta creează dificultăţi foarte mari la amprentarea dactiloscopică a cadavrelor,
uneori fiind necesare operaţii ce nu se pot efectua decât de către medicii legişti. Pentru unele
cazuri, pielea de pe faţa interioară a degetelor cadavrului se tumefiază (umflă) şi se detaşează,
690 Gheorghe Păşescu, Ion R. Constantin op. cit. pag.191.

691 S. Beranek, „O nouă metodă de amprentare a cadavrelor”, citat de GH. Păşescu şi I.R.Constantin în „Secretele
amprentelor papilare”, pag. 192.
692 Gheorghe Păşescu, Ion R. Constantin op. cit. pag. 192.
693
Vladimir Beliş ,,Medicina legală în practica judiciară,, Editura juridică, Bucureşti 2003, pag. 48.
241
formând o băşicuţă. Această porţiune se poate tăia şi extrage prin incizii în jurul unghiei şi
părţilor laterale ale falangetei. Pielea obţinută este însă extrem de fragilă, putându-se rupe la
cea mai uşoară tracţiune ce s-ar exercita asupra ei. Ea poate fi întărită şi se conservă bine prin
introducerea într-un vas cu alcool în amestec cu glicerină. În astfel de cazuri, evidenţierea
desenului papilar se realizează cel mai bine folosind tehnica fotografierii prin transparenţă a
epidermului. De cele mai multe ori, procesul de putrefacţie aplatizează crestele papilare sau
face să dispară proeminenţele ei de pe suprafaţa exterioară a degetelor; în astfel de situaţii este
preferabil ca fragmentele să fie studiate pe faţa lor internă, unde crestele se conservă mai bine
şi mai mult timp.
Fragmente de dermă, în cazul putrefacției.694
Pentru că aceste fragmente de piele, din cauza fragilităţii, nu pot fi colorate cu cerneală
tipografică, singura posibilitate de le scoate în evidenţă o oferă fotografierea lor. Pentru
executarea fotografiei, fragmentele se întind uşor, cu faţa externă în jos, pe plăcuţe din lemn de
tei, brad, plută, etc. şi se prind pe margini cu ajutorul unor ace cu gămălie. Se va folosii o
iluminare laterală, şanţurile de pe faţa internă apar negre, deci corespunzător crestelor de pe
faţa externă, şi astfel pot fi fotografiate.
Ca atare, obţinerea impresiunilor papilare se poate realiza fie de pe epidermă, fie de pe
dermă, dacă epiderma a fost complet înlăturată prin putrefacţie. Epiderma, ca urmare a
îmbibaţiei hidrice şi a putrefacţiei, prezintă în majoritatea cazurilor numeroase cute, având,
totodată, tendinţa de a se detaşa de pe dermă, (fenomen cunoscut sub denumirea de „mână de
spălătoreasă”). Epiderma, în condiţiile de mai sus îşi pierde din elasticitate, devine deosebit de
fragilă şi prezintă un fenomen de aplatizare a desenului papilar, făcând imposibilă prelevarea
corespunzătoare a desenului prin rulare cu tuş tipografic. Întrucât desenul papilar este totuşi
prezent şi vizibil, singura metodă de obţinere a acestuia în condiţii bune este metoda fotografică.
În acest scop s-a procedat la detaşarea epidermei de falangete, iar apoi s-a trecut la
fotografierea desenului papilar. Pentru obţinerea unui desen papilar de calitate s-a recurs la
fixarea fragmentelor de epidermă între două lamele de sticlă şi fotografierea impresiunii papilare
de pe faţa externă sau internă, cu inversarea ulterioară a imaginii digitale.
694 Specialist Birligiu Emil, Expertiză Dactiloscopică, I.P.J. Ilfov, 2007.

242
11.21.4. Mumificarea
Este un proces distructiv ce face ca pielea să devină aspră, uscată şi zbârcită. În
asemenea împrejurări, de cele mai multe ori, este imposibilă obţinerea amprentelor prin
rostogolirea „lingurii” de amprentat cadavre în jurul degetelor. Dintre procedeele cunoscute, cel
mai frecvent se aplică „reîmprospătarea” pielii cu soluţie de 1-3% hidroxid de potasiu în apă. În
acest scop, degetele se ţin în soluţie până când pielea revine la normal.695 După aceea, se trece
la rotirea degetelor pe placă şi obţinerea amprentelor, iar, în cazul că s-a desprins numai pielea,
după reîmprospătarea în soluţie, aceasta se întinde pe suport de lemn moale. Unii practicieni
recomandă mulajul. Totodată, se poate realiza mulajul de alginat (mulaj dentar).
O metodă modernă de obţinere a impresiunilor de la un cadavru în stare de putrefacţie
este ridicarea prin mulaj, folosind gelul MIKROSIL. Astfel, cele mai mari dificultăţi în
amprentarea cadavrelor le ridică putrefacţia, datorită acesteia producându-se tumefierea şi
detaşarea parţială a epidermei. Putrefacţia nu alterează desenul papilar, el fiind prezent inclusiv
pe dermă, însă prelevarea impresiunilor este dificilă. Obţinerea impresiunilor papilare se poate
realiza fie de pe epidermă, fie de pe dermă, dacă epiderma a fost complet înlăturată prin
putrefacţie. Epiderma, ca urmare a îmbibaţiei hidrice şi a putrefacţiei, prezintă în majoritatea
cazurilor numeroase cute, având, totodată, tendinţa de a se detaşa de pe dermă.
Ca atare, în condiţiile de mai sus îşi pierde din elasticitate, devine deosebit de fragilă şi
prezintă un fenomen de aplatizare a desenului papilar, făcând imposibilă prelevarea
corespunzătoare a desenului prin rulare cu tuş tipografic. În cazul degetelor uscate, mumifiate
sau îngheţate, pentru înlăturarea cutelor, redarea formei şi a elasticităţii epidermei, se poate
utiliza o soluţie de hidroxid de potasiu, în concentraţie de 3% până la 5%.
O concentraţie mai mare sau o prelungire excesivă a timpului de tratare duce la
înlăturarea epidermei, fiind apoi necesară prelevarea impresiunilor papilare direct de pe dermă.
Pentru obţinerea impresiunilor papilare de pe dermă se poate încerca pensularea degetelor cu
negru de fum şi rularea pe hârtie de folio albă sau fotografierea directă.
11.22. PROCEDURI SPECIFICE FOLOSITE ÎN DOMENIUL DACTILOSCOPIEI696
11.22.1. Procedura ACE-V şi Procedura Opiniilor diferite (POD).
Practica criminalistică, a constatat că cele mai multe erori în identificarea
dactiloscopică, la nivel mondial, au fost generate de analiza defectuoasă a unor urme papilare,
unde Serviciul de identificări judiciare din cadrul Institutului de Criminalistică emite aceste
instrumente, ca suport indispensabil în desfăşurarea activităţii de identificare a oricărui
examinator dactiloscop.
Scopul acestor instrucţiuni este acela de a implementa în domeniul dactiloscopiei din
ţara noastră practicile care au fost dezvoltate de laboratoarele similare din străinătate, pentru a
asigura o examinare dactiloscopică eficientă de-a lungul întregului proces al identificării.
Instrucţiunile asigură un cadru de lucru potrivit standardelor şi principiilor calitative în
examinarea dactiloscopică din spaţiul E.N.F.S.I. Procedurile, se aplică activităţilor de examinare
dactiloscopică efectuate de personalul labolatoarelor AFIS pe segmentul amprentelor, care au
primit girul căutării în baza de date.
695Gheorghe Păşescu, Ion R. Constantin op. cit. pag. 195.

696Procesul identificării dactiloscopice (ACE-V) şi Procedura Opiniilor Diferite (P.O.D.), aplicate cu scopul de a elimina erorile în
identificarea dactiloscopică.
243
Procedura (ACE-V), (în identificarea dactiloscopică) cuprinde în structura sa 4 etape:
Analiză, Comparaţie, Evaluare, Verificare, necesare a fi parcurse, în vederea emiterii unor opinii
de identificare sau de excludere a sursei.697
Analiza: este prima etapă a procesului identificării dactiloscopice, cunoscut şi ca faza
informaţiillor, în care examinatorul dactiloscop stabileşte şi înregistrează caracteristicile
generale, individuale şi calitatea profilului papilar supus examinării, precum şi alte informaţii
necesare, fără acces la modelul de comparaţie (sursa de origine);
Comparaţia: reprezintă a doua etapă, a procesului identificării dactiloscopice, care
presupune operaţia deductivă a două amprente papilare (proba în litigiu şi modelul de
comparaţie), stabilind gradul de similitudine al caracteristicilor proprii, în vederea determinării
sursei de origine;
Evaluarea: cea de-a treia etapă a procesului identificării dactiloscopice destinată
emiterii unei opinii referitoare la determinarea sursei comune a două amprente papilare, opinie
bazată pe observaţiile făcute în etapele analizei şi comparaţiei;
Verificarea: este etapa finală a procesului identificării dactiloscopice , efectuată de un al
doilea examinator, în scopul încercării reproducerii rezultatului primului examinator.
Procedeul identificării dactiloscopice (ACE-V), se aplică în situaţia examinărilor
dactiloscopice, tuturor categoriilor de probe papilare, forma scrisă a determinărilor este cerută
însă numai în cazul examinării amprentelor papilare cu grad mare de dificultate.
Dintre categoriile de urme papilare care fac obiectul înregistrărilor ACE-V avem:
- urme papilare care conţin mai puţin de 12 elemente dactiloscopice supuse procedurii
identificării dactiloscopice ;
- urme papilare cu grad mare de dificultate (aceste urme pot prezenta suprapuneri,
claritate redusă, deformări, presiuni, ondulaţii, zone mişcate).
Înregistrarea informaţiilor din etapa analizei sunt necesare pentru a putea demonstra şi
verifica ulterior factorii care au stat la baza declarării identificării sursei sau excluderii acesteia.
Datorită numărului mare de urme papilare remise laboratoarelor AFIS, pentru cele care nu pot fi
incluse în categoria celor de mai sus, informaţiile obţinute în etapa analizei nu sunt înregistrate.
Trebuie avut în vedere că o urmă papilară care conţine insuficiente caracteristici necesare
identificării sursei, poate fi extrem de utilă în excluderea unor persoane indicate de către
investigatori ca posibilă sursă.
Procedura Opiniilor Diferite (POD)
Defineşte o procedură utilizată pentru analiza şi eliminarea opiniilor diferite în
examinarea amprentelor papilare. POD este definită în Metodologia identificării dactiloscopice,
elaborată de Grupul de experţi europeni Interpol, în perioada 1997-2001.
Procedura (POD), ca importanţă, oferă:
- asigură verificarea gradului de repetabilitate a rezultatului;
- reduc considerabil posibilitatea apariţiei erorilor;
- structura necesară ghidării examinatorilor de-a lungul procesului identificării;
-asigură bazele identificării sursei (amprentei), utilizând principii ştiinţifice;
697Acest proces este cunoscut şi sub denumirea de metodologie sau protocol şi a fost conceput pentru prima dată de
Poliţia Regală Canadiană, în anul 1959 şi folosit ulterior în jurul anului 1980, în domeniul dactiloscopiei.
244
-opiniile bazate pe respectarea instrucţiunilor ACE-V şi POD sunt obiective şi nu
arbitrarii sau pur intuitive;
-sunt instrumente necesare implementării, păstrării acreditării laboratoarelor AFIS;
-sunt implementate cu rezultate pozitive de laboratoare similare din reţeua ENFSI, SUA,
Canada e.t.c. şi sunt recunoscute de instanţele judecătoreşti.Procedura ,,POD”, este utilizată în
situaţia existenţei a două opinii diferite, după parcurgerea ACE-V, în scopul emiterii unei opinii
consolidate.
Sunt supuse POD-ului următoarele categorii de urme papilare:
-urme papilare care conţin mai puţin de 12 elemente dactiloscopice ;
-urme papilare cu grad mare de dificultate (aceste urme pot prezenta suprapuneri,
claritate redusă, deformări, presiuni, ondulaţii, zone mişcate);
-urme papilare în legătură cu care există diferenţe de opinii referitoare la stabilirea
factorului creator, după parcurgerea ACE-V.698
11.23. DISPUNEREA EFECTUĂRII CONSTATĂRILOR ȘI EXPERTIZELOR

DACTILOSCOPICE
11.24. Dispunerea constatărilor şi a expertizelor dactiloscopice.699
Legea procesual penală română prevede, pentru organele de urmărire penală şi pentru
instanţele de judecată, posibilitatea de a folosi cunostinţele unor specialişti, tehnicieni sau
experţi în vederea lămuririi anumitor fapte sau împrejurări ce au legătură cu o cauză penală.
Operaţiile de identificare a unei persoane pe baza amprentelor papilare, contribuie în
numeroase cazuri la lămurirea împrejurărilor în care s-au săvârşit faptele penale şi de aceea,
constituie obiect al constatărilor sau expertizelor dispuse pe parcursul desfăşurării procesului
penal.
Prevederile legale care reglementează expres instituţia expertizei criminalistice sunt
HG 458/2009, precum și Codul de procedură penală Titlul IV (Probele mijloacele de probă și
procedeele probatorii); capitolul I, art. 97 alin 2 lit. e700.
Totodată, art. 172 din C.p.p. alin 1-8 și 12 fac referire la dispunerea efectuării expertizei
sau a constatării: “
- Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau
evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză
este necesară și opinia unui expert.701
- Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor
situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei,
organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări.
Ca atare, rezultă destul de clar atât sarcina, cât şi scopul constatării/expertizei:
698Aceste proceduri vin în ajutorul examinatorilor dactiloscopi din laboratoarele AFIS, care au nevoie de criterii clare
de verificare şi evaluare a determinărilor, înainte de informarea investigatorilor.
699 Expertiza criminalistică și constatarea, reprezintă mijloace de realizare a identificării criminalistice, expertul sau
specialistul criminalist ajungând la anumite concluzii de identitate sau nonidentitate, prin examinarea unor categorii de
obiecte de identificat/obiecte identificatoare, prin studierea multilaterală, completă și obiectivă a caracteristicilor
identificatoare. Sunt mijloace de probă conf. prev. art. 97, alin 2, lit. e.
700 Codul de procedură penală, cu modificările aduse prin Legea 356/2006.
701 Conform art.172 alin. 1
245
- este o examinare care se efectuează asupra probelor materiale din dosar pentru
descoperirea de noi fapte probatorii;
- examinarea se realizează de către o persoană care are cunoştinţe de specialitate în
domeniul respectiv;
- examinarea se face în scopul aflării adevărului în cauză.
11.25. Etapele efectuării expertizei.
În timpul efectuării expertizei sunt parcurse mai multe etape:
- Studierea şi însuşirea obiectului lucrării;
- Examinarea separată a materialului în litigiu;
- Examinarea separată a modelelor de comparaţie;
- Examinarea comparativă;
- Demonstraţia;
- Formularea concluziei;
11.26. Cuprinsul raportului de constatare şi a celui de expertiză dactiloscopică.
Cuprinde următoarele părți:
- partea introductivă;
- partea expozitivă (descriptivă), cu descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a
expertizei dactiloscopice, metodele, programele și echipamentele utilizate;
- partea finală a raportului sunt expuse concluziile expertului, care cuprind răspunsurile
la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.
Concluziile expertului reprezintă o probă deosebită, la baza lor aflându-se cercetarea
ştiinţifică, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată obţinând această probă în
împrejurări procesuale deosebite de cele în care se obţin celelalte probe.
Totodată concluziile, vor cuprinde răspunsurile la toate întrebările puse. Răspunsurile
redau atât părerea expertului sau specialistului de la laboratorul de expertiză criminalistică sau
institutul de specialitate respectiv, cât şi opinia sau avizul specialiştilor de la alte instituţii care au
fost solicitaţi să participe sau să asiste la efectuarea lucrării, în conformitate cu prevederile
legale. Concluziile referitoare la identitatea realizată prin dactiloscopie pot cuprinde unul sau mai
multe răspunsuri. Fiecare răspuns poate avea următorul caracter:
- afirmativ, în mod cert;
- negativ, în mod cert ;
- probabil;
- nu se poate stabili.
11.27. Valoarea probatorie a expertizelor şi constatărilor dactiloscopice.
Obiectul expertizei criminalistice dactiloscopice îl constituie determinarea provenienţei
urmelor digitale, palmare şi plantare ridicate de la locul faptei în cazul comiterii unor infracţiuni,
respectiv identificarea degetului, palmei sau tălpii piciorului care le-a creat. În mod frecvent se
realizează identificarea persoanei după urmele digitale şi palmare, denumite generic „urme
papilare” după papilele dermice care le creează. Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei
după urmele papilare este dat de proprietăţile acestora: individualitatea, stabilitatea, şi
inalterabilitatea.
Expertiza dactiloscopică poate rezolva următoarele probleme:
- relevarea urmelor papilare latente de pe diferite obiecte;
- identificarea persoanei care a lăsat urmele papilare încriminate;
246
- identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută aflate în cartotecile
antropologice;
- identificarea persoanelor care şi-au declarat o identitate falsă;
- verificarea semnăturilor depuse prin punerea degetului la persoanele analfabete;
- determinarea urmelor parţial suprapuse.
- stabilirea mecanismului de formare a urmelor.702
În marea majoritate a cazurilor expertizele dactiloscopice au ca obiect identificarea
infractorilor care au lăsat urme papilare la locul faptei. În aceste situaţii sunt efectuate comparaţii
dactiloscopice între fotogramele urmelor papilare în litigiu şi impresiunile papilare ale
persoanelor incluse în cercurile de bănuiţi sau aflate în cartotecile dactiloscopice. În acest sens
expertului îi pot fi adresate întrebări în funcţie de materialul pus la dispoziţie:
Cu privire la urmele papilare:
- dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care este mecanismul de formare al urmei papilare;
- dacă urma ridicată de la faţa locului şi impresiunea papilară prezentată ca model de
comparaţie sunt create de aceeaşi persoană;
- dacă obiectul pus la dispoziţie prezintă urme papilare şi câte anume;
- dacă un anumit profil papilar conţine în cuprinsul său detalii caracteristice provenite
din două sau mai multe desene papilare;
- dacă urma este digitală, palmară sau plantară;
- care este tipul, subtipul şi varietatea urmei;
- de la ce mână, deget sau plantă provine urma papilară ;
Cu privire la impresiunile papilare:
- dacă impresiunile papilare înaintate sunt apte comparaţiilor dactiloscopice;
- dacă impresiunile papilare înaintate se regăsesc în baza de date AFIS şi cu ce date
de stare civilă;
- dacă două sau mai multe seturi de impresiuni papilare au fost create de una şi
aceeaşi persoană sau de persoane diferite şi care sunt datele de identificare ale acestora.
În vederea formulării unei concluzii pozitive, expertul criminalist examinează comparativ
dactilograma impresiunii luate experimental cu dactilograma urmei de la locul faptei, procedând
la constatarea coincidenţelor de grup dintre ele şi apoi a celor de detaliu, specifice.703
702Constantin Pletea, ,,Criminalistica, Elemente de anchetă penală’’ Ed. Little Star, Bucureşti 2003, pag. 83.
703Modul de examinare comparativă uzitat curent este cel al juxtapunerii imaginilor şi constă în prezentarea alăturată
a fotogramelor celor două impresiuni (urme) papilare de comparat mărite la aceeaşi scară, pe care se trasează
concomitent cel puţin 12 puncte coincidente în ambele fotograme.
247
248
CAPITOLUL XII
BALISTICĂ JUDICIARĂ
12.1. CONSIDERAȚII GENERALE

Balistica judiciară, constituie o ramură distinctă a tehnicii criminalistice care are ca
obiect studierea şi elaborarea metodelor de examinare a armelor de foc, muniţiilor şi
urmelor împuşcăturii în scopul soluţionării numeroaselor probleme pe care le ridică
investigarea faptelor comise prin împuşcare.
Ca atare, balistica judiciară studiază arma şi fenomenele care apar în timpul tragerii şi
după tragere, folosind datele balisticii militare privind armele de foc portabile, particularităţile lor
de construcţie, precum şi tezele teoretice create de aceasta pentru rezolvarea propriilor sarcini,
cu totul deosebite de ale balisticii militare. Balistica judiciară, se ocupă deasemenea şi cu studiul
construcţiei şi funcţionării armelor de foc, de procesele legate de tragere, precum şi de urmele
produse de acestea, toate fiind folosite pentru elucidarea problemelor ridicate de urmărirea
penală. În acest scop balistica judiciară, ca ramură a tehnicii criminalistice, a creat metode
specifice pentru o mai bună identificare individuală a armei de foc după gloanţele şi tuburile
trase, dar şi după alte urme produse de funcţionarea armei.704
Conform literaturii de specialitate, balistica generală se împarte în: balistica
interioară, balistica exterioară şi balistica terminală (a ţintei).705
Balistica interioară, studiază fenomenele ce se produc în interiorul ţevii după percutare.
Această balistică interioară se compune din: balistica interioară teoretică şi balistica interioară
experimentală.
Balistica interioară teoretică cuprinde:
- pirostatica, respectiv partea balisticii care studiază fenome-nele arderii pulberii la
volum constant, având menirea de a stabili legile arderii şi de a determina caracteristicile
acesteia;
- pirodinamica, ce are ca obiect fenomenul tragerii, în toată complexitatea lui , la volum
variabil;
- dinamica gazelor, care studiază fenomenul de scurgere a gazelor.
Balistica exterioară, ce are ca obiect examinarea fenomenelor care se produc din
momentul în care glonţul părăseşte gura ţevii şi până la atingerea ţintei.
Balistica terminală (a ţintei), studiază comportamentul proiectilului care a atins ţinta,
precum şi reacţiile fiziologice şi biologice pe care le provoacă în corpul victimei (probleme de
medicină legală şi criminalistică).706
Istoria balisticii judiciare este, aşa cum e şi normal, indisolubil legată de apariţia şi
dezvoltarea armelor de foc.707 Balistica judiciară, foloseşte pentru identificarea obiectelor noţiuni
aparţinând celorlalte ramuri ale tehnicii criminalistice şi metode din alte ştiinţe ca medicină,
fizică, chimie (mijloace optice, microscopia comparativă, analize chimice pentru pulberi), precum
704 C. Dumitrescu, op. cit., pag. 2.

705 Idem, pag. 8.
707 În 1835 Henry Godard, prin descoperirea unei asemănări între glonţ şi tiparul pentru gloanţe găsit la infractor, a
reuşit să urmărească şi să prindă un infractor şi să devină predecesorul mai multor generaţii de criminalişti, armurieri
şi poliţişti care au contribuit la crearea unei metode de identificare denumită ulterior balistica judiciară.
249
şi metode fizice moderne (spectrografia, gammagrafia, cercetări în radiaţii invizibile-ultraviolete,
infraroşii). Urmele formate pe glonţ şi tub sunt cercetate asemănător celor din traseologie şi
urmele materiale rezultate în urma împuşcăturii în jurul orificiului de intrare sunt tratate cu
reactivi. Balistica judiciară nu-şi extinde cercetările decât asupra armelor portabile: pistoale,
revolvere, puşti, carabine, arme de vânătoare şi armele artizanale (de construcţie proprie).
12.2. SARCINILE BALISTICII JUDICIARE
Sarcinile balisticii judiciare, sunt următoarele:708
- descoperirea şi studierea urmelor create prin întrebuinţarea armelor de foc;
- descoperirea armelor de foc şi a muniţiei;
- stabilirea orificiului de intrare şi ieşire a glonţului şi stabilirea ordinii împuşcăturilor;
- stabilirea direcţiei şi distanţei de tragere;
- stabilirea unghiului de tragere;
- descoperirea locului de unde s-a tras şi alte urme produse de infractor;
- stabilirea locului unde s-a aflat victima în momentul tragerii;
- examinarea gloanţelor, tuburilor, alicelor şi burelor, a compoziţiei chimice şi a modului
de fabricare a acestora;
- stabilirea vechimii împuşcăturii şi a timpului cât arma nu a fost folosită;
- verificarea modului de funcţionare a armei şi a stării sale tehnice şi posibilitatea
producerii tragerii accidentale;
- identificarea generală şi individuală a armelor cu ţeava ghintuită sau lisa şi
identificarea unor piese sau parţi componente ale armelor de foc;
- stabilirea faptului dacă arma are piese străine faţă de forma de fabricaţie şi
restabilirea seriei de pe armă sau parţile sale componente.709
- stabilirea locului de amplasare a unui dispozitiv exploziv.710
Necesitatea studierii balisticii judiciare, reiese din:
- formarea deprinderilor pentru desfășurarea corectă a cercetării la fața locului în ceea
ce privește ridicarea, examinarea preliminară, asigurarea și conservarea armelor și munițiilor,
cât și a urmelor create de acestea;
- interpretarea corectă și realistă a concluziilor specialistului;
- pregătirea corespunzătoare a materialelor și formularea corectă a întrebărilor la care
să răspundă expertul.711
12.3. CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC ŞI A MUNIŢIEI, NOȚIUNI TEHNICE
Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese şi
accesorii care funcţionează pe baza forţei de expansiune a gazelor rezultate din arderea pulberii
explozive, utilizate în principal pentru atac şi apărare712, dar şi în cadrul unor activităţi sportive şi
de divertisment.713
Regimul armelor şi al muniţiilor este reglementat în România prin Legea nr. 295 din 28
iunie 2004 care la cap. 1, art. 2.I.1. prevede că: „arma este orice dispozitiv a cărui funcţionare
determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau
708 Acestea pot fi considerate şi ca principalele obiective ale balisticii judiciare.

709 Vasile Măcelaru, Balistica Judiciară, Ministerul de Interne, 1972, pag. 14.
712 Măcelaru Vasile, Balistica judiciară, Editura C.P.C.S., Bucureşti, 1972, pag. 16
713 Botoş I., Cercetarea criminalistică a faptelor comise cu armele de foc, Teză de doctorat, 2000, pag. 20
250
luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare”.
Conform art. 2.I.2, acelaşi capitol, arma de foc este „arma al cărei principiu de funcţionare are la
bază forţa de expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea
unei încărcături; sunt asimilate armelor de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele
care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc”.714
Ca și noțiuni tehnice, în sensul Directivelor 91/477/CEE și 2008/51/CE a Parlamentului
European, prin piesă a armei de foc, se înțelege orice element sau element de înlocuire special
conceput pentru o armă de foc, care este esențial pentru funcționarea acesteia, inclusiv o țeavă,
un cadru sau un recuperator, manșonul mobil sau cilindrul, cuiul percutor sau închizătorul și
orice dispozitiv conceput sau adaptat pentru a reduce zgomotul provocat de tragerea unui foc de
armă. Totodată, documentul specifică diferențierea între componentele esențiale și cele
neesențiale pentru funcționarea unei arme de foc. Ca și componente esențiale sunt prevăzute:
mecanismul de închidere, camera cartușului, țeava armelor de foc, care în calitate de obiecte
separate, sunt incluse în categoria armelor de foc, pe care sunt montate ori sunt concepute să
se monteze. Ca atare, aceste mecanisme (piese), creează pe tuburi și proiectile numeroase
urme, îndeosebi sub formă de striații, care fac posibilă identificarea armei cu care s-a tras.715
12.4 CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC
Conform legislației în vigoare, avem următoarele categorii de arme şi muniţii:
1. arme şi muniţii interzise: armele şi muniţiile prevăzute în categoria A din anexă, a
căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia
instituţiilor publice care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii
naţionale, a unităţilor aflate în subordonarea sau coordonarea acestora, înfiinţate prin acte
normative, precum şi a companiilor naţionale şi societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituite prin acte normative în vederea
producerii acestui tip de armament şi muniţie;
2. arme şi muniţii letale: arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori
rănirea gravă a persoanelor şi care sunt prevăzute în categoria B din anexă;
3. arme şi muniţii neletale: armele şi muniţiile destinate pentru un scop utilitar sau
pentru agrement ori autoapărare, confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze
moartea persoanelor; sunt asimilate acestei categorii şi armele vechi.716
Din punct de vedere al destinaţiei, conform prezentei Legi, armele se clasifică astfel:
- arme militare: arme destinate uzului militar;
- arme de apărare şi pază: arme de foc scurte, în condiţiile prevăzute de lege, destinate
să asigure apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice, precum şi a bunurilor
aparţinând persoanelor fizice sau juridice;
- arme de autoapărare: arme neletale scurte, special confecţionate pentru a împrăştia
gaze nocive, iritante, de neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
- arme de tir: destinate practicării tirului sportiv, în condiţiile prevăzute de lege;
- arme de vânătoare-arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe ţevi,
care folosesc muniţie cu glonţ sau/şi cu alice, recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;

715 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag.113
716 Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicarea 2 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 425 din
10.06.2014 (M.Of. nr. 425/2014).

251
- arme utilitare: destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare a unor activităţi din
domeniile cinematografic, teatral, artistic, sportiv, cultural, industrial, agricol, piscicol, medico-
veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei împotriva dăunătorilor, precum şi desfăşurarea de
către societăţile specializate de pază şi protecţie a activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor,
valorilor şi a transporturilor de bunuri şi valori, respectiv a activităţilor de protecţie a persoanelor;
- arme şi dispozitive de agrement: arme şi dispozitive neletale, construite pe principii
asemănătoare armelor care nu folosesc muniţii, ce aruncă proiectile nemetalice şi sunt destinate
a fi folosite atât în scop recreativ, cât şi în cadrul competiţiilor sportive; sunt incluse în această
categorie şi arcurile;
- replici de arme tip airsoft: replici după arme şi dispozitive militare reale, la scară 1/1,
cu mecanism electric, mecanic sau pe bază de gaz neiritant, construite pe principii
asemănătoare armelor, care nu folosesc muniţii, ce aruncă proiectile nemetalice;
- dispozitive paintball: dispozitive neletale cu mecanism pe bază de gaz sau mecanic,
care aruncă proiectile sferice nemetalice umplute cu vopsea;
- arme de asomare: arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin
supunerea acestora la un şoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
- arme cu destinaţie industrială: arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui
scop industrial de uz civil şi care au aparenţa unei arme de foc automate;
- arme cu tranchilizante: arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea
de substanţe tranchilizante;
- arme de panoplie: arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a dezactivării lor sau
datorită gradului avansat de deteriorare, atestate de către un armurier autorizat în condiţiile legii;
- arme de colecţie: armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele, aflate sau
nu în stare de funcţionare, care constituie rarităţi sau care au valoare istorică, artistică, ştiinţifică
ori documentară;
- arme vechi: arme letale produse până în anul 1899 inclusiv sau reproduceri ale
acestora, destinate să fie păstrate în colecţii;
- arme de recuzită: arme special confecţionate, fabricate sau devenite inofensive ca
urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activităţii instituţiilor specializate
în domeniul artistic.
Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv:
- arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune: care, pentru aruncarea proiectilului,
folosesc forţa de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o
butelierecipient;
- arme de foc scurte: arme de foc a căror ţeavă nu depăşeşte 30 cm sau a căror
lungime totală nu depăşeşte 60 cm;
- arme de foc lungi: arme de foc a căror lungime a ţevii sau lungime totală depăşeşte
dimensiunile armelor de foc scurte;
- arme de foc automate: arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă
automat şi trag o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
- arme de foc semiautomate: arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă
automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
- arme de foc cu repetiţie: arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual,
prin introducerea pe ţeavă a unui cartuş preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
252
- arme de foc cu o singură lovitură: armă de foc fără încărcător, care este încărcată
după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartuşului în camera de încărcare sau într-un
lăcaş special prevăzut la intrarea în ţeavă;
- arme albe cu lamă: armă care îndeplineşte următoarele criterii:
a) lama este fie solidară cu mânerul, fie echipată cu un sistem ce îi permite să facă
corp comun cu mânerul său;
b) are tăiş dublu pe toată lungimea sa;
c) lungimea este mai mare de 15 cm;
d) lăţimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm;
e) are un mâner prevăzut cu gardă.717
M4A1, carabină cu foc automat de producție americană
Carabină cu foc automat Steyr AUG, de producție austriacă718
După construcţia canalului ţevii, armele se împart în:

- arme cu ţeava ghintuită, care au pe canalul ţevii goluri şi plinuri dispuse longitudinal,
iar ghinturile au rolul de a imprima glonţului o mişcare elicoidală, asigurând totodată stabilitatea
glonţului pe traiectorie în scopul atingerii cu precizie a ţintei;
- arme cu ţeava lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi (armele de vânătoare cu
alice, pistoalele de semnalizare);
- arme cu ţevi combinate, cu una sau două ţevi lise şi una ghintuită.
După calibru:719
- arme cu calibru mic-4,50―6,35 mm;
- arme cu calibru mijlociu-6,35―9,00 mm;
717 Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicarea 2 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 425 din
10.06.2014 (M.Of. nr. 425/2014).
718 https:/.wordpress.com/2014/09/2-arme-de-asalt.
719 La armele de vânătoare calibrul se apreciază, de regulă, după criteriul numărului de alice fabricate dintr-un pfunt
englezesc (calibrul 12 corespunde diametrului de 18,5 mm). N.a.

253
- arme cu calibru mare-peste 9,00 mm;
După lungimea ţevii:
- arme cu ţeava lungă (carabine ,puşti , puşti mitralieră , arme de vânătoare şi tir);
- arme cu ţeava mijlocie (pistoale mitralieră);
- arme cu ţeava scurtă (pistoale şi revolvere);
După modul de fabricaţie:
- arme de fabricaţie industrială - caracteristici proprii pentru fiecare tip şi model
- arme de fabricaţie meşteşugărească (armele vechi în general)
- arme de foc rudimentare din materiale improvizate
- arme de foc modificate prin retezarea ţevii şi patului.720
După muniţia folosită armele sunt:
- arme cu glonţ (militare);
- arme cu alice (de vânătoare);
- arme mixte (arme de vânătoare cu glonţ şi alice).
Ca și element de noutate, cea mai performantă armă de foc în prezent este un prototip
de pistol intitulat “O`Dwyer Variable Lethality Law Enforcement(VLe)”, construit de Metal Storm
Limited (Australia), care nu are părți mobile, iar gloanțele sunt trase electronic de un procesor de
calculator incorporat.
Arma poate fi utilizată daor de o persoana care poartă un inel autorizat de recepție-
transmisie. Arma, nu are compartiment pentru gloante, deoarece acestea sunt stocate unul în
spatele celuilalt pe teava, iar in maner, locul unde ar trebui in mod normal să stea încărcătorul,
se află sistemul de control electronic. Pistolul poate trage rafale de trei gloante în 1/500 dintr-o
secundă. Tirul controlat de computer are o cadență de 60 000 de focuri pe minut.721
12.5. CLASIFICAREA MUNIŢIEI

Prin muniţie, se înţeleg cartuşele, proiectilele şi încărcăturile de orice fel care pot fi
întrebuinţate la armele enumerate mai sus.722 Muniţia folosită la armele portabile este constituită
în general de cartuşe cu sau fară glonţ. Glonţul se constituie ca fiind partea componentă a
cartuşului care produce urme asupra obiectului cu care intră în contact în urma tragerii cu o
armă de foc.
Conform categoriei din care fac parte și a legislației în vigoare, muniţiile se clasifică în:
- muniţii interzise: muniţii a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise
persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării,
ordinii publice şi siguranţei;
- muniţii letale: muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a
persoanelor;
- muniţii neletale: muniţii destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement,
confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor.723
Totodată, în funcţie de destinaţie, muniţia se poate clasifica astfel:
a) cartuşe pentru arme militare:
720 Astăzi, se găsesc în general arme de producţie industrială, armele meşteşugăreşti, rudimentare sau modificate.
721http://www.util21.ro/arme-htm
722Muniţia:ansamblu format din tub cartuş, încărcătură de azvârlire, capsă de aprindere şi, după caz, proiectil.
723Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicarea 2 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 425 din
10.06.2014 (M.Of. nr. 425/2014).
254
- cartuşe cu glonţ greu;
- cartuşe cu glonţ uşor;
- cartuşe cu gloanţe trasoare;
- cartuşe perforant - incendiare;
- cartuşe explozive;
- cartuşe teleghidate.
b) cartuşe pentru pistoale:
- cartuşe cu glonţ;
- cartuşe speciale cu efect sonor, cu gaze iritant lacrimogene.
c) cartuşe pentru armele speciale (rachetă);
d) cartuşe pentru armele de panoplie;
e) cartuşe pentru arme ascunse, deghizate;
f) cartuşe pentru armele de vânătoare, care pot fi:
- cartuşe cu alice;
- cartuşe cu mitralii (alice care depăşesc 5.5 mm în diametru);
- cartuşe cu poşe (alice confecţionate propriu din diferite materiale);
- cartuşe cu breneke.724
De asemenea, gloanțele se clasifică în:
Gloanţe obişnuite (normale), care se compun din cămaşa de oţel şi un miez din oţel
sau din metal masiv, de regulă plumb. În funcţie de geometria lor (diferă în funcţie de distanţa de
zbor şi viteză), gloanţele se clasifică în:
- gloanţe cu vârf alungit şi rotunjit;
- gloanţe cu vârful rotunjit;
- gloanţe cu vârful retezat;
- gloanţe speciale - trasor, perforant-incendiare, explozive;
Glonţul trasor, este compus din cămaşă, miez de plumb, paharul în care este presată
substanţa trasoare. În momentul tragerii flacăra de la încărcătura de pulbere aprinde substanţa
trasoare şi astfel glonţul lasă o urmă luminoasă în urma sa.
Glonţul perforant incendiar, se compune din cămaşa cu coafa de tambac, miez de oţel
cu cămaşă de plumb, subfund de plumb şi substanţă incendiară.
Glonţul exploziv, conţine o încărcătură care explodează fie la impactul cu ţinta, fie după
ce acesta a intrat în interiorul ţintei. Ca o varietate, glonţul exploziv intern, la impactul cu ţinta se
împrăştie în interior.725
724 Măcelaru Vasile, Balistica judiciară, Editura C.P.C.S., Bucureşti, 1972, pag. 40, supracitat Gheorghe Popa, op. cit.
pag. 228
255
12.6. ELEMENTELE COMPONENTE ALE ARMEI
Părţile componente ale unei arme de foc sunt următoarele:
12.6.1. ŢEAVA
Țeava, la armele de foc, este confecţionată din oţel și serveşte la dirijarea glonţului,
imprimând acestuia o mişcare de rotaţie în jurul axei, necesară stabilirii traiectoriei.726 Partea
interioară a ţevii se numeşte „canalul țevii”, iar linia dreaptă imaginară ce trece prin centrul
canalului se numeşte „axul canalului ţevii”. Partea din faţă a ţevii are denumirea de „retezătura
dinainte”, iar partea dinapoi, numită „culată”, se termină cu „retezătura culatei”.727
Ţeava oricărei arme de foc are şi alte elemente componente, respectiv:728
- camera cartuşului (camera de detonare), care are rolul de a introduce cartuşul;
- canalul de racordare (conul de forţare ori de racordare), reprezintă locaşul de intrare
al glonţului şi e destinat pătrunderii progresive a glonţului în ultima zonă a ţevii, adică în zona
ghintuită a acesteia;
- ghinturile ţevii, ajută la imprimarea unei mişcări de rotaţie a glonţului.
La armele cu ţeava lisă canalul este neted, iar la armele cu ţeava ghintuită canalul
prezintă mai multe plinuri şi ghinturi elicoidale.
Dintre elementele ce deosebesc ţevile armelor de foc şi de care se ţine seama în
procesul identificării avem:
- calibrul;
- numărul ghinturilor
- sensul ghinturilor;
- lăţimea ghinturilor;
- lăţimea plinurilor;
- pasul ghinturilor.729
Ghinturile, sunt decupările care se înfăşoară în canalul ţevii în spirală, iar intervalele
dintre acestea se numesc „plinuri”. Pereţii laterali ai ghinturilor se numesc „flancuri”; peretele
lateral al ghintului care imprimă glonţului mişcarea de rotaţie se numeşte „flanc de atac”, iar
peretele opus acestuia „flanc liber”.730 Ghinturile şi plinurile au o anumită direcţie, un anumit pas
şi număr, menite să asigure proiectilului stabilitate, direcţie şi forţă mai mare de penetrare. 731
Flancul ghintului care obligă glonţul este denumit şi flanc de atac, în timp ce flancul opus se
numeşte flanc liber, iar diametrul canalului ţevii, poartă numele de calibru.732
- numărul ghinturilor, acestea sunt în funcţie de tipul şi modelul armei. Numărul de
ghinturi depinde de lăţimea plinului şi a golului, de înălţimea ghintului, dimensionate în funcţie de
726 Prin ţeavă se înţelege acea piesă din metal, sticlă sau alte materiale, de formă cilindrică şi goală în interior, cu
lungimea mai mare în raport cu diametrul ei exterior.
727 V. Bercheşan, M. Ruiu. Tratat tehnică, op. cit. pag 380.
728 E. Stancu, pag. 255; C. Dumitrescu, pag. 6.
729 Măcelaru Vasile, Balistica judiciară, Editura C.P.C.S., Bucureşti, 1972, pag. 37
730 Ghinturile, sunt acele canale longitudinale practicate pe suprafaţa interioară a ţevii unei arme de foc care forţează
proiectilul, în timpul parcurgerii ţevii, să capete o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. Prin mişcarea de rotaţie se
asigură stabilitatea proiectilului pe traiectorie. Pereţii laterali ai ghinturilor se numesc flancuri, iar intervalele dintre
ghinturi poartă denumirea de plinuri.
731 Golunski S. A., Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 143
732 V. Măcelaru, op. cit. pag. 37.
256
viteza iniţială, presiunea maximă, calibrul, materialul glonţului (a cămăşii acestuia). Numărul
ghinturilor imprimate la interiorul ţevilor este variabil, fiind cuprins în limita a 4 – 8 ghinturi.
- sensul ghinturilor, la marea majoritate a armelor de foc, sensul ghinturilor este spre
dreapta, sensul ghinturilor spre stânga întâlnindu-se mai rar, în cazul armelor mai vechi.
- lăţimea ghinturilor şi a plinurilor, unde ghinturile sunt mai largi decât plinurile, lăţimea
unui ghint fiind de două ori mai mare decât cea a unui plin. Lăţimea ghinturilor şi înclinaţia, în
grade a acestora formează aşa numitul câmp al ghinturilor. Totodată, profilul ghinturilor poate
avea diferite forme: triunghiular, dreptunghiular, trapezoidal, semihexagonal, chiar şi poligonal.
Cel mai frecvent profil de ghint utilizat la construcţia ţevilor este cel dreptunghiular. La profilul
ghinturilor se disting mai multe elemente de construcţie care concură la imprimarea glonţului a
unei mişcari de rotaţie, dintre care enumerăm flancul de atac şi contraflancul ghinturilor, lăţimea
golurilor şi a plinurilor, înălţimea sau adâncimea ghintului. De regulă, lăţimea golului este mai
mare decât lăţimea plinului.
- pasul ghintului, reprezintă lungimea parcursă de glonţ în ţeavă la o rotire completă în
jurul axei longitudinale. Pasul ghintului este astfel stabilit pentru a imprima glonţului o viteză de
rotaţie suficientă asigurării stabilităţii pe traiectorie.733
12.6.2. CALIBRUL
Calibrul, la armele de foc îl constituie diametrul canalului țevii. La ţevile ghintuite,
calibrul ţevii se determină prin măsurarea distanţei dintre două plinuri opuse, în timp ce la ţevile
lise, aceasta se stabileşte prin diametrul nominalizat măsurat între pereţii ţevii. Pentru ţevile
ghintuite, calibrul este distanţa între două goluri opuse şi coincide cu diametrul ţevii, iar la ţevile
lise, diametrul nominalizat măsurat între pereţii ţevii. La armele de vânatoare cu glonţ, calibrul se
masoară între două goluri opuse, iar la armele cu alice, calibrul este un număr abstract şi invers
proporţional cu lungimea interioară a ţevii (calibrul 12 mm este mai mare decât calibrul 16 sau
20 mm).734
Cele mai întâlnite arme de foc au următoarele calibre:
- la armele cu ţeava lungă între 7.92 mm şi 8 mm.
- la revolvere , între 7.62 mm şi 11.43 mm;
- la pistoale, între 4.55 mm şi 11.50 mm; 735
12.6.3. MECANISMUL DE DARE A FOCULUI
Este caracterizat prin: locul de amplasare, sistemul de construcţie şi forma arcului
declanşator, componentele transmisiei dintre trăgaci şi percutor, sistemul de montare şi lăcaşul
percutorului, forma şi dimensiunile percutorului, ştiftul arcului.
În componența mecanismului de dare a focului intră: trăgaciul, pârghia de legătură a
trăgaciului cu cocoşul, cocoşul, cuiul percutor, arcul percutorului, sistemul de asigurare.
Mecanismul de dare a focului funcționează după cum urmează: trăgătorul acţionează asupra
trăgaciului, acesta prin pârghiile de legătură declanşează cocoşul, cocoşul loveşte cuiul percutor
733 Marin Ruiu, „Curs de tehnică criminalistică”, Vol. II, pag.172

734 Calibrul la armele cu ţeava lisă (de regulă la armele de vânătoare cu alice) a fost calculat în felul următor: s-au
fabricat sfere din oţel cu diametrul egal cu diametrul interior al diferitelor ţevi de arme de vânătoare. Apoi s-au
numărat câte bucăţi, sfere din oţel, de o anumită mărime sunt într-un pfund (unitate de măsură a greutăţii egală cu
aproximativ 0.5 Kg). Astfel sferele mici erau 12 la un pfund, cele mici erau 16 bucăţi şi aşa mai departe. Deci calibrul
armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul sferelor din oţel, având diametrul egal cu cel al ţevii armei, ce
intră într-o unitate de măsură a greutăţii.
735 V. Macelaru ,,Balistica judiciară,, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1972, pag. 20
257
care acţionează mecanic asupra capsei detonante a cartuşului. La majoritatea armelor,
mecanismul de dare a focului este prevăzut cu un sistem de asigurare care are rolul de a bloca
cu ajutorul pârghiei de siguranţă mecanismul de percuţie şi de a asigura transportarea şi
manipularea în condiţii de securitate.736
12.6.4. MECANISMUL DE ALIMENTARE ȘI ÎNCĂRCĂTORUL
Asigură alimentarea armei cu muniţie şi este compus din:
- împingătorul cartuşului;
- ridicător de cartuşe;
- baza încărcătorului;
- plăcuţa de fixare.
Mecanismele de alimentare sunt foarte variate în funcţie de formă, capacitate şi modul
de fixare pe armă. În general acesta poate fi:
- cu cursor, când alimentarea se face de pe bandă;
- cu arc, din încărcător ori direct din magazia de cartuşe, în cazul carabinelor.
Încărcătorul, crează pe glonț și pe tub urme dinamice cu valoare identificatoare, rezultat
al acțiunilor mecanice din timpul introducerii cartușelor în încărcător.737
12.6.5. ÎNCHIZĂTORUL
Rolul închizătorului, este de a închide cutia mecanismelor în partea superioară şi de a
asigura introducerea cartuşului pe ţeavă. Acesta este compus din doua grupe de mecanisme şi
anume: mecanismul de blocare-deblocare (montat pe corpul armei) şi sistemul de ghidare şi
fixare, închizătorul are rolul de a închide canalul ţevii pe timpul dării focului.
Închizătorul, preia cartuşul din încărcător şi îl introduce în cameră, asigurând astfel
închiderea canalului ţevii în momentul declanşării focului. La declanşarea exploziei cartuşul este
presat puternic înapoi, spre peretele frontal al închizătorului, unde capsa cartuşului preia toate
striaţiile, reflectând, aşa cum precizează literatura de specialitate, întregul microrelief al
închizătorului, care permit identificarea generală sau individuală a armei.
12.6.6. MECANISMUL DE EXTRAGERE ŞI ARUNCARE A TUBURILOR
Este format din gheara extractoare şi pragul aruncator. Gheara extractoare fiind un
element al piesei extractorului, al cărui rol este acela de a apuca gulerul tubului, de a-l extrage
din camera cartuşului în timpul mişcării înnapoi a închizătorului şi împreună cu pragul aruncător
de a arunca tubul afara, tubul se loveşte de aruncator şi este proiectat în exteriorul armei.738
12.6.7. MECANISMUL DE SIGURANŢĂ
Preîntâmpina declanşarea accidentală a focului, fiind plasat fie pe corpul închizătorului,
la partea posterioară, ori lateral acestuia sub forma unei piedici pivotante sau pârghii rabatabile,
fie pe cutia mecanismelor ori garda trăgaciului, sub forma unui cursor alunecător, a unui buton
sau pârghii de blocare. Există mai multe versiuni de mecanisme de siguranţă care în poziţia
sigur blochează mişcarea cel puţin a unuia din următoarele repere: corpul închizătorului,
percutorul, declanşatorul sau trăgaciul. Mecanismul de siguranţă care asigură cea mai mare
siguranţă este cel ce blochează percutorul, piesă nemijlocită care poate izbi capsa cartuşului şi
nu mecanismele care blochează repere cu funcţiuni indirecte.

738 Vasile Măcelaru, op. cit., pag. 46
258
12.6.8. PATUL ARMEI ȘI ACCESORIILE
Are rolul de a asigura manevrabilitatea și susținerea armei, fiind confecţionat din lemn.
Patul armei este format din: gâtul patului (cu sau fără obrăzar şi pistolet) şi talpa patului la care
distingem un călcâi şi un vârf al acestuia. Principalele caracteristici ale unui pat de armă sunt:
panta sau înclinarea, deviaţia sau abaterea laterală, denumită şi avantaj, şi lungimea acestuia.
Lungimea patului trebuie să fie egală cu lungimea antebraţului până la jumătatea degetului
arătător.739
Accesoriile armei, sunt compuse în general din aparatele de ochire, care servesc la
executarea ochirii pe timpul tragerii asupra ţintei la diferite distanţe. Astfel, la armele militare din
dotarea trupelor de infanterie sunt folosite următoarele aparate de ochire:
- aparate de ochire optice;
- aparate de ochire cu grile şi corectoare.
- aparate de ochire mecanice, compuse din înălţător şi cătare;
În rândul accesoriilor, sunt prinse și ustensilele și piesele care sunt folosite la
montarea, demontarea, curăţarea şi întreţinerea armei. Acestea sunt utilizate pentru menținerea
armei în stare de funcționare după efectuarea de trageri, ori folosirea armei pe timp ploios,
îndepărtarea noroiului, efectuarea altor operații de întreținere și conține: vergeaua, cap câlţi,
peria, şurubelniţa, dornul, bulonul, penarul şi bidonaşul.
12.7 . MUNIȚIA, PĂRŢILE COMPONENTE ALE MUNIŢIEI

Prin muniţie (cartușele armelor), se înţelege ansamblul format din proiectil şi după caz,
încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere, precum şi celelalte elemente de asamblare care îi
asigură funcţionarea şi realizarea scopului urmărit.740 Armele de foc, utilizează cartuşe
corespunzătoare calibrului şi tipului armei.
Cartușele, sunt clasificate potrivit destinaţiei lor în mai multe categorii.
Diferite tipuri de muniție (cartușe).741

740Conform dispoziţiilor Legii nr. 295 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.
741https://www.google.ro/search/imagini&biw
259
12.7.1. CARTUŞUL
Cartuşul, are următoarele componente:
1)-glonţul (proiectilul); 2) -încărcătura de azvârlire (pulberea explozivă); 3)-tubul;

4) - capsa.
Cartuşul, prezintă un orificiu pentru sertizare, o parte conică, corpul tubului unde se
gseşte depozitată pulberea, fundul tubului (rozeta) care cuprinde capsa şi nicovala.742
1) Glonţul
Gloanţele (proiectilele), au forme şi constructii diferite și pot fi: gloanţe, alice, mitralii
sau poşe.743 Acestea, sunt folosite la armele cu ţeava ghintuită, iar alicele, mitraliile, poşele la
armele cu ţeava lisă. De regulă, gloanțele sunt construite fie din metal masiv, fie din plumb cu
cămaşă. Acestea pot fi gloanţe normale, obişnuite sau speciale.
Gloanţele pot fi obişnuite (normale) sau speciale.
Cele obişnuite, se compun dintr-o cămaşă de oţel şi un miez, acesta putând fi
confecţionat din oţel sau din metal masiv, de regulă, din plumb şi unde cămaşa glonţului este
placată cu tambac.744 Constructiv, glonţul este calculat de aşa maniera încât să aibă un
diametru mai mare decât calibrul armei, respectiv diametrul canalului ţevii, unde prin aderarea
aproape perfectă la pereţii canalului ţevii glonţul opreşte expansiunea gazelor rezultată din
explozie, cu toate că şocul pe care îl primeşte ca urmare a exploziei nu slăbeşte deloc, glonţul
nu poate totuşi să înlăture în totalitate pierderea de gaze ce rezultă din combustia pulberii.745
Ca atare, gazele împingând aerul existent în faţa glonţului, formează la retezătura ţevii
şi înaintea ieşirii glonţului, o sferă de aer. De reținut că, până la tragere diametrul oricărui glonţ
este mai mare decât diametrul canalului ţevii, iar calibrul este diferenţa dintre ele crescând pe
măsura măririi calibrului armei.
742Principalulelement de identificare a cartuşului îl prezintă cele 4 cifre bătute pe suprafaţa exterioară a acestuia.
Primele două fac trimitere la codul uzinei responsabilă de fabricarea cartuşului, iar ultimele două se referă la anul
producerii acestora.
743 Vasile Măcelaru, “Balistica judiciară” , Ed. C.P.C.S., Bucureşti ,1972, pag.40
744 La armele de vânătoare există alice şi bură. Acesta este destinat pentru nimicirea forţei vii a inamicului, dispusă
neadăpostit sau înapoia adăposturilor prin care acesta poate pătrunde. Astfel, toate armele cu ţeava ghintuită
folosesc cartuşe cu glonţ.
745 Marin Ruiu, Vol. II, pag. 174.
260
Gloanţele speciale au următoarele caracteristici:
- glonţul trasor, este alcătuit din cămaşa, miezul de plumb şi paharul în care este
presată substanţa trasoare, unde vârful unui astfel de glonţ este vopsit în verde. În momentul
executării tragerii, flacăra provenită de la încărcătura de pulbere aprinde substanţa trasoare,
glonţul lăsând o urma luminoasă în traiectoria sa.
- glonţul exploziv, are o încărcătură care explodează fie la impactul cu ţinta, fie după ce
acesta a intrat în interiorul ţintei. Astfel, vârful unui astfel de glonţ este concav. Totodată, glonţul
exploziv are un glonţ exploziv intern, acesta având proprietatea ca la impactul cu ţinta să se
multiplice şi să se împrăştie în interior.
- glonţul perforant-incendiar, este alcătuit dintr-o cămaşă cu coafă de tambac, miez de
oţel cu cămaşă de plumb, subfund de plumb şi substanţa incendiară. Vârful unui astfel de glonţ
are culoarea neagră cu o dungă roşie. Gloanţele de acest tip sunt destinate nimicirii forţei vii şi
aprinderii carburanţilor lichizi.
Alicele, sunt sfere metalice (plumb) de diametre diferite şi se folosesc la cartuşele
pentru armele de vânătoare. Mitraliile, sunt alice mai mari care depăşesc 5,5 mm în diametru.
Poşele, sunt alice confecţionate propriu din diferite materiale.746
Glonţul prezintă importantă, (din punct de vedere al identificării criminalistice)
deoarece după ce a străbătut canalul ţevii, prezintă o serie de striaţii, dispuse într-o anumită
ordine. Formarea striaţiilor se explică prin faptul că în momentul producerii exploziei pulberii şi
sub presiunea gazelor, glonţul se angajează complet între ghinturile canalului ţevii. Deoarece,
are diametrul mai mare decât calibrul armei, glonţul întâmpină o rezistenţă foarte mare, dar
datorită faptului că este confecţionat dintr-un metal mai moale decât cel din care este fabricată
ţeava acesta suferă o deformare, micşorându-şi diametrul şi comprimându-se. Ca atare, glonţul
va lua forma canalului ţevii şi o va păstra şi după ce a părăsit ţeava, iar zgârieturile nu sunt
altceva decât urmele pereţilor imprimate de glonţ, adică urmele ghinturilor, care sunt nişte urme
de adâncime, dinamice şi de provenienţă mecanică.747
2) Încărcătura de azvârlire (pulberea explozivă).
Este destinată pentru a imprima glonțului, prin gazele rezultate din ardere, energia de
mișcare. La cartușele armamentului de infanterie se folosește pulbere fără fum, pe bază de
nitroceluloză. Ca încărcătură de azvârlire, se folosesc substanțe explozive, a căror combustie
foarte rapidă este însoțită de degajarea unei mai cantități de gaze. Deci această combustie
foarte rapidă serveşte pentru a imprima glonţului, prin gazele rezultate din ardere, energia
necesară mişcării. Pulberea de azvârlire face parte din categoria substanţelor explozive, fiind
definită ca substanţa a cărei explozie are loc în urma unei arderi rapide.748
Pulberea explozivă, poate fi pulbere neagră, cu fum, sau pulbere coloidală, fără fum.749
Pulberea diferă în funcție de lungimea țevii, de destinația acesteia, uneori chiar după
modul de funcționare a armei.

748 Aceasta din urmă este folosită la muniția pentru armamentul de infanterie și este pulbere de nitroceluloză marca
V.U.F.L., V.T., P-45, D.G.G., D.C.M. Pulberea neagra (cu fum) are in compozitie urmatoarele substante (ea poate fi
produsa si artizanal): salpetru KNO3 (aprox. 74%), sulf S (10%), carbune C (15%) si apa H2O (0,95%).
749 Aceasta din urmă este folosită la muniția pentru armamentul de infanterie și este pulbere de nitroceluloză marca
V.U.F.L., V.T., P-45, D.G.G., D.C.M. Pulberea neagra (cu fum) are in compozitie urmatoarele substante (ea poate fi
produsa si artizanal): salpetru KNO3 (aprox. 74%), sulf S (10%), carbune C (15%) si apa H2O (0,95%).
261
Pulberea cu fum se prezintă sub formă de granule de formă neregulată, care ard cu
flacără mare și mult fum (ardere incompletă) și produc zgomot mare la împușcătură. În urma
arderii, formează un strat gros de reziduuri, iar arme se îmbâcsește ușor. Se folosește la armele
de vânătoare și la cele de construcție proprie sau pentru încărcătura focoaselor de la grenadele
de mână, a amorselor, pentru fabricarea fitilului detonant.
Pulberile coloidale, (pulbere albă), reprezintă nitrații de celuloză plastifiați cu diferiți
solvenți și sunt: pulberea piroxilitică, balistită, cordită, pulbere cu solvent nevolatil.750
3) Tubul
Tubul cartuș, reuneşte funcţional toate părţile componente ale cartuşului, asigură
protecţia pulberii împotriva agenţilor atmosferici, dar în acelaşi timp realizează şi obturaţia la
trageri. Este confecţionat prin operaţiuni succesive de ambutisare din oţel moale, tombac (85-90
% cupru, restul zinc sau alamă, ori aliaj de cupru cu până la 50% zinc).
Tubul de cartuş este compus din: corp, gât şi rozetă. Gâtul foloseşte la sertizarea
glonţului, corpul la înmagazinarea încărcăturii, iar rozeta serveşte la fixarea capsei printr-o
adâncitură specială. Rozeta poate avea un rebord care depăşeşte diametrul tubului sau poate
avea un şanţ inelar care serveşte la prinderea tubului de către gheara extractoare atunci când
este scos din camera cartuşului.
Interiorul tubului, conține încărcătura de azvârlire sub formă de pulbere care are scopul
de a imprima glonţului mişcarea propulsivă. Fundul tubului, conține de asemenea locaşul
capsei, nicovala şi orificiile de aprindere.751 Pe talpa fiecărui tub cartuş se găseşte imprimat
marcajul de identificare al cartuşului, format de regulă din calibru x lungimea tubului cartuş şi
litera „R” dacă acesta are guler, codul ori simbolul uzinei care a fabricat cartuşul respectiv, iar
uneori şi anul fabricaţiei. Capsa de aprindere (amorsa, capsa) reprezintă un element constitutiv
al cartuşului, fiind formată dintr-o alveolă metalică de alamă, în interiorul căreia se află presat un
amestec exploziv de iniţiere, pe bază de fulminat de mercur. Conţinutul capsei este acoperit şi
ermetizat cu o foiţă de staniol.752
4) Capsa
Capsa cartușului, ca și componentă a cartușului, este destinată aprinderii pulberii,
căreia, în urma percuției îi transmite un impuls termic. Conţine un exploziv puternic şi sensibil la
acţiunile mecanice şi anume: fulminatul de mercur, stibiatul de plumb. Aprinderea are loc în
momentul lovirii capsei de către percutor, urmată de spargerea acesteia pe o pistă interioară,
denumită nicovală.753
După locul de plasare se disting:
- capse cu percuție centrală;
- capse cu percuție laterală;
- capse cu percuție circulară.
Capsa trebuie să fie perfect adaptată pulberilor fără fum, destul de lente, folosite la
încărcarea cartuşelor cu glonţ moderne, pentru a asigura o aprindere intensă, iar în caz contrar
pot apărea fenomene de ardere incompletă şi prelungită în afara ţevii, cu flacără amplă la gura
ţevii, care vor deplasa poziţia punctului de presiune maximă, cu implicaţii asupra vitezei iniţiale,
energiei cinetice, preciziei tragerii etc. Capsa, trebuie să fie suficient de sensibilă la lovire şi nu
750http://www.qreferat.com/referate/administratie/Date-despre-munitia-folosita-d739.php
752 Col (r) ing. Ion Şmatoc “Carabine şi cartuşe de vânătoare” Ed. Cynegis, Buc. 2002, pag. 155
262
trebuie să dezvolte un exces de putere, solicitând excesiv arma şi trăgătorul. Unele cartuşe de
fabricaţie recentă sunt prevăzute cu o capsă electrică, care are în compunere două contacte
izolate între ele.
Capsa se compune din:
- capacelul (alveola) din alamă;
- rondela de staniol;
- compoziția pirotehnică sensibilă la lovire.
Din punct de vedere al identificării criminalistice, capsa cartușului, devine obiect
purtător al urmei percutorului, care poate furniza date pentru identificarea armei cu care s-a tras.
12.8. FUNCȚIONAREA ARMELOR DE FOC
Mecanismul de închidere și de dare a focului (de percuție) diferă de la arma la armă,
în funcție de tipul și modelul acesteia. Aceste mecanisme prezintă o importanță deosebită
deoarece, prin modul de acționare asupra cartușului, formează pe acesta diferite urme necesare
identificării. În urma închiderii cartușului în camera de detonare, peretele frontal al închizătorului,
presând asupra fundului cartușului, în timpul exploziei, suportă șocul de recul al acestuia,
imprimându-se forma lighenașului. În urma percuției, principala urmă care apare pe capsa
cartușului este forma percutorului acționat de către arcul său, ori de catre cocos. Prin urma
percutorului pe capsă se poate stabili poziția și forma vârfului acestuia.754
Ca atare, în timpul tragerii automate, ca urmare a presiunii gazelor provenite din arderea
pulberii, are loc azvârlirea glonțului din canalul țevii; în același timp, o parte din gaze împing
pistonul și portânchizătorul înapoi, deschizându-se astfel canalul țevii; închizătorul extrage tubul
cu gheara extractoare, din camera cartușului și îl aruncă afară, iar închizătorul comprimă arcul
recuperator și armează cocoșul.
Sub acțiunea recuperatorului, portânchizătorul cu închizătorul revin în poziția initială,
împingând cartușul următor din încărcător (bandă) în camera cartușului și se închide canalul
țevii; portânchizătorul acționează asupra autodeclanșatorului și se produce percuția. Dacă
piedica de siguranță este la poziția “foc lovitura cu lovitura” tragerea continuă atâta timp cât se
apasă pe trăgaci și sunt cartuse în încărcator (magazie).755
12.9. URMELE REZULTATE PRIN UTILIZAREA ARMELOR DE FOC
Ca urmare a funcționării armei de foc și a mecanismelor acesteia, pe tubul cartuș tras
și pe glonț (proiectil), se crează următoarele urme și anume:
Urmele lăsate pe tubul cartuș:
a) În faza încărcării, pe pereţii laterali ai tubului se crează:
- urme ale marginilor încărcătorului;756
- urme ale eventualelor neregularităţi ale reliefului camerei de detonare;
- urma ghearei extractoare;757
Aceste urme create sunt dinamice, longitudinale;
b) În faza tragerii, pe fundul cartuşului se crează:
- urmele percutorului;
754 Mecanismul de scoatere și aruncare (extracție) a tuburilor trase este format dintr-o gheara extractoare si un prag
aruncator. Aceaste componente, în urma functionarii, imprima o serie de urme specifice particularitatilor de
constructie, pe tubul tras.
755https://www.google.ro/?gws_funcționarea+armelor+de+foc
756 Prin împingerea cartuşului în cameră. (N.A.)
757Aceasta prinde rozeta sau gulerul tubului pentru a-l extrage.
263
- urmele peretelui frontal al închizătorului;
- pe pereţii tubului se imprimă microrelieful pereţilor camerei de detonare.
c) În faza extragerii tubului, se găsesc:
- urmele ghearei extractoare, imprimate pe marginea anterioară;
- urmele pragului aruncător lasă urme pe fundul tubului;758
- pe pereţii tubului se pot forma urme ale marginilor ferestruicii închizătorului.
Urme lăsate pe tubul cartuşului:

1) de buzele încărcătorului; 2) de partea de jos a închizătorului; 3) de camera de detonare; 4) de
închizător; 5) de gheara extractoare; 6) de percutor; 7) de oglinda închizătorului; 8-9) de camera
de detonare; 10) de pragul aruncător.759
Cele două urme orizontale au fost create de buzele încărcătorului760
Urmele lăsate pe glonţ.

Imaginea urmelor lăsate pe glonte în mare măsură se identifică după construcţia ţevii.
Ţeava armei este formată din două părţi principale: camera de detonare care este de mărimea
758Denumit ejector (n.a).

759 Col (r) ing. Ion Şmatoc- ,,Carabine şi cartuşe de vânătoare,, Ed. Cynegis, Buc. 2002, pag. 157.
760 Sursa: Robert M. Thompson “FIREARM IDENTIFICATION, IN THE FORENSIC SCIENCE LABORATORY”, U.S.A.
2010, pag 23
264
tubului şi canalul ţevii. Canalul ţevii ghintuite este format din goluri şi plinuri care şi reprezintă
ghinturile. Distanţa dintre goluri reprezintă calibrul armei.
Graţie direcţiei heleoidale a ghinturilor glontele, trecând prin ţeavă, efectuează o
mişcare de rotaţie în jurul axei sale longitudinale. Viteza de rotaţie este foarte mare ajungând
până la 3000-4000 rotaţii pe minut. În timpul examinării a glontelui tras, se va acorda o atenție
deosebită: formei sale;diametrului; tipul lui; materialului din care este confecţionat; modalitatea
de fixare în tub; greutatea acestuia; urmele descoperite pe suprafaţa sa.
Se va avea în vedere că, după ieşirea acestuia din ţeavă, pe suprafaţa glontelui pot
apărea urme cauzate de contactul cu alte corpuri.
12.10. URMELE ÎMPUŞCĂTURII

Prin urme ale împuşcăturii, sau urme de împuşcare, se înţeleg atât urmele specifice
create de glonţ-proiectil, cât şi urmele generate de factorii suplimentari ai tragerii, formate mai
ales în tragerile de la o anumită distanţă, adică modificări ce apar pe diferite obiecte, ca urmare
a folosirii armelor de foc, precum şi a fenomenelor de natură dinamică, termică şi chimică ce
însoţesc împuşcătura. Din punctul de vedere al balisticii judiciare, prin urme formate prin
folosirea armelor de foc, se înţeleg atât urmele create de armă pe cartuşul tras, cât şi urmele
împuşcăturii, existente pe corpul victimei sau pe obiectele asupra carora s-a exercitat acţiunea
glonţului.
În literatura străină de specialitate, urmele împuşcăturii sunt tratate diferit, respectiv
sunt abordate distinct problemele legate de reziduurile tragerii, distanţa faţă de ţintă şi
problemele legate de aşa numita balistică terminală sau lezională, ori modalităţile de examinare
a reziduurilor rămase pe diferitele corpuri.
Pentru țara noastră și potrivit literaturii de specialitate, principalele urme create în
cazul folosirii armelor de foc, sunt clasificate în două mari categorii :
- urme principale ale împuşcăturii;
- urme secundare ale împuşcături.
12.10.1. URMELE PRINCIPALE ALE ÎMPUŞCĂTURII
Sunt acele urme apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc, precum și acțiunii
fenomenelor dinamice.761 În această categorie sunt incluse:762
a) - arma descoperită în câmpul infracţional;

b) - cartuşele, gloanţele şi tuburile arse;
c) - orificiile de intrare şi ieşire;
d) - canalele oarbe;
e) - urmele de suprafaţă ale ricoşeurilor.
f) - urmele sonore ale armării, percuției și împușcăturii
761 V. Măcelaru, op. cit. pag. 69.

762 V. Bercheşan, M. Ruiu. Tratat tehnică, op. cit. pag. 400.
265
a) Arma descoperită în câmpul infracţional.
Armă descoperită în câmpul infracţional.763
Arma folosită la săvârşirea unei infracţiuni îndeplineşte atât rolul de obiect creator, cât
şi pe acela de obiect primitor de urme. Din punct de vedere procesual penal, arma cu care s-a
comis o faptă prevăzută de legea penală constituie mijloc material de probă.764
În raport cu împrejurările care au precedat, însoţit ori succedat comiterea faptei penale,
arma poate fi după caz, mijloc de probă propriu-zis, obiect ce conţine urme de orice fel ale
săvârşirii infracţiunii, precum şi obiect care poartă urme privitoare la faptă şi făpturilor, inclusiv
obiect uitat sau abandonat de făptuitor la locul faptei, mijloc material de probă asimilat, obiect
care deşi nu conţine sau poartă urme ale faptei, are legătură cu aceasta ori împrejurările
comiterii ei, sau corp delict, adică mijloc de săvârşire a infracţiunii ori destinat să servească la
comiterea ei.765
b) Cartuşele, gloanţele şi tuburile arse;
Tubul şi glonţul sunt părţi componente ale cartuşului. Ele sunt, prin excelenţă,
purtătoare ale urmelor rezultate din împuşcare și constituie urme principale ale împuşcării,
argumentele aduse în cazul armei descoperite în câmpul infracţional fiind valabile şi în cazul
cartuşelor, gloanţelor şi tuburilor trase.766 Urmele de pe tub se formează în 3 etape succesive:
încărcarea, tragerea, extragerea tubului tras.767
763 https://images.search.yahoo.com/search/images
764 Marin Ruiu „Valorificarea ştiinţifică a urmelor” Vol. II, op. cit. p. 192
765 V. Bercheşan „Cercetarea penală” Ed. Icar, Bucureşti 2001, p. 197
766Vasile Bercheşan, Marin Ruiu -Tratat de tehnică criminalistică, ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 402
767Urmele încărcării armei. La introducerea cartuşului în încărcătorul armei, pe corpul tuburilor se formează zgârieturi
longitudinale sau urme de alunecare, ca şi urme slab imprimate de presiune formate asupra tubului (capsei) de
peretele frontal al închizătorului dar, mai ales, urme formate de gheara extractoare. Urmele formate de extractor
prezintă o mare importanţă în identificarea armei cu care s-a tras.Urmele tragerii. În momentul împuşcăturii, pe tub se
formează urmele percutorului sau cocoşului (la revolver), urmele peretelui frontal al închizătorului şi urmele camerei
cartuşului. Urmele extragerii tubului. Extragerea şi ejectarea tubului din camera cartuşului se face prin intermediul
ghearei extractoare. Aceasta se mişcă înapoi cu viteză trăgând cu ea şi tubul tras care se loveşte de ejector şi tubul
este aruncat în afară.
266
c) Orificiile de intrare şi ieşire a glonţului
De regulă, perforările se formează atunci când glonţul (proiectilul), datorită vitezei, are o
putere mare de pătrundere. În cazul obiectelor tari, mecanismul de formare a perforărilor
((orificiilor de intrare şi ieşire) este:
-datorită acţiunii de izbire a glonţului, obiectul este supus unei mari presiuni, îndoindu-
se în direcţia de mişcare a glonţului;
-forţa de izbire face obiectul (obstacolul) să fie perforat, parţial sau total, particulele din
material fiind rupte ori aruncate pe direcţia de deplasare a glonţului.
-datorită acţiunii de rupere, perforare sau înfundare, glonţul formează un orificiu în
tegument, pătrunzând în corp. La ieşirea din corp, glonţul formează o plagă, având caracteristici
mai puţin semnificative decât cele ale plăgii formate la intrare.
Atunci când obiectul are o grosime mai mare, el prezintă: orificiu de intrare; canal;
orificiu de ieşire.768 În situaţia când glonţul a perforat obiecte de îmbrăcăminte, orificiul de intrare
are un diametru mai mic decât cel de ieşire, recunoaşterea celor două orificii făcându-se în
raport cu poziţia îmbrăcămintei pe corpul victimei şi sensul transportării fibrelor textile dintr-un
strat al acesteia în altul. Orificile de intrare-ieşire a glonţului pe corpul uman, prezintă
următoarele caracteristici:
- acţiunea contondentă a glonţului face ca epiderma, mai dură să fie contuzionată,
erodată, distrusă şi antrenată odată cu acesta pe traiect.
- derma, fiind mai elastică, se destinde înainte de a fi despicată.
- mecanismul de formare şi aspectul orificiului de intrare depind atât de forţa de izbire,
cât şi de diferenţa de elasticitate dintre epidermă şi dermă;
- datorită acţiunii de rupere, perforare sau înfundare, glonţul formează un orificiu în
tegument, pătrunzând în corp;
La acţiunea de rupere se formează un orificiu mai mare decât proiectilul, rotund, oval
sau neregulat, cu marginile în formă de franjuri. Prin acţiunea de înfundare se formează un
orificiu în fantă, acesta putând avea lungimea egală, mai mică sau mai mare decât diametrul
glonţului, în raport cu cantitatea şi dispoziţia fibrelor elastice.
d) Canalele oarbe
Acestea prezintă pătrunderi înfundate, fără ieşire. Ele se formează, atunci când glonţul,
a pierdut o mare parte din viteza iniţială, neputând învinge rezistenţa ţintei.769 De asemenea
canalele oarbe se formează şi în cazul în care glonţul a trecut prin câteva obstacole
intermediare până la ajungerea sa la ţintă. Canalele oarbe au drept componente: orificiul de
intrare; canalul.
Conform literaturii de specialitate, canalele multiple se formează la tragerile cu o armă
automată şi când, datorită vitezei, pe un singur orificiu intră două ori mai multe gloanţe. Odată
ajunse în corp gloanţele respective se dispersează şi formează fiecare câte un canal. Datorită
detaşării eschilelor osoase de către glonţ se pot forma canale oarbe.770
e) Urmele de suprafaţă ale ricoşeurilor
Urmele de suprafaţă ale ricoşeurilor, se produc atunci când proiectilul lovește ținta sub
un unghi mic, de regulă sub 20 grade, fiind reprezentate de zgârieturi ori crăpături create de
768Aceste elemente sunt importante pentru specialişti, prin studierea lor stabilindu-se direcţia de tragere.
769 Tratat practic de criminalistică, vol. I, 1976, pag. 276
770 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu -Tratat de tehnică criminalistică, ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 406.
267
glonţul lovit de un obstacol, după care glonțul se înscrie pe o nouă traiectorie, reducându-şi
totodată viteza.771 De regulă, ele apar sub forma unor şănţuleţe (mai scurte ori mai lungi), fiind
dependente atât de unghiul de incidenţă, cât şi de mărimea şi duritatea obstacolului.
Conform literaturii de specialitate, urmele de ricoşeu prezintă şi două porţiuni principale
cu caracteristici individuale, sub următoarele aspecte:
- o primă porțiune, situată de la punctul de impact cu obstacolul până la limita maximă de
pătrundere în acesta, care are de regulă, o formă mai lungă, continuu descendentă;
- a doua porţiune, situată la limita maximă de adâncime în obstacol şi până la locul de
desprindere de acesta, de obicei, mai scurtă decât prima porţiune.772
Totodată, ricoșeul este influențat de următorii factori: unghiul de incidență, viteza de
impact, forma glonțului, greutatea și duritatea glonțului, poziționarea în interiorul glonțului a
centrului de greutate al acestuia, duritatea suprafeței de impact și fiabilitatea acesteia.
Din studiul acestor urme de ricoșare, se poate deduce, fie că glonțul a avut o viteză
de zbor scăzută în momentul lovirii obiectului care prezintă urma de ricoșare, ceea ce poate să
însemne că s-a tras de la o distanță mare sau că proiectilul a străbătut pe parcurs alte
obstacole, ori cartușul nu a fost încărcat cu suficientă pulbere. Din studiul acestor urme, se mai
poate deduce că glonțul a întâlnit în drumul său un obiect cu o duritate și o densitate mai mare,
sau că unghiul care s-a format între suprafața obiectului întâlnit și direcția de zbor a glonțului a
fost mic.773
f) Urmele sonore ale armării, percuției și împușcăturii
Această categorie de urme, constituie o altă categorie de urme principale create prin
folosirea armelor de foc. Conform literaturii de specialitate, urmele sonore ale împușcăturii
cuprinde patru componente, care sunt redate în ordinea intensității sonore, după cum urmează:
1) - zgomotul principal, produs de explozia pulberii și de expansiunea rapidă a gazelor;
2) - zgomotul produs de trecerea glonțului de bariera vitezei sunetului;
3) -zgomotul produs de deplasarea glonțului, respectiv din frecarea acestuia cu
atmosfera. Acest sunet, nu este suficient de puternic, dar poate fi perceput de o persoană dacă
proiectilul trece la mică distanță de acesta;
4) - zgomotul produs de mecanismele armei, respectiv sunetul percuției, extracției,
încărcării.774
Metoda își găsește aplicarea în stabilirea stării tehnice a armei de foc în litigiu, dar și a
examinării comparative a zgomotului produs de arme, percuție și împușcătură cu arma în litigiu
și cu o armă etalon. În examinările comparative, se utilizează un aparat numit sonograf ori
varianta sa computerizată.
771 V. Măcelaru, op. cit., pag. 74.

772 Idem, pag. 201.
773Constantin Drăghici, Adrian Iacob, “Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. A II-a revăzută și adăugită, Sitech, Craiova
2009 pag. 296

268
12.10.2. URMELE SECUNDARE ALE ÎMPUŞCĂTURII
În literatura de specialitate se foloseşte, cu acelaşi înţeles şi expresia de urme
suplimentare sau chiar impropriu „factori suplimentari/urme suplimentare ale tragerii” ai
împuşcăturii care sunt de fapt cauza iar ultimele sunt efectul. Ca atare, ca și factorii suplimentari
ai împuşcăturii avem: flacăra, gazele şi pulberea arsă şi nearsă.775
Urmele secundare ale împuşcăturii, ca rezultat al acţiunii factorilor suplimentari, se
formează concomitent cu producerea focului.776 După ce percutorul a lovit capul materialului
inflamabil, acesta se aprinde, iar încărcătura din tubul cartuşului ia foc. Gazele rezultate din
arderea pulberii exercită o presiune asupra glonţului. Atunci când se formează o presiune
suficientă, glonţul învinge forţa care îl fixează în gâtul tubului cartuşului şi începe mişcarea
înspre canalul ţevii prevăzute cu ghinturi.
Din categoria urmelor secundare ale împuşcăturii fac parte:
a) - urmele rezultate din acţiunea flăcării;
b) - urmele rezultate din acţiunea gazelor;
c) - urmele de funingine;
d) - particulele de pulbere nearsă (tatuajul);
e) - inelul de metalizare;
f) - inelul de ștergere;
g) - particulele de unsoare.
Acţiunea factorilor suplimentari ai împuşcăturii, are aspectul unui con cu vârful la gura
ţevii. Urmele acestora apar în următoarea ordine: flacăra; gazele; funinginea; particulele de
pulbere arse şi nearse.777
a) Urmele rezultate din acţiunea flăcării
În urma arderii pulberii, rezultă că o mare cantitate de gaze puternic încălzite datorită
presiunii ridicate a gazelor (3000kg/cm). În canalul ţevii temperatura atinge valori de până la
2500°C. Flacăra care ia naştere după ieşirea glonţului din canalul ţevii se datorează unirii cu
oxigenul a gazelor ieşite în atmosferă. Odată cu gazele, din canalul ţevii sânt aruncate afară şi
numeroase particule de pulbere, produse ale arderii ce au de asemenea o mare temperatură.
Concluziile medicilor legişti arată că arsurile provocate la împuşcăturile din apropriere se
datorează atât flăcărilor cât şi particulelor arzând de pulbere aruncate din canalul ţevii. Acţiunea
flăcării se manifesta sub forma unei arsuri împrejurul orificiului de intrare (în cazul în care ţeava
e suficient de aproape de piele sau îmbrăcăminte). În rănile produse cu arme moderne, de
obicei nu se observă arsuri, uneori, doar arsuri superficiale pe canalul ţevii. Pentru armele de
vânătoare ce folosesc pulbere cu fum, armele de construcţie proprie şi ţeava retezată, încărcate
cu pulbere neagra, dau o flacăra de 30-50mm, iar cu cât încărcătura lor de pulbere şi calibrul
armelor sunt mai mari, cu atât mai mare va fi flacăra respectivă. Îmbrăcămintea de bumbac
fumega şi uneori se aprinde din care cauza în locul unui orificiu de intrare mic ce formează un
orificiu de formă neregulată şi cu marginile arse.
Asupra unei ținte, caracterul urmelor flăcării depinde de o serie de factori:
775 Manea Valeriu „Determinarea distanţei de la care s-a produs împuşcătura”, pag. 6
776 Sunt rezultatul acţiunii fenomenelor termice şi chimice care se produc în ţeava armei şi la o anumită distanţă de
aceasta.
777 Vasile Măcelaru, op. cit. pag. 84-85.
269
- materialul ţintei, la tragerile cu arme de vânătoare, cu cartuşe încărcate cu pulbere cu
fum, de la distanțe până la 1 m, fibrele ţesăturilor de culoare deschisă îşi schimbă culoarea,
devin închise, iar uneori se carbonizează.
- calitatea pulberii folosite pentru încărcarea cartuşului, urmele flăcării în cazul folosirii
pulberii cu fum vor fi mai întinse decât la pulberea fără fum;
La tragerile cu ţeava lipită sau de la mică distanță cu cartuşe cu pulbere fără fum, pe
ţesături, pot apare microincendii, ale căror urme se pot evidenţia numai la microscop.
b) Urmele rezultate din acţiunea gazelor
Odată cu ieşirea glonţului din armă, presiunea gazelor scade aproape brusc, însă din
cauza vitezei mari de deplasare a glonţului, deci şi a frontului de presiune, ea mai continuă să
acţioneze o mică distantă. Practic, urmele acţiunii mecanice a gazelor, apar de la distantă nulă,
pană la 5-10cm, de la gura ţevii armei.778
Foarte bine pronunţată este această acţiune a gazelor în tragerile cu ţeava lipită, deci la
distantă nulă. În acest caz , canalul format de glonțe se prezintă ca o prelungire a canalului ţevii
şi primeşte pe pereţi, presiunea unei mari cantităţi de gaze. Ţesăturile corpului omenesc nu
suportă această presiune şi se rup, din cauză că, canalul format se dilată, iar orificiul de intrare
se desface şi ia o formă neregulată.
Pe pereţii canalului se pot găsi particule de îmbrăcăminte, fibre, etc. Uneori pielea nu
se rupe ci doar se umflă şi se presează puternic pe ţeava armei din care cauză forma ţevii se
reproduce pe piele, servind ca un element suplimentar pentru identificarea armei. În
împuşcăturile cu ţeava lipită sau de la distanţe foarte mici (1-3cm) gazele, prin presiunea lor,
rup uşor pielea şi formează un orificiu uşor lărgit la intrare şi distrugeri întinse în interiorul
corpului. Dacă împuşcătura s-a făcut pe o parte păroasă a corpului, mai ales sub un unghi
ascuţit, presiunea gazelor rupe uneori părul, ceea ce face ca periferia rănii să pară tunsă sau
dacă împuşcătura s-a făcut de la distanţă mică, pe o regiune a corpului acoperită de
îmbrăcăminte, atunci gazele pătrunzând sub haine, le ridica şi le rup, formând pe ţesături rupturi
de dimensiuni şi forme variate (ruptura în forma de cruce, de unghi, etc).779
c) Urmele de funingine
Arderea încărcăturii de pulbere din cartuş duce la formarea unor microparticule de
funingine, care sunt rezultatul arderii pulberii cartuşului, precum și a reziduurilor şi unsorilor
existente pe ţeavă care se depun în jurul orificiului de intrare pe obiectul penetrat, sub forma
unui strat fin. Ca atare, arderea încărcăturii de pulbere din cartuş duce la formarea unor
microparticule de funingine, care se găsesc sub formă de suspensie în gaze. Purtată de gaze,
funinginea se depune pe ţintă, atunci când aceasta este situată prea departe, formând un strat
fin. Depunerea intensă a funinginii pe ţintă, va arata totdeauna că împuşcătura a avut loc din
apropiere (50-60 cm). În compoziţia să, funinginea cuprinde în cantităţi microscopice, particule
de metal, din canalul ţevii, cămaşa glonţului, pereţii cartuşului şi capsei.780 În cazul tragerii cu
778 Acţiunea mecanica a gazelor de ardere se datorează presiunii gazelor provenite din arderea pulberii în interiorul
ţevii armei. Această presiune este foarte ridicată (pană la 3500 atmosfere), în special în detunător, iar pe măsura ce
glonţul se deplasează către gaura ţevii, ea scade treptat, pană la valori de 1200-700 atmosfere.
780 Idem, pag. 88.
270
pistolul sau cu revolverul încărcat cu pulbere fără fum, urmele de funingine se pot găsi în ţintele
aflate la distanţă de 20-25 cm.781
Funinginea pulberii fără fum are coloare cenuşie fiind greu solubilă cu apa. Dacă
cartuşele sânt încărcate cu pulbere cu fum, distanţa până la care putem găsi urme de funingine
creşte (folosind arma de vânătoare, urme de funingine putem găsi pe ţinte aflate la o distanţă de
până la 2 m.) Funinginea pulberii cu fum este de culoare neagră, fiind uşor solubilă cu apa și se
depune pe ţintă, în jurul orificiului de intrare a glonţului la tragerile efectuate cu majoritatea
armelor. Cantitatea de funingine scade pe măsura îndepărtării de orificiul de intrare al glonţului.
Deşi funinginea este o materie amorfă (carbon) care nu participă în reacţii, totuşi uneori, atunci
când poarta şi microparticule din canalul ţevii, prezintă acestora se poate descoperi pe calea
analizei spectrale. Faptul prezintă importanţă mai ales atunci când glonţul a străbătut ţinta şi nu
mai poate fi găsit pentru a fi supus examinării.
Pe obiectul lovit, depunerea de funingine se descoperă, de obicei, sub forma unei pete
ce înconjoară orificiul de intrare al glonţului, având raza şi conturul variabil (de formă ovală, în
evantai, alungită). Dacă raza petei de funingine este foarte mică, sau lipseşte complet
funinginea din jurul orificiului de intrare, în schimb există în mare cantitate în interiorul canalului
format de glonţ în obiectivul lovit, înseamnă că s-a tras cu ţeava lipită, deci de la distanţă nulă.782
În toate cazurile, se va măsura raza petei de funingine, se va descrie aspectul ei (dacă
este o pată uniformă din punct de vedere al densităţii particulelor, precum şi forma petei, care
poate fi rotundă, ovală sau neregulată). Totodată pata de funingine va fi fotografiată metric.
Aceste date vor ajuta ulterior pe expertul criminalist să stabilească genul armei de foc folosite la
comiterea infracţiunii, genul muniţiei întrebuinţate şi distanţa de la care s-a tras. Categoria
aceasta de urme are o valoare deosebită, atât în stabilirea distanţei de la care s-a efectuat
tragerea cât şi în anumite situaţii, pentru stabilirea calibrului armei cu care s-a tras.
d) Particulele de pulbere nearsă (tatuajul)
Particulele de pulbere nearse, constituie o urmă suplimentară a împuşcăturii, deoarece
în afara gazelor şi funiginei, mai ies pe ţeava armei după glonţ şi particule de pulbere nearse
complet, având în vedere că arderea acesteia este incompletă. Aceste particule de pulbere, ce
acţionează ca nişte proiectile, având viteză iniţială mare, cu o forţă vie proprie, merg cel mai
departe spre deosebire de celelalte urme suplimentare. Acţiunea particulelor de pulbere se
poate constata chiar la distanţă peste un metru, în special când la urmă sa folosit muniţie
încărcată cu pulbere de fum. Aruncarea particulelor de pulbere nearse este provocată mai ales
atunci când pulberea din cartuş este umedă, veche sau când capsa nu a putut aprinde toată
încărcătura (fiind slab încărcată). În aceste condiţii particulele de pulbere nearsă aruncate afară
pot lăsa pe obiectele situate în apropiere, urme specifice.
Caracterul acestor urme depinde de puterea armei, de forma şi greutatea particulelor
de pulbere, de distanţa de la care s-a tras şi însuşirile fizice ale obiectului. În stofe, particulele de
pulbere nearsă, fie că se împiedică în fibrele, care amortizează lovitura, fie că formează orificii
dacă au dimensiuni mari şi tragerea s-a făcut din apropiere. Dacă ţinta este o scândură, pe
suprafaţa acesteia se pot observa mici lovituri urmate de denivelări de mărimea suprafeţei de
contact a grăunţelor de pulbere, care s-au împrăştiat, neputând pătrunde în masa lemnului. Mai
781 La tragerile executate cu arme de vânătoare, în aceleaşi condiţii, urme de funingine se pot găsi în ţintele aflate la
distanţa de 0,5-1 m.
782 Pe corpul uman, urmele de funingine se depun circular sau oval în jurul orificiului de intrare, formând un manşon.
271
rar, grăunţele de pulbere pot fi descoperite chiar lipite pe suprafaţa obiectelor pe care le-au lovit
(lemn neted, sticlă, metal, etc.). De regulă urmele particulelor de pulbere nearsă sânt dispuse în
formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul ţintei,
şi în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul
ţintei, şi în forma ovală, alungită, dacă tragerea s-a făcut oblic. Distanţa de zbor a pulberii mai
depinde, ca şi celelalte urme ale împuşcăturii, de lungimea ţevii armei şi de cantitatea de
pulbere din încărcătură. Existenţa particulelor de pulbere nearsă contribuie la determinarea
felului pulberii ce a fost utilizată la arma de foc şi la stabilirea distanţei de la care s-a tras.
Tatuajul, reprezintă un element specific de individualizare a degradărilor produse prin
tragere. El constă într-o multitudine de particule de pulbere nearsă însoţite uneori şi de
microparticule metalice dislocate de pe tub sau de pe glonţ. Particulele se depun în jurul
orificiului de intrare şi diametrul acestora depinde de distanţa de tragere, calibrul armei,
lungimea ţevii, viteza iniţială a glonţului, cantitatea de pulbere cu care a fost încărcat cartuşul. La
tragerile cu ţeava lipită pulberea pătrunde în canal, lipsind zona de tatuaj.
e) Inelul de metalizare
Inelul de metalizare, mai este denumit şi “guleraş” sau “inel de ştergere”, se constitue
într-un element individual al tragerii şi se formează ca rezultat al reziduurilor metalice pe care
glonţul le transportă în mişcarea sa, de pe ţeavă, sau ca rezultat al particulelor metalice care se
desprind de pe glonţ la ieşirea din ţeavă.783 Fiind cunoscut și ca „guleraşul de ştergere”, uneori
aceste noţiuni se confundă pentru faptul că urmele de metalizare şi de ştergere se suprapun,
găsindu-se în jurul orificiului de intrare. Urmele de metalizare şi de ştergere se găsesc separat
în cazul în care glonţul a pătruns prin mai multe medii care diferă ca densitate. Dacă, întâi,
glonţul a lovit un mediu mai puţin dens şi apoi mai dens, pe primul mediu vor rămâne urmele de
ştergere, iar pe al doilea vor rămâne urmele de metalizare. În cazul în care primul mediu este
mai dens atunci cele două categorii de urme se suprapun.
Înainte de a trata despre inelul de metalizare este necesar să se examineze orificiul de
intrare creat de glonţ sau alică (se examinează forma și dimensiunile orificiului de intrare) ocazie
cu care se pot trage o serie de concluzii foarte importante, cum ar fi stabilirea cu aproximaţie a
calibrului armei, a direcţiei de unde sa tras şi a distanţei de la care s-a tras, dacă sau folosit
gloanţe arme cu calibre diferite. Ca atare, după ce glonțul trece prin ţintă sau prin alt obstacol, în
jurul orificiului de intrare se poate descoperi un inel de culoare închisă numit inel de metalizare
sau guleraş de ştergere. Acesta se formează ca rezultat al ştergerii substanţelor unsuroase a
particulelor de funingine, praf (antrenate de la ieşirea din ţeavă) de pe suprafaţa glonţului sau
din materialul acestuia şi depuse pe materialul ţintei, odată cu trecerea prin ţintă.784
Stabilirea compoziţiei substanţelor din inelul de metalizare orientată cu privire la felul
pulberii cu care a fost încărcat cartuşul. Atunci când tragerea s-a făcut cu o armă cu ţeava mult
mai uşoară, glonţul va fi mai încărcat cu funingine, ca urmare şi inelul de metalizare va fi mai
bogat colorat. Pe lângă aceste substanţe, inelul de metalizare, format în jurul orificiului de
intrare, se vor găsi întotdeauna particule din metalul cămăşii glonţului.
Faptul acesta prezintă o mare importanţă. Sânt destule cazuri când pe hainele sau pe
corpul victimei se găsesc atât orificiul de intrare cât şi cel de ieşire, fără a putea însă preciza,
care din cele două orificii este de intrare. Examinarea orificiului de intrare poate conduce la
783 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu - Tratat de tehnică criminalistică, ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 412
784 V. Măcelaru „Balistică Judiciară” O. P. cit. p. 93-94
272
stabilirea cu aproximaţie a calibrului armei, direcţia şi distanţa de tragere, muniţia folosită,
gloanţe sau alice, numărul focurilor trase, numărul armelor cu care s-a efectuat tragerea. În
inelul de metalizare (format în jurul orificiului de intrare), se găsesc întotdeauna şi particule de
metal provenite din cămaşa glonţului. Acest lucru prezintă o importanţă cu totul deosebită, mai
ales în cazul diferenţierii orificiului de intrare de orificiul de ieşire, prezente pe corpul uman.785
f) Inelul de ştergere
Se constituie și face parte din urmele/microurmele secundare de mare importanţă. El
dovedeşte că deteriorarea de pe ţintă a fost creată de un glonţ tras cu o armă de foc, chiar de la
o distanţă mare. La ieşirea din ţeavă glonţul antrenează substanţe unsuroase, particule de
funingine, praf. La trecerea glonţului prin ţintă, aceste substanţe sunt şterse de pe suprafaţa
glonţului şi sunt depuse pe materialul ţintei. Acesta este un inel de culoare închisă plasat în jurul
orificiului de intrare. Stabilirea compoziţiei substanţelor din inel ne furnizează informații cu privire
la: felul pulberii cu care a fost încărcat cartuşul; gradul de uzură al armei (unde proiectilul
(glonţul) tras de o armă cu ţeava mult uzată este mai încărcat cu funingine, iar inelul de ştergere
este mai bogat colorat); stabilirea orificiului de intrare a glonţului (în practica judiciară sunt cazuri
când pe hainele sau pe corpul victimei sunt găsite cele două orificii, fără să se poată preciza
care din ele este orificiul de intrare. În aceste cazuri orificiul de intrare va fi identificat după
prezenţa inelului de ştergere). Pentru materialele suficient de plastice dimensiunea sa este
foarte apropiată de calibrul proiectilului.
g) Particulele de unsoare
În cazul folosirii armelor de foc întreţinute în bune condiţii, acoperite cu vaselină sau
unsoare, glonţul transportă o parte din unsoarea aflată în canalul ţevii şi o depune pe obstacol,
în jurul orificiului de intrare. La tragerile apropiate, pe ţintă în jurul orificiului de intrare, pot fi
găsite urme de unsoare sub formă de picături, acestea depunându-se în jurul orificiului de
intrare Ca atare, glonţul transportă o parte din unsoare sau vaselină, depunând-o pe ţintă.
Evidenţierea şi analiza urmelor de unsoare contribuie la:
- stabilirea ordinii împuşcăturilor în cazul tragerilor repetate cu aceiaşi armă, întrucât
cantitatea de unsoare se micşorează după fiecare foc;
- stabilirea faptului dacă deteriorarea de pe ţintă a fost sau nu creată de un glonţ tras cu
o armă de foc;
- stabilirea prin analiză comparativă a urmelor de unsoare, a faptului că s-au folosit
două arme de foc;
- analiză comparativă a urmelor de unsoare de pe ţeavă cu cea descoperită la bănuit,
pe mâinile sau îmbrăcămintea suspectului.
Ca și alte urme secundare ale tragerii, mai pot fi evidențiate:
- urmele formate de gura ţevii, care se întâlnesc de regulă în cazul tragerilor cu arma
lipită, apariţia lor fiind în marea majoritate dependentă de intensitatea cu care se apasă arma pe
piele. De regulă, se prezintă sub forma unui inel cu încărcătură de negru de fum. Totodată,
forma desenului lăsat depinde în mare măsură de tipul de contact dintre armă şi ţintă.786
- prezenţa factorilor suplimentari pe mâna trăgătorului, unde în urma tragerii, rămâne
pe mâna trăgătorului şi pe hainele acestuia o cantitate apreciabilă de pulbere nearsă, urme de

786 Florin Ionescu, Criminalistica, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2007, pag. 344.
273
fum, precum şi produşi rezultaţi în urma arderii. Aceste urme suplimentare ale tragerii
(împuşcăturii), pot fi puse în evidenţă prin diverse proceduri fizico-chimice.
Conform literaturii de specialitate, în urma studierii reziduurilor de tragere, au fost
descoperite patru tipuri de particule în componența acestor și anume:
- particule sferice;
- particule neregulate;
- grupuri de particule;
- fragmente de pulbere fără fum.787
Conform studiului efectuat, cele mai răspândite particule sunt cele sferice, aceastea
găsindu-se în proporție de 70%. Acestea pot avea o suprafață netedă solzoasă sau pufoasă și
sunt rezultatul condensării rapide a vaporilor ce rezultă în procesul tragerii.788
12.10.3. DISPOZITIVE CE POT INFLUENŢA ACŢIUNEA URMELOR SECUNDARE
ALE ÎMPUŞCĂTURII
Ca și dispozitive, ce pot influenţa acţiunea urmelor secundare ale împuşcăturii,
literatura de specialitate indică:789
- amortizorul de sunet, are rolul de a diminua sunetul împuşcăturii în cazul acţiunilor
conspirate, precum și de a reţine, gazele, funinginea şi alţi factori suplimentari ai împuşcăturii în
compartimentul amortizorului, prezenţa lor pe ţiintă fiind greu de evidenţiat.
- ascunzătorul de flacără, este un dispozitiv cilindric care se montează în partea din
faţă a ţevii cu rolul de a dispersa gazele şi implicit flacăra. Asigură în acelaşi timp
conspirativitatea locaţiei în care se află trăgătorul, ca efect diminuează urmele de funigine, a
rezultatelor acţiunii flăcării şi a gazelor, precum şi a celor formate de gura ţevii. Totodată, la faţa
locului datorită construcţiei sale crează urme specifice cu un real potenţial identificator.
- recuperatorul de recul, are rolul de a reâncărca arma în cazul folosirii muniţiei de
manevră (fără glonţ), prin efectul de împingere spre înapoi a pistonului armei (sau a manşonului)
datorită presiunii gazelor. De asemenea, diminuează şi chiar elimină urmele secundarde ale
tragerii, dar canalale construite pentru eliminarea gazelor pot furniza date suficiente pentru
stabilirea utilizării unui astfel de dispozitiv.790
787 James S. Wallace, “Chemical analysis of firearms, amunnition and gunshot residue”, CRC Press 2008, pag. 150
789 Aceste dispozitive au fost concepute de către producători pentru creşterea performanţelor armelor şi nu expres
pentru a influenţa acţiunea urmelor secundare ale împuşcăturii.

790
274
12.11. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, RELEVAREA, FIXAREA, RIDICAREA ŞI
INTERPRETAREA URMELOR ÎMPUŞCĂTURII
12.12. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A LOCULUI UNDE S-AU FOLOSIT ARMELE
DE FOC, RIDICAREA, FIXAREA ȘI EXAMINAREA URMELOR TRAGERII
Principală sarcină a cercetării criminalistice o constituie descoperirea tuturor urmelor
rămase în câmpul infracţiunii, respectiv a acelor urme care provin de la armele de foc: tuburile,
gloanţele, arma cu care s-a efectuat tragerea, urmele secundare ale împuşcăturii.791
Dintre activităţile de tactică criminalistică prin care se realizează acest deziderat,
obiectivul central este ocupat de cercetarea la faţa locului, care are locul de a stabili
următoarele aspecte:
● perceperea nemijlocită de către organele judiciare a locului săvârşirii activităţii
infracţionale, constând în:
- locul unde s-a tras cu arma de foc;
- locul unde s-a aflat victima în momentul în care s-a tras asupra ei;
- locul unde s-a executat tragerea, respectiv locul unde se afla tragătorul în momentul
executării tragerii.
● descoperirea, relevarea, fixarea şi examinarea urmelor şi mijloacelor materiale de
probă;
● precizarea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii
şi împrejurărilor comiterii infracţiunii, precum şi a datelor necesare identificării faptuitorului.792
În general, urmele împuşcăturii trebuie căutate în următoarele locuri:
- pe corpul şi îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;
- în locul unde s-a comis fapta, pe corpul şi îmbrăcămintea victimei ori pe diferite
obiecte aflate în câmpul infracţional;
- pe armă şi în interiorul ţevii;
- pe tuburi şi pe glonţ.793
Ca și alte posibile locuri ale faptei, care au legătură cu căutarea, descoperirea, fixarea
mai putem menționa:
- locurile unde au fost ascunse armele şi muniţiile şi împrejurimile acestora;
- atelierele de reparat arme ce funcţionează în afara prevederilor legii;
- mijloacele folosite în vederea transportării armelor şi muniţiilor;
- locurile unde s-au săvârşit fapte de natură penală sau contravenţională;
- locurile unde s-au efectuat trageri cu armele şi muniţiile ce fac obiectul activităţii ilicite;
- locurile unde au fost confecţionate armele şi muniţiile.794
Conform practicii judiciare operative, la faţa locului pot fi găsite şi alte urme cum ar fi
cele plantare sau de la încălţăminte, urme digitale rămase pe arma cu care s-a tras sau urme
biologice.
Dintre obiectivele mai importante ale cercetării la faţa locului, pot fi enumerate:
a) Descoperirea ARMEI DE FOC, este de o mare importanţă în soluționarea cauzei.
Practica operativă, consemnează destule cazuri când făptuitorul, după ce a comis infracţiunea,
a abandonat arma, fie la locul faptei, fie în imediata vecinătate a acestuia.
791 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică Criminalistică, Ed, Estfalia, București 2007, pag. 248
792 Colectiv, Tratat de tactica criminalistica, Ed. Carpati, Craiova, 1992, pag.26.
793 Idem, pag. 57.
794 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol.I, Ed. Ministerului de Interne, Bucuresti 1976, pag. 457.
275
În alte situații, cum ar fi cazul sinuciderilor sau al accidentelor, poziţia acesteia poate da
lămuriri importante organelor de cercetare pentru a stabili cât mai exact natura celor produse
anterior. În cazul descoperirii armei, este mai uşor să se explice leziunile suferite de victimă ca
urmare a împuşcăturii, dar şi dacă tragerea se datorează unor defecţiuni ale armei sau unui
accident. Ca atare, arma va fi fixată prin fotografiere, după regulile cunoscute, urmând a fi fixată
ulterior şi prin procesul-verbal şi anexele sale.795
Arma se descrie ţinând cont de elementele sale constructive: tip, model, calibru,
lungimea ţevii, inscripţionările existente pe aceasta, menţionându-se poziţia şi distanţa faţă de
obiectele din jur şi atunci când este cazul, faţă de cadavru sau persoana rănită. De asemenea
trebuie precizată direcţia în care era orientată arma, precum şi dacă arma a fost găsită asigurată
sau nu. Cercetarea va continua atât în locul unde a fost găsită victima, cât şi în locul unde se
afla trăgătorul, determinat pe baza datelor existente. După fixarea armei în câmpul infracţiunii se
trece la examinarea preliminară a acesteia. În primul rând se verifică dacă arma este încărcată sau
nu, operaţie ce trebuie făcută cu maximă atenţie în vederea evitării oricărui accident. De asemenea,
trebuie manifestată prudenţă la ridicarea armei în vederea examinării preliminare, pentru a evita
distrugerea eventualelor urme digitale. Totodată, se va verifica dacă s-a tras recent cu arma
respectivă, fiind cunoscut faptul că în cazul tragerilor recente persistă un miros înţepător de
pucioasă.
Pentru aceasta, în afară de mirosul specific al tragerii se vor menţiona şi rezultatele
examinării vizuale a canalului ţevii. Nu trebuie omise nici precizările privitoare la faptul că arma a
fost curăţată sau unsă, inclusiv dacă aceste operaţii s-au făcut la o dată recentă.
Pentru conservarea rezidurilor de pe canalul ţevii se va aplica un “degetar” de cauciuc,
ori se va proteja cu bandă adezivă sau cu hârtie care se leagă cu sfoară. Arma va fi ambalată
în aşa fel încât să nu se mişte, în vată sau hârtie şi în cutie de dimensiuni corespunzătoare. De
mare importanţă este şi precizarea dacă arma descoperită are toate piesele (părțile)
componente.796
b) Cartușele și tuburile trase, pot fi găsite la locul tragerii, acestea fiind căutate începând
din zona unde se presupune că a stat cel care a tras. În cazul tragerilor cu o armă automată tubul
este aruncat după fiecare foc. Din acest motiv, posibilitatea descoperirii tuburilor la tragerile cu un
astfel de armament este foarte mare. Căutarea tuburilor se face în urma studierii numărului,
aspectului şi formei leziunilor constatate pe corpul victimei ori, după caz, a formei, aspectului ori
numărului urmelor constatate pe alte obiecte din câmpul infracţiunii. Este recomandabil, să se
stabilească distanţa şi direcţia de tragere pentru ca apoi să se caute tuburile în zona respectivă,
iar stabilirea acestor elemente se va face cu aproximaţie, pentru orientare, celelalte aspecte fiind
rezolvate ulterior în laborator. În cazul armelor de vânătoare cu teava lisă, în afara pulberii şi
alicelor, în cartuş există bura care, fiind formată din câlţi, pâslă, hârtie, nu arde şi e aruncată din
ţeavă după alice, de obicei la o distanţă de 5-10 metri. Găsirea acesteia demonstrează că
tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare. Dar dacă distanţa de tragere este prea mică (3-5
m), se întâmplă ca bura sau o parte a acesteia să intre în hainele victimei sau în corpul acesteia.
Pentru uşurarea căutărilor, se recomandă să se stabilească distanţa de la care s-a tras.
795 V. Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii – curs de tehnică criminalistică –, vol. I, Ed. Little Star,
Bucureşti, 2002, p. 178 şi următ.
796 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică Criminalistică, Ed, Estfalia, București 2007, pag. 249
276
La căutarea burelor trebuie manifestată atenţie deosebită, acestea putând fi
confecţionate din hârtie scrisă sau carton şi prin identificarea scrisului pot fi stabilite piste pentru
identificarea trăgătorului.797 Fixarea tuburilor se va face prin fotografiere, dar şi prin celelalte
mijloace cum ar fi procesul-verbal sau schiţe. Prin prisma faptului că, datorită căldurii degajate
de arderea pulberii, urmele papilare se evaporă, cele create înainte de tragere nu pot fi găsite
pe tub, însă este posibil ca pe tuburi să se formeze urme digitale ulterior, prin atingerea
acestora.
c) GLOANŢELE.
Dacă gloanţele sunt găsite în corpul victimei, folosirea armei este de netăgăduit. Însă
dacă acestea nu se găsesc, pentru a fi aflată poziţia exactă a acestora trebuie desfăşurată o
cercetare temeinică.
Orificiu de intrare glonț (proiectil) găsit pe corpul victimei.798
Descoperirea gloanţelor la locul faptei prezintă o importanţă cu totul aparte, contribuind

decisiv la explicarea mecanismului de formare a urmelor rezultate din împuşcătură. Totodată,
descoperirea gloanţelor asigură identificarea armei cu care s-a tras. La locul faptei, gloanţele
trebuie căutate în următoarele locuri:
- în cadavru sau în îmbrăcămintea acestuia;
- în obiectele aflate în jurul victimei;
- în tocurile uşilor sau ferestrelor ori în obiectele de mobilier;
- în tavanul sau pereţii încăperii;
- pe podeaua încăperii ori înfipte în ea;
- în iarbă, pe pământ sau în pământ.799
Odată descoperite, gloanţele se fixează prin fotografiere, vor fi ridicate, ambalate și
sigilate conform legislației, procedurilor și standardelor în vigoare. Gloanţele prezintă imprimate
pe cămaşă urme specifice, dacă au fost trase cu o armă de foc, urme care se formează diferit
pentru fiecare armă şi pot fi folosite pentru identificarea armei cu care s-a tras.

798 Practică judiciară/2012
799 Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p. 457–458.
277
Pentru a descoperi glonţul se vor examina succesiv sectoarele din traiectoria de zbor
(după ce în prealabil a fost stabilită direcţia de tragere prin intermediul orificiilor create de glonţ
sau a urmelor de ricoşeu). Obstacolul în care s-a oprit glonţul are doar un orificiu (canal orb).
Pentru a afla dacă în obstacol se află glonţul, se pot folosi şi detectoare de metal sau aparate
röentgen (glonţul se află în corpul victimei şi nu poate fi găsit cu uşurinţă).
După ce poziţia gloanţelor a fost aflată, fixarea lor se va face prin proces-verbal de
cercetare la faţa locului şi fotografiere. Examinarea acestora va confirma sau nu specialiştilor
dacă au fost folosite la comiterea infracţiunii. Glonţul prezintă pe cămaşă urmele deplasării sale
pe canalul ţevii. Dacă aceste urme lipsesc, acestea nu au fost folosite la tragerea cu o armă de
foc. Deasemenea vechimea acestora dă indicii dacă ele au fost trase înainte de comiterea
infracţiunii. Această vechime poate fi constatată după luciul specific al metalului. Ridicarea şi
împachetarea gloanţelor se face ca şi la tuburi.
Însă în cazul în care ele sunt înfipte în pomi sau în diferite obiecte din lemn, nu vor fi
scoase, întrucât este necesară păstrarea poziţiei lor iniţiale, ci vor fi ridicate aşa cum sunt. 800
Bucata de lemn va fi tăiată în aşa manieră încât să nu se deterioreze nici glonţul, dar nici orificiul
de intrare. În cazul tragerii cu arme de vânătoare cu alice, datorită posibilităţii slabe de penetrare
a acestora, rămân înfipte de obicei în obiectul lovit. Ele vor fi fixate şi ridicate ca şi gloanţele sau
cartuşele. Celelalte urme ale tragerii vor fi fixate prin fotografiere, și prin descriere în procesul-
verbal de cercetare la faţa locului, precum și în schița locului faptei, apoi vor fi ridicate atunci
când există posibilitatea, pentru examinarea în laborator.
Prin descoperirea armei, gloanţelor şi tuburilor trase şi stabilirea traseului urmat de
glonţ se stabilesc implicit şi locurile în care se pot găsi celelalte urme ale tragerii fie ele primare
sau secundare.801
12.13. INTERPRETAREA URMELOR CREATE DE ARMELE DE FOC
Noţiunea de interpretare este definită ca acea operaţie în care, într-o formulă logică,
variabilele sunt înlocuite cu valori corespunzătoare lor, astfel încât se obţine ceea ce spune
concret, într-un anumit domeniu formula respectivă.
Din punct de vedere criminalistic, interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de
probă în cursul cercetării la faţa locului urmăreşte, în primul rând, stabilirea relaţiei care există
între acestea şi fapta săvârşită. În al doilea rând, o astfel de interpretare vizează explicarea
provenienţei urmelor şi obiectelor descoperite, mecanismului de formare a diferitelor categorii de
urme, precum şi a relaţiilor ce există între urmele şi mijloacele materiale de probă existente în
câmpul infracţiunii. Interpretarea corectă a urmelor descoperite la faţa locului poate conduce la
elucidarea multiplelor probleme pe care le ridică investigarea criminalistică: natura faptei
comise, timpul și locul săvârşirii, modul de operare folosit, numărul participanţilor, acţiunile ori
inacţiunile făptuitorului după săvârşirea infracţiunii.802
Principalele aspecte ce pot fi stabilite cu ocazia cercetării la faţa locului, prin
interpretarea urmelor descoperite în câmpul infracţiunii sânt:
800
Vasile Bercheşan, Marin Ruiu - Tratat de tehnică criminalistică, ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 417
801 Idem pag. 459
802 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, “Curs de criminalistică”, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza”, Bucureşti, 1985, pag. 38.
278
a) Determinarea distanţei de la care s-a tras.
În cazul împuşcăturilor din apropiere, determinarea la faţa locului a distanţei de la care
s-a tras se face cu aproximaţie; numai pentru orientare, şi nu atunci când pe ţintă sânt vizibile
urmele secundare ale împuşcăturii. Când pe ţintă se găsesc toate categoriile de urme
secundare, se poate aprecia că tragerea s-a executat cu ţeava lipită de aceasta.
În general, raza petei de funingine din jurul orificiului de intrare creşte proporţional cu
distanţa de la care s-a tras. Acţiunea particulelor de pulbere se poate constata chiar la distanţa
de peste 1 m în special când s-a folosit muniţie încărcată cu pulbere cu fum.
În ceia ce priveşte acţiunea gazelor, remarcăm faptul că ele acţionează la o distanţă de
5-15 cm de la gura ţevii. La tragerile efectuate de la această distanţă, acţiunea gazelor are efect
distructiv, producând ruperi în formă de stea sau cruce. Ruperile provocate depind de calibrul
armei, lungimea canalului ţevii; cantitatea de pulbere din cartuş şi gradul de duritate a obiectului
lovit.
b) Cu privire la inelul de metalizare – poate conduce la stabilirea cu aproximaţie a
calibrului armei, direcţia şi distanţa de tragere, muniţia folosită, numărul focurilor trase. În inelul
de metalizare se găsesc întotdeauna particule de metal provenite din cămaşa glonţului. Acest
lucru prezintă importanţă mai în cazul diferenţierii orificiului de intrare de orificiul de ieşire,
prezente în corpul uman.803
Prezenţa particulelor de unsoare care se depun în jurul orificiului de intrare, contribuie
la elucidarea unor probleme cum ar fi:
- dacă deteriorările existente pe ţintă au fost sau nu create de glonţ;
- ordinea împuşcăturilor în cazul tragerilor repetate cu aceiaşi armă;
- faptul că s-au folosit două arme de foc, prin analiza comparativă a urmelor de
unsoare;
- identificarea făptuitorului.
c) Identificarea făptuitorului. Pe mâna trăgătorului se pot găsi urme de funingine şi
granule de pulbere nearsă rezultate la atingerea suprafeţei corpului în care s-a tras.
12.14. EXPERTIZA/CONSTATAREA BALISTICĂ JUDICIARĂ
12.15. EXPERTIZA/CONSTATAREA URMELOR CREATE DE ARMELE DE FOC

Expertiza/constatarea criminalistică a armelor de foc urmăreşte să stabilească starea
de funcţionare a acestora şi a muniţiei, unghiul, direcţia şi distanţa de tragere, timpul de când s-
a tras, urmele de pătrundere şi de ieşire a proiectilelor şi identificarea armelor de foc după urme.
Procesul tragerii presupune o serie de modificări aduse obiectelor, modificări care se constituie
în urme-formă, specifice fiecărei arme şi care reprezintă obiectul de cercetare al expertizei
balistice şi al constatării criminalistice.
Expertiza criminalistică a armelor de foc cuprinde:
803 Vasile. Măcelaru, pag. 94

279
- expertiza urmelor principale ale tragerii;
- expertiza urmelor secundare ale tragerii.
Expertiza urmelor principale ale tragerii
Expertiza criminalistică a urmelor principale ale unei trageri constă din examinarea
orificiilor de intrare şi de ieşire, a canalelor formate atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele cu
care glonţul a venit în contact. Totodată, sunt supuse examinării şi urmele de ricoşare.804
În privinţa expertizei orificiilor, începând cu cele de intrare, o primă problemă de
rezolvat este aceea a stabilirii faptului dacă acestea sunt sau nu consecinţa unei arme de foc,
ori a unei arme de altă natură. Răspunsul este posibil pe baza studierii caracteristicilor generale
reflectate de urma de intrare a glonţului, caracteristici ce diferă în funcţie de natura obiectului
împuşcat (ţesut uman, geam, lemn, metal).
Alături de aceste caracteristici privitoare, în primul rând, la forma orificiului - uneori uşor
de confundat cu urme ale altor obiecte înţepătoare - sunt avute în vedere caracteristicile
individuale, specifice factorilor secundari ai împuşcării, cum ar fi urmele de funingine, arsurile,
tatuajul, rupturile provocate de gaze, precum şi inelele de frecare şi metalizare formate,
indiferent de distanţa de la care s-a tras. În situaţia existenţei mai multor orificii de intrare şi de
ieşire, se mai cer a fi clarificate şi alte aspecte. De pildă, dacă ele au fost formate de acelaşi tip
de gloanţe, daca acestea au fost trase de una sau mai multe arme, dintr-o singură direcţie sau
din direcţii diferite şi dacă distanţa de tragere a rămas neschimbată. Toate aceste aspecte se
clarifică, în principal, pe baza examenului comparativ dintre urmele în litigiu şi urmele
împuşcăturilor efectuate experimental, cu arme şi pe suporturi asemănătoare celor descoperite
la faţa locului.
Expertiza urmelor secundare ale tragerii
Cercetarea criminalistică a acestor categorii de urme este destinată descoperirii şi
examinării urmelor aparţinând factorilor secundari sus-menţionaţi ai tragerii cu o armă de foc,
formaţi în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca şi a urmelor specifice de
tragere formate pe mâna, persoanei care s-a folosit de armă.
Metodologia (metodele utilizate de criminaliști), desfășurării espertizei, presupune
desfășurarea următoarelor operații:
- analiza şi sinteza;
- experienţele;
- examenul comparativ;
- fixarea rezultatului studiului;
12.15.1. Analiza şi sinteza.
Analiza şi sinteza, au o mare importanţă în stabilirea adevărului şi sunt efectuate în
mod corespunzator de un expert pregătit în privinţa specialităţii sale. Analiza şi sinteza sunt
strâns legate, indisolubile. Dacă analiza presupune inspectarea, perceperea strictă a unor
elemente ale obiectului descompus în acest scop de către expert, în procesul de analiză
expertul îşi lămureşte mecanismul de formare a particularităţilor prin constituirea unei punţi de
legătură mentală între aceste elemente. Astfel, pentru a stabili dacă o armă se poate descărca
accidental, expertul va demonta arma şi va examina separat fiecare parte componentă pentru a
găsi în acest fel defectul sau pentru a descoperi eventuala cauză a funcţionării defectuoase,
804 J.Gayet, op.cit., p.139-141; C-tin Dumitrescu, op.cit., pag. 65
280
respectiv explicaţia unei împuşcături întâmplătoare. Această operaţiune reprezintă de fapt
procesul de analiză. Ulterior expertul va asambla aceste piese pentru a verifica modul de
funcţionare şi cauzalitatea observată anterior.
Totodată, expertul poate ajunge la o concluzie corectă numai după un număr suficient
de observaţii a diferitelor fenomene şi stări de fapt, după ce acestea au fost constatate printr-un
şir de experienţe. Experienţa lărgeşte cadrul observaţiei expertului la cercetare, creează condiţii
noi, mai comode pentru observarea multilaterală a obiectului sau fenomenului examinat. Prin
experienţă expertul adânceşte observarea şi stabileşte noi elemente de examinare.
Întregul proces al experienţei va fi amănunţit descris pentru a servi cât mai bine posibil
la elucidarea problemelor neclare pentru organul de urmărire penală sau pentru instanţa de
judecată. De asemenea, descrierea cât mai exactă a procesului de cercetare, a condiţiilor şi a
organizării efectuării cercetării este o garanţie în privinţa importanţei probatorii a rezultatelor
experienţei şi constituie cele mai bune argumente la concluziile raportului. Analiza şi sinteza, va
fi prezentată/ilustrată de expert în cadrul raportului de expertiză, în partea sa descriptivă,
aceasta fiind una dintre cerinţele legii procesual penale.
12.15.2. Experimentele
Expertul balistico-judiciar, ca orice alt expert ajunge la o concluzie justă numai după un
număr suficient de observaţii a diferitelor fenomene şi stări de fapt, confirmate printr-un şir de
experienţe. În cazul identificării unei arme de foc după tuburile arse, scopul expertizei constă în
stabilirea faptului dacă tuburile descoperite la locul comiterii infracţiunii au fost trase cu arma
corp delict descoperită cu ocazia cercetării la faţa locului sau percheziţiei efectuate la
suspect/inculpat.
Pentru aceasta, expertul va studia cu atenţie urmele de pe tuburile arse, urme ce au
fost provocate de percutor, gheara extractoare şi camera de explozie. După ce expertul, printr-o
metodă ştiinţifică de examinare comparativă a tuburilor găsite la locul infracţiunii a stabilit că
toate acestea au fost trase cu pistolul ce a fost ridicat de la bănuit. Pentru a stabili acest lucru,
este necesar ca expertul să se convingă dacă pistolul în cauză lasă aceleaşi urme individuale
pe care le-a găsit şi pe tuburile examinate.
Expertul va obţine rezolvarea pozitivă a acestei probleme pe calea expertizei, prin
efectuarea de trageri experimentale cu pistolul corp delict, în scopul obţinerii de tuburi model de
comparaţie. Pentru ca organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să poată aprecia just
concluziile expertului, se va face descrierea exactă a întregului proces al cercetării expertului,
condiţiile şi organizarea efectuării ei sunt garanţii pentru păstrarea importanţei probatorii a
rezultatelor muncii experimentale şi servesc ca cele mai bune argumente la concluziile
raportului.
12.15.3. Examenul comparativ
Examinarea comparativă este faza de încheiere a cercetării armei, gloanţelor, tuburilor
arse, burelor, alicelor. Expertul ajunge la această fază hotărâtoare când deja a stabilit
caracterele esenţiale ale fiecărui obiect comparat, obţinute de el în urma studiului aprofundat şi
multilateral cu ocazia cercetărilor, a experienţelor, a analizei şi sintezei.
Metoda examinării gloanţelor la microscopul comparator, are avantajul că urmele se
observă direct şi concomitent şi nu necesită o prelucrare specială a acestora.
Examinarea comparativă din punct de vedere metodologic poate fi împărţită, la rândul
său, în două faze:
281
În prima fază urmează a fi comparate caracterele de gen şi specie, adică caracterele
cele mai generale. Prima fază poate duce la o concluzie categorică numai în cazuri negative,
adică în cazul existenţei de caractere de gen şi specie expertul trece la faza a doua, examinarea
comparativă ulterioară după caracterele individuale. Se confruntă fiecare caracter separat prin
analiză, iar concluzia asupra identităţii se stabileşte de către expert pe baza totalităţii
caracterelor în urma sintezei.
Examinarea iniţială (separată/intrinsecă), precum şi cea comparativă se efectuează de
specialistul/expertul criminalist cu ajutorul stereomicroscopului sau a microscopului comparator,
deoarece acestea dau o imagine mult mărită sub forma unui model cu trei dimensiuni, fapt ce
permite stabilirea unor caractere individuale, deosebit de importante existente pe glonţ sau pe
tubul ars.
12.16. Cuprinsul raportului de expertiză.
Partea descriptivă a raportului de expertiză va cuprinde:
- scopul în care s-a făcut experienţa;
- enumerarea amănunţită şi descrierea tuturor experienţelor cu indicarea numărului lor ,
tehnica organizării lor, conţinutul experienţelor, timpul şi locul efectuării lor;
- descrierea detaliată a rezultatelor fiecărei experienţe;
- tehnologia procesului fixării (felul fotografiei judiciare folosite, scara fotografiilor,
obiectivul şi ocularul microscopului );
- efectuarea unor analize fizice sau chimice. Motivul pentru care metodele de analiză
sunt expuse detaliat sunt acelea că, prin explicarea acestora ele au o valoare probatorie mai
mare, concluziile fiind mai demonstrative şi mai convingătoare.
12.17. Fixarea rezultatelor examinărilor.
Fixarea rezultatelor examinărilor se face prin fotografiere mai ales în cazul examinărilor
comparative microscopice. Microscopul comparator permite observarea concomitentă în acelaşi
câmp a două obiecte, imaginile fiind transmise prin sistemul optic la un singur ocular.
Microscopul comparator este de asemenea prevăzut cu cameră fotografică şi permite
fotografierea imaginii observate în ocular. Fotografierea urmăreşte reliefarea elementelor de
asemănare indiferent dacă ele constau în urme de adâncime, depuneri sau altfel de urme. În
timpul fotografierii iluminarea are o importanţă deosebită pentru a evidenţia rezultatele
examinărilor. În general, pentru a evidenţia modificările produse asupra obiectelor şi mai ales în
cazul striaţiilor foarte fine se foloseşte fotografia de umbre (fotografierea se face sub un unghi
de incidenţă între 30-70˚).
Fotografierea în cadrul expertizei se face prin 2 tipuri de fotografie:
Fotografia de ilustrare, serveşte la reproducerea obiectului cercetat sub o formă cât mai
apropiată de aspectul sub care este perceput cu ochiul liber. Se insistă asupra caracteristicilor
individuale ale obiectelor ca formă şi dimensiune. Fotografia de ilustrare se execută întotdeauna
înaintea aplicării celorlalte metode fotografice şi a oricărei activităţi de examinare pentru a reţine
imaginea obiectului cercetat în forma sa originală. Fotografia de comparare se face prin
intermediul a 3 procedee diferite:
▪fotografia de comparare alăturată, fotografiile obiectelor se aşează alăturat şi
particularităţile obiectelor se marchează identic pe cele 2 fotografii;
282
LITIGIU COMPARAŢIE
Fotografie de comparare alăturată.
▪fotografia de continuitate a particularităţilor liniare – fotografiile realizate la aceeaşi

scară sunt secţionate perpendicular pe striaţii şi se alătură;
L MC
Fotografie de continuitate liniară.
▪fotografia de suprapunere prin transparenţă, fie prin fotografierea la aceeaşi scară şi

suprapunerea prin transparenţă, fie prin proiectarea suprapusă a 2 diapozitive.
283
L MC
Fotografie realizată cu funcţia Pseudo Reed Green
a programului Lucia Forensic.
12.18. Concluziile raportului de expertiză.

Concluzia raportului de expertiză trebuie expusă scurt, limpede, sub forma unor
constatări, răspunsurile fiind precizate în sens pozitiv sau negativ. Concluziile şi datele tehnice
ale cercetării trebuie fundamentate pentru a se putea aprecia justeţea acestora. Dacă expertul
nu poate ajunge la o concluzie, va arăta motivat cauzele care l-au împiedicat să rezolve
problema.805
12.19. Unele probleme care pot fi rezolvate prin expertiza/constatarea balistică
12.9.1. Stabilirea tipului, modelului, mărcii şi calibrului armei cu care s-a tras.
Tipul și modelul armei, se va stabili prin examinarea acesteia și citirea inscripțiilor
fabricantului de pe corpul armei. În situațiile în care acestea nu există, au fost îndepărtate sau
expunerea armei la diferitele condiții de mediu nu mai fac posibilă identificarea inscripțiilor, se va
proceda la efectuarea de măsurători ale diferitelor componente ori examinări ale caracteristicilor
acestora, urmând a se stabili modelul armei pe baza informațiilor puse la dispoziție de diverși
fabricanți. În caz de înlăturare a seriilor armei în scopul îngreunării identificării unei anumite
arme, pot fi utilizate metode chimice, electrolitice ori feromagnetice.806
Pentru a stabili calibrul armei, exte necesar să examinăm și să măsurăm diametrul
glonţului în partea cea mai groasă, care de regulă ne indică, calibrul armei. Această măsurare
care ne indică calibrul armei, este posibilă deoarece glonţul, component al cartuşului destinat
pentru o anumită armă, are un calibru cu 0,2-0,5 mm. mai mare decât calibrul ţevii. Ca atare, el
nu poate fi introdus în armă nici înainte de tragere şi nici după efectuarea tragerii. După
efectuarea tragerii, deci după părăsirea ţevii, glonţul fie că revine la dimensiunile iniţiale, fie că
suferă anumite deformări longitudinale.
805 Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 348 la 351
284
Informații și date privitoare la tipul, marca şi modelul armei cu care s-a tras mai pot fi
oferite din analizarea și măsurarea lungimii pasului, respectiv a unghiului de răsucire al
ghinturilor, în raport cu axa longitudinală.807 Pentru tuburile trase care au fost descoperite la faţa
locului, mărimea, forma şi greutatea acestora indică tipul armei de foc folosite: puşcă, pistol sau
revolver. De reţinut că atât tubul şi gâtul acestuia, cât şi diametrul său interior arată întotdeauna
calibrul armei.
O altă caracteristică de identificare a diferitelor tipuri de arme, constă în modul de aruncare
a tuburilor trase. Ca atare, după ce s-a stabilit locul unde s-a efectuat tragerea, (locul unde au
fost descoperite tuburile), se poate aprecia tipul și marca armei, deoarece unele arme aruncă
tuburile în spate, altele în dreapta, iar altele în stânga. Pentru armele de vânătoare, tipul şi calibrul
armei sunt date atât de diametrul burelor şi rondelelor, cât şi de tubul folosit pentru încărcarea pulberii.808
12.9.2. Stabilirea distanței, unghiului și direcţiei de tragere
La tragerile de la distanţă mică, determinarea la faţa locului a distanţei de la care s-a
tras se face cu aproximaţie, orientativ, prin interpretarea urmelor secundare ale împuşcăturii,
vizibile pe ţintă. Totodată, dacă pe ţintă se găsesc toate categoriile de urme secundare ale
împuşcăturii se poate trage concluzia că tragerea s-a efectuat cu ţeava lipită de ţintă. Din
interpretarea urmelor secundare ale împuşcăturii, în principal, a celor rezultate din acţiunea
mecanică a gazelor, se poate aprecia, tot cu aproximaţie, că tragerea a fost efectuată de la
distanţă mică. Se consideră că tragerea a fost făcută de la o distanţă mică atunci când între
ţeava armei şi ţintă a existat (în momentul percuției), o distanţă cuprinsă între 1-2 cm. şi 1,5 m.
În situația când între ţeava armei şi ţintă a fost o distanţă mai mare de 1,5 m. se consideră că
tragerea a fost efectuată de la distanţă mare, în astfel de cazuri lipsind urmele secundare ale
împuşcăturii. Pentru armele de vânătoare, distanţa de la care s-a tras, poate fi apreciată după
dimensiunile suprafeţei de împrăştiere a alicelor.
Direcţia şi unghiul de tragere pot fi stabilite pe baza interpretării urmelor principale ale
împuşcăturii, stabilindu-se și marcându-se mai întâi din ce parte a venit glonţul şi apoi unghiul sub
care acesta a lovit ţinta. Situația este cu totul diferită în cazul în care glonţul a străpuns complet ţinta,
deoarece în aceastî situație avem un orificiu de ieşire, care în majoritatea situațiilor acesta este mai
mare decât orificiul de intrare.
Ca atare, ca și modalități concrete de determinare a direcţiei şi unghiului de tragere, avem:
- determinarea direcţiei de tragere pe baza unghiului de impact prin aplicarea unor
procedee matematice;
- în cazul în care glonţul a perforat un singur obiect, direcţia din care s-a tras poate fi
stabilită prin prelungirea canalului creat;
- atunci când proiectilul (glonțul) în traiectoria sa lovește două obiecte, perforându-le,
direcţia de tragere poate fi stabilită luând în consideraţie o linie dreaptă ce uneşte orificiile create
de acesta, linie prelungită în partea din care a venit;809
- din studierea și analiza leziunilor descoperite pe corpul victimei, în special a orificiului
de intrare, se poate aprecia doar unghiul sub care s-a produs impactul glonţului cu regiunea
corpului;
807În situația în care pe un glonţ nu se găsesc striaţii oblice, întreaga cămaşă fiind acoperită cu striaţii longitudinale, fie
că s-a tras cu o armă cu ţeava puternic corodată, fie că au fost folosite cartuşe care nu au fost destinate pentru tipul
de armă cu care s-a tras.
808 Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 288.
809 Idem pag. 286.
285
- determinarea direcţiei de tragere cu ajutorul unui aparat construit în acest scop.810
Dintre numeroasele probleme ce pot fi lămurite prin expertiza/constatarea balistică
se pot menționa:
- dacă dispozitivul prezentat face sau nu parte din categoria armelor de foc, potrivit
dispozitiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc și munițiilor ?
- dacă arma in litigiu este sau nu în stare de funcționare ?
- dacă arma de foc supusă examinării a fost folosită recent (în sensul efectuării de trageri
cu arma trimisă spre examinare) și în caz afirmativ, urmele care atestă acest lucru ?
- dacă prezintă modificări sau piese înlocuite ?
- relevarea seriei modificate, distruse/înlăturate;
-verificarea în bazele de date IBIS (Integrated Ballistics Identification System) dacă
există elemente de muniție trase cu arma pusă la dispoziție, în alte cauze rămase cu A.N. (când
se pune la dispoziția specialiștilor arma în litigiu);
- verificarea în bazele de date IBIS dacă există elemente de muniție trase cu aceeași
armă, în alte cauze rămase cu A.N. sau în baza de date cu elemente de muniție trase cu arme
letale deținute legal (când se pun la dispoziția specialiștilor elemente de muniție sau fragmente de
muniție trase);
-dacă tuburile de cartuş şi gloanţele ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului în cazul
omorului prin împuşcare din ...au fost trase cu pistolul automat marca .... seria ....;
- dacă gloanţele şi tuburile descoperite la faţa locului au fost sau nu trase cu arma ... (se
va menţiona tipul, modelul, seria) ridicată de la numitul ... cu ocazia .... (cercetării la faţa locului,
constatării infracţiunii flagrante, percheziţiei);
- cu ce gen de muniţie se poate trage din arma în litigiu; e posibilă folosirea cartuşelor
ridicate de organele de poliţie de la suspect ?
-dacă cartuşul căruia îi aparţine tubul şi proiectilul corp delict este identic cu cartuşele
ridicate de organele de poliţie de la suspect ?
-dacă tubul şi proiectilul au fost părţi componente ale aceluiaşi cartuş ?
-care este modelul şi tipul cartuşului, dacă este de provenienţă industrială sau
artizanală?
- care este starea tehnică a muniţiei prezentată pentru examinare ?
- în ce constau particularităţile de construcţie ale armei şi ale ţevii, respectiv numărul de
ghinturi, sensul acestora.?
- dacă arma de foc în litigiu poate declanşa o împuşcătură fără acţionarea trăgaciului
(dacă se poate declanşa accidental) ?
- dacă amortizorul de zgomot al pistolului automat marca ... seria ... este în stare de
funcţionare ?
- dacă arma deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere ?
- care a fost poziţia trăgătorului şi a victimei în momentul executării tragerii ?
- care este orificiul de intrare şi cel de ieşire al glonţului ?
-dacă în jurul orificiului de intrare sunt prezente urme secundare ale împuşcăturii şi, în
caz afirmativ, natura acestora şi concluziile ce se pot trage cu privire la împrejurările în care s-a
810D. Cruceanu, „Probleme de medicină legală şi criminalistică” nr. IV/1996, pag. 185–189.
286
executat tragerea?
- care este numărul şi ordinea împuşcăturilor?
În cazul descoperirii la faţa locului a unor dispozitive explozive (sau componente) şi
fragmente rezultate din explozii, pot fi adresate următoarele întrebări:
- dacă fragmentele/componentele fac parte dintr-un dispozitiv exploziv;
- dacă dispozitivul este în stare de funcţionare;
- dacă dispozitivul a fost confecţionat industrial sau artizanal;
- stabilirea mărcii, tipului, ţării de provenienţă, după urmele principale ale exploziei;
- stabilirea locului de amplasare a dispozitivului exploziv.
12.20. SISTEME AUTOMATE DE IDENTIFICARE BALISTICĂ
12.21. EVOLUȚIA SISTEMELOR AUTOMATE
Componenta de recepţie a sistemelor automate de identificare balistică este
responsabilă de preluarea datelor de la glonţ sau de la tubul tras şi de pregătirea lor pentru
analiză. De asemenea, componentele includ elemente hardware şi software necesare pentru:
- preluarea datelor de la specimen (captured data);
- codificarea datelor într-un format ce poate fi stocat şi prelucrat de un computer, adică
date digitale (digitized data)811;
- procesarea datelor digitale în scopul analizării şi comparării.
La sistemele automate, componenta de corelare, este responsabilă de compararea
seturilor de date normalizate şi de organizare a rezultatelor pentru examinarea lor de către
utilizator şi include elemente software necesare pentru:
- organizarea rezultatelor comparării dacă sunt comparate mai mult de două gloanţe;
- evaluarea gradului de asemănare dintre două seturi de date normalizate, unde de
bază sunt algoritmii de corelare;
- furnizarea de instrumente utilizatorului pentru verificarea rezultatelor obţinute prin
algoritmii de corelare.
Ca atare, datorită componentelor sistemului, a căutării automate şi a sistemului de
salvare se pot îndeplini sarcini variate, de la clasificarea preliminară a gloanţelor, până la
punerea la punct a unei baze de date în funcţie de gradul de asemănare cu un anumit specimen
comparat. Computerele îndeplinesc aceste sarcini într-un timp mult mai scurt decât o fac
examinatorii, iar imaginea digitală obţinută de sistem este la o scară mai mare decât cea din
microscopul comparator, dar identică.
811Transformarea informaţiei în serii de cifre 0 şi 1(informaţie binară) astfel încât să se poată procesa de
către un computer.
287
12.22. SISTEME AUTOMATE COMPUTERIZATE
12.22.1. Pe plan internațional
12.2.2. Sistemul automat, computerizat Drugfire (S.U.A.)
Sistemul Drugfire este o aplicaţie client-server constând în staţii Sun Spark localizate
în laboratoarele criminalistice din toată ţara conectate prin-o reţea de bandă largă (W.A.N.).
Sistemele sunt echipate cu microscop şi cameră video pentru a captura imaginile mostrelor
colectate, iar datele şi imaginile sunt stocate în servere regionale pentru a permite experţilor să
împartă o bază de date comună şi să coroboreze automat datele existente.
Sistemul efectuează analize ale tuburilor trase şi ale glonţului în cartoteci electronice ce
cuprind şi referinţele armelor de foc într-o singură platformă computer. Drugfire ajută experţii
balistici să identifice posibilele asemănări în urmele microscopice de pe gloanţe sau de pe
tuburile trase pentru a putea determina dacă specimenele au fost trase cu aceeaşi armă. Cu
această informaţie examinatorii pot face legătura între o armă de foc şi unul sau mai multe acte
criminale. Astfel, experţii balistici sunt capabili să găsească rapid cazurile nerezolvate, să
înmagazineze date şi imagini, să compare gloanţele, cartuşele sau tuburile trase înregistrate ca
imagini în sistem.
Odată ce o posibilă identificare este realizată prin intermediul Drugfire, proba fizică este
comparată pentru o identificare absolută, identificare obligatorie având în vedere sistemul
judiciar american care nu admite ca probă identificarea realizată de computer. În timpul
funcţionării sistemului automat, computerul afişează 24 de imagini concomitent în ordinea
asemănării, unde din seria de perechi posibile prezentate de computer examinatorul poate
selecta imagini specifice pentru o examinare amănunţită. Sistemul permite imaginilor să fie
mişcate înainte şi înapoi, rotite sau mărite şi să se modifice luminozitatea ori contrastul lor de pe
ecran. De asemenea, imaginile pot fi întoarse sau inversate pentru a face compararea mai
uşoară. Din moment ce imaginile stocate de toate laboratoarele sunt disponibile în sistem,
examinatorul poate mări cu uşurinţă baza de comparare. Sistemul poate să efectueze şi
comparări simultane, implicit pot fi efectuate de mai multe laboratoare pe aceeaşi imagine.812
12.22.3. Sistemul automat I.B.I.S. TRAX-HD3D

Conform literaturii de specialitate, este cea mai recentă generație a tehnologiei IBIS,
care include o excepțională imagistică 3D, algoritmi de comparare avansați, precum și o
infrastructură solidă. Sistemul este conceput integral, pentru a satisfice nevoile muncii de poliție,
în procesul de investigare, atunci când la săvârșirea infracțiunilor sau folosit arme de foc,
componente ale acestora, precum și elemente de muniție.
După cum se cunoaște, sistemul automat I.B.I.S., este conceput pentru achiziţionarea,
stocarea şi corelarea automată a imaginilor digitale ale gloanţelor şi tuburilor trase, în scopul
identificării criminalistice a armelor de foc, după urmele lăsate de acestea pe tuburi şi gloanţe.
Sistemul poate fi configurat în mai multe variante, în funcţie de necesităţile utilizatorilor, dar
întotdeauna va avea în componenţă o staţie de achiziţie a imaginilor, un server de corelare şi o
staţie de analiză a rezultatelor.
812Identificarea prin intermediul sistemelor automate reprezintă o importantă metodă de cercetare

criminalistică a urmelor principale ale împuşcăturii. Astfel, ca probă în instanţă este acceptată numai
metoda standard a comparării balistice cu microscopul, folosind ambele mostre supuse examinării.
288
Componentele IBIS conectate în reţea permit efectuarea de identificări balistice în
cadrul unor reţele locale, naţionale sau internaţionale, fapt realizat deja prin conexările efectuate
între cazuri instrumentate de forţe de poliţie diferite.
Sistemul automat I.B.I.S. TRAX-HD3D actual cuprinde:
a).BRASSTRAX, este noua stație complet automatizată, care captează imaginile
tuburilor-cartuş trase (imaginile urmelor de percuţie, ale peretelui frontal al închizătorului şi
ejectorului), pentru fiecare caz în parte. Imaginile sunt trimise apoi la serverul central de corelare
IBIS. BRASSTRAX surprinde imagini 2D de înaltă rezoluție și informații topografice 3D, exact a
zonelor/regiunilor de interes de pe tubul cartuș. Majoritatea procesului de achiziție este complet
automatizat, astfel încât datele introduse de utilizator reduc la minimum munca operatorului.
Automatizarea performantă, incluzând focalizarea imaginii, iluminarea acesteia, și
regiunea de interes vizată de expert, asigură o calitate constantă a imaginii pentru vizualizare și
uniformitate pentru performanțe optime în comparație.
Sistemul automat I.B.I.S. TRAX-HD3D813
b).BULLETTRAX-3D, este o staţie complet automatizată de captură a imaginilor

tridimensionale ale suprafeţelor gloanţelor (imaginile urmelor ghinturilor şi plinurilor). Imaginile
se trimit apoi la serverul central de corelare IBIS;
813 Sursa: http://www.ultra-forensictechnology.com/ibis

289
Verificarea continuității liniare (litigiu/comparație-imagini 3D) a striațiilor a două proiectile
(gloanțe).814
c).MatchPoint, este o staţie de analiză comparativă şi de interogare de la distanţă (prin
reţea) a bazelor de date IBIS, pentru examinarea imagilor 2D și 3D. Analiza la nivel înalt și
compararea elementelor de identificare individuale, corelarea acestora, permit identificarea
rapidă a potrivirilor (matchpoint) și eliminarea nepotrivirilor, în comparație cu microscoapele
convenționale. Sistemul, permite schimbul de informaţii între state, pentru rezolvarea rapidă a
infracţiunilor transfrontaliere comise cu armele de foc.
814 Idem
290
CAPITOLUL XIII
IDENTIFICAREA PERSOANELOR ŞI CADAVRELOR DUPĂ SEMNALMENTE, METODA

PORTRETULUI VORBIT, CONSTATAREA ŞI EXPERTIZA DE PORTRET.
13.1. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE,

DEFINIREA ACESTORA
Identificarea după semnalmentele exterioare ale persoanelor, are la bază reținerea
caracteristicilor de gen și individuale ale unor persoane implicate în diverse categorii de
evenimente și reproducerea lor în fața autorităților judiciare, cel mai adesea de către martori.815
Conform literaturii de specialitate, nu puţine sunt cazurile când cei investiţi cu soluţionarea
unei cauze nu deţin decât datele rezultate din depoziţia unui martor ocular care a reuşit să reţină
fizionomia făptuitorului, respectiv aspectul exterior al feţei, corpolenţa acestuia, anumite malformaţii,
congenitale ori accidentale, ticuri, obiceiuri.816 Este cunoscut că deosebirile dintre aspectul exterior
al unei persoane în raport cu altele au format obiectul unor preocupări constante din partea
organelor judiciare, punându-se, pe de o parte, problema identificării persoanelor pe baza
trăsăturilor exterioare specifice fiecărui individ, iar, pe de altă parte, crearea unui sistem de
înregistrare şi evidenţă a persoanelor care au comis fapte de natură penală.
Din aceste considerente, a apărut şi a fost consacrată în terminologia de specialitate
noţiunea de „semnalmente“, ca o necesitate obiectivă de găsire a unor modalităţi adecvate de
identificare a celor urmăriţi. Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect
anatomic şi funcţional, cât şi sub aspectul particularităţilor de ordin morfologic al acestora.817
Totodată, ca să se ajungă la recunoaşterea şi identificarea unei persoane a fost
necesară şi elaborarea unei terminologii speciale, unitare şi precise, menită să înlăture apariţia
unor greşeli sau confuzii. Ca atare, descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar
şi sistematic, în cadrul unui sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei
persoane sau ale unui cadavru. Acest sistem ştiinţific de descriere şi comparare a
semnalmentelor poartă numele de metoda portretului vorbit.818
Metoda, are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe
particularităţile anatomice ale feţei, descrierea vizând volumul, forma, poziţia, culoarea, fiecare
element fiind apreciat nu în raport cu un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente
anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.819 Fundamentul ştiinţific al identificării după
metoda portretului vorbit îl constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor
somatice ale fiecărui individ adult.820
Față de cele enumerate, semnalmentele pot fi definite ca acele trăsături exterioare,
generale şi particulare, ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.821
Această identificare, este posibilă datorită unicității acestor semnalmente, cât și
caracterul relativ constant al acestora.

816C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1975, pag. 55.
817C. Dumitrescu, op. cit., pag. 56.
818Tratat practic de criminalistică; vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 111, şi următ.
819 E. Stancu, op. cit., pag. 180;
820 C. Suciu, op.cit., pag. 423–442;
821 C. Panghe, C.Dumitrescu, Portretul vorbit, M.I. Bucureşti, 1974, pag. 3.
291
Conform literaturii de specialitate, semnalmentele sunt extrem de numeroase şi variate,
totalitatea lor (prin combinare) individualizând o persoană chiar şi atunci când prezintă
asemănări aparente cu alta. Referitor la păstrarea acestor caracteristici individuale în timp de-a
lungul vieţii, se poate reține că unele trăsături se modifică dar lent (talia, culoarea părului,
dentiţia), iar altele rămân neschimbate (de ex, culoarea ochilor, conformaţia pavilionului urechii).
Recunoaşterea după impresia de ansamblu este adeseori eronată. Descrierea privind
înfăţişarea exterioară poate fi inexactă sau confuză în anumite situații, în care avem anumiți
factori care influențează această descriere. Tocmai de aceea, în cadrul disciplinei
“Criminalistică” există o metodă specială de identificare a persoanei după semnalmente,
elaborată pe baza practicii judiciare din teren, a cărei aplicare comportă folosirea unor date din
ştiinţele naturii: anatomie, fiziologie, antropologie.
Metoda, se numește "Portretul vorbit", fiind un procedeu ştiinţific de descriere şi
comparare a trăsăturilor persoanelor în scopul identificării judiciare. Semnalmentele corporale
se pot completa cu descrierea îmbrăcămintei şi obiectelor purtate (bijuterii, ochelari, geantă).
Deosebirile dintre aspectul exterior al unei persoane în raport cu altele au format obiectul unor
preocupări constante din partea organelor judiciare, punându-se, pe de o parte, problema
identificării persoanelor pe baza trăsăturilor exterioare specifice fiecărui individ, iar pe de altă
parte, crearea unui sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor care au comis fapte de
natură penală.822
13.2. Fundamentul ştiinţific al identificării după semnalmentele exterioare.
Este constituit din individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale
fiecărui individ adult. Sub raport criminalistic, pentru ca o persoană să poată fi deosebită de alta,
şi deci identificată, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice să se facă după
metode ştiinţifice, recurgându-se la o terminologie adecvată şi la criterii precise de apreciere a
dimensiunilor.823
Ca atare, identificarea după semnalmentele exterioare, se face de către specialiștii în
domeniu cu ajutorul unor metode şi tehnici specializate, în cadrul unor activităţi de urmărire
penală, desfăşurate potrivit unor reguli tactice specifice ascultării martorilor sau victimelor
infracţiunii.824 Totodată, descrierea semnalmentelor prin metoda portretului vorbit cuprinde
caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei, în
descriere fiind vizate volumul, forma, poziţia şi culoarea părţilor observate, fiecare element fiind
apreciat nu în funcţie de un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care
alcătuiesc ansamblul descris. Posibilităţile de descriere diferă în funcţie de persoana care le
efectuează, precum şi de utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop.
Practica judiciară a scos în evidență că, uneori, descrierea unui individ de către un
martor ocular este incompletă, chiar eronată, din cauza unor împrejurări obiective sau subiective
ce împiedică o bună percepţie. În acest context trebuie subliniată unitatea dintre cele două
domenii ale criminalisticii şi anume, domeniul tehnic şi tactic.825
822 Vasile Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii Ed. Little Star, Bucureşti 2003 pag.169.
823 E. Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II a, Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag. 165
825 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., pag. 5
292
13.3. Principiile care stau la baza portretului vorbit.
Identificarea persoanelor pe baza portretului vorbit îşi găseşte aplicabilitatea şi datorită
faptului că fiinţa umană prezintă cele mai variate şi mai complicate însuşiri, ea prezentând în
acelaşi timp, elemente de asemănare, cât şi multiple posibilităţi de diferenţiere.
Conform literaturii de specialitate, identificarea persoanelor prin metoda portretului
vorbit se bazează pe următoarele principii ale identificării criminalistice:
- principiul identităţii;
- principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare;
- principiul dinamicităţii şi al interdependenţei cauzale;
-principiul delimitării precise între ceea ce este identic şi ceea ce este
asemănător.826
Obiectele lumii materiale, inclusiv fiinţele şi fenomenele, sunt identice numai cu ele
însele, sunt individuale, însuşirile acestora nerepetându-se. Fiecare dintre noi avem/posedăm
anumite elemente/particularități, care ne relevă o individualitate certă.
Ca atare, identitatea se constituie în ,,proprietatea de a fi şi de a rămâne, cel puţin un
anumit timp, ceea ce este, calitatea de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale”.827
Totodată, trebuie să ținem cont și de transformarea continuă şi permanentă a omului,
care se manifestă prin schimbarea în timp şi ca intensitate a trăsăturilor sale specifice. În cazul
persoanei se poate vorbi de modificări lente, produse independent de voinţa sau dorinţa
individului, având loc după stabilirea maturităţii fizice (când apare stadiul de alterare şi involuţie)
şi care privesc, printre altele, şi forma capului, a feţei, a dentiţiei. Trăsăturile corpului uman, însă,
pot suferi şi modificări rapide, determinate în mare măsură de dorinţa persoanei, ca portul bărbii,
al mustăţii, dezvoltarea corpolenţei, schimbarea culorii părului. Unele modificări pot fi cauzate şi
de anumite boli sau traumatisme suferite de corpul uman, precum şi de intervenţii chirurgicale,
ele constituind semnele particulare ale persoanei respective.
Din punct de vedere criminalistic, pentru a se realiza o descriere ştiinţifică a
semnalmentelor persoanei, trebuie să se ţină cont de o serie de reguli cu valoare de principii,
care constau în:
- descrierea trăsăturilor exterioare ale persoanei, trebuie să cuprindă caracteristicile
anatomice ale întregii conformaţii a corpului, respectiv capul, umerii, mâinile, picioarele, precum
şi elementele caracteristice feţei;
- înfăţişarea persoanei, se va descrie atât sub aspectul semnalmentelor anatomice
(statice), cât şi sub aspectul semnalmentelor funcţionale (dinamice).
Nu în ultimul rând trebuie descrise (pentru o individualizare certă a persoanei) și acele
caracteristici referitoare la variaţiile morfologice dobândite ereditar sau ca urmare a unor
fenomene patologice, intervenţii chirurgicale. În această categorie, pot fi incluse semnele
particulare dobândite de persoană ca urmare a rănirii şi deformării unor organe sau părţi ale
corpului uman, de cicatrice, negi, aluniţe sau alte semne legate de naştere, accidente.828
826 V. Bercheşan, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Little Star, Bucureşti, 2004, pag. 621
827 V. Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, curs de tehnică criminalistică, vol. III, Little Star,
Bucureşti, 2003, pag. 171
828 Observarea unei persoane în vederea reţinerii şi înregistrării semnalmentelor se va face, de regulă, din faţă, adică
din plan frontal şi din profil. Dacă este posibil, persoana este observată şi din spate. Pentru identificarea cu ajutorul
293
Pentru descrierea semnalmentelor, trebuie folosită o terminologie comună, precisă și
unitară, pentru a se evita erori ori confuzii, de natură să îngreuneze activitate de cercetare
penală. Ca atare, descrierea semnalmentelor trebuie făcută într-o succesiune logică, ce va fi
respectată şi atunci când, din diverse motive, nu se pot observa toate semnalmentele persoanei.
La întocmirea portretului vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor se va face în
funcţie de mărime, formă, poziţie sau culoare.
13.4. Particularităţile rasiale ale feţei, divizarea speciei în rase umane.
Conform literaturii de specialitate, anumite trăsături sunt imprimate populaţiei din
regiuni geografice specifice de acţiunea unor factori de mediu particulari. Existenţa acestor
trăsături specifice a permis divizarea speciei umane în rase şi anume: rasa europoidă
(caucaziană), mongoloidă (galbenă) şi afro-americană, cărora le corespunde un anumit tip
antropologic.829 Apartenenţa la una din rasele menţionate se constată la nivelul capului şi
implicit al feţei, iar acestea au caracter permanent, indiferent de zona geografică în care aceştia
trăiesc. Între aceste grupe rasiale există tipuri intermediare numite şi tipuri de tranziţie în cazul
popoarelor constituite din indivizi aparţinând unor rase diferite.
Ca atare, rezultă divizarea specie umane în rase, după cum urmează:830
A) - rasa europoidă (caucaziană);

B) - mongoloidă (galbenă);
C) - afro-americană (neagră).
A) Rasa europoidă (caucaziană).

Rasa europoidă prezintă o faţă cu trăsături bine conturate, nas îngust, piele de culoare
deschisă şi, frecvent, culoare deschisă a ochilor şi a părului. Teoriile rasiale au fost revizuite în
mod corespunzător, iar organizaţiile internaţionale au adoptat norma de egalitate absolută a
oamenilor indiferent de rasă. Este numită rasa albă sau leucodermă. Culoarea pielii prezintă
variaţii de la alb (europenii nordici) spre uşor măsliniu pentru locuitorii din jurul Mediteranei şi din
Asia Mică. În general au talie înaltă, părul diferă de la blond la brun şi este moale, mătăsos.
Ochii au diverse nuanţe între albaştri, căprui, negri. Tipic europoizilor este nasul îngust. Deşi
prezintă o mare diversitate tipologică, în cadrul Europei distingem totuşi nordicii, mai înalţi, cu
ochii albaştri, părul blond şi pielea albă, iar în jumătatea sudică mediteraneenii, cu părul
castaniu, ochii negri-căprui şi pielea uşor pigmentată.
Alţi reprezentanţi europoizi sunt cei din lumea arabă (marocani, egipteni, afgani,
pakistanezi, iranieni) sau populaţiile din jumătatea nordică a Indiei, fără a uita nici pe canadieni,
americani sau australieni.831
metodei portretului vorbit, după redarea semnalmentelor anatomice şi funcţionale ale persoanei, se vor descrie
îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra ei.
829Panaitescu Viorel, Gănuţă Nicolae, Roşu Mariana, „Anatomia regională a feţei şi a gâtului”, Monografii medicale,
Editura Medicală Naţională, 2002.

830Rasa umană, este definită ca fiind un grup subspecific distinct fenotipic sau geografic, constituit din indivizi care
ocupă o regiune geografică sau ecologică definită şi care prezintă caracteristici fenotipice şi frecvenţă de gene, prin
care se disting de alte asemenea grupuri. Marea majoritate, a oamenilor de ştiinţă consideră că există 3 rase umane
principale şi anume: rasa europeană (caucaziană), rasa mongoloidă şi rasa australo-negroidă. După alte părei ar fi 5
rase umane şi anume: rasa europoidă, rasa ecuatorială, rasa asiato-americană, rasa oceanică, rasa amerindiană).
294
B) Rasa mongoloidă (galbenă);
Conform literaturii de specialitate, la început au fost recunoscute 3 mari rase:
europoidă, mongoloidă şi ecuatorială. Mai târziu, cea ecuatorială a cuprins la rândul ei rasa
negroidă şi rasa australoidă. Toate au la bază genul Homo sapiens sapiens, iar trăsăturile de
diferenţiere sunt mult mai puţine decât trăsăturile comune ale acestor rase. Dovadă, puternicul
amestec (metisaj) al acestor rase cu constatarea că încrucişările de acest fel dau urmaşi fertili.
Nu se poate vorbi de o rasă pură. În realitate, nu există şi nu au existat rase pure. Toate aparţin
unei singure specii: Homo sapiens sapiens.
Rasa mongoloidă, este un termen întrebuinţat în unele sisteme de clasificare a
oamenilor după tipul fizic. Termenul mongoloid desemnează o grupă de oameni cu trăsături
fizice întâlnite în Asia centrală şi face referire la grupul etnic al mongolilor. Membrii rasei
mongoloide împărtăşesc diverse trăsături fizice, cele mai des întâlnite fiind pilozitatea redusă,
părul negru şi drept, pliuri epicantice care dau ochiului un aspect oblic şi caracteristici cranio-
faciale specifice. Populaţii mari de oameni aparţinând rasei mongoloide se întâlnesc în principal
pe continentul asiatic, în special în părţile de nord, est şi sud-est. În America, populaţia indigenă,
amerindiană, împărtăşeşte unele trăsături ale rasei mongoloide, dar este considerată deseori o
rasă aparte.832
C) Rasa afro-americană (neagră).
Este împărțită în două subramuri:
a) Rasa neagră, specifică zonei din deșertul Sahara din Africa, unde oamenii au pielea
neagră (melanodermă). Culoarea se datorează unui pigment din piele (melanina), care
protejează corpul de radiaţiile ultraviolete, mai puternice în această zonă caldă. Specialiștii
presupun că, datorită condiţiilor de mediu diferite, au apărut uşoare diferenţieri în rândul acestei
rase. Negrii din zona pădurilor ecuatoriale (ex. pigmeii) sunt mai scunzi şi nu depăşesc 1,40 m.
Cei din zona de savană (ex. sudanezii) au statură atletică şi sunt mai înalţi. Ca trăsuturi comune
au părul scurt şi creț, nasul foarte lat, buzele groase, craniul alungit. Este rasa cu cea mai mare
proporţie de populaţie tânără de pe Glob. Iniţial s-au individualizat în nord-estul Africii, dar astăzi
ocupă toată Africa cuprinsă la sud de Deşertul Sahara.
b) Rasa afro-americană, sunt descendenţii populaţiei de origine africană aduse de
negustorii de sclavi în Statele Unite ale Americii între 1609 şi 1807. În 1860 trăiau 3,5 milioane
de sclavi afroamericani.833 Cea mai mare concentraţie de afroamericani se află în statele din
sud. Aceștia, reprezintă cea mai mare minoritate rasială, spre deosebire de spanioli şi latini,
care sunt cea mai mare minoritate etnică. Istoric vorbind, orice persoană cu orice origine din
Africa sub-sahariană, chiar dacă acestea au fost în cea mai mare parte albă, au fost desemnate
şi clasificate ca "neagră", în conformitate cu "regula rasei". Astăzi, calificarea rasială depinde de
autodescriere.834
832Idem pag. 399

833 Sclavia a fost abolită definitiv în urma Războiului Civil American (1861-1865). În anul 2000 în Statele Unite trăiau
34,6 milioane de afro-americani, adică 12,3% din populaţia totală.
834Afro-americani formează cel mai mare subgrup, şi sunt în primul rând descendenţi ai africanilor care au fost înrobiţi
în SUA între anii 1619 şi 1860 şi s-au emancipat în timpul Războiului Civil American în 1860. Datorită acestei istorii,
originile a majorităţiii afro-americanilor de obicei, pot fi găsite în anumite ţări africane. Africa deserveşte ca indicator
general al originii geografice.
295
13. 5. DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPĂ METODA PORTRETULUI VORBIT
În folosirea metodei portretului vorbit semnalmentele sunt clasificate astfel:
- semnalmente anatomice (statice);
- semnalmente funcţionale (dinamice);
- semne particulare;
- îmbrăcăminte şi obiecte portabile.
Totodată, împărțirea zonei feței se face împărțind fața în trei zone:
-zona frontață sau etajul frontal (superior);
-zona nazală sau etajul nazal (mijlociu);
-zona bucală sau etajul bucal (inferior).
Caracteristicile generale, acestea sunt reprezentate în general de semnalmentele
anatomice (statice) care pot fi observate pe fotografia persoanei şi anume:
- sexul; vârsta; rasa; forma capului şi a feţei; etajele feţei.
În ceea ce priveşte caracteristicile individuale, acestea se referă la semnele particulare,
respectiv: cicatricele; tatuajele; negii, aluniţele, petele şi depigmentările; ridurile; precum și anumite
particularităţi ale reperelor anatomice componente ale feţei.
SEMNALMENTELE ANATOMCE (STATICE)
13.5.1. Descrierea semnalmentelor anatomice (statice).
În categoria semnalmentelor anatomice (statice), conform literaturii de specialitate sunt
incluse:
- sexul;
- vârsta;
- înălţimea;
- constituţia corpului.
Din punct de vedere criminalistics, atât sexul, cât şi vârsta persoanei au un rol deosebit
în recunoaşterea şi identificarea acesteia.
Sexul
La aprecierea acestuia avem (bărbat/femeie), unde se pot folosi trei modalităţi de stabilire a
acestuia prin următoarele modalități:
- observarea directă;
- determinarea sexului pe cale medico - legală;
- verificarea sexului cu ocazia luării măsurii reţinerii sau a arestării.
Vârsta
În practica judiciară, aprecierea vârstei unei persoane este făcută cu probabilitate. Aceasta
deoarece vârsta este influenţată de o serie de factori cum sunt: tipul constituţional, starea generală,
condiţiile de muncă şi de locuit, felul alimentaţiei, mediul de viaţă, clima. Ca atare, aceşti factori
influenţează paralelismul care ar trebui să existe între vârsta unei persoane şi înfăţişarea
corespondentă a acesteia. Dacă analizăm din punct de vedere medico-legal, o apreciere a vârstei
poate fi apreciată şi din luarea în calcul a unor elemente, sunt: talia, perimetrul toracic, lungimea
trunchiului, diametrul capului, circumferinţa coapselor, dimensiunile bazinului, dezvoltarea pilozităţii la
nivelul axilelor, regiunii genitale, buzei superioare, bărbiei şi obrazului, ridurile, modificarea vocii,
starea şi modificarea dentiţiei, pigmentarea regiunii perimamelonare, gradul de pigmentare al
organelor genitale externe, forţa musculară, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos.
296
Conform specialiștilor în domeniu, vârsta nu poate fi apreciată cu exactitate, iar pentru
stabilirea ei s-a recurs la încadrarea acesteia din punc de vedere criminalistic între anumite limite după
cum urmează: până la vârsta de 25 de ani vârsta este apreciată cu o aproximaţie de 3 ani, de la 25 ani
la 60 ani cu o aproximaţie de 5 ani, iar de la 60 de ani în sus cu o aproximaţie de 10 ani.835
Înălţimea
Aprecierea înălţimii unei persoane va fi făcută în centimetri, iar când aceasta nu este posibilă
datorită anumitor factori, precizarea valorii se va face în termeni de: „foarte mic“, „mic“, „mijlociu“, „înalt“,
şi „foarte înalt.“
Constituţia corpului (dezvoltarea corporală)
Este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturii şi a ţesutului adipos al persoanei
după cum urmează:
- slabi (astenici), caracteristică persoanelor subdezvoltate;
- atletici, la persoanele unde dezvoltarea scheletului, musculaturii şi ţesutului adipos este
normală;
- graşi (adipoși), care se caracterizează prin dezvoltarea exagerată a ţesutului.
13.5.2. Descrierea formei liniei de contur ale corpului şi capului figurii umane
Acestea se descriu după cum urmează:
Conturul corpului (spinării), depinde de forma coloanei vertebrale şi poate fi: drept; încovoiat;
piept proeminent; cocoşat.
Umerii, sunt descrişi după lăţime, cât şi după înclinaţie. Ca atare, sub aspectul lăţimii, umerii
pot fi: înguşti; mijlocii; laţi, iar față de înclinaţia lor, aceştia pot fi: drepţi; înclinaţi; coborâţi; asimetrici.
Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii şi grosimii, la mâini fiind descrise şi
degetele. Din punct de vedere al lungimii, membrele pot fi: lungi; mijlocii; scurte. Privite din punct de
vedere al grosimii, membrele superioare şi cele inferioare pot fi încadrate în: groase; mijlocii; subţiri.
13.5.3. Descrierea detaliilor caracteristice ale figurii umane
Capul, este analizat și examinat din punct de vedere al formei liniilor sale de contur, atât din
faţă, cât şi din profil. Forma capului variază în raport cu gradul de dezvoltare şi cu formele oaselor.
În caz că este analizat/privit din faţă, capul poate fi descris în una din următoarele forme
geometrice: pătrată, dreptunghiulară, ovală, rotundă, triunghiulară sau rombică. Văzut din profil capul
poate fi descris sub următoarele forme ale liniei de contur: rotund, normal, alungit, ţuguiat şi plat cu
occipital turtit sau bombat.
Detaliile caracteristice ale figurii umane, sunt examinate din faţă şi din profil și cuprinde
conform literaturii de specialitate trei zone, după cum urmează:
- zona frontală, cuprinsă între linia de inserţie a părului şi rădăcina nasului;
- zona nazală, cuprinsă între rădăcina nasului şi baza acestuia;
- zona bucală, cuprinsă între baza nasului şi vârful bărbiei.
Fruntea, se observă din faţă şi din profil, forma şi conturul fiind determinate de aspectul osului
frontal, în special de bosele frontale, arcadele şi zona dintre arcade. Fruntea, este delimitată totodată în
partea superioară de linia de inserţie a părului, iar în partea inferioară de baza arcadelor.
În descrierea frunții sunt avute în vedere următoarele particularități ale frunții: înălţimea;
lăţimea; înclinarea; proeminenţa arcadelor şi a boselor frontale. Acestea pot fi analizate și descrise
fiecare în parte după cum urmează:
835 Ruiu Marin, Georgică Panfil “Tehnică criminalistică”, Ed. EstFalia, București 2007, pag. 318
297
- pentru înălţimea frunţii se va lua în considerare zona cuprinsă între linia de inserţie a părului
şi rădăcina nasului, putând fi mare, mijlocie sau mică.
- lăţimea frunţii, se analizează privind persoana din față sau din profil, și în raport de această
distanță fruntea poate fi: lată, mijlocie sau îngustă.
- înclinarea frunţii, se determină examinând persoana din profil, în raport cu un plan vertical
imaginar ce trece prin rădăcina nasului și poate fi: oblică înapoi, dreaptă sau proeminentă.
Nasul, se examinează atât din faţă, cât şi din profil și pentru realizarea portretului vorbit pot fi
analizate și descrise următoarele:
- rădăcina nasului;
- linia conturului nasului;
- baza nasului;
- înălţimea şi lăţimea nasului;
- alte particularităţi.
Rădăcina nasului, se apreciază în raport cu aspectul profunzimii, potrivit acestui criteriu
întâlnindu-se: rădăcină mare; rădăcină mijlocie; rădăcină mică.
Linia conturului nasului, se observă din profil și începe de la scobitura rădăcinii nasului
terminându-se la vârful acestuia. Aceasta poate prezenta formele: rectilinie; concavă; convexă; acvilină;
Baza nasului, se descrie atât sub aspectul direcţiei, cât şi din cel al lăţimii acesteia, acest din
urmă element fiind, de fapt, lăţimea nasului şi poate fi: orizontală; ridicată; coborâtă.
Înălţimea şi lăţimea nasului, poate fi: mare, mijlocie, sau mică, se determină examinând
persoana din profil, ea fiind dată de linia verticală ce uneşte rădăcina nasului cu locul de întâlnire a bazei
nasului şi cu şanţul naso-labial. Pentru lățimea nasului, aceasta se apreciază privind persoana din faţă,
de la o nară la alta, fiind: lată, mijlocie sau îngustă.
Celelalte particularităţi ale nasului sunt date de următoarele aspecte: nări depărtate; osul
nazal zdrobit; vârful nasului deviat stânga sau dreapta; nas în şa, nas cu vârful în formă de sferă sau cu
vârful bilobat; vârful nasului turtit; nas cu nările lipite.
Profilul front-nazal şi profilul naso-bucal, prezentă una din următoarele forme:
- prognat, atunci când profilul este osos, dur, având gura proeminentă;
- ortognat, având o linie de profil ştearsă, fără ridicături osoase la nivelul nasului şi a gurii;
- retrognat, de regulă când oasele maxilarului inferior sunt retrase, iar profilul gurii formează o
linie concavă.
Zona bucală, este considerată zona cuprinsă între şanţul subnazal și până la vârful bărbiei
(osul mentonier), și este descrisă după cum urmează:
- distanţa naso-labială;
- buzele şi proeminenţa acestora;
- mărimea, forma şi particularităţile gurii;
- dinţii;
- bărbia, particularităţile ei şi marginea inferioară a mandibulei.
Ochii, sprâncenele, pleoapele, genele, barba şi mustăţile
Ochii sunt amplasaţi în cavitatea orbitală. Descrierea ochiului ca și mărime, este apreciată în
raport cu lungimea şi lăţimea lui, după aceste criterii ochii putând fi mari, mijlocii ori mici. Totodată,
aşezarea în orbită a globului ocular poate fi, după caz, înfundată, normală, sau proeminentă.
298
De asemenea ochii pot din punct de vedere al culorii: negri, albaştri, căprui, verzi, galbeni,
culoarea fiind observată pe iris.836 La ochi sunt vizibile următoarele părți:
- pupila, este situată în centrul ochiului, fiind un orificiu, de regulă de culoare neagră;
- irisul, este constituit din banda colorată din jurul pupilei;
- albul ochiului sau sclerotica.
Sprâncenele şi pleoapele superioare.
Acestea, sunt părţi auxiliare ale ochilor, care se descriu din punct de vedere al amplasării,
formei, direcţiei, dimensiunii (lungime şi lăţime), nuanţei de culoare, precum şi al anumitor particularităţi,
după cum urmează:
- după formă (contur), sprâncenele pot fi drepte (rectilinii), arcuite, unghiulare, neregulate;
- după amplasare avem: sprâncene reunite, apropiate sau coborâte;
- după direcţia sprâncenelor, avem: sprâncene oblice inferior/exterior și orizontale;
Ca și particularități ale acestora, pot fi specificate sprâncene rare, abundenţa sau lipsa
sprâncenelor, faptul că sunt rare. Pentru descrierea pleoapelor, acestea pot fi scurte, ori nu acoperă
întregul ochi/pleoape superioare coborâte pe ochi.
Barba şi mustăţile, se descriu din punctul de vedere al mărimii, culorii şi al portului.
Părul, se descrie în funcție de caracteristicile sale, cuprinzând: linia de inserţie; lungimea;
culoarea; desimea; portul. La descrierea părului se descriu şi perciunii (favoriţii), care ca și descriere pot
fi lungi, scurţi, tăiaţi oblic sau drept.
Chelia (calviția), este examinată și descrisă în raport cu partea capului unde este situată și
poate fi:
-totală, în situaţia în care afectează întreaga zonă a capului;
- frontală, atunci când cuprinde regiunea dinspre frunte a capului;
- temporală, când este localizată pe părţile laterale ale capului;
- frontal-parietală, cuprinzând partea superioară a capului;
- occipitală, în cazul în care se găseşte spre ceafă;
Urechea, este alcătuită dintr-o serie de cartilagii, unde pavilionul extern al urechii se descrie
după mărime, formă şi poziţie faţă de corp. Ca și părți ale urechii, se descriu următoarele elemente:
helixul; antehelixul; tragusul; antetragusul; lobul; conca.
SEMNALMENTELE FUNCȚIONALE (DIAMICE)
13.5.4. Descrierea semnalmentele funcţionale (dinamice)
Semnalmentele funcționale (dinamice), sunt acele caracteristici ale persoanei care apar
cu prilejul executării diferitelor mişcări, de genul mersului, gesticulaţiei, mimicii. Conform
literaturii de specialitate, în cadrul semnalmentelor funcționale sunt incluse:
- mersul;
- gesticulaţia;
- expresia fizionomiei;
- atitudinea;
- vocea şi vorbirea;
- unele obişnuinţe dobândite cu prilejul efectuării anumitor activităţi.
836Pot fi întâlniţi şi aşa numiţii „ochi ceacâri“, care conțin un ochi de o culoare şi celălalt de altă culoare.
299
Mersul
Este o caracteristică importantă în descrierea unei persoane potrivit metodei portretului
vorbit. În literatura de specialitate, se cunoaște că, după o anumită perioadă de timp, mersul
devine stereotip, persoana executându-l instinctiv. Mersul este influențat de o multitudine de
factori, care fac ca acesta să fie individualizat. Dintre factorii care condiționează mersul
enumerăm : înălţimea, greutatea corporală, precum și anumite boli, ori temperamentul
persoanei. În descrierea mersului unei persoane conform tehnicii criminalistice se vor avea în
vedere următoarele aspecte:
- lungimea pasului: mare, mijlocie, mică;
- lăţimea pasului: mare, mijlocie ori mică;
- unghiul de mers: pozitiv sau negativ.
- linia de direcţie: dreaptă sau ondulată;
- poziţia corpului în mers: dreaptă, aplecată;
- poziţia capului în timpul mersului;
- simetria laterală, uniformitatea şi rapiditatea paşilor;
- oscilaţiile corpului, ondulaţiile bazinului, mişcările braţelor.837
Gesticulaţia
Este descrisă atât din punct de vedere al frecvenței, cât și al întinderii acesteia. Ca atare
gesticulația poate fi: gesticulaţie abundentă; gesticulaţie rară;gesticulaţie nulă.
Din punct e vedere al frecvenței gesticulația poate fi variată fiind întâlnită sub o diversitate
de gesturi, dintre care pot fi enumerate:
- încruntarea frunţii;
- mişcarea gâtului şi a capului;
- ridicarea frecventă a umerilor;
- clipirea repede şi deasă a pleoapelor;
- mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii şi a „mărului lui Adam“;
- aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei;
- frecarea mâinilor, joaca cu degetele şi frecarea lor repetată;
- practicarea anumitor gesturi cum ar fi: scărpinatul, joaca cu părul scobitul în nas,
ureche.838
Expresia fizonomiei
Este dată de trăsăturile unei anumite persoane la care găsim anumite manifestări (expresii)
de comportament care o caracterizează, cum ar fi: expresia feţei şi a ochilor; expresia buzelor.
Ca atare, expresia feţei şi a ochilor, poate fi: calmă; obosită; mirată; distrată; confuză;
flegmatică; supărată; obosită.
Totodată, expresia ochilor poate fi mobilă, tristă, fixă, iar expresia privirii putând avea și ea
mai multe variații cum ar fi: privire tandră; privire răutăcioasă (rea); privire furioasă (mânioasă);
privire bănuitoare, neîncrezătoare; privire mirată, întrebătoare, pătrunzătoare, fugitivă.839 De
asemenea, expresia buzelor poate fi: normală (obişnuită); cu aspect ironic; exprimând tristeţe.
837C. Dumitrescu, op. cit.,pag. 90.

838
Ruiu Marin, Georgică Panfil “Tehnică criminalistică”, Ed. EstFalia, București 2007, pag. 330
839C. Dumitrescu, op. cit., pag. 88.
300
Atitudinea
Se datorează stării de contracţie musculară ce are ca urmare o atitudine relaxată,
mijlocie (obişnuită), contractată (atitudine “militară”) sau rigidă. Dintre atitudinile specifice care
caracterizează o persoană amintim: ţinuta corpului, ţinuta capului, poziţia mâinilor în timpul
mersului, staţionării sau vorbirii.
Ținuta corpului
Este determinată de starea de contractare a muşchilor în timpul mersului, de armonia
mişcărilor, dar şi de anumite maladii fizice sau psihice. Se deosebesc atitudini rigide
(contractate), caracteristice pentru anumite profesii (contabili, militari), atitudini relaxate (mobile,
obişnuite), cât şi atitudini sportive, agresive, cochete, servile, etc. Ţinuta corpului nu este un
element stabilit definitiv la o persoană, ea putând fi uneori deghizată în funcţie de interesele
acesteia în anumite situaţii, dar, în acelaşi timp, unele aspecte de bază sunt păstrate ca
deprinderi şi ele revin ca o constantă în ţinuta corpului.
Ținuta capului
Este apreciată în cadrul ţinutei generale a corpului, dar şi ca element independent,
atunci când sunt prezente caracteristici proprii, specifice pentru o anumită persoană. Astfel,
capul poate fi aplecat înainte, aplecat înapoi, ţinut drept, aplecat spre stânga sau spre dreapta.
În măsura în care aceste condiţii nu sunt întâmplătoare, ci constante în dinamismul mişcărilor
corpului, ele se reţin ca elemente caracteristice. Ţinuta capului poate fi determinată şi de
anumite boli sau poate fi cauzată de anumite accidente, cele mai frecvente manifestări fiind:
tremurul capului, mişcarea capului într-un anumit mod şi la diferite intervale de timp.840
Vocea şi vorbirea
La om, în special fiziologia laringelui și a zonei înconjurătoare a dat posibilitatea unei
ample variabilități a articulării sunetelor și vocii. Vocea la om se produce prin acțiunea (vibrația)
celor două corzi vocale din laringe, în cadrul spațiului înconjurător disponibil din zonă.841
Ca atare, vocea este caracteristică fiecărei persoane, putând fi recunoscută cu uşurinţă
de membri de familie, rude, prieteni, colegi de muncă. Vorbirea este de asemenea apreciată prin
raportarea la anumite criterii cum sunt: tonul, intensitatea şi timbrul vocii; rapiditatea vorbirii;
sexul şi vârsta persoanei; defecte ale vorbirii. Totodată, legat de voce se descrie şi vorbirea, iar
la o persoană se pot distinge mai multe tipuri de vorbire:
- vorbire scurtă şi corectă;
- vorbire scurtă şi incorectă;
- vorbirea cu fraze lungi, confuze;
- vorbirea cu greşeli gramaticale;
- vorbirea cu utilizarea unor cuvinte obişnuite sau străine;
- vorbirea prin folosirea unor dialecte, subdialecte, graiuri;
- vorbirea prin utilizarea unor expresii literare.842
840 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit., pag. 648

841Vibrația corzilor vocale poate fi influențaă în mod complex prin activarea mușchilor și țesuturilor din apropiere.
Tonul de bază la bărbați este în jur de 125 Hz, iar la femei în jur de 250 Hz (mai înalt). La copiii mici este în jur de 440
Hz. Octavele superioare, ca și parte componentă a vocii naturale, ajung la frecvențe foarte înalte, de până la 12 kHz.
842 Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 178–185.
301
Unele obişnuinţe dobândite cu prilejul efectuării anumitor activităţi
Sunt acele obişnuinţe căpătate în timpul desfăşurării activităţilor de zi cu zi și constituie
veritabile semnalmente funcţionale. Dintre aceste obişnuinţe dobândite pot fi enumerate:
- felul de aprindere al chibritului;
- modul de a ţine ţigara (în mână sau în gură) în timpul fumatului;
- folosirea într-un mod specific a ţigaretului ori a pipei;
- poziţia mâinilor cu ocazia efectuării unor activităţi specifice profesiei sau meseriei;
- ţinuta vestimentară aleasă sau neglijentă.843
13.5.5. Semnele particulare
Prin semne particulare, în sens criminalistic, se înţeleg anumite defecte de natură
anatomică şi funcţională ce ajută la identificarea unei persoane.844Tot din punct de vedere
criminalistic, semnele particulare, se constitituie un element prețios de identificare individuală a
oricărei persoane sau cadavru, fiind datorate unor malformaţii congenitale, ori acumulărilor sau
deformărilor (cantitative ori calitative) sau lipsei anumitor organe din corpul omenesc.
Ca atare, semnele particulare constau în :
- prezența negilor, a petelor, semnelor din naștere ;
- existenţa cicatricelor;
- culoarea pielii;
- modificări în sistemul funcţional al unor organe;
- ridurile şi cutele feţei;
- tatuaje de mărimi și forme diferite;
- modificările pigmentare ale pielii;
- modificările structurale ale diferitelor părţi ale corpului omenesc ca urmare a practicării
unor meserii.845
Prezența negilor, a petelor, semnelor din naștere, se va semnala prin indicarea
dimensiunii, descrierii acestora și poziției pe corp.846
Existenţa cicatricelor
Din punct de vedere medical cicatricea este un ţesut conjunctiv care uneşte buzele
unei plăgi operatorii sau traumatice, înlocuind, acolo unde este cazul, ţesutul pierdut.847
Din punct de vedere etiologic cicatricele pot fi:
- de natură chirurgicală; prin care se produce o cicatrice, vizibilă atât cu ochiul liber, cât
şi la atingere;
- de natură traumatică, produse ca urmare a unor accidente, fizice, mecanice ori chimice sau
provenind din anumite plăgi. Descrierea acestora, se face după mărime, formă, culoare şi poziţie
anatomică.
843 Emilian Stancu, op. cit., pag. 133.

844 C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de Poliţie „A.I. Cuza“, Bucureşti, 1983, pag.133.
845
Emilian Stancu, op. cit., pag. 182.
846
Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 182
847
Din latinescul „cicatrix“, care înseamnă „semn“, „urmă“.
302
Culoarea pielii
În afara diferenţierii dintre rase, culoarea pielii (tenul), reprezintă şi un semn particular.
Tenul se descrie după culoare, dilataţia porilor şi diferite semne particulare, după cum urmează:
- după culoare, pielea este albă, roz, brună, neagră, galben-palidă, roşcată;
- dilataţia porilor poate fi mare, mijlocie sau mică.
La anumite persoane se pot observa pe piele prezenţa anumitor pete, aluniţe, negi ori a altor semne
congenitale. Şi acestea trebuie descrise sub aspectul formei, mărimii, culorii şi poziţiei lor anatomice.
Modificări în sistemul funcţional al unor organe
Aceste semne particulare pot fi cauzate de anumite modificări ce pot apărea în sistemul
funcţional al organismului unor persoane. Astfel de modificări pot fi de natură patologică,
congenitală ori se pot datora altor cauze. Printre cauzele de natură patologică, cea mai des
întâlnită este paralizia facială care poate determina căderea comisului gurii pe partea afectată. Tot
astfel, sifilisul terţiar poate fi cauza apariţiei dinţilor zimţaţi (crenelaţi).848
Malformaţiile congenitale pot conduce la apariţia unor semne particulare, cum ar fi:
- modificări ale coloanei vertebrale, fie a convexităţii, fie a concavităţii în plan vertical;
- picior plat (platfus);
- deschiderea naturală a vălului palatin.
Ridurile şi cutele feţei
Se descriu după formă şi adâncime. Cea mai mare valoare de identificare o au ridurile din
zona frontală şi cele din zona orbitală, acestea prezentând cele mai multe particularităţi sub aspectul
conturului, numărului şi adâncimii, astfel:
- după contur , ridurile frontale sunt : drepte, arcuite sau sinusoidale ;
- ridurile orbitale se descriu după formă, poziţie şi adâncime.
Tatuajul
De origine foarte veche, tatuajul este definit ca o practică ce constă în imprimarea pe pielea
corpului a unor ornamente şi desene care nu se pot şterge.
Din punct de vedere etiologic, tatuajele pot fi clasificate în două categorii, respectiv:
Tatuajele involuntare:
Acest gen de tatuaje se subdivid, la rândul lor, în:
- tatuaje accidentale – profesionale –, reprezentate de încrustaţiile de pulbere în
epidermă;
- tatuaje medicale, constând în coloraţie închisă a pielii în locurile în care au fost
aplicate anumite substanţe vezicante;
- tatuaje datorate pătrunderii glonţului în corpul uman.
Tatuajele voluntare:
Acestea tatuaje furnizează mai multe informaţii privitoare la mediul de unde provine persoana,
profesia, moralitatea, obiceiurile sau trecutul acesteia și poate fi:
- profesional, conţinând figuri ori inscripţii specifice unei meserii;
- fantezist, întâlnit îndeosebi la alienaţii mintal, având figuri din regnul vegetal sau animal;
- criminal, cuprinzând obiecte ori scene de crime;
- mistic, embleme şi simboluri religioase;
- erotic, concretizat în inscripţii ori figuri obscene;
848 Vezi C. Dumitrescu, op. cit., pag. 134

303
- afectiv, reprezentat prin simboluri ale dragostei, bucuriei, mâniei;
- homosexual, reprezentând scene de lesbianism.849
Descrierea oricărui tatuaj trebuie să se refere la culoare, simbolul, inscripţia ori desenul
reprezentat, zona în care este aplicat, precum şi la eventualele litere sau cifre pe care le conţine.
Modificările pigmentare ale pielii
Aspectele pielii îşi au stadiile proprii de dezvoltare, în raport de culoare, elasticitate,
pigmentare. De exemplu, culoarea roză a pielii devine palidă cu înaintarea în vârstă, virând spre
galben-cafeniu după 50 de ani. Aceasta priveşte îndeosebi persoanele expuse acţiunii factorilor de
mediu, cu predilecţie a celor din mediul rural. Pe măsura înaintării în vârstă scade elasticitatea pielii,
manifestându-se treptat printr-o uşoară cheratinizare a pielii de pe mâini, apoi prin pigmentare
galben-brună şi în cele din urmă prin încreţire.850 Petele păroase, cele mai multe de origine
congenitală, prezintă, de asemenea, o deosebită importanţă în identificare. La descrierea
acestora trebuie precizat cu exactitate locul unde se găsesc, precum şi, dacă este posibil, se va
indica şi distanţa faţă de organul sau detaliul cel mai apropiat.
Modificări structurale ale diferitelor părţi ale corpului omenesc ca urmare a
practicării unor meserii. Datorită practicării unor meserii, pot apărea anumite modificări
structurale ale diferitelor părţi ale corpului, după cum urmează:
- cizmarii prezintă bătături la mână, din cauza ţinerii cuţitului şi deasupra genunchiului,
datorate loviturilor de ciocan;
- muncitorii care lucrează cu substanţe chimice pot prezenta eczeme caracteristice,
dermatoze ori o colorație specifică a unghiilor de regulă de culoare brună;
- la fierari, datorită ţinerii ciocanului, se observă o întărire a podului palmei la nivelul
bazei degetelor;
- parchetarii şi plăpumarii prezintă bătături în zona genunchiului, respectiv îngroşări în
dreptul gleznelor;
- croitorii şi frizerii au bătături şi înţepături la nivelul degetelor, acestea datorându-se
manipulării acelor de cusut şi a foarfecelor;851
- pietrarii şi persoanele care lucrează în industria metalurgică prezintă foarte mici tăieturi
pe cornee, fapt datorat proiectării particulelor de piatră sau metal;
- muncitorii care manipulează substanţe pulverulente, minerale sau minereuri prezintă pe
mâini şi pe faţă încrustaţii cu praf.852
13.5.6. Articolele de îmbrăcăminte și accesoriile
Îmbrăcămintea, presupune acele obiecte folosite pentru acoperirea capului (pălării,
căciuli, şepci, baticuri, basmale, eşarfe), pentru îmbrăcat (costume, paltoane, pardesiuri,
pulovere, fuste, etc.) şi pentru încălţat (pantofi, sandale, ghete, cizme, etc.).853
Totodată, îmbrăcămintea şi obiectele portabile nu prezintă întotdeauna caracteristici
constante.
Întrucât ele pot fi înlocuite sau modificate, valoarea lor de identificare trebuie privită totuşi cu
rezerve. Asupra persoanelor se pot afla şi alte obiecte portabile, cum sunt: pachete, cărţi,
849 C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de poliţie „A.I. Cuza“, Bucureşti, 1975, pag. 97.
850 M. Kernbach, Medicina judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti, 1958, pag. 749.
851 C. Dumirescu, op. cit., pag. 135.
852 M. Minovici, op. cit., pag. 1030–1031.
853 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., pag. 106
304
reviste, ziare, serviete, poşete, inele, brăţări, ceasuri, umbrele. Descrierea îmbrăcămintei şi a
obiectelor portabile trebuie să vizeze: denumirea obiectului, culoarea, gradul de uzură,
materialul din care este confecţionat, dar şi alte caracteristici, cum ar fi croiala costumului sau
paltonului, forma pălăriei, felul tălpii la încălţăminte, monogramele de pe bijuterii, etc.
Îmbrăcămintea poate duce la identificarea unei persoane nu numai prin caracteristicile sale, ci
şi prin indiciile pe care le oferă despre profesia persoanei (uniforma de soldat, îmbrăcămintea
preoţească), despre starea materială şi originea socială (modestă, săracă, avută), poate trăda
mentalitatea, gradul de civilizaţie. La săvârșirea infracțiunilor, suspecții pentru a nu fi
recunoscuți (de martori oculari/camere de supraveghere), se deghizează.
Ca și mijloace de de deghizare sunt folosite de regulă:
- travestire (prezentarea sub înfăţişarea sexului opus);
- portul de peruci, bărbi, mustăţi false, machiajul feţei;
- vopsirea feţei cu permanganat de potasiu pentru a părea arsă de soare;
- reducerea părţii vizibile a feţei prin folosirea de accesorii specifice;
- intervenţii chirurgicale asupra unor elemente ale feţei, etc.
Intervenţiile chirurgical-plastice pot da naştere, prin modificarea unor detalii, la greutăţi
destul de mari în identificarea după semnalmente. Aceasta însă poate fi realizată dacă se
observă urmele lăsate de intervenţia chirurgicală, manifestate prin existenţa unei cicatrice
liniare, chiar dacă s-a folosit pentru camuflarea ei un rid sau o cută naturală a pielii.854
13.6. METODE ŞI MIJLOACE TEHNICE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI DUPĂ

SEMNALMENTE.
13.7. Schița de portret-portretul schiţat
Această metodă constă în schiţarea portretului persoanei ce urmează a fi identificată,
pornind de la declaraţiile martorilor sau ale victimei, de către persoane ce posedă cunoştinţe şi
aptitudini de desenator corespunzătoare (criminalistul, atunci când dispune de asemenea
calităţi, sau se apelează la serviciile unui grafician, pictor). Mai este cunoscut sub forma de
,,schiţa de portret” fiind considerat a fi cel mai vechi dintre mijloacele utilizate la realizarea
portretului vorbit. După realizare, schiţa realizată trebuie prezentată persoanelor ce au descris
semnalmentele exterioare, în raport cu observaţiile acestora, urmând a fi făcute retuşurile
necesare, portretul schiţat putând fi folosit ulterior atât pentru urmărirea, cât şi pentru
identificarea persoanei în cauză.
Calitatea portretului schiţat prezintă o dublă condiţionare, şi anume: îndemânarea
executantului şi susţinerile martorilor sau victimei. Realizarea unei schiţe de portret apte pentru
identificare presupune cunoştinţe şi aptitudini de desenator din partea executantului, astfel încât
să redea cât mai exact elementele caracteristice ale persoanei care interesează. În acelaşi timp,
însă, această metodă prezintă neajunsuri determinate de modul în care o persoană apreciază
sau descrie semnalmentele exterioare. În practica criminalistică de realizare a fotografiei schiță
a suspectului, pot apărea împrejurări în care persoana de identificat a fost percepută în condiţii
aparent bune, dar, fie datorită momentului îndepărtat în care se face ascultarea, fie posibilităţilor
reduse de descriere de către martor, determinate mai ales de gradul de instruire şi inteligenţă,
de vârstă, de profesiune, este aproape imposibil să se realizeze un portret vorbit utilizabil la
identificare.
854
Idem op. cit., pag. 107
305
Identificare realizată pe baza portretului robot855
Pentru a rezolva acest împediment, se pot pune la dispoziţia martorilor sau victimelor
seturi de fotografii ale unor infractori cunoscuţi din care sunt selectate, în vederea desenării lui,
trăsăturile presupuse că au fost văzute la făptuitor. Deşi dă rezultate notabile, acest procedeu se
aplică mai rar în practică datorită numărului insuficient de desenatori de care dispun organele de
urmărire penală în prezent.
13.8. Portretul robot computerizat
Presupune, utilizarea unor aplicații computerizate pentru a obține, pe baza descrierii
făcute de persoana care a perceput trăsăturile faciale ale unei persoane, a unei imagini cât mai
apropiate de cea a persoanei percepute.856 Pentru realizarea acestor obiective, specialiştii au
recurs la tehnici de calcul electronic pentru compunerea diverselor elemente ale figurii umane,
coroborarea acestora cu alte date stocate în memoria calculatorului privitoare la persoane care
au săvârşit infracţiuni sau care sunt suspecte, dispărute sau date în urmărire. Aceste tehnici de
calcul sunt completate cu sisteme de procesare a imaginilor, respectiv cu tehnici de realizare a
fotografiei digitale.
În prezent sunt utilizate mai multe tehnici de calcul, pe plan internațional cele mai
cunoscute fiind proiectul Sigma, sistemul “MACINTOSH PLUS”, sistemul IBM, iar pe plan
național în prezent este folosită aplicația E-FIT, care este instalată pe stațiile de lucru ale bazei
de date IMAGETRAK. Aceste tehnici de calcul permit alcătuirea de portrete robot ale
persoanelor suspecte îndeosebi pe baza unor fotografii efectuate la perioade îndepărtate de
timp faţă de momentul identificării. În realizarea portretului robot se parcurg mai multe etape.
Pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput fizionomia individului căutat,
respectând regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate, se
selectează din bara de comenzi opţiunea fişier nou şi se trece la alcătuirea portretului robot.
Softul permite dimensionarea, poziţionarea (sus-jos, stânga-dreapta), rotirea, fiecărui element
facial în parte precum şi a accesoriilor şi articolelor de vestimentaţie.
855
Video Enhancement of Facial Images By: Barbara A. Martin Bailey.
306
Portret robot obţinut folosind diverse elementele faciale şi vestimentare
Portretul robot realizat, se înregistrează în baza de date ca persoană nouă (nume,

prenume), cu datele antropometrice probabile furnizate de victimă sau martor, fără introducerea
altor date, apoi se efectuează compararea cu şirul de suspecţi după căutarea în baza de date a
sistemului de recunoaştere facială şi se verifică asemănările după imaginile din lista de suspecţi
elaborată de soft-ul sistemului. Portretul obţinut electronic poate fi „retuşat” sau modificat foarte uşor
tot cu ajutorul calculatorului, pe baza indicaţiilor primite de la operator. Imaginea finală se
transpune şi se multiplică cu ajutorul imprimantei.857 Atunci când portretul robot nu se potriveşte cu
fotografiile din lista de suspecţi, rezultatul comparării şi portretul robot va fi tipărit sub formă de
poster urmărit, care poate fi dat spre vizualizare în mass-media.
13.9. Expertiza fotografiei de portret, procedee de realizare și ilustrare a acesteia.

13.9.1. Expertiza fotografiei de portret
Fundamentul ştiinţific al expertizei de portret, constă în faptul că fiecare om prezintă o
individualitate certă, invariabilă şi obiectivă, care acumulează în timp mutaţii de ordin fiziologic
inerente dezvoltării biologice, precum şi unele modificări datorate unor maladii, intervenţii
chirurgicale, accidentale etc. Metoda portretului vorbit poate fi folosită şi în vederea identificării
persoanelor după trăsăturile exterioare redate în fotografii. Examinarea lor comparativă permite
să se stabilească dacă două sau mai multe fotografii reprezintă imaginea uneia şi aceleiaşi
persoane ori a două persoane diferite. Fotografiile se aduc la aceeaşi scară prin reproducere şi
poziţionare luându-se ca elemente de reper distanţa dintre pupila ochilor, distanţa de la baza nasului
până la vârful bărbiei, lăţimea şi înălţimea frunţii etc.858
Obiectivul principal al expertizei îl constituie identificarea persoanei sau a cadavrului cu
identitate necunoscută prin compararea imaginilor ce ilustrează detaliile figurii umane. Totodată,
acest tip de expertiză are aplicabilitate în stabilirea veridicității exprimate de prezența unor imagini
neconcordante de pe unele acte de identitate.859 Ca atare, identificarea criminalistică constă în
857
858
Gheorghe Popa, C-tin Drăghici, op. cit pag. 118
859
307
stabilirea, prin mijloace tehnico-ştiinţifice, a identităţii unei fiinţe sau a unui obiect ce are legătură
cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe care să dovedească existenţa infracţiunii sau
vinovăţiei.860 În procesul identificării prin expertiza fotografiei de portret se analizează atât
caracteristicile generale (sexul, vârsta, forma capului şi a feţei, dimensiunile, amplasarea şi
culoarea elementelor componente ale feţei), cât şi caracteristicile individuale, adică semnele
particulare (cicatrice, pete, negi, aluniţe, riduri, tatuaje). Examinarea şi compararea trăsăturilor
exterioare reproduse în fotografii permit expertului sau specialistului criminalist să stabilească
dacă două sau mai multe fotografii reprezintă imaginea uneia şi aceleiaşi persoane sau a două
persoane diferite, precum şi dacă fotografia unui cadavru se referă sau nu la o anumită
persoană. Expertiza fotografiei de portret, se face cu respectarea următoarelor reguli:
- aprecierea trăsăturilor exterioare se va face în raport de particularităţile redării prin
fotografiere a acestora, de frecvenţa şi stabilitatea lor, punându-se accent pe acelea care nu
suferă modificări prea mari, respectiv elementele legate de sistemul osos sau cartilaginos;
- fotografiile supuse examenului comparativ trebuie aduse la aceeaşi scară;
- dacă fotografiile ce stau la baza examinărilor au fost făcute la intervale de timp ce
depăşesc 4,5 ani, este necesar să se aibă în vedere posibilitatea modificării trăsăturilor
exterioare ca urmare a influenţei vârstei, a unor boli, a proceselor de îngrăşare sau slăbire, etc.
În efectuarea expertizei de portret o problemă importantă rămâne totuşi calitatea
fotografiilor sau imaginilor puse la dispoziţie într-o anumită cauză. În general această calitate
scăzută rezidă din mai multe cauze precum:
- poziţia subiectului în momentul fotografierii sau filmării;
- distanţa şi unghiul de la care s-a efectuat fotografierea sau filmarea;
- distanţa focală a aparatelor de fotografiat sau de filmat utilizate;
- posibilităţile tehnice ale echipamentului cu care s-a efectuat fotografierea
subiectului sau s-a preluat imaginea acestuia;
- rezoluţia;
- condiţiile de luminare şi de spaţiu.
Identificarea se materializează printr-un raport de expertiză de portret, în care vor fi
examinate comparativ atât imaginea în litigiu a persoanei cu identitate necunoscută cât şi
imaginea modelului de comparaţie a persoanei cu identitate cunoscută, prin confruntare,
stabilirea continuităţii liniare, folosirea caroiajului, măsurarea valorilor unghiulare sau proiecţia
punctelor comune, procedee ce vor fi aprofundate în cadrul modulului privind expertizele
criminalistice clasice. Ca și modalități de ilustrare a comparațiilor cu ajutorul programului Lucia
Forensic, acesta permite ilustrarea rezultatelor comparațiilor prin diferite modalități: justapunere
verticală, justapunere orizontală, suprapunere prin transparență, intercalare, roșu/verde
(bicolor) și suprapunere prin transparență.
860Ionescu Lucian, Sandu Dumitru, „Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
308
13.9.2. Alte procedee de realizare a examinării comparative.
Examinarea comparativă mai poate fi realizată prin mai multe procedee, astfel:
- Metoda caroiajului;
- Măsurarea valorilor unghiulare;
- Compararea prin confruntare;
- Stabilirea continuităţii liniare;
- Proiecţia punctelor comune.
a) Metoda caroiajului.
Acest procedeu constă în aplicarea unei reţele de linii paralele şi echidistante orizontale
şi verticale marcate cu litere (plasate orizontal) şi cifre (plasate vertical), pe cele două fotografii.
Se trasează mai întâi axele de coordonate, în plan vertical axa trece prin comisul drept al gurii şi
comisul interior al ochiului drept, iar axa din planul orizontal prin pleoapa inferioară de la ambii
ochi. Paralel cu aceste două axe se trasează drepte la distanţe de 4 mm care acoperă toată
porţiunea fotografiei.
Ambele fotografii fiind la acceaşi scară s-a obţinut acelaşi număr de drepte atât în plan
vertical cât şi în plan orizontal. Se stabileşte apoi poziţia a patru elemente diferite de pe
fotografii astfel:
Metoda caroiajului861
-comisul interior al ochiului drept se găseşte în careul j-16;

-începutul sprâncenei drepte în partea exterioară se află în careul f-16;
-aripa dreaptă a nasului se află în careul p-21;
-comisul drept al gurii se află în careul r-26;
861
Practică judiciară-IGPR Institutul Național de Criminalistică
309
b) Măsurarea valorilor unghiulare
Acest procedeu constă în alegerea unuia sau mai multor elemente fixe ale figurii din
care se trasează linii tangente la extremităţile altor elemente, formându-se astfel unghiuri,
determinate de forma, mărimea şi poziţia detaliilor figurii.
Pentru folosirea acestei metode se aleg mai întâi câteva detalii caracteristice de pe
ambele fotografii, astfel:
a) comisul drept al gurii;
b) helixul inferior al urechii stângi
c) comisul interior al ochiului drept;
d) comisul exterior al ochiului drept;
e) comisul interior al ochiului stâng;
Măsurarea valorilor unghiulare862

Se trasează drepte de la primul punct la toate celelalte puncte, formându-se trei
unghiuri alfa, beta, gama, fiecare având câte o valoare egală:
<1= 52o <1=52o
<2= 30 o <2=30o
<3= 18o <3=18o
c) Compararea prin confruntare
Compararea prin confruntarea trăsăturilor, este un procedeu mai simplu constituind
etapa iniţială în efectuarea examenului comparativ şi constă în aşezarea celor două fotografii
(cea a persoanei necunoscute în stânga, iar a celei cunoscute în dreapta), după care se caută
862 Idem
310
elementele comune care trebuie să coincidă sub aspectul formei, mărimii, poziţiei, cât şi a
semnelor particulare, când cele două imagini reprezintă persoane diferite. Cele mai des folosite
sunt elementele referitoare la:
- distanţa între pupile
- distanţa între iris şi vârful nasului
- distanţa între nas şi vârful bărbiei
- lungimea lobului urechii şi depărtarea de faţă
- aluniţe, cicatrice.
Elementele descoperite (asemănările şi deosebirile) vor fi reţinute şi descrise în
raportul de expertiză, şi în funcţie de concluzia la care se ajunge, să se marcheze aceste
elemente pe ambele fotografii.
d) Stabilirea continuităţii liniare
Pentru stabilirea continuităţii liniare se procedează mai întâi la stabilirea unor puncte
comune pe cele două fotografii (care sunt la aceaşi scară), apoi se trasează cu creionul pe
fotografii unind aceste puncte, după care se decupează prin tăiere cu foarfeca porţiunea
cuprinsă între puncte. Aceste porţiuni decupate au fost inversate astfel: cea decupată de la foto
1 se lipeşte la foto 2 şi invers, stabilind în felul acesta o continiutate liniară la ambele fotografii.
e) Proiecţia punctelor comune
Proiectarea punctelor comune, presupune ca cele două fotografii care se compară să
fie realizate la scări diferite, dar imaginile să fie realizate în acelaşi plan (din faţă).
Imaginea mai mare se lipeşte în partea de jos a unei coli de hârtie, iar imaginea mai
mică deasupra acesteia. Se alege apoi un punct superior din care se trasează o axă ce trece prin
vârful nasului şi rădăcina acestuia. În continuare se caută puncte comune, bine conturate în cele
două fotografii, cum ar fi: comisurile ochilor, ale gurii, nările, helixul superior al urechilor, etc. Se unesc
elementele de acelaşi fel din cele două fotografii şi se apreciază că cele două imagini reprezintă una
şi aceeaşi persoană când liniile trasate se proiectează într-un singur punct sau în puncte foarte
apropiate863.
13.9.3. Formularea concluziilor:
-cert-pozitivă: „Imaginea din fotografia în litigiu îl reprezintă pe numitul…”;

-cert-negativă: „Imaginea din fotografia în litigiu nu îl reprezintă pe numitul…”;
-de probabilitate: „Imaginea din fotografia în litigiu îl reprezintă probabil pe numitul…”;
-de imposibilitate:„Nu se poate stabili pe cine reprezintă imaginea din fotografia în
litigiu”.864
863Ionescu Lucian, Sandu Dumitru, „Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
311
13.10. Identificarea antropologică.
Identificarea unei persoane din care nu a mai rămas decât scheletul sau a părților din
cadavru ori care au fost distruse în mare parte fie de făptuitor, fie de factorii conjuncturali (factori
de mediu, lucrări agricole, de construcţii, animale sălbatice), cade în sarcina antropologului şi
odontologului criminalist.865 Pentru a reuşi identificarea unui astfel de cadavru, antropologul
trebuie să reconstituie părţile componente ale acestuia, să reasambleze scheletul pentru a se
putea lucra în condiţii optime în vederea stabilirii identităţii.
Măsurătorile antropologice alcătuiesc antopometria, iar principalele obiective ale
antopometriei sunt: examinarea diferențelor dintre rase, investigarea diferențelor etnice și
geografice ale populației, aplicații în medicina legală, interpretarea fosilelor.866
Practica medicală antropologică a demonstrat că fiecare caz prezintă un specific
determinat de faptul că adeseori nu se dispune de toate oasele sau cele existente sunt
fragmentate. Examinarea osteologică permite obţinerea informaţiilor privitoare la rasă, sex,
vârstă, talie, în prezenţa unor caracteristici rezultate din lucrări dentare sau alte semne
particulare ale oaselor, prin compararea cu radiografii anterioare se poate ajunge chiar la o
identificare individuală. Examenul extern al cadavrului constă în studierea complexă a oaselor
(schelet, fragmente izolate), studiu ce se poate face atât asupra scheletului, cât şi prin autopsie
asupra cadavrului care mai are părţi moi.
În aceste cazuri materialul original este scheletul, dar pot fi prezente şi ţesuturile moi,
atunci când cadavrul a fost ars, este parţial descompus sau imersat în apă. Dacă mai persistă o
parte dintre ţesuturile moi, acestea sunt importante pentru furnizarea de informaţii privind
structura şi forma feţei persoanei respective, ulterior fiind analizate şi fotografiate în vederea
identificării persoanei în cauză.867 Ca și obiective ale identificării antropologice pot fi enumerate:
- determinarea rasei/determinarea originii umane;
- determinarea sexului şi taliei;
- stabilirea vârstei;
- determinarea caracterelor osoase individuale;
- diagnosticarea leziunilor traumatice;
- timpul scurs de la înhumare sau deces;
- determinarea vechimii osului;
Examinarea antropologică în vederea identificării se face printr-un studiu amănunţit al
caracteristicilor somatice şi fizionomice, descriiindu-se forma feţei, bărbiei, nasului, urechilor,
pigmentaţia. Există măsurători ale unor parametrii bine stabiliţi, metodele senzorial-subiective
fiind astăzi înlocuite prin prelucrare matematică.
Metoda antropologică este importantă, fiind uneori singura metodă care poate fi folosită
atunci când suntem în prezenţa unor fragmente de oase sau părţi din schelet fără craniu.868
Identificarea antropologică se efectuează cu succes și în cazul examinării sistemului dentar,
precum şi a lucrărilor stomatologice.
865 Gheorghe Popa op. cit. pag. 357

866
Horațiu Dinu Drăgănescu, Aurelian Bădulescu “Reconstrucția facială 3D, modelajul sculptural în criminalistică,”
Ed. Asociației Criminaliștilor din Romania, București 2013, op. cit. pag. 45
867 Idem
868 E. Gacea, C. Dumitrescu, Elemente de antropologie judiciară, Editura M.I. pag. 145.
312
Această modalitate de identificare este deosebit de valoroasă datorită unor elemente
specifice de individualizare pe care le prezintă, în mod natural, dantura unei persoane. La
aceste particularităţi, trebuie adăugate şi intervenţiile medicale efectuate pentru întreţinerea sau
înlocuirea dinţilor. Practica demonstrează că, în situaţii deosebite (catastrofe, incendii, explozii,
accidente, distrugerea premeditată a corpului victimei prin diverse modalităţi), printre foarte
puţinele elemente care mai pot oferi date cu privire la persoane, mergându-se până la
identificare, sunt cele ale sistemului dentar.869
Identificarea antropologică se poate aplica în următoarele situații:
- cadavre sau resturi de schelet descoperite în spaţii deschise, mult deteriorate de
factori de mediu esterni.
- cadavre sau resturi de cadavre descoperite la cercetarea la faţa locului în cazul
catastrofelor (combinate cu analiza ADN).
- cadavre întregi, înhumate în gropi individuale sau comune;
Etapele examinării sunt:
- examen macroscopic preliminar;
- prepararea pieselor oaselor;
- examen radiologic;
- măsurători antropometrice.870
Fiabilitatea acestei metode este relevată de următoarele elemente:
-țesuturile dure, în special oasele şi dinţii, dar şi părul, îşi păstrează timp îndelungat
caracterele morfologice, dimensiunile şi particularităţile;
- există caractere distincte pentru oasele aceluiaşi schelet, în ceea ce priveşte specia,
sexul, talia, vârsta, precum şi unele particularităţi patologice;
- fiecare schelet are caractere distincte.
13.11. Reconstrucția facială
Reconstrucția facială, reprezintă o ramură a artei criminalistice care alături de
îmbătrânirea facială și portretul robot reunesc domeniul criminalisticii. Este o metodă științifică
care s-a format din îngemănarea științei cu arta plastică.
Ca atare, reconstrucția facială poate fi definită ca fiind o metodă a criminalisticii, de
identificare a persoanei prin tehnica reconstruirii fizionomiei persoanei, pornind de la forma și
particularitățile elementelor anatomice ale craniului.
Conform literaturii de specialitate, arta criminalistică se împarte în trei domenii și
anume: portretul robot, reconstrucția facială și îmbătrânirea facială. Ca subramuri, se pot
enumera portretul postmortem și exploatarea fotografiilor și a videofilmărilor. Toate aceste
ramuri ale artei criminalistice se pot aborda din perspectivă grafică, sculpturală și digitală.
Reconstrucția facială, poate fi revendicată și de antropologie ori medicină legală,
deoarece datele care stau la baza reconstrucției faciale sunt pur științifice. În cazul realizării
portretelor sculpturale, din arta plastică se împrumută anumite discipline artistice cum ar fi:
869Emilian Stancu, Olteanu Gabriel, “Criminalistică” partea I-a.pdf, pag. 44

870Identificarea după resturile osoase face obiectul expertizei urmelor osteologice, specifică unui domeniu denumit în
literatura medico-legală osteoantropometrie. Această identificare trebuie interpretată într-un sens larg, întrucât, până
astăzi, nu era posibilă o identificare ca atare, în sensul stabilirii persoanei căreia i-au aparţinut resturile osoase,
exceptând situaţia în care este descoperit craniul. Astăzi, însă, printr-o expertiză genetică se poate determina A.D.N.-
ul mitocondrial, profilul acestuia servind la identificare (A se vedea E, Stancu, Olteanu Gabriel, Criminalistică pdf).
313
anatomia artistică, morfologia artistică, tehnica modelajului și expresia. Acest procedeu, este
folosit și de serviciile criminalistice din multe state ale lumii, dar și de universități sau muzee.871
Reconstructia faciala se aplică doar pentru identificarea cadavrelor cu identitate
necunoscuta în cazul în care nu exista alte probe, adică atunci când nu i se pot lua amprente si
nici nu i se poate compara ADN-ul cu al altei persoane. Este un proces prin care chipul victimei
este refăcut remodelându-i, cu ajutorul argilei, trăsaturile pe craniul scheletizat. În vederea
identificării victimei al cărei chip a fost refăcut (reconstruit), de regulă poliția publică fața
reconstruită în mass-media.872 Reconstrucția facială completă a unui craniu se face de către
specialist în circa două luni, lucrându-se pe craniul original sau pe duplicat.
La reconstrucţie se folosesc 34 de puncte antropometrice, precum şi măsurători
efectuate cu şublerul pentru a se determina grosimea ţesutului adipos muscular, deoarece
persoana putea să fie slabă (astenică), sau grasă (adipoasă).
Reconstrucţia facială se utilizează de peste un secol, cea în 2D (bidimensională)
constând în desenarea feţei pe o fotografie a craniului, la care au fost aplicate distanţiere pentru
evidenţierea grosimii ţesuturilor pericraniene. Specialiştii spun că această metodă necesită
abilităţi artistice deosebite. Astfel, cele mai potrivite persoane pentru a realiza reconstrucţia
facială 2D sunt artiştii plastici şi portretiştii.
Reconstrucție facială după craniu/bărbat873
În cazul reconstrucției tridimensionale (3D), numită și metoda Manchester, literatura de

specialitate arată că primul pionier al acestei metode sculpturale a fost antropologul rus
Gherasimov.874 Metoda Gherasimov implică două faze şi anume:
- reproducerea craniului;
- modelarea măştii faciale.
Pentru început, se reconstruiesc muşchii masticatori şi muşchii gâtului. Apoi detaliile
formei nasului pot fi reconstituite din forma şi mărimea oaselor nazale, precum şi din forma fosei
nazale şi a maxilei. De asemenea a determinat forma gurii din poziţia şi forma dinţilor şi a
oaselor maxilare, poziţia ochilor faţă de rădăcina nasului, a oaselor orbitale şi a ductelor
871Horațiu Dinu Drăgănescu, Aurelian Bădulescu “Reconstrucția facială 3D, modelajul sculptural în criminalistică,” Ed.
Asociației Criminaliștilor din Romania, București 2013, pag. 10-11
872Reconstrucţia facială realizată pe scheletul craniului însoţită de o publicitate intensă, cu prezentarea fotografiilor
reconstrucţiei în mass media, poate duce la o recunoaştere de către o persoană din populaţie care a cunoscut
individul prezentat, putând conduce la o identificare.
873 https://www.cgtrader.com/3d/cranial-facial-reconstruction-european-male-facial-muscle
874 Richard Neave care a dezvoltat o tehnică nouă, numită metoda Manchester.
314
lacrimale precum şi a urechilor din forma şi poziţia proceselor mastoidiene, a ramurii mandibulei
şi a meatului acustic extern. Pe plan internaţional interesul pentru reconstrucţia facială 3D a avut
mai multe încercări în țări cum sunt Marea Britanie și Germania, în special la antropologi care au
utilizat tehnici de suprapoziţie.
În prezent, există diverse programe care realizează acest tip de reconstrucţie, dar
majoritatea reconstrucţiilor au o imagine robotică, care nu este realistă fiind astfel mai greu de
recunoscut comparativ cu cele obţinute prin reconstrucţia manuală 3D. În țara noastră există un
laborator de antropologie judiciară în care se fac reconstrucţii faciale, la Institutul Naţional de
Criminalistică, cu doi reprezentanți de mare valoare, medic legist doctor în științe medicale
Horaţiu Dinu-Drăgănescu și specialist în arta criminalistică Aurelian Bădulescu.
Reconstrucția facială criminalistică are o valoare potențială în identificări, iar rezultatul
prezentării pentru recunoaștere, deși constutuie mijloc de probă în cauză, trebuie coroborat cu
alte probe, cum ar fi expertiza biocriminalistică, iar persoana redată artistic este o persoană
dispărută ori autorul unei infracțiuni.875
Horațiu Dinu Drăgănescu, Aurelian Bădulescu “Reconstrucția facială 3D, modelajul sculptural în criminalistică,” Ed.
875
Asociației Criminaliștilor din Romania, București 2013, pag. 217

315
316
CAPITOLUL XIV
IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SCRIS, (GRAFOSCOPIE JUDICIARĂ)
14.1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CERCETĂRII CRIMINALISTICE A

ÎNSCRISURILOR.
Scrierea, reprezintă o deprindere, adică o modalitate de acţiune având aspecte
automatizate, dar fără pierderea controlului conştient. Formarea acestui stereotip dinamic,
alcătuit dintr-un complex de legături temporare, se manifestă sub forma unor reacţii stabile cu
caracter unitar. Evident, acest stereotip dinamic ia naştere în urma a numeroase repetări şi
exerciţii, perioadă în care are loc un proces de fixare, iar construcţiile grafice specifice scrisului
unei persoane se constituie în elemente ce ţin de personalitatea acesteia.
Deci, aceste construcţii grafice individualizează şi caracterizează persoana care le-a
executat, fiind astfel un mijloc de manifestare a persoanei şi a personalităţii sale, scrisul
reprezintă un element preţios de individualizare şi de identificare, ajutând la diferenţierea
acesteia de alte persoane care au aceeaşi deprindere, manifestată însă prin construcţii grafice
diferite.876 Din punct de vedere criminalistic scrisul este şi el o urmă dar de un gen, cu totul
aparte. Materializat în formele grafice ale unui manuscris, el este urmarea activităţii nervoase şi
musculare a omului, tradusă printr-un complex de mişcări sau deprinderi tehnice. La baza
executării scrisului de mână stau o serie de legături nervoase produse de cortex, asociate cu
mişcările mâinii care prin intermediul unui instrument scriptural execută semnele grafice. Prin
exerciţii repetate, cu timpul se creează un stereotip dinamic care se manifestă sub forma unor
reacţii stabile cu caracter unitar ce devin în final automatisme. Trebuie specificat că grafoscopia
judiciară nu trebuie să fie confundată cu grafologia, întrucât aceasta din urmă reprezintă un
domeniu de studiu ce are ca preocupare determinarea caracterului unei persoane după scris.
Totodată, în noţiunea de scris trebuie incluse şi semnele grafice neliterale cum sunt:
semnele de punctuaţie, sublinierile, semnele ce însoţesc cifrele de numerotare a paginilor,
semnele de continuare sau de finalizare a acestora.877 În asentimentul majorităţii autorilor
identificarea persoanei după scris se bazează pe calităţile acestuia, cu precizarea că despre
aceste calităţi se poate vorbi numai din momentul în care scrierea devine o deprindere, o
obişnuinţă, denumită în mod curent „scriere cursivă“.878 Odată formate aceste automatisme,
chiar dacă influenţat de unii factori (obiectivi sau subiectivi), scrisul poate oferii posibilitatea
identificării persoanei care l-a executat.879
Ca atare, grafoscopia judiciară poate fi definită, ca aceea ramură a tehnicii
criminalistice care are ca obiect studierea elementelor de conţinut şi de formă ale scrisului în
scopul identificării scriptorului sau a stabilirii falsului în documente. Totodată, elaborează
metodele examinării acestuia în vederea identificării persoanei, pe cale de expertiza. Ea se
ocupă și cu cercetarea limbajului scris în scopul folosirii particularităţilor acestuia la stabilirea
876 I. Vochescu, op. cit., pag. 216.

877 Gheorghe Popa, C-tin Drăghici, op. cit. pag. 24
878 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 470.
879 Colectiv, Tehnică criminalistică, ed. Estfalia Bucureşti 2010, pag. 219.
317
autorului unui text. 880
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor, cunoscută şi sub denumirea de expertiza
criminalistică a scrisului, are ca obiect studiul scrisului în scopul identificării autorului pe baza
constatărilor de specialitate privind deprinderile grafice şi deprinderile de exprimare.881 Este
îndeobşte cunoscut faptul că orice înscris, act, document poate fi supus unei game variate de
verificări şi examinări: arhivistice, documentare, contabile etc. Spre deosebire de acestea,
cercetarea criminalistică a înscrisurilor se constituie într-un mijloc ce vizează punerea în
evidenţă a unor caracteristici situate sub limita aspectelor aparente la care apelează celelalte
tipuri de examinări.882
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor cuprinde două părţi şi anume:
-identificarea autorului unui scris pe baza deprinderilor grafice şi de exprimare,
activitate cunoscută, aşa cum am văzut, sub denumirea de grafoscopie judiciară;
-examenul tehnic al documentelor.
14.2. Trăsăturile scrisului de mână.
Trăsăturile scrisului de mână, ca și fundament ştiinţific al identificării persoanei după
scrisul de mână îl constituie cele două proprietăţi principale care constau în:
- individualitatea scrisului;
- stabilitatea scrisului;
Individualitatea scrisului
Constă în acea calitate a scrisului (concretizată tocmai prin prezenţa automatismelor
scrierii şi a construcţiilor grafice specifice, individualitatea face ca niciodată scrisul unei persoane
să nu fie identic cu al alteia, chiar dacă între ele există multe asemănări), care îi stabileşte
apartenenţa la o anumită persoană și care se exprimă prin particularităţile de ansamblu şi a celor
de detaliu (modul de construcţie a semnelor grafice şi a legăturilor dintre ele). Aceasta se explică
deoarece factorul principal care determină această proprietate constă tocmai în modul complex
de elaborare a scrierii, care este influenţat de particularităţile individuale, precum şi de
specificitatea tipului de activitate nervoasă, proprie fiecărei persoane. 883
Stabilitatea scrisului
Este o calitate ce caracterizează scrisul format şi se manifestă prin faptul că după ce
acesta a devenit o deprindere, forma sa rămâne neschimbată, aceasta se manifestându-se
printr-o stabilitate relative, majoritatea caracteristicilor generale și individuale rămân constante
toată viaţa. Stabilitatea scrisului nu este însă absolută, în timp scrisul suferă modificări, de obicei fără
repercursiuni asupra posibilităţilor de identificare a scriptorului.884
Totodată, deprinderea de a scrie , nu devine stabilă dintr-o dată ea se consolidează treptat în
procesul practicării scrisului și unde perioada formării deprinderii de a scrie se încheie în perioade diferite
de timp la persoane de obicei în jurul vârstei de 25-30 de ani, iar pe timpul vieții rămâne relativ stabil.
880 În fundamentarea sa, grafoscopia judiciară foloseşte datele unor alte ştiinţe, pe primul plan situându-se fiziologia,
psihologia şi lingvistica, care servesc la cunoaşterea formării şi manifestării deprinderilor de scriere, ce constituie
temeiul tezei cu privire la individualitatea, stabilitatea, variabilitatea scrisului, teză reprezintă în acelaşi timp premiza
ştiinţifică a determinării autorului unui grafism.
881 Mihuleac E. ,,Expertiza judiciară,, Ed. ştiinţifică, Bucureşti 1971, pag. 69.
882 C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1983, pag. 67.
884Aceste modificări nu trebuie însă confundate cu variabilitatea scrisului, întâlnită la unele persoane cu posibilităţi grafice
mari, care se manifestă prin capacitatea lor de a putea executa voit mai multe variate de scris.
318
14.3. Factorii care influențează scrisul
După ce scrisul s-a format, acesta suferă o serie întreagă de modificări, unele de
moment, sau altele care persistă în timp și care influențează caracteristicile scrisului. În
asentimentul majorității specialiștilor, pentru orice scriptor, scrisul în timp nu rămâne absolut
stabil, ci este vorba de o stabilitate relativă a acestuia. Ca atare, ulterior formării scrisului, pot apărea
diverşi factori care conduc la modificarea acestuia și care duc fie la perfecţionarea tehnicii de scriere, fie
în adaptarea scrisului la anumite condiţii de ordin profesional.
Totodată, modificarea scrisului poate fi generată de anumite condiţii particulare, cum sunt:
bătrâneţea, boala îndelungată, starea unor organe care participă la executarea scrisului. În raport de
cauzele care le-au generat, modificările scrisului pot fi: naturale, accidentale, patologice, artificiale.
Dintre factorii care influențează scrisul și care determină modificări ale scrisului format
pot fi enumerați:
- schimbarea instrumentului scriptural şi a materialului pe care se scrie.
Aceste modificări apar la persoanele obişnuite cu folosirea unui anumit instrument
scriptural. Atât obiectul cu care se execută scrierea, cât şi materialul pe care se scrie constituie
elemente ce conduc la modificarea formei scrisului. Aceste modificări, nu sunt de natură să facă
imposibilă identificarea, ci, în cel mai rău caz, să conducă la îngreunarea ei.
- schimbările survenite în organismul scriptorului.
Pentru aceste persoane, se observă o reducere a vitezei de scriere, mărimea unor
litere, precum şi reducerea continuităţii (coeziunii), instabilitate, tremurături. Vârsta scriptorului
poate fi considerată drept unul din cele mai importante cauze ale modificărilor scrisului. Aceasta
se manifestî prin mișcări ale scrisului automate în care scrierea nu este decât reproducerea mai
mult sau mai puţin mecanică a unui model caligrafic. Srisul se modifică pe măsură ce scriptorul
înaintează în vârstă, și are loc o diminuare a înălţimii literelor, scrisul este simplificat și marcat
de prescurtări, de legături personale şi spontane.885 Caracteristic scrisului la persoanele în vîrstă
este apariția tremurăturilor, manifestându-se printr-un scris îmbâcsit, fără coeziune, dezaliniat,
dezorganizat și uneori disproporţionat.
- condiţii deosebite de lumină, temperatură şi ţinuta vestimentară a scriptorului.
Scrierea în condiţii slabe de iluminare conduce la modificări în forma rândurilor şi
continuitatea acestora, în direcţia, dimensiunea şi dispunerea textului. Totodată, modificări sub
aspectul formei scrisului apar şi în cazul când scriptorul poartă îmbrăcăminte groasă, această
îngreunând mişcarea mâinii.
- factorii de ordin patologic;
Astfel de factori determină cele mai importante modificări ale scrisului, mergând până
la alterarea completă a acestuia.
Anumiți autori indică ca și factori patologici anumite afecțiuni cum sunt:886
- tulburările cardiovasculare.
Unde, modificările generate de bolile cronice privesc siguranţa trăsăturilor, direcţia
rândurilor, dimensiunea semnelor grafice, neglijenţa punctuaţiei. Bolnavii imobilizaţi la pat
întâmpină dificultăţi mult mai mari, în special la începerea rândurilor şi a cuvintelor, unde pot fi
necesare două, trei încercări care apar pe hârtie sub forma unor trăsături de atac repetate.
885Lucian Ionescu., Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973, pag. 46
319
La fel desprinderea, adică ridicarea instrumentului de scris, este anevoioasă, dând
naştere unor trăsături târâte.
- bolile mintale.
Bolile mintale, pot fi cu sau fără lezarea centrilor nervoşi și care pot afecta profund
scrisul. Modificările din această categorie cunosc o mare varietate. Ca atare, scrisul va avea un
aspect haotic, numeroase neregularităţi ale trăsăturilor, tremurături accentuate, dezalinieri,
rânduri orientate în toate sensurile, pentru cazurile de comportare violentă se merge până la
înţeparea şi ruperea hârtiei cu vârful creionului sau al peniţei, ori se înregistrează frecvente
omisiuni de litere sau elemente ale acestora precum şi de cuvinte întregi, ceea ce sporeşte
confuzia şi ilizibilitatea scrisului.887
Tot la afecțiunile de ordin patologic, alți autori specifică și alte afecțiuni neoropsihice
care produc în planul scrierii, două categorii de modificări, fiind menționate: agrafia și
paragrafia.888
Agrafia
Constă în pierderea facultăţii de a scrie, putând fi parţială sau totală. În cazul agrafiei
parţiale, scrisul prezintă lipsa unor litere izolate, lipsa unor cuvinte din text ori a unor litere din
cuvinte. În cazul agrafiei parţiale, scriptorul „uită“ tot timpul scrierea unor semne grafice sau
chiar cuvinte întregi. În cazul agrafiei totale, scriptorul îşi poate pierde complet deprinderea de a
scrie, „scrisul“ său prezentându-se sub forma unor semne grafice fără coerenţă şi dispuse
dezordonat pe suport.
Paragrafia
Reprezintă o alterare a deprinderii de a scrie şi constă, în special, în adăugarea (fie în
interiorul cuvintelor, fie la sfârşitul acestora) a unor litere sau grupuri de litere care nu-şi găsesc
justificare și unde scrisul se prezintă dezordonat, lipsit de coerenţă, forma şi dimensiunile fiind
diferite. Totodată, pot fi întâlnite cazuri când unele cuvinte sunt scrise cu un alt instrument
scriptural decât restul textului, scrisul prezintă multe corecturi, iar textul conţine descrierea
exagerată a unor întâmplări, cu abundenţă de detalii nesemnificative.889
- modificarea intenţionată a scrisului.
Este un factor temporar care generează modificarea intenţionată a scrisului care
include deghizarea şi imitarea scrisului. Aceste situaţii se întâlnesc și în cazul scrisorilor
anonime, în cazul falsificatorilor de documente şi chiar în cazul obţinerii unor modele de
comparaţie.
-starea psihică deosebită a persoanei.
Practica criminalistică oferă numeroase exemple de modificări ale scrisului executat în
condiţii de emoţie puternică. Dintre acestea pot fi enumerate scrisorilor provenite de la
sinucigaşi ori scrisurile executate sub ameninţare. Totodată, consumul de băuturi alcoolice
provoacă modificări ale formei scrisului, ulterior devenind de nerecunoscut chiar pentru cei care
l-au executat. Consumul de alcool (starea de ebrietate), se manifestă în scris prin descreşterea
înălţimii minusculelor de la începutul spre sfârşitul textului, printr-o tremurare regulată, continuă,
verticală şi constantă, precum şi prin ridicări frecvente ale instrumentului scriptural, însoţite de
887Idem pag. 263

888Vasile Bercheșan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 470
889Modificări de ordin patologic pot fi întâlnite şi în cazul toxicomanilor, alcoolicilor cronici.
320
deformarea cuvintelor la finalizare. Această stare de ebrietate, de regulă modifică scrisul unei
persoane în funcţie de cantitatea de alcool conţinută din sânge.
În general se manifestă prind scăderea coordonării mişcărilor, ritmul este foarte lent,
scrisul este neregulat, literele sunt de mărimi diferite, predominând forma ascuţită, depasantele
sunt mai mari ca de obicei, coeziunea este mai mică, linia de bază a rândurilor este dreapta
descendentă. De asemenea literele sunt incomplete iar trăsăturile sunt extrem de tremurate,
lipsind unele părţi componente.
- schimbarea poziţiei scriptorului şi a suportului pe care se depune scrisul;
Poziția scriptorului, se constituie într-un factor important care influențează scrisul unei
pesoane. Ca atare, se cunoaște că cea mai indicată poziţie de scriere este cea în care scriptorul
este aşezat, cu rezemarea antebraţelor pe masă, dar actul scrierii se poate desfăşura în cele
mai variate condiţii: la masă, în picioare, rezemat, culcat pe burtă sau pe spate, în picioare cu
faţa în sus, poziţie frecvent folosită de pictorii bisericeşti şi restauratori. Cu toate că poziția
scriptorului este un factor care intervine foarte des în scrisul unei persoane, influența asupra
scrisului este însă foarte mică, scrisul păstrându-şi în esenţa toate caracteristicile generale şi
individuale. Poziţia incomodă la scris modifică în principiu: forma literelor, dimensiunea lor,
înclinarea, direcţia rândurilor, precum şi unele caractere individuale ale scrisului, cum ar fi
variaţiuni în executarea ovalului, a bastonatei minusculelor „a” şi „t” etc.890
14.4. PRINCIPIILE SCRISULUI DE MÂNĂ ŞI CELE CARE STAU LA BAZA

IDENTIFICĂRII ACESTUIA
14.4.1. Principiile scrisului de mână
Conform specialiștilor în domeniu principiile scrisului de mână sunt următoarele:
a)„Scrisul privit ca acţiune, defineşte acea îndemânare învăţată prin repetare până
când aceasta devine un obicei/stereotip;
Orice serii de mişcări repetate tind să devină mai uşor de executat pe măsură ce o
persoană le exersează. Acest rezultat poate fi numit ca fiind un obicei/obişnuinţă. Pe măsură ce
se dezvoltă această obişnuinţă/deprindere, efortul şi atenţia depuse pentru realizarea acestei
acţiuni, scad considerabil până ce acţiunea de scriere devine una automată.
b) Acţiunea de scriere necesită efortul conjugat al creierului, musculaturii şi al nervilor;
Scrierea este un act complex, un rezultat al acţiunilor combinate ce au loc între ochi,
creier,musculaturii braţului, mână şi degete. Aceasta este rezultatul îndemânării deprinse prin
efort lung şi deloc uşor. Pentru a putea scrie, o persoană trebuie în primul rând să fie conştientă.
c) Nu există două persoane care să scrie identic. Fiecare scris prezintă propriile
caracteristici grafice individuale, ceea ce îl diferenţiază de alte scrisuri;
Fiecare persoană scrie într-un mod unic, are propria ei modalitate concretă de execuţie
a caracterelor grafice ceea ce o face să fie diferită de celelalte persoane. Pe măsură ce
îndemânarea de a scrie se dezvoltă, scriptorul începe să experimenteze diferite modalităţi de
construcţie proprii,deviind astfel de la modelul caligrafic. Aceste construcţii proprii îi conferă
scrisului individualitate şi îl face să fie diferit de scrisul altor persoane.
d) Există o variaţie naturală în scrisul fiecărei persoane;
Această variaţie naturală se explică prin faptul că mâna omului nu poate să scrie cu
precizie mecanică. Variabilitatea în scris este diferită de la o persoană la alta.

321
Multe persoane au mai mult de o modalitate de scriere şi mai multe modalităţi de
execuţie a unor litere. Formele unei litere/caracter pot de asemenea să varieze în funcţie de
poziţia acestuia în cuvânt.
e) Nicio persoană nu-şi poate duplica/multiplica identic ceea ce a scris anterior;
Ca o consecinţă a acestui principiu, existenţa a două semnături care se suprapun
perfect ne conduce negreşit la concluzia că una dintre acestea este o copie a celeilalte.
f) Scrisul executat într-o perioadă scurtă de timp (ex: 5 – 10 min) şi în aceleaşi condiţii
prezintă un grad mai mic de variabilitate decât cel executat la intervale de timp diferite folosind
instrumente scripturale diferite;
g) Nicio persoană nu poate scrie mai bine decât nivelul său de deprindere;
O persoană care prezintă un scris evoluat va putea să realizeze un scris cu un grad
mai puţin evoluat iar o persoană cu un scris slab evoluat nu va putea realiza un scris evoluat. În
cazul în care un scriptor cu abilităţi grafice dezvoltate încearcă să realizeze un scris cu un grad
de evoluţie redus, acest lucru va fi realizat în parte, deoarece datorită deprinderilor automate de
scriere,inevitabil, va „scăpa” elemente grafice cu un grad de evoluţie ridicat, ce îi vor demasca
adevăratul nivel.
h) Stilurile de scriere pot fi adoptate de mai multe persoane;
Fiecare persoană tinde să imite unele stiluri/modalităţi de construcţie a unor litere dar şi
să experimenteze şi să creeze noi modalităţi de execuţie a acestora.
i) Persoanele îşi stilizează scrisul, ajungând să devieze de la cel caligrafic (de bază);
Aceste persoane îşi vor crea propriul mod de scriere şi vor ignora o serie de reguli
învăţate pentru deprinderea scrisului de caligrafic, cum ar fi: înclinaţia, mărimea, proporţia,
spaţierea, simplificarea scrisului sau stilizarea acestuia, introducerea literelor executate
tipografic în scrierea cursivă, copierea unor stiluri diferite de scriere.
j) Multe stereotipuri ale scrisului sunt realizate în subconştient şi ca atare nu pot fi
schimbate de cel care le execută;
În momentul în care scrisul devine o activitate automată, mintea şi sistemul muscular
nu mai acordă o atenţie importantă acestei activităţi.
k) Un scriptor poate fi identificat după stereotipurile mişcării/construcţiei grafice;
Aceste stereotipuri/deprinderi sunt atât de bine întipărite încât autorul grafic nu poate
să le elimine în totalitate şi se regăsesc în scrisul acestuia chiar şi atunci când acesta încearcă
să şi-l deghizeze.
l) Scrierea are la bază reprezentarea mentală a imaginilor literelor învăţate;
Scriptorul, în procesul de scriere, se concentrează pe mesajul ce trebuie redactat şi nu pe
metoda de scriere.
m) Scrisul de mână al unei persoane se schimbă gradual de-a lungul vieţii acesteia;
Există mai multe cauze pentru schimbările care au loc, atât naturale cât şi traumatice. O
persoană, în general, atinge stabilitatea grafică la vârsta maturităţii.
n) Abuzul de substanţe afectează scrisul de mână;
În general, abuzul de substanţe conduce la o mărire/extindere a scrisului. Abuzul repetat va
conduce în cele din urmă la o deteriorare a acestuia.
o) Unele afecţiuni medicale/boli, traume şi emoţii pot fi drept cauze pentru modificările
survenite în scrisul de mână;
322
p) Nu este posibilă determinarea cauzei care a condus la modificarea scrisului prin
studierea caracteristicilor acestuia;
Dat fiind faptul că există o serie de factori care afectează scrisul de mână, un
specialist/expert criminalist nu va putea pe baza examinărilor grafoscopice să
stabilească/identifice cu exactitate cauza/cauzele care a/au determinat acest aspect.
q) Dacă scriptorul poziţionează peniţa/vârful instrumentului scriptural pe suprafaţa
hârtiei înainte ca acesta să înceapă să scrie, debutul primei grame astfel executate va fi unul
bombat, cu depunere consistentă de substanţă scripturală;
Există persoane care înainte să înceapă să scrie îşi poziţionează vârful instrumentului
scriptural pe suportul de scriere ( punct de staţionare) lăsând astfel o cantitate mai mare de
substanţă la debutul traseului grafic comparativ cu restul acestuia. Acest principiu este valabil şi
pentru situaţia în care această modalitate de execuţie se realizează la finalul firului grafic.
r) Dacă scriptorul execută mişcarea grafică fără a poziţiona înainte vârful instrumentului
pe hârtie, atunci debutul şi finalul firului grafic va fi ascuţit sau eterat;
s) Când un scriptor îşi schimbă dimensiunea scrisului, proporţiile dintre minuscule şi
majuscule, în general, rămân asemănătoare;
În funcţie de spaţiul în care o persoană trebuie să scrie, aceasta îşi va adapta mărimea
scrisului dar în acelaşi timp îşi va păstra proporţia dintre litere.
ş) Presiunea pe care scriptorul o exercită asupra instrumentului de scris în procesul de
scriere, este pusă în evidenţă prin variaţia presiunii regăsite la nivelul firului grafic;
Presiunea este afectată de gradul de apăsare asupra instrumentului scriptural precum
şi de suportul pe care este plasată hârtia pe care sunt redate menţiunile grafice.
t) Multe persoane crează trasee grafice executate cu presiune atunci când instrumentul
scriptural descrie o mişcare descendentă către acesta şi trasee grafice;
caracterizate de o presiune mai scăzută atunci când instrumentul scriptural descrie o mişcare
care se îndepărtează de acesta.
ţ) Suprafaţa pe care este plasat suportul scriptural (ex: lemn, ciment) afectează
adâncimea traseelor grafice executate cu presiune;”
Astfel, în funcţie de duritatea suportului, vom avea trasee grafice caracterizate de o
presiune atunci când duritatea suportului este mare şi trasee grafice caracterizate de o
adâncime mai mare atunci când acestea sunt executate pe suporturi cu duritate scăzută.891
14.4.2. Principiile identificării scrisului de mână
1. Un scriptor poate fi identificat după deprinderile grafice formate în subconştient.
2. Identificarea grafică presupune determinarea dacă diferenţele prezente în scrisul de
mână sunt datorate variabilităţii naturale sau sunt executate de un alt scriptor.
3. Un scris poate fi atribuit unei persoane atunci când există suficiente caracteristici
grafice individuale şi acestea nu diferă de cele regăsite în scrisul model de comparaţie.
4. Orice diferenţă fundamentală neexplicabilă prezentă în scrisul în litigiu şi care nu
se regăseşte la cel model de comparaţie, este suficientă pentru a demonstra că scrisul în litigiu
nu a fost executat de acelaşi scriptor. Trebuie să fie o diferenţă structurală fundamentală care să
fie semnificativă.
891Katherine M. Koppenhaver, „Attorney`s Guide to Document Examination, Greenwood Publishing” Group. Inc.,SUA,
2002, pag 87-91, supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 225-226
323
5. Determinarea lipsei autenticităţii depinde de o multitudine de factori. Aceasta
presupune existenţa a mai mult de un un indicator cu excepţia situaţiei când acel indicator
reprezintă o diferenţă fundamentală semnificativă.
6. O singură particularitate grafică la nivelul caracteristicilor grafice individuale nu
este suficientă pentru identificarea scriptorului.
7. Un scris imitat se aseamănă intenţionat cu scrisul care a stat la baza acestuia.
8. Scrisul imitat este de regulă desenat, nu scris.
9. Scrisul imitat este în general lipsit de variaţiile de presiune.
10. Imitaţia tinde să se conformeze cât mai fidel scrisului imitat şi nu prezintă acel
dinamism al mişcării execuţionale şi acea variabilitate naturală.
11. Falsificatorii nu recunosc variabilitatea naturală a scrisului de mână şi în
consecinţă aceştia execută menţiunile grafice asemănător celor folosite ca reper.
12. O semnătură poate fi reprodusă fidel prin copierea acesteia fie utilizând o ştampilă
a cărei parte activă conţine traseul/traseele grafice ale acesteia (parafă) fie prin scanarea
semnăturii şi imprimarea acesteia.
13. O semnătură copiată poate să nu reprezinte o copie exactă a originalului.
14. Traseele grafice ale unei semnături realizate în copie pot să conţină mai puţine
detalii decât cele ale semnăturii originale.
15. Nimeni nu poate copia/reda toate particularităţie grafice dintr-o semnătură, mai ales
pe cele cu un grad mare de dificultate în execuţie. Totuşi, unele persoane sunt foarte bine
pricepute în a imita mostre de scris provenind de la alte persoane.
16. Imitaţia liberă de către o persoană foarte talentată, poate fi foarte greu de detectat
în timp ce semnele evidente de falsificare nu sunt întotdeauna evidente.
17. Semne ale contrafacerii includ trasee ezitante puse în evidenţă de tremurături,
staţionări sau întreruperi ale firului grafic precum şi ştersături.
18. Prezenţa oricărui semn de falsificare nu este suficient pentru a indica dacă documentul în
litigiu nu este autentic pentru că orice indiciu în acest sens (modalitate de executare a scrisului /
semnăturii)poate reprezenta o deprindere normală a scriptorului.
19. Lipsa oricărui semn de falsificare nu înseamnă autenticitate.
20. Debuturile sau finalurile tocite pot indica falsificarea dar traseele grafice cu
presiune uniformă nu sunt o dovadă a falsificării.
21. Caracteristicile grafice individuale ale scrisului sunt deviaţii de la modelul caligrafic
şi sunt valoroase în determinarea identităţii scriptorului.
22. Cu cât există mai multe caracteristici grafice individuale în scrisul de mână al unei
persoane cu atât şi identificarea scriptorului va fi mai uşoară.
23. Falsificatorii fac greşeli.
24. Este imposibil de menţinut o simulare de succes a scrisului din cuprinsul unui
întreg document. Cu cât textul este mai lung cu atât scrisul scriptorul va reveni către modalitatea
sa proprie de execuţie.
25. Într-o examinare comparativă a scrisului de mână este necesară examinarea
caracteristicilor generale şi individuale ale acestuia (ex: legătura între litere, debutul şi finalul
unor trasee grafice, spaţierea, punctuaţia, aliniere, forma unor litere).
26. Membrii de familie în mod frecvent îşi copiază între ei anumite caracteristici de
scriere.
27. Între scrisul a două persoane pot exista asemănări izbitoare (foarte puternice).
324
28. Un scriptor poate intenţionat să-şi modifice aspectul normal al scrisului.
29. Nu se poate identifica o persoană ca fiind autorul scrisului în litigiu dacă probele
model de comparaţie sunt insuficiente din punct de vedere cantitativ/calitativ.
30. O parte din caracteristicile grafice ale fiecărei persoane vor fi prezente chiar şi în
situaţia când aceasta încearcă să-şi altereze/deghizeze scrisul.
31. Numerele şi semnele de punctuaţie sunt foarte rar deghizate.892
14.5. CARACTERISTICILE GENERALE SI INDIVIDUALE ALE SCRISULUI

Sunt acele calităţi care se referă la scrisul privit în ansamblul său, care sunt constituite
din diferitele proprietăţi generice, de clasă, care, luate separat, pot fi întâlnite în scrisul mai
multor persoane. În literatura de specialitate mai sunt denumite și „dominante grafice“. 893
Caracteristicile generale și particulare ale scrisului sunt luate ca reprezentare grafică
prin anumite semne convenţionale a sunetelor şi cuvintelor specifice unei limbi (scris şi vorbit) şi
sunt definite prin două tipuri de elemente ori caracteristici speciale, respectiv894:
- caracteristicile generale;
- caracteristicile individuale.
În literatura de specialitate s-au încercat diferite sistematizări, după cum urmează:
- caracteristici ale limbajului folosit în scris, prin care să se stabilesească: vocabularul
folosit, gradul de cultură, cunoştinţele într-o anume specialitate, cunoaşterea regulilor de
ortografie;
- caracteristici de configuraţie, care se referă la anumite particularităţi în ansamblul
textului în pagină, forma rândurilor pe orizontală, existenţa sau lipsa unor margini aliniate,
mărimea şi intervalul dintre rânduri, spaţiul existent între cuvinte;
- caracteristici ale formei scrisului şi gradul de evoluţie, care reflectă gradul de
automatizare a mişcării, concretizat cu nivelul evoluţiei, arcuirii, simplităţii, clarităţii şi formei
ductelor, viteza de execuţie.895
14.5.1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE SCRISULUI
Enunțarea acestor caracteristici care sunt relativ numeroase, a determinat mulţi autori
de specialitate să procedeze la clasificări şi subclasificări, majoritatea punând în evidenţă
următoarele caracteristici generale considerate mai importante respectiv: 896
a) - gradul de evoluţie şi forma scrisului;
b) - dimensiunea scrisului;
c) - înclinarea scrisului sau a literelor;
d) - viteza scrisului;
e) - presiunea scrisului;
f) - coeziunea şi continuitatea scrisului;
g) - spaţierea, direcţia şi forma rândurilor;
h) - orânduirea scrisului;
i) - plasarea altor elemente ale textului.
892Katherine M. Koppenhaver, „Attorney`s Guide to Document Examination, Greenwood Publishing” Group. Inc.,SUA,
2002, pag 87-91, supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 227-228
893Valeriu Manea, op. cit., pag. 103.
894 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 472
896 Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a-II-a revizuită, op. cit. pag. 272.
325
a) Gradul de evoluţie şi forma scrisului.
Prin gradul de evoluţie al scrisului trebuie înţeles gradul de însuşire a tehnicii scrierii,
caracterizat prin capacitatea de a scrie în ritm rapid, prin mişcări coordonate şi stabile, potrivit
sistemului general al scrierii cursive. Gradul de evoluţie al scrisului se apreciază pe baza
stabilirii unor elemente mai simple, cum ar fi ritmul şi coordonarea mişcărilor. 897
Evoluţia unui scris reprezintă stadiul la care o persoană a ajuns cu deprinderea sau
tehnica de a scrie. Astfel, evoluţia scrisului se numără printre cele mai importante caracteristici
de individualizare. Astfel, un scris este evoluat dacă semnele grafice sunt executate în mod
liber, cu mişcări sigure, rapide, fără întreruperi şi sinuozităţi în trăsături, fără mişcări greoaie şi
inutile. La baza diferenţierii scrisurilor şi aprecierii gradului de evoluţie stau abaterile de la
normele uzuale în executarea semnelor grafice. Indiferent de gradul de evoluţie al scrisului,
acesta poate fi executat cu litere cursive (caligrafice), cu caractere de tipar ori cu caractere
combinate. Scrisul neevoluat , caracterizat prin mişcările greoaie şi asimetria literelor.898
O parte din epecialiștii în domeniu subliniază faptul că nu trebuie confundate scrisurile
neevoluate cu cele în curs de formare. Aceasta deoarece, potrivit opiniilor acestora, un scris
neevoluat este deja format şi fie că nu se mai dezvoltă, fie că se dezvoltă foarte lent,
eventualele modificări nefiind de natură să modifice gradul de evoluţie. 899
După gradul lor de evoluţie scrisurile se clasifică în:
- scrisuri cu grad înalt de evoluţie;
- scrisuri cu grad mijlociu de evoluţie;
- scrisuri cu grad redus de evoluţie.
Alte opinii de specialitate indică faptul că sub aspectul evoluţiei grafice, scrisul poate fi
inferior, superior sau mediu. 900
În cazul scrisurilor inferioare, acestea fiind executate printr-o coordonare slabă a
mişcărilor, într-un ritm foarte lent, cu timiditate, fără siguranţă, au un traseu fără uniformitate în
realizarea semnelor grafice atât ca mărime şi formă, unele fiind rotunjite, altele unghiulare, cât şi
în ceea ce priveşte poziţia faţă de orizontală rândurilor, dimensiuni mari ale literelor, cursivitate
mică, omisiuni de litere, adăugiri, presiune mare pe suport.
Scrisurile de evoluţie medie, în general, sunt îngrijite, cu semnele grafice uniforme ca
mărime, contur şi poziţie faţă de linia rândurilor, într-un cuvânt aşa cum a fost obişnuit scriptorul
de pe băncile şcolii.
Scrisurile superioare, bazate pe un lung proces de exerciţiu de perfecţionare a
mişcărilor, de îmbunătăţire a vitezei scrierii, prezintă un traseu uşor, realizat cu multă siguranţă,
cu tendinţă de simplificare a semnelor grafice şi a legăturilor dintre ele şi, în acelaşi timp, cu mai
multe variante de realizare a aceloraşi litere.
Forma scrisului.
Se referă la aspectul dominant al trăsăturilor unui scris, precum și la structura acestuia,
avându-se în vedere configuraţia literelor, modul cum acestea au fost executate de către
scriptor. Din punctul de vedere al formei scrisului se întâlnesc două categorii de scrisuri:
897 I.Vicol, L.Bidian, Îndrumarul specialistului în grafoscopie, Ed. M.I. 1970 pag. 34.
900 Ionescu L., Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi 1973, pag. 82, 83.
326
- scrisuri cursive;
- scrisuri tipografice.
Raportată la tipul mişcărilor, potrivit acestui criteriu întâlnindu-se următoarele forme:
- scrisuri arcadate (la minusculele „m“ şi „n“);
- scrisuri ghirlandate, la care trăsăturile inferioare şi cele de unire sunt concave;
- scrisuri unghiulare, caracterizate prin trăsături ascuţite;
- scrisuri rotunjite, datorită formei circulare sau turtite a ovalelor.901
Literatura de specialitate arată că în activitatea practică pot fi întâlnite şi forme intermediare,
precum şi forme combinate de scrisuri. Totodată, legat de forma sa, scrisul este examinat şi din punct
de vedere al gradului de simplificare al acestuia. În funcţie de acest criteriu se disting următoarele
categorii:
- scrisuri simple, foarte apropiate de modelul caligrafic;
- scrisuri simplificate, cu gesturi grafice condensate;
- scrisuri complicate, conţinând litere cu trăsături suplimentare.
b) Dimensiune scrisului.
Este o caracteristica generală a mărimii care se referă atât la înălţimea, cât şi la lăţimea
literelor. Astfel, în raport cu lăţimea şi înălţimea literelor, dimensiunea scrisului poate fi apreciată
ca mare, mijlocie sau mică.
- o literă este considerată mare dacă literele au o înălţime de peste 4 mm.
- atunci când înălţimea literei este cuprinsă între 2-4 mm., scrisul este considerat de
dimensiune mijlocie.
- scrisul este mic dacă înălţimea literei nu depăşeşte 2 mm.
Dimensiunea literelor trebuie apreciată şi în raport cu proporţionalitatea lor, respectiv cu
raportul existent dintre înălţimile literelor depasante şi nedepasante. Ca atare, după acest
criteriu, scrisul poate fi încadrat în două:902
- scris supraînălţat, în cazul în care mărimea depasantelor superioare şi inferioare este
exagerată în comparaţie cu nedepasantele;
- scris subînălţat, când depasantele superioare abia depăşesc limita superioară a
rândului, depasantele inferioare abia coborând sub linia de bază.903
Totodată în cadrul unui cuvânt, literele pot avea o mărime uniformă, de exemplu în
cazul scrisurilor descrescânde, denumite şi gladiolate, sau al scrisurilor crescânde, denumite
îngladiolate, iar din punct de vedere al lărgimii scrisului există două tipuri: dilatat şi comprimat.904
c) Înclinarea scrisului sau a literelor.
Se referă la poziţia literelor, în special a celor depasante, faţă de orizontală. Se poate
spune că înclinaţia scrisului se socoteşte după poziţia axei longitudinale a literelor, mai ales a
depasantelor faţă de perpendiculara ce cade pe orizontala rândurilor. Astfel, înclinaţia scrisului
va deveni inconstantă, fiind mai evidentă la literele depasante, întrucât suporturile atipice
creează o asemenea posibilitate prin însăşi natura lor.
În raport cu acest criteriu scrisul poate fi:
901 Valeriu Manea, op. cit., pag. 105.

903 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a-II-a revizuită, op. cit. pag. 273.
904 Ionescu L., Expertiza criminalistică a scrisului, pag. 36.
327
- drept; spre dreapta,
- înclinat spre stânga;
- înclinat spre dreapta;
- instabil;
d) Viteza scrisului.
Este dată de ritmul mişcărilor mâinii în unitatea de timp, aceasta mai fiind cunoscută şi
sub denumirea de distanţarea literelor în cuvinte. Viteza scrisului se caracterizează prin
rapiditatea grafică, fiind determinată de dimensiunile intervalelor dintre litere. De cele mai multe
ori această viteză este în legătură cu dimensiunile literelor.905
Ca atare, viteza srisului poate fi: mare, mijlocie şi redusă.
Viteza srisului este considerată mare atunci când în cadrul acestuia întâlnim:
simplificarea gesturilor grafice (reducerea unor bucle), unirea semnelor diacritice de corpul literei
respective sau de litera următoare, abrevierea unor cuvinte, prescurtări, deplasarea spre
dreapta a barelor, volutelor, semnelor diacritice, creşterea spatiilor dintre litere în raport cu
lăţimea acestora, tendinţa de filiformizare a scrisului, în special spre finalul rândurilor. Toate
acestea apar tocmai datorită adaptării mâinii la regula efortului minim.
Viteza srisului este medie, atunci când scriptorul execută fiecare literă, pune şi
plasează la locul lui fiecare semn diacritic şi fiecare bară, îndreaptă fiecare greşeală de scriere,
astfel că pe tot parcursul acesteia apar repetate modificări. Aceasta viteză de scriere
corespunde în general scrisurilor de evoluţie medie.
Viteza srisului este redusă, atunci când scrisul conține trăsături grafice greoaie,
executate apăsat, cu numeroase opriri şi reluări, literele respectă modelul grafic învăţat de
scriptor şi au traseul grafic uneori tremurat.906
e) Presiunea scrisului.
Presiunea scrisului sau intensitatea generală a scrierii, este una din caracteristicile cele
mai semnificative în scrisul unei persoane. Ea este condiţionată de deprinderea scriptorului de a
apăsa instrumentul scriptural în momentul executării scrierii.907 Presiunea scrisului ca intensitate
generală a apăsării este pusă în evidenţă de grosimea trăsăturilor şi de urmele de adâncime din
stratul de hârtie, ţinând cont bineînţeles de tipul instrumentului scriptural folosit.
Presiunea scrisului poate fi: mică, medie şi mare. În procesul scrierii există o serie de
factori care influențează scriptorul asupra presiunii scrierii, factori care constau în:
- modul în care intensitatea tonusului muscular, contracţia mâinii şi degetelor sunt
reglate de debitul nervos;
- deprinderea obişnuită a persoanei de a ţine instrumentul scriptural în timpul scrierii;
- comoditatea scriptorului de a folosi forţa dintr-o singură direcţie, în raport cu mişcarea
efectuată pentru redarea celorlalte elemente ale literei.
Pornind de la raportul dintre lăţimea trăsăturii executate cu presiune şi a celei
executate fără apăsare, intensitatea generală a scrierii poate fi:
- redusă, atunci când scrisul are o lăţime a trăsăturilor de bază egală cu lăţimea
trăsăturilor de unire;
905Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 478.

906Idem pag. 479
907Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a-II-a revizuită, op. cit. pag. 273.
328
- mijlocie, în cazul în care trăsăturile principale depăşesc, ca lăţime, de două ori pe cele
de unire;
- puternică, la scrisurile în care lăţimea trăsăturilor principale depăşeşte cu mai mult de
două ori pe cele de unire.908
f) Coeziunea şi continuitatea scrisului.
Constă în modul de legare a literelor, respectiv numărul literelor executate printr-o
mişcare neîntreruptă în limitele unui cuvânt. Din punct de vedere al continuităţii, scrisurile pot fi
legate sau tocate şi se clasifică în:
- scrisuri cu continuitate (legare) redusă, în cazul în care sunt legate cel mult 3 litere;
- scrisuri cu continuitate ( legare) mijlocie, când, într-un cuvânt, sunt legate 4-6 litere;
- scrisuri de cont. (legare) mare, într-un cuvânt se întâlnesc peste 6 litere legate.909
g) Spaţierea, direcţia şi forma rândurilor.
Spaţierea scrisului, indică mărimea intervalelor dintre litere, cât şi la distanţa dintre
cuvinte şi dintre rânduri, unde cu valoare de identificare sunt scrisurile „înghesuite“ şi scrisurile
„risipite“. Pentru direcţia şi forma rândurilor, se ia în considerare linia de bază a acestuia, unde
aspectul plasamentului poate fi:910
- ascendent;
- descendent.
- orizontal sau drept;
Forma rândurilor, este o caracteristică generală şi totodată una topografică
şi poate fi:
- convexă;
- concavă;
- rectilinie;
- şerpuitoare;
- etajată sau scaliformă (frântă).911
h) Orânduirea scrisului.
Este o caracteristică generală topografică a scrisului, care vizează particularităţile
poziţiei scrisului, respectiv:
- dispunerea scrisului pe pagină;
- existenţa ori lipsa marginilor;
- mărimea alineatelor prin care se stabilesc paragrafele;
- mărimea intervalelor între rânduri.
În cazul orânduirii scrisului, alineatul, este o retragere a primului rând de la linia
marginilor, prin care ies în evidenţă paragrafele din text. Ca atare, în raport cu acest criteriu,
alineatele pot fi caracterizate după mărimea şi frecvenţa lor. Mărimea intervalelor între rânduri
se stabileşte în funcţie de distanţa la care sunt amplasate rândurile textului în manuscris, dar
numai în cazul scrierii pe hârtie neliniată. Totodată, mărimea intervalelor, poate fi apreciată şi în
raport de lăţimea literei și poate fi:
- mare, atunci când intervalul depăşeşte dublul înălţimii literelor
- mijlocie, când distanţa intervalului este egală cu dublul înălţimii literelor;
908 Idem, pag. 273
910 Valeriu Manea, op. cit., pag. 107.
329
- mică, dacă este egală cu înălţimea medie a literelor fără depasante.912
i) Plasarea altor elemente ale textului.
În cazul amplasării titlului, semnăturilor, a datei. Ca exemplu, titlurile pot fi amplasate fie
în centrul suportului, fie la dreapta ori la stânga. Data poate fi scrisă fie deasupra, fie sub text,
fiind amplasată, după caz, în dreapta, în stânga sau la mijlocul textului.
14.5.2. CARACTERISTICILE INDIVIDUALE ALE SCRISULUI

Caracteristicile individuale ale scrisului sunt relativ neschimbătoare.913 Valoarea de
identificare a caracteristicilor individuale depinde de gradul lor de deviere de la modelul
caligrafic. În cadrul examinării trebuie avute în vedere următoarele caracteristici individuale ale
scrisului, aflate în următoarele categorii:
-modul de începere şi de finalizare a semnelor grafice, legarea acestora şi a
elementelor componente;
-construcţia semnelor grafice, numărul elementelor constitutive, forma acestora,
precum şi direcţia mişcărilor de execuţie;
- modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice;
- modul de scriere a unor menţiuni.
a) Modul de începere şi de finalizare a semnelor grafice, precum şi legarea
acestora şi a elementelor componente.
Sunt anumite particularităţi întâlnite la semnele grafice care contribuie la
individualizarea trăsăturilor respective. Mişcările prin care se executa elementele grafice ale
literelor sunt numeroase şi complicate, din ele desprinzându-se mişcările principale care stau la
baza construcţiei lor. Dintre mișcări pot fi enumerate: bucla, cercul, ovalul, semicercul,
nodozitatea şi ochiul, care pot fi executate destrogir sau sinistrogir.914
Ca atare, modul de începere şi de finalizare a semnelor grafice, precum şi legarea
acestora şi a elementelor componente sunt cuprinse de:
Linia de atac, care mai este numită şi punct de atac, care reprezintă un traseu anexă
de completare a unei litere. Faţă de corpul literei, punctul de atac se poate situa în zona
centrală, deasupra corpului central al literei sau în zona depasantei superioare sau inferioare.
Gramele literelor, care se clasifică în raport cu următoarele criterii:
- după modul de plasare a punctului de început la literele ovale;
- după punctul final al gramei (modul de închidere a ovalelor);
- după forma şi dirijarea bastonului ori a gramei finale.
Finalizare a literei (semnelor grafice), ori trasarea terminal, constă în aprecierea
acesteia ca poziţie, formă şi mărime, iar clasificarea finalizării poate fi: scurtă, normală sau
prelungită, orizontală în sus sau în jos, situată pe linia rândului, sub rândul scris sau în zona
medie sau superioară a literei.915
912 L. Bidian, I.Vicol, op. cit. pag. 47.

913Sunt particularităţi condiţionate de deprinderile de executare a grafismelor specifice unei persoane, care se
manifestă în mod pregnant şi constant în scrisul acesteia. Ca atare, ele sunt elemente individuale care oglindesc
aceste deprinderi în executarea uneia sau a mai multor litere care alcătuiesc un cuvânt şi se referă la modul de
construcţie a literelor, a cifrelor, precum şi a legăturilor dintre ele. Detaliile de execuţie, formele scripturale şi
combinaţiile de trăsături sunt irepetabile într-un alt scris şi nu pot fi reproduse în totalitatea lor de o altă persoană.
914 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol II, M.I. Bucureşti 1978, pag. 129.
915 Idem, pag. 130
330
b) Construcţia semnelor grafice, forma acestora, numărul elementelor
constructive, direcţia mişcărilor de execuţie.
Construcţia semnelor grafice este considerată de către practicieni ca fiind una dintre
caracteristicile individuale cele mai complexe şi revelatoare pentru identificare. Prin literă se
înţelege un semn grafic din alfabetul unei limbi, corespunzând unui sunet sau „semn din
alfabetul unei limbi care corespunde de obicei unui fenomen“. Astfel, litera dintr-un text poate fi
mare (majusculă) şi mică (minusculă) fiind compusă din:916
- grame, părţi componente de sine stătătoare, care se execută dintr-o singură trăsătură;
- ducte - trasee grafice care unesc două litere, care în raport cu literele care se leagă,
prezintă diverse forme: liniare; unghiulare; arcuite; sinuoase.
- trasee, sunt anexe în completarea unei litere, concretizate în barări, linii de atac,
sedile, semne diacritice, ducte şi linii de legătură.
De asemenea, literele sunt clasificate după:
- după forma generală;
- după natura traseelor suplimentare;
- după numărul gramelor componente.
În raport de forma generală, literele pot fi:
- litere ovale sau cu cercuri;
- litere cu trasee semicirculare;
- litere cu depasante;
- litere cu podiş.
Raportat la numărul gramelor componente, literele se clasifică în:
- litere cu o gramă;
- litere cu două grame;
- litere cu trei sau mai multe grame.
Privitor la construcţia literelor se va avea în vedere atât stabilirea numărului de
elemente care o compun cât şi succesiunea scrierii lor, precum şi direcţia generală a mişcării de
execuţie.
c) Modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice.
Ține cont de plasamentului acestora, de acele variaţii în executarea literelor, a
semnelor diacritice şi a sedilelor. Totodată, din punct de vedere al plasamentului pe literă se
întâlnesc următoarele aspecte: plasamentul superior, plasamentul normal, mijlociu, inferior, apoi
bară prelungită spre dreapta, bară executată deasupra literei, bară plasată spre stânga literei,
bară dirijată ascendent, bară dirijată descendent, barare dublă.
La literele cu mai multe grame se întâlnesc următoarele variaţii:
- legarea unghiulară la una sau ambele extremităţi;
- legarea rotunjită;
- legarea la baza gramelor, dedublarea de traseu sau prin buclare;
- legarea prin „răsturnarea“ literelor.
Cu privire la forma barei aceasta prezintă interes sub aspectul identificării criminalistice,
unde pot fi întâlnite următoarele forme: bară legată de corpul literei, bară dreaptă, bară convexă,
bară concavă, bară prelungită, bară executată din trăsături sinuoase.
Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 484

916
331
Din punct de vedere al dimensiunii, bara se poate prezenta sub următoarele aspecte:
mare, mică, lipsa barei. Sub raportul plasamentului semnelor diacritice, acestea pot fi grupate
după cum urmează: lipite de literă; plasate în stânga literei, plasate în dreapta literei, distanţate
de literă; formate direct din traseul literei.
După modul de executare a sedilelor, pot fi întâlnite următoarele forme: sub formă de
laţ, de formă sinuoasă; sub formă de virgulă, liniară, cu plasament orizontal, liniară, cu
plasament vertical.917
d) Modul de scriere a unor menţiuni.
Literatura de specialitate, menționează și modul de scriere al unor mențiuni, cum ar fi:
datele calendaristice, operațiile matematice, abrevierile, numerotarea paginilor, bifările, e.t.c.,
care pot fi considerate caracteristici speciale, în măsura în care acestea prezintă
particularități.918
Rezultă că, aceste caracteristici individuale (particulare sau speciale), se constituie ca
un grup de elemente foarte valoroase de identificare, ele reflectând modul în care fiecare
persoană s-a deprins să execute un anumit semn sau grup de semne grafice. Cu cât o
persoană se abate mai mult de la modelul caligrafic de construcţie al literelor sau cifrelor, cu
atât creşte posibilitatea identificării sale. Elementele care contribuie la individualizarea semnelor
grafice sunt reprezentate de trăsăturile de debut şi cele prin care se finalizează o literă, unde
acestea pot fi analizate din punct de vedere morfologic, din punct de vedere al plasamentului
faţă de linia de bază a scrisului sau al poziţiei faţă de elementele respectivei litere.919
14.6. Expertiza criminalistică a scrisului de mână.

Înscrisurile (actele scrise), au o importanţă deosebită în toate domeniile de activitate
deoarece ele servesc la fixarea apariţiei, modificării sau stingerii raporturilor juridice de tot felul, cum
ar fi: testamente, succesiuni, acte şi dovezi sub semnătură privată, chitanţe.
În literatura de specialitate, expertiza criminalistică a scrisului mai este cunoscută ca
expertiză grafoscopică sau grafică ca și mijloace de probă, reglementate de Codul de procedură
penală în Capitolul VII, secțiunea X “Expertiza și constatarea“, articolele 172 la 191.
Obiectivul expertizei criminalistice este reprezentat generic de stabilirea sriptorului, mai
exact a persoanei de la care emană acel înscris.
De asemenea, examinarea criminalistică a scrisului de mână mai vizează elucidarea
următoarelor probleme: identificarea autorului scrisului cursiv, identificarea autorului scrisului
cursiv deghizat, identificarea autorului scrisului executat prin imitarea caracterelor tipografice,
identificarea autorului scrisului cursiv alterat de cauze de ordin patologic, identificarea autorului
scrisului executat cu instrumente scripturale şi pe suporturi atipice, identificarea autorului unei
semnături. Practic, examinarea înscrisurilor se face sub 2 aspecte:
- examinarea şi expertiza tehnică a documentelor;
- identificarea prin constatare/expertiză grafică a persoanei după scrisul de mână.
Ca și forme sub care se găsesc actele (înscrisurile) expertizate avem:
1. Texte: scrisori, cereri, însemnări, formulare completate de mână, adnotări scurte
cum sunt : (“Am predat”, “Am primit”, “Vânzător”, „Cumpărător”, “De accord”, “Văzut”);
917 Idem pag. 487

332
2. Semnături: literale, semiliterale, indescifrabile (aliterale);
3. Semne grafice aliterale: semne de punctuație, sublinieri, semne de numerotare
și continuare a paginilor.920
14.6.1. Obţinerea modelelor de scris pentru comparaţie.
Modelele de scris pentru comparație, sunt scrisuri executate de o persoană în condiţii
obişnuite, fără să fie în legătură cu cauza respectivă. Ca atare, în momentul executăriii lor
persoana respectivă nu numai că nu ştia, dar nici nu putea presupune că manuscrisele
respective vor deveni un material comparativ (cereri, scrisori, notiţe).921
Obținerea modelelor de scris pentru comparaţie revine organului de urmărire penală
care dispune efectuarea constatării sau a expertizei. Cu cât textul în litigiu este mai scurt, cu
atât mai mare trebuie să fie cantitatea de scris de probă, pentru ca specialistul să poată urmări
frecvenţa caracteristicilor cercetate.922
Modelele de scris pentru comparaţie se clasifică în:
- modele de scris libere;
- modele de scris experimentale.
Modele de scris libere, reprezintă acele scrisuri executate de o anumită persoană în
condiţii obişnuite, fără ca persoana de la care emană acel scris să fi avut vreo legătură cu cauza
investigată. Astfel, în momentul executării unui astfel de scris, persoana nici nu avea cunoştinţă
şi nici nu putea presupune că scrisul său va deveni, ulterior, model de comparaţie pentru o
examinare criminalistică.923
Modelele de scris libere trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume:
- să fie ridicate cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi individualizate în cuprinsul
actului procedural;
- să cuprindă aceleaşi caractere ca şi scrisul în litigiu ( expresii, cuvinte, cifre);
- să fie de dată şi de provenienţă certă, adică să fi fost scrise în aceeaşi perioadă ori
cât mai apropiat de perioada executării scrisului în litigiu şi să avem certitudinea că emană de la
persoana bănuită că a executat scrisul în litigiu;
- să fi fost executat cu acelaşi instrument scriptural, cu aceeaşi substanţă de scris şi pe
acelaşi suport ca şi scrisul în litigiu;
- să fie suficiente din puncte de vedere cantitativ.924
Modelele de scris experimentale (la cerere), sunt acele scrisuri obţinute de către
organul de de anchetă de la persoana suspectată că ar fi executat scrisul în litigiu, la cerere.
Modele experimentale sunt obţinute în două modalităţi, respectiv:
- prin scriere liberă;
- prin dictare.925
920Expert grafic Nicola Gheorghe.ro/expertiza_grafoscopica.html

921De obicei, în acestea nu se întâlnesc schimbări în scris, fapt pentru care constituie cel mai valoros material
comparativ.
922 Gheorghe Popa. op. cit. pag. 446
924Este recomandabil să se preleveze scris suficient, pentru ca scriptorul să așeze pe hârtie toată gama de
caracteristici ale propriului scris. Pentru ca suspectul să nu-și deghizeze scrisul, se va mării viteza de dictare, ca în
final scriptorul să-și mărească și el viteza de scris, srisul rezultat să fie astfel cât mai natural.
925 Probele de scris experimentale sunt manuscrise întocmite la cererea organului de urmărire penală de către
persoana bănuită că a executat actul în litigiu. Ea nu trebuie să cunoască despre scopul luării lor (dictare sau liber).
333
Pentru modelele de scris experimentale onţinute prin scriere liberă, organul judiciar va
solicita persoanei să prezinte în scris aspecte fără legături evidente cu cauza instrumentată.
Totodată, va evita precizarea scopului pentru care solicită scrisul. În această categorie sunt
incluse: solicitarea prezentării unor atribuţii de serviciu, realizarea unui curriculum vitae,
declaraţii în legătură cu diverse aspecte.926
Pentru modelele de scris experimentale obținute prin dictare, acestea conțin
următoarele particularități:
-ritmul dictării va fi variabil, iar dacă organul de urmărire penală constată intenţia
persoanei de a disimula, va fi accelerat progresiv;
-persoana supăsă dictării nu va avea acces vizual la textul în litigiu;
-textul supus dictării trebuie compus anterior;
-textul va conţine cuvinte, expresii şi cifre care se regăsesc şi în textul în litigiu;
-textul se dictează fără intonaţii;
-modelele de comparaţie se vor lua în poziţii diferite de scriere (pe genuchi, pe scaun,
în picioare etc);
-se recomandă luarea a cel puţin 3-5 modele de comparaţie.927
14.6.2. Probleme care pot fi rezolvate prin expertiza grafoscopică.
În cadrul expertizei grafoscopice, pot fi soluționate următoarele probleme:
- dacă scrisul a fost executat în întregime de o anumită persoană;
- dacă scrisul este sau nu autentic;
- dacă scrisul în litigiu a fost executat prin copiere, imitare sau în alt mod;
- dacă scrisul este deghizat şi prin ce procedeu;
- dacă scrisul a fost realizat prin conducerea mâinii de către altă persoană;
- dacă scrisul a fost executat în întregime de o anumită persoană.928
14.7. Cercetarea criminalistică a semnăturilor.
Semnătura, constituie o varietate a scrisului reprezentând un semn de atestare ce
indică numele şi prenumele persoanei certificând o anumită acţiune, activitate, conţinutul unui
text, etc. Fiecare persoană are propriul său fel de a semna, ceea ce face ca aspectul semnăturii,
plasamentul ei pe un document inclusive caracteristicile să prezinte elemente de strictă
individualitate. Ca atare, semnătura se constituie într-o imagine grafică a numelui, executat
personal de către titular, prin care acesta îşi asumă exactitatea celor cuprinse în act ori atestă
că este autorul actului. Semnătura se formează atunci când scrisul unei persoane a ajuns la un
anumit grad de evoluţie. Când deprinderile şi reflexele scrisului lipsesc, semnătura nu se
deosebeşte cu nimic de acesta, fiind redate numele şi prenumele cursiv. În schimb, evoluţia
semnăturii este mai rapidă decât cea a scrisului, deoarece este construită din combinaţii
permanente de litere, fiind determinată de frecvenţa executării.929 Atunci când două semnături
sunt identice una din ele este falsă.
În vederea expertizării criminalistice a semnăturii, este absolut necesar ca materialul de
comparaţie să îndeplinească anumite condiţii cum sunt:
- să fie sub aspect cantitativ pentru a da posibilitatea expertului să observe constanta
caracteristicilor generale şi individuale, în vederea aprecierii valorii lor;
927 Colectiv, Tehnică criminalistică, Bucureşti 2010, Ed. Est Falia, pag. 232.
928 L. Ionescu, Note de curs, Univ. Dimitrie Cantemir, Bucureşti 1997.
929 L.Ionescu, op. cit, pag. 78.
334
- să fie executat din poziţia „şezând” şi din „picioare” ori dintr-o altă poziţie în care
expertul presupune că a fost executată semnătura în litigiu;
- să cuprindă semnături din perioada în care a fost executată cea în litigiu, precum şi
anterioare şi ulterioare;
- să conţină diverse variante de execuţie folosite de persoana de la care se prelevă
modele de comparaţie; să existe certitudinea că toate modelele de comparaţie provin de la
persoana în cauză.
Din punct de vedere al aspectului general și al conţinutului, semnăturile pot fi:
- semnături complete;
- semnături prescurtate;
- semnături indescifrabile.
Conform literaturii de specialitate, caracteristicile generale ale semnăturii se referă la
următoarele aspecte:930
- gradul de evoluţie
- viteza de execuţie a trăsăturilor
- dimensiunile grafismelor
- plasamentul semnăturii pe document
- structura semnăturii, determinată de gradul de simplitate
- compoziţia semnăturii (literală, semiliterală, mixtă, indescifrabilă)
- înclinaţia literelor şi trăsăturilor neliterale
- continuitatea traseelor.
Ca și procedee de falsificare mai des întâlnite în practica criminalistică avem:
- prin copiere, copierea (directă sau indirectă);
- prin imitare, (imitare (liberă ori servilă);
- executarea semnăturilor din fantezie;
- imprimare.
Falsificarea semnăturilor prin copiere, copierea (directă sau indirectă).
Contrafacerea semnăturilor prin copiere este destul de des uzitată, fapt datorat
aparentei simplităţi a procedeului. Copierea urmăreşte redarea cât mai fidelă a unei semnături
autentice, prin urmărirea, trăsătură cu trăsătură, a conţinutului acesteia. Operaţia poate fi făcută
direct sau indirect (prin folosirea unui clişeu intermediar).
Prima modalitate, numită şi “decalc”, se bazează pe executarea unor operaţiuni
devenite clasice, respectiv se aşează hârtia ce va servi ca suport al semnăturii falsificate peste
actul ce conţine semnătura autentică aleasă ca model, apoi ambele coli sunt plasate în direcţia
unei surse de lumină, de obicei geamul unei ferestre. Astfel, conturul semnăturii autentice va
deveni vizibil pe suprafaţa celei de a doua hârtii, pe care va fi trasat cu ajutorul unui instrument
scriptural. A doua modalitate are ca obiectiv transpunerea traseului semnăturii model pe
suprafaţa de hârtie a preconizatului act fictiv, prin reproducerea cu ajutorul hârtiei copiative şi
evidenţierea acestuia sub forma unei urme de presiune realizată prin urmărirea firului grafic al
semnăturii autentice. Dorinţa de a reda cât mai fidel o formă grafică străină, dificultăţile pe care
le implică urmărirea, segment cu segment, a unui traseu, adeseori complicat, impun
falsificatorului un ritm de execuţie lent, o manieră picturală în traseul literelor. Presiunea de
930Gheorghe Popa, Nicolae Buzatu şi alţii, Exploatarea urmelor prin expertize criminalistice Ed. Era, Bucureşti, 2005,
pag. 17.
335
execuţie va fi uniformă, lipsind firul grafic de nuanţările specifice semnăturilor autentice. Traseul
semnăturilor copiate reţine deseori şi alte imperfecţiuni. Astfel, avem în vedere tremurăturile ce
pot să apară în orice punct al firului grafic ca urmare a unor factori ca: tensiunea musculară
exagerată a mâinii, lipsa de îndemânare a scriptorului, emoţiile.
Falsificarea semnăturilor prin imitare, (imitare (liberă ori servilă).
Presupune urmărirea traseului, punct cu punct, prin conducerea instrumentului
scriptural de la începutul până la sfârşitul traiectoriei acestuia, imitaţia constă în reproducerea
unei semnături prin observarea directă a acesteia (având semnătura model în faţă), în urma
unui studiu, a unor exerciţii prealabile sau din memorie. Execuţia în prezenţa modelului poate
avea loc în două maniere: servilă şi liberă.
Imitaţia servilă, constă în reproducerea semnăturii autentice pe care falsificatorul o
are în faţă, străduindu-se să execute trăsătură cu trăsătură semnătura model. Ca urmare,
semnătura realizată prin imitaţie servilă corespunde din punct de vedere formal cu semnătura
imitată, dar va prezenta toate caracteristicile unui desen lipsit de spontaneitate, la care se
adaugă, deseori întreruperi nejustificate, reluări, corecturi etc.
a) b)
Semnătură falsificată prin imitaţie servilă
a) semnătură originală
b) semnătură falsificată
Pentru imitarea serviă, falsul poate fi pus în evidenţă de următoarele elemente de
particularitate:
- lipsa de naturaleţe şi de spontaneitate a scrisului;
- viteza redusă a scrierii;
- presiunea, în general, crescută a scrierii, dar constantă;
- sinuozităţi ale traseelor grafice;
- retuşarea unor litere;
- grosimea uniformă a trăsăturilor;
- îngroşarea părţilor incipiente şi finale ale trăsăturilor ş.a.
- întreruperi şi reluări de trasee grafice ş.a.
Imitaţia liberă, constă în faptul că semnătura model este învăţată pe “dinafară” prin
numeroase exerciţii. Atunci când falsificatorul consideră că a dobândit suficientă abilitate trece la
executarea ei din memorie, fără să mai urmărească vizual semnătura originală. Exactitatea
reproducerii va depinde în mare măsură de spiritul de observaţie al falsificatorului, de
îndemânarea sa grafică, combinate cu durata şi intensitatea exerciţiului efectuat. Semnăturile
imitate liber pot fi considerate drept “bune” cu destulă uşurinţă datorită facturii lor spontane. În
schimb, ele reproduc cu mai puţină precizie detaliile modelului folosit, inexactitate pe care numai
336
un expert o poate sesiza. Pentru falsul comis prin imitare servilă sau liberă îi sunt specifice
următoarele elemente comune:
- inexistenţa unor caracteristici individuale, specifice scrisului autentic, fapt concretizat
prin modul în care sunt legate literele, presiunea scrisului, viteza mică de execuţie.
-apariţia în scrisul imitat a unor caracteristici proprii scrisului celui care imită
(plastografului);
- ignorarea modului de executare a semnelor diacritice şi de punctuaţie;
La elementele individuale menţionate, cea mai mare valoare de identificare o prezintă
retuşările de litere. Retuşările reprezintă semnul caracteristic, deoarece nu se poate ca imitând
un scris să fie atinsă perfecţiunea de prima dată, plastograful fiind nevoit să revină mereu la
traseele grafismelor. Uneori, imitarea servilă este precedată de trasarea scrisului cu creionul,
ulterior procedându-se la repasarea sa cu cerneală. În astfel de cazuri, falsul este pus în
evidenţă prin fotografierea sub radiaţii i.r. sau în lumină polarizată, prin relevarea trăsăturilor de
grafit.931
Dintre problemele care se pot rezolva prin expertiza grafică pot fi menționate:
- identificarea autorului unui scris sau a unei semnături;
- identificarea persoanei care a folosit un scris deghizat;
- identificarea persoanei care a efectuat o semnătură prin imitaţie liberă ori servilă
- dacă scrisul de pe un document a fost executat de una sau mai multe persoane.932

932
V. Manea, op. cit., pag. 111
337
338
CAPITOLUL XV
TEHNICA DOCUMENTELOR, CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A

DOCUMENTELOR FALSIFICATE
15.1. Reglementarea juridică a infracţiunii de fals.

În legislaţia penală română, faptele incriminate sub denumirea de „infracţiuni de fals“ se
constituie într-o categorie bine particularizată şi extrem de variată în sfera vastă a faptelor
socotite ca social periculoase.933 Conform Codului Penal sfera infracțiunilor de natură penală
prin care se alterează adevărul este deosebit de vastă, conţinând categorii variate, diferenţiate
fie datorită specificului relaţiilor sociale lezate, fie datorită naturii încrederii care este acordată
adevărului, presupus ca fiind respectat.
Ca o primă situaţie, în legislația penală găsim înscrisuri care formează însuşi obiectul
material al infracţiunilor de fals în înscrisuri prevăzute de cap. III Titlul VI din Codul Penal la art.
320 la 328, unde alterarea adevărului se produce fie prin întocmirea în întregime a unui înscris
(contrafacerea), fie prin modificarea ori alterarea prin orice mod a unui înscris existent, reţinută
de legea penală ca modalitate de falsificare valabilă pentru ambele ipoteze. Falsificarea
înscrisului, se realizează prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice
mod, de natură să producă consecinţe juridice, (art. 320 alin. 1-4).934
Falsificarea, reprezintă operaţia prin care se realizează acţiunea de alterare a
adevărului, unde încrederea este privită ca stare psihică generată de prezumţia de bună-
credinţă pe care şi-o acordă persoanele în relaţiile dintre ele, precum şi de prezumţia de
veracitate privind existenţa şi valoarea lucrurilor. Prin contrafacerea ori falsificarea unor acte se
urmăresc anumite scopuri, cum ar fi obţinerea unor avantaje materiale, faptă care la rândul ei
poate întruni elementele constitutive ale altor infracţiuni ca delapidarea, înşelăciunea etc.935
Noțiunea de “document”, desemnează orice act, text tipărit, scris, fotografie, inscripție,
eliberat ori emis de către o autoritate, instituție, ori persoană prin care se adeverește, se
preconizează, se constată un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație.936
În categoria înscrisurilor, din punct de vedere criminalistic sunt incluse:
Dintre înscrisurile mai des expertizate pot fi enumerate: acte de studii (diplome, foi
matricole etc.), documente de identitate (buletine, cărţi ori certificate de identitate, paşapoarte),
permise de conducere, certificate de înmatriculare auto, reţete, certificate medicale, actele
privind evidenţa şi circulaţia diferitelor bunuri ori valori (borderouri, facturi, chitanţe, inventare,
procese-verbale, state de plată, deconturi, mandate poştale, taloane de pensie etc.), documente
referitoare la desfăşurarea activităţilor economice (fişe de pontaj şi gestiune, fişe de cont,
balanţe, bilanţuri, înregistrări de firmă, avize de funcţionare etc.), documente de bancă
933 V. Dongoroz, op. cit., pag. 357.

934 Art. 320 din C.P. Falsul material în înscrisuri oficiale (1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii
ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.(2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Sunt asimilate
înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau juridice. (4) Tentativa se pedepseşte.
935Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 558.
339
(depuneri, foi de vărsământ, restituiri, ordine de plată), formulare de transport (foi de drum,
scrisori de trăsură, abonamente, bilete, permise, tichete etc.), documente de vamă (declaraţii
vamale de import, declaraţii de bunuri, chitanţe, facturi autohtone ori emise de autorităţi străine
etc.), bilete şi buletine ale jocurilor de noroc autorizate.937
În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite
în mod special în vederea dovedirii naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în
eventualitatea unui viitor litigiu. După cum se cunoaște, înscrisurile autentice beneficiază de
prezumţia de autenticitate astfel: conţinutul corespunde voinţei părţilor exprimată în faţa
funcţionarului, semnăturile aparţin părţilor, data întocmirii este reală etc. Aceasta nu înseamnă
că ele nu pot forma obiectul unor expertize grafoscopice, întrucât sunt susceptibile de a fi
atacate pe calea înscrierii în fals.
La înscrisurile sub semnătură privată unde la valabilitatea acestora nu are importanţă
modul de întocmire (olografă ori prin dactilografiere, imprimare), ci numai dacă sunt semnate de
persoanele care figurează în act. Ca exemplu pot fi citate diverse acte cum sunt: chitanţe,
diferite convenţii, foi de zestre, declaraţii etc. Deci, înscrisul sub semnătură privată are putere
doveditoare atâta timp cât este recunoscut de părţi; în caz contrar valabilitatea sau falsitatea sa
urmează să fie stabilită de către instanţa de judecată prin procedura verificării de scripte, sau
prin efectuarea unei expertize.
Ca atare, în concluzie se poate afirma că subâmpărţirea infracţiunilor de fals a fost
determinată, pe de o parte, de eterogenitatea lucrurilor, entităţilor, cu funcţie probatorie, iar pe
de altă parte, de necesitatea reglementării diferenţiate a infracţiunilor de fals, atât din punct de
vedere al conţinutului, cât şi din punct de vedere al regimului sancţionator.938 În afara actelor de
genul celor susmenţionate, în cursul judecării proceselor cu caracter civil sunt prezentate şi
înscrisuri nepreconstituite, cum ar fi scrisori ori simple bilete în care se consemnează diferite
raporturi juridice, notificări ori confirmări de executare a unor obligaţii asumate anterior, precum
şi anumite împrejurări de natură să evidenţieze relaţiile dintre părţi.939
15.2. Falsul parţial şi falsul total în înscrisuri.
Din punct de vedere criminalistic, precum şi din perspectiva falsului ethnic și pornind de
la întinderea acţiunii supectului, falsul poate fi clasificat în următoarele modalităţi de falsificare:
- Falsul parțial – constând în alterarea în orice mod a unui înscris existent;
- Falsul total (contrafacerea)- confecţionarea unui înscris fictiv.
15.2.1. Falsul parţial în înscrisuri.
Falsul parţial, făptuitorul nu are în vedere alterarea întregului conţinut al înscrisului, ci
numai a unei părţi a acestuia, iar acţiunea de alterare are drept scop conferirea unor efecte cu
totul diferite de cele pe care le-a avut înscrisul iniţial. Astfel, alterarea unui înscris oficial, ori sub
semnătură privată reprezintă denaturarea materială a conţinutului său, fie prin adăugiri,
modificări de cifre, litere ori date, fie prin ştersături, bifări sau aducerea în stare de ilizibilitate, ori
prin pătare, decolorare a unei părţi din înscrisul respectiv.
937VasileBercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 558.

938 Idem pag. 558.
939
Gheorghe Popa. op. cit. pag. 447
340
15.2.2. Falsul total în înscrisuri.
Falsul total, mai este cunoscut şi sub denumirea de „contrafacere“.
Contrafacerea constă în realizarea în întregime un act fals, prin contrafacerea scrisului,
a semnăturilor, a ştampilelor şi din ce în ce mai des a formularelor respective.
Pentru contrafacerea unui document se folosesc trei procedee:
-copierea - reproducerea unui formular autentic sau bancnotă cu ajutorul unui
copiator alb-negru sau color;
-tipărirea - folosirea tiparelor plane, înalte şi uneori adânci (intaglio);
-editarea computerizată, folosind: calculator, scanner şi imprimantă.
Pentru ambele situaţii, examinarea în vederea determinării autenticităţii se referă pe de
o parte la scris ca expresie a unei deprinderi personale, iar pe de altă parte la o serie de
elemente materiale ale scrisului, cum ar fi substanţele de scriere (cerneală, creion, tuş etc.),
suportul scrierii (hârtia). În consecinţă, ştiinţa criminalisticii împarte cercetarea actelor în două
ramuri diferite: expertiza scrisului şi expertiza tehnică a actelor. Această distincţie, puţin
cunoscută în afara specialiştilor, se justifică nu numai prin obiectele deosebite supuse analizei,
ci şi prin procedeele diverse de examinare. În primul caz avem de-a face cu o examinare
comparativă a formelor scripturale din scrisul în litigiu şi din scrisul persoanei bănuită a fi autorul,
pe când în al doilea caz se recurge, pe lângă investigarea grafică şi la investigaţii fizico-chimice
şi traseologice, în scopul depistării urmelor materiale proprii falsificării sau contrafacerii.940
15.3. MODALITĂŢI DE FALSIFICARE A ÎNSCRISURILOR.
15.3.1. Falsul prin înlăturare de text pe cale mecanică.
Conform literaturii de specialitate, falsificarea prin înlăturare de text a actelor poate fi
efectuată pe cale mecanică ori chimică.941
Procedeul de înlăturare mecanică, este reprezentat de ștergerea parţială sau totală a
scrisului prin radiere (acțiune de înlăturarea scrisului pe cale mecanică prin folosirea în general
a gumei de șters pentru scrisurile executate cu creionul) sau răzuire (înlăturarea scrisului cu
lama, briceag, cuţit, ori alte obiecte de felul acesta), procedeu întrebuinţat pentru a înlătura
scrisul executat cu cerneală.
Înlăturarea mecanică a textului, deteriorează straturile superioare ale hârtiei, ceea ce
duce la mărirea absorbţiei. Scrierea cu cerneală în zona alterată produce о difuzie mare, о
îmbinare a fibrelor deranjante şi în consecinţă întinderea colorantului, care se materializează în
calibrul mai mare al trăsăturilor şi în conturul lor neuniform. În afară de difuzia mare a cernelii în
locurile unde a fost alterată hârtia, falsificarea pe cale mecanică a actelor (înscrisurilor), mai este
indicată și de alte elemente care atestă falsificarea parțială după cum urmează:
- deteriorarea liniaturii imprimate, a desenului de protecţie sau a filigranului;
- scămoşarea hârtiei, respectiv deteriorarea fibrelor din stratul superior al acesteia;
- subţierea hârtiei, urmată de creşterea porozităţii şi a transparenţei în locurile unde s-a
acţionat prin răzuire sau radiere;
- apariţia unor zone de altă culoare sau a unor zone, în locurile unde s-a încercat
refacerea satinajului;
940 Idem pag. 448

941 Înlăturarea unei părţi din textul unui document se face prin ştergere sau acoperire, pentru a-i da documentului un
alt conţinut.
341
- resturi de coloranţi sau trasee grafice, incomplet înlăturate prin radiere ori răzuire;
-existenţa unei fluorescenţe accentuate, sau de altă culoare, comparativ cu
fluorescenţa generală a înscrisului examinat.
- alterarea trăsăturilor grafice învecinate.942
La stabilirea alterărilor de natură mecanică se aplică diferite metode, începând de la cele mai
simple şi terminind cu diferite metode ştiinţifice, dintre care cel mai frecvent folosite sunt:
- examinarea cu ochiul liber şi la stereomicroscop;
-depistarea elementelor caracteristice ştergerii pe baza procedeelor fotografice separatoare
de culori, precum şi de intensificarea a contrastului imaginii;
- metoda difuzo-copiativă;
- alte metode.
Examinarea acestei categorii de fals are ca scop reconstituirea textului înlăturat, care
depinde, în primul rând, de natura materialului cu care s-a scris (tuş, creion, cerneală ş.a) şi apoi
de cea a suportului pe care s-a scris.943
15.3.2. Falsul prin înlăturare de text pe cale chimică.
Îndepărtarea scrisului pe cale chimică se particularizează printr-o serie de elemente de
natură să releve modificarea actelor în acest mod. Solvenţii minerali sau organici folosiţi la
stergere au influenţă nu numai asupra scrisului, dar şi asupra hărtiei, asupra semnelor grafice
învecinate şi asupra interpretării grafice executate ulterior în porţiunea alterată.
Ca atare, înlăturarea chimică constă în folosirea de acizi diluaţi şi substanţe alcaline
care au în soluţie o substanţă bazică și poate fi efectuată prin corodare (constă în decolarea
scrisului prin prelucrare cu substanţe chimice) sau spălare (scrisul se decolorează şi în acelasi
timp se dizolvă, total sau parțial). Spălarea îşi produce efectul folosind îndeosebi solvenţii
organici.944
Înlăturarea scrisului pe cale chimică

(spălare) în cazul unui certificat de înmatriculare
Pentru înlăturarea textului sunt folosite mai multe procedee:

943
Gheorghe Popa. op. cit. pag. 314
944 Atât corodarea, cât şi spălarea reprezintă o înlăturare de text datorată acţiunii unui agent chimic. Agentul chimic
utilizat dizolvă ori, după caz, intră în reacţie cu coloranţii existenţi în substanţa de scriere, formând săruri incolore.
342
- ţinerea înscrisului, nemişcat, în apă rece, timp de 2, 3 zile;
- introducerea şi ţinerea înscrisului în apă fierbinte, până la dispariţia completă a
scrisului;
-tamponarea textului cu vată îmbibată în diverşi solvenţi chimici, urmată de spălare şi
uscare forţată.
Alterarea chimică a unui înscris poate fi recunoscută după următoarele elemente:
- existenţa unor fragmente din traseele grafice ale scrisului iniţial;
- fluorescenţă diferită a locurilor alterate faţă de fluorescenţa generală a înscrisului.
- pierderea luciului hârtiei şi apariţia unor porţiuni mate;
- existenţa unor pete albicioase sau galbene;
- deteriorarea liniaturii imprimate şi a desenului de protecţie
- decolorarea traseelor grafice din imediata apropiere a locului corodat, precum şi a
menţiunilor executate ulterior corodării;
- creşterea porozităţii şi fragilităţii hârtiei;
- alte metode.945
15.3.3. Falsul prin adăugare de text.946
Adăugirea de text este specifică falsului parţial. Ea constă în înscrierea în cuprinsul
înscrisului autentic de noi menţiuni, fie prin introducerea unor cuvinte, cifre, propoziţii sau fraze
între cuvinte, rânduri ori la sfârşitul textului iniţial, fie prin retuşarea unor cifre sau litere.. O astfel
de adăugire poate fi făcută atât de persoana care a întocmit iniţial înscrisul, cât şi de o altă
persoană, în ambele situaţii folosindu-se instrumente scripturale şi suporturi asemănătoare cu
cele cu care a fost executat înscrisul autentic.
Adăugirile de text în acte pot fi de cele mai diferite feluri, începând de la un semn de
punctuaţie şi terminând cu un fragment din text. Astfel, adăugirile pot fi stabilite după mai multe
criterii, în primul rând după c ri te ri i l e grafice şi fizico-chimice. De asemenea, este cunoscută şi
metoda ordinii cronologice a trăsăturilor. Astfel, cercetarea criminalistică a falsului prin adăugire de
text parcurge următoarele faze:
- examinarea materialelor de scriere;
- examinarea caracteristicilor grafice;
- stabilirea ordinii cronologice în care au fost executate traseele intersectate.
O problemă înrudită cu falsul prin acoperire de text este şi scrisul cu cerneluri
invizibile. Scrisul invizibil este realizat cu diverse substanţe incolore, cunoscute sub denumirea
generală de cerneluri simpatice .
Asemenea scrisuri se execută, de obicei, pe hârtie obişnuită şi de multe ori între
rândurile unui scris vizibil, pentru a nu trezi bănuială asupra mesajului secret propriu-zis. Cele
mai folosite cerneluri simpatice sunt: sucul de lămâie ori de ceapă, laptele dulce, saliva, urina,
acidul sulfuric diluat, soluţii din săruri de cobalt. Unele dintre aceste substanţe sub acţiunea
căldurii ori prin tratarea lor cu anumiţi reactivi chimici se colorează mai mult sau mai puţin
intens.947
945
Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 573.
946Precum și falsul comis prin imitarea scrisului, deghizarea şi copierea acestuia. Pentru această categorie de falsuri
avem în vedere că se înscrie în categoria falsurilor întâlnite mai fracvent în activitatea practică, mai ales în cazul
semnăturilor, al menţiunilor ori textelor de mai mică întindere. Aici avem falsul comis prin imitare liberă sau servilă.
947Gheorghe Popa. op. cit. pag. 315
343
15.4. Falsul cu ajutorul copiatoarelor şi a tehnicii de calcul.
15.4.1. Falsul cu ajutorul copiatoarelor
Copiatorul este un “aparat” folosit la copiere pe hartie a documentelor precum și a altor
imagini de regulă rapid si ieftin. Majoritatea copiatoarelor folosesc pentru tiparire o tehnologie
numita “xerografie” – un process uscat care foloseste caldura. Copiatoarele mai pot folosi si alte
tehnologi cum ar fi jetul de cerneală, dar xerografia este cel mai des întâlnită.948
Un copiator este compus din:
- sistemul optic: care scanează originalul pentru a fi copiat;
- sistemul de tiparire: unde se tipărește imagenea scanată;
Copiatoarele se impart in doua mari categorii:
- copiatoare alb-negru (monocrom);
- copiatoare color.
Procesul fotocopierii xerografice, se desfășoară după cum urmează:
a) Încărcare. Tamburul cilindric (sau unitatea cilindru) este încărcat electrostatic de
către un cablu de înaltă tensiune, numit cablu corona, sau de către o rolă de
încărcare/developare. Tamburul are un înveliș din material fotoconductiv. Un fotoconductor este
unsemiconductor care devine conductiv atunci când este expus la lumină.
b) Expunere. Unde o lampă puternică iluminează documentul original, iar zonele albe
ale acestuia reflectă lumina pe suprafața tamburului fotoconductiv. Zonele expuse la lumină ale
tamburului devin conductive și prin urmare se descarcă la pământ. Zonele neexpuse la lumină
ale tamburului (acelea corespunzătoare porțiunilor negre ale documentului original) rămân
încărcate negativ. Rezultatul este o imagine electrică latentă pe suprafața tamburului.
c) Developare. Pigmentul pulbere (sau tonerul) este încărcat pozitiv. Atunci când este
aplicat tamburului pentru developarea imaginii, este atras și se lipește pe zonele încărcate
negativ (zonele negre), așa cum o coală de hârtie se lipește de un balon cu o sarcină
electrostatică.
d) Transfer. Unde imaginea din pigment rezultată pe suprafața tamburului este
transferată de pe acesta pe o foaie de hârtie cu o sarcină negativă mai mare decât cea a
tamburului.
e) Fuziune. Pigmentul este topit și fixat pe hârtie de către role presante încinse.
Schematic funcționarea fotocopiatorului xerograpic este următoarea:949
Copiile obţinute cu ajutorul copiatoarelor sunt de foarte bună calitate. Aceste
performanţe ale copiatoarelor au oferit o mare posibilitate a falsificării unor înscrisuri, fie
falsificate parţial, fie contrafacere.950
948Copiatoarele care folosesc xerografia ca și tehnologie de tiparire au fost introduse pe piata de Xerox în anii 1960 si
în urmatorii 20 de ani au înlocuit copiatoarele care foloseau alte tehnologii. Simplitatea, costurile reduse și viteza de
copiere au impus aceasta tehnologie în fata altor tehnologii folosite în vremea respectivă.
949 https://ro.wikipedia.org/wiki/Fotocopiator
950Astăzi, tendința noilor copiatoare, este de a trece de tehnologia analogică la tehnologia digital. Copierea digitală, se
face de regulă cu ajutorul unui scanner integrat, precum și a unei imprimante laser. Această construcție a dus la
îmbunătățirea automata a calității imaginii, iar anumite copiatoare digitale pot funcționa ca scanere de mare viteză, cu
posibilitatea de a trimite documente direct pri e-mail sau de a le face disponibile direct prin servere de fișiere.
344
Ca și procedee de falsificare parţială mai des întâlnite pot fi enumerate:
- modificarea termenului de valabilitate a unui înscris.
Constă în radierea, adăugirea ori retuşarea cifrelor de pe înscrisul autentic, apoi se
realizează o copie cu ajutorul unui copiator monocron sau color. Depistarea falsului este
anevoioasă, pentru că copia nu reţine o mare parte a caracteristicilor necesare pentru
identificare, acestea sunt:
- inexistenţa scămoşării hârtiei;
- imposibilitatea diferenţierii materialelor de scriere după natura lor şi nuanţa de
culoare;
- imposibilitatea examinării în ultraviolet ori pe cale chimică şi.a.
Un rezultat concludent al acestei examinări nu poate fi obţinut decât prin examinarea
comparativă a înscrisului autentic cu acel în litigiu.
- înlocuirea parţială sau integrală a textului din înscrisul autentic.
Unde textul ce urmează a fi eliminat este mascat folosindu-se în acest scop o bandă de
hârtie albă, de formă şi dimensiuni corespunzătoare. După executarea xerocopiei, copia este
prezentată ca fiind autentică. Ca elemente ce indică falsul comis prin acest procedeu sunt:
- existenţa pe copia xeroxată a unor fragmente din scrisul iniţial, neînlăturate complet
de către falsificator.
- diferenţe între scrisul nou integrat şi cel depus iniţial pe înscris, puse în evidenţă
printr-o examinare grafică comparativă.
- conservarea conturului ştraifului utilizat pentru îndepărtarea textului.
- transferarea impresiunilor de ştampilă sau a semnăturilor de pe înscrisul autentic pe
cel fals.
Transferarea (impresiunilor de ştampilă, ori a semnăturilor), se poate realiza prin două
căi:
- acoperirea textului iniţial cu o coală albă de hârtie în care s-a efectuat o „fereastră”,
de forma şi dimensiunile corespunzătoare, semnătura şi ştampila rămase neacoperite, care sunt
xerocopiate pe o altă coală, completată ulterior cu scris de mână, dactilografiat.
- decuparea suprafeţei ocupată de semnătura sau de impresiunea de ştampilă de pe
înscrisul autentic şi lipirea lor pe actul fals;
Falsul este evidențiat atunci când colajul a fost transferat pe un formular tipizat și este
posibil ca imaginea liniaturii imprimate să fie ocupată de semnătura ori impresiunea de ştampilă,
ceea ce constituie un indiciu clar de falsificare. Şi la examinarea conturului de ştampilă, acesta
prezumându-se de multe ori neregulat, fapt datorat decupării.
Falsurile totale (contrafacerile) pot fi realizate atât cu ajutorul copiatoarelor monocrome,
cât şi cu cele color. Se falsifică, de regulă actele de studii şi mijloacele de plată, imaginile
acestor înscrisuri contrafăcute prezentând un grad ridicat de naturaleţe. Odată falsificate
acestea sunt puse în evidenţă prin examinarea microscopică, unde se observă o serie de
diferenţe:
- ca urmare a particulelor minuscule de toner care sunt dispuse pe margini, laturile
liniare ale trăsăturilor au un aspect zimţat;
- cele mai multe defecte existente pe suprafaţa înscrisului autentic se vor regăsi şi pe
copie;
- imaginea de ansamblu a contrafacerii are un contrast mai accentuat;
- o parte din traseele de culoare neagră conţin şi particule cu o altă nuanţă cromatică;
345
- desenele sunt descrise fragmentar şi au o expresivitate scăzută, ele fiind formate din
granule de toner variate ca formă şi inegale ca dimensiuni;
- culorile specifice ale elementelor din grafica unor desene nu sunt pure, fapt explicat
prin aceea că ele sunt rezultatul combinării pulberilor de toner divers colorate.
15.4.2. Falsul executat cu ajutorul tehnicii de calcul
Falsurile executate prin tehnica de calcul prezintă o serie de particularităţi, generate de
performanţele de ordin tehnic ale acestora şi de posibilităţile de evidenţiere şi de dovedire a
falsului. Editarea electronica, poate manipula informațiile cum dorește suspectul. Aceste
informații sunt stocate în calculator de regulă în fotocopii, care apoi sunt imprimate. De
asemenea, cu ajutorul tehnicii de calcul informațiile pot fi șterse sau adăugate ori poate fi creat
un nou document.951
Indiferent de tipul de imprimantă folosit, examinarea microscopică este metoda cea mai
eficientă de descoperire a falsurilor. Trebuie reţinut că o reproducere obţinută la imprimantă
prezintă structura trăsăturilor grafice complet diferită de cea a manuscrisurilor, a textelor tipărite
sau dactilografiate, inclusiv a imaginilor obţinute cu ajutorul copiatoarelor.
În cazul examinării criminalistice a imprimantei bănuite că sau efectuat copiile
specialistul va căuta și va urmării anumite defecte electronice ori manifestări anormale ale
tonării sau expunerii, ceea ce se traduce pe copie prin zone înnegrite sau foarte slab tonate. Şi
aceste manifestări au o oarecare periodicitate la efectuarea mai multor copii pe copiatorului
urmărit și pot fi bifate ca și caracteristici individuale de indentificare.
Prin demontarea unor componente ale copiatorului se pot pune în evidenţă unele
defecte, pete de toner sau praf, care pot afecta copiile în anumite zone. Cel mai frecvent, aceste
componente sunt: cilindrul, rola caldă sau rola presoare din cuptor, lampa de expunere,
corotronii, geamul intermediar, platanul pe care se pune documentul original, tancul de
developer şi toner, lamela de ştergere sau lampa de ştergere din modulul cilindru.952
Ca și elemente care atestă falsul realizat cu ajutorul tehnicii de calcul prin procedeul
imprimării indiferent de dispozitivul utilizat avem:
- existența unor puncte isolate de diferite culori pe spațiile albe;
- lipsa urmelor de adâncime în masa hârtiei;
- nu există o uniformitate a răspândirii substanței de imprimare la nivelul traseelor
grafice;
- traseele grafice manifestă policromie, evidentă mai ales la examinarea la microscop și
nu o culoare unitară;
- existența unor stropi accidentali la utilizarea imprimantelor cu jet și a redării relative în
relief pentru cele cu laser;953
- marginile traseelor grafice au aspect neregulat, zimțat sau în scară, raportat la
caracteristicile dispozitivului care a realizat imprimarea.954
951Reproducerea unui înscris cu ajutorul tehnicii de calcul se realizează prin intermediul unui dispozitiv de
achiziţionare a imaginii a unui calculator şi a unei imprimante, acesta transformând impulsurile electronice primite de
la calculator, într-un text ori reprezentare grafică, pe care le tipăreşte pe hârtie.
952Gheorghe Popa. op. cit. pag. 355
953Unde tonerul se depune pe suprafața hârtiei, nu în profunzimea acesteia, ca la ink-jet.
954
Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 599.
346
15.5. Falsul în acte de identitate şi de călătorie.
Printre documentele de identitate se regăsesc: buletinul şi cartea de identitate; adeverinţa de
identitate (carte de identitate provizorie), permisul de conducere şi diferitele tipuri de paşapoarte.
în acest subcapitol, obiectul prezentei lucrări îl constituie cărţile de identitate şi paşapoartele.
15.5.1. Falsificarea cărților de identitate.
Principalele elemente avute în vedere la stabilirea autenticităţii unui act de identitate sunt:
- aflarea actului în termenul de valabilitate, termen care este limitat la o anumită perioadă de
timp, specificată în mod expres în conţinutul său;
- corespondenţa între înfăţişarea persoanei şi fotografia aplicată pe actul de identitate;
- existenţa elementelor de protecţie sau de securitate, destinate să ateste autenticitatea unui act de
identitate şi să prevină falsificarea sau contrafacerea sa.
Dintre metodele de falsificare a actelor de identitate, întâlnite frecvent în activitatea
practică, pot fi menţionate:
- înlocuirea fotografiei;
- înlocuirea unor file din buletin;
- îndepărtarea scrisului din rubricile privitoare la datele personale şi înscrierea altor
menţiuni.955
- contrafacerea în totalitate a cărţilor de identitate folosind tehnica de calcul şi
imprimante performante, apoi plastifierea lor la dimensiunile celor originale.
15.5.2. Examinarea criminalistică a cărţii de identitate.
Cartea de identitate este documentul care se eliberează cetăţeanului român, începând
cu vârsta de 14 ani, şi care face dovada identităţii, a adresei de domiciliu, a adresei de
reşedinţă, a titularului acesteia.956
Valabilitatea este înscrisă după următoarele reguli:
- termenul începe în ziua, luna şi anul emiterii şi se sfârşeşte (în funcţie de vârsta avută
de titular la data emiterii actului) peste 4, 7 sau 10 ani, în ziua şi luna naşterii titularului;
- pentru persoanele care au împlinit vârsta de 55 ani, pe cartea de identitate este
înscrisă o valabilitate de 60 ani, care reprezintă termenul permanent.
Cartea de identitate are format tip cartelă, tipărită pe o singură faţă cu dimensiunile:
105 mm. lungime, 74 mm. lăţime, 0,7 mm. grosime şi structura formată din două straturi
exterioare transparente , între care se introduce suportul pentru fotografie, text şi alte
inscripţionări; cele trei straturi sunt asamblate tehnologic, formând un tot unitar. Forma,
grosimea şi dimensiunile cărţii de identitate sunt conforme cu modelul ID2 recomandat de
standardele europene.957
955Nume, prenume, data şi locul naşterii etc.

956Cartea de identitate este actul de identitate care se eliberează cetăţeanului român începând cu data de
01.06.1997.
957Termenul de valabilitate al cărţii de identitate este: 4 ani pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani; 7 ani
pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani; 10 ani după împlinirea vârstei de 25 ani; permanent după
împlinirea vârstei de 55 ani.
347
15.6. Conţinutul cărţii de identitate.
Cartea de identitate se emite în sistem informatizat,avînd următorul conţinut: denumirea
statului, denumirea documentului; seria (două litere) şi numărul (şase cifre) al cărţii de identitate;
codul numeric personal; numele; prenumele; prenumele părinţilor; sexul; locul naşterii;
domiciliul; termenul de valabilitate; denumirea structurii emitente; două fotografii frontale de
semnalmente de diferite dimensiuni ale titularului cărţii de identitate.958
Ca structură și conținut al codului numeric personal al cărții de identitate avem: un cod
numeric personal unic se atribuie la naşterea fiecărui cetăţean român. Acesta se înscrie în
actele şi certificatele de stare civilă şi se preia în celelalte acte cu caracter oficial emise
cetăţeanului. Codul numeric personal reprezintă un număr alcătuit din 13 cifre care
individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele
informatice care prelucrează date cu caracter personal privind persoana fizică.959
15.7. Elemente de siguranţă ale cărţii de identitate.
- fotografia de semnalmente a titularului este redată color, are dimensiunile de
38x30mm fiind executată prin mijloace informatice direct pe suportul cărţii de identitate;
- drapelul, realizat în culorile naţionale, cu dimensiunile de 45x7mm, este poziţionat în
partea superioară a cărţii de identitate;
- codul de siguranţă, este determinat în baza algoritmului, realizat prin corelarea datelor
înscrise pe cartea de identitate;
- fotografia de semnalmente a titularului, este o fotografie color dublată de o imagine
alb-negru realizată în transparenţă cu fundalul cărţii de identitate;
- textul, tipărit cu imprimantă laser color şi tehnoredactat cu caractere ale alfabetului
latin;
- stema, este realizată color cu dimensiunile de 35x25 mm;
- rubricile, sunt redactate cu substanţă de culoare albastră, iar completarea acestora cu
substanţă de culoare neagră ;
- sigla, constă într-un desen geometric de formă ovală, ce conţine textul “evp”,
poziţionat sub fotografia de semnalmente , care este încadrat la stânga de codul structurii
emitente şi la dreapta de simbolul judeţului.
De asemenea, traseele grafice ale cărţii de identitate sunt formate din particule mici de
substanţă cu aspect strălucitor, depuse în relief. Pe suprafaţa suportului, şi nu numai în
vecinătatea traseelor grafice, sunt depuse accidental particule de toner, dispuse neregulat.
958Zona de citire automată cu caractere identificabile optic: poziţionare: partea inferioară a cărţii de identitate;
dimensiuni: lungime-102 mm; lăţime-17 mm; conţinut: tipul documentului, codul ţării emitente, numele şi prenumele,
seria şi numărul documentului, cetăţenia, data naşterii, sexul, valabilitatea, codul numeric personal (fără data naşterii).
959Structura CNP-ului este următoarea: primele 7 cifre sunt compuse după structura “SAALLZZ” şi exprimă sexul –
prima cifră, şi data naşterii-anul, luna, ziua. Următoarea parte este compusă din 5 cifre , sub forma “JJNNN” din care
primele două reprezintă indicativul atribuit judeţului sau sectorului de care aparţine structura care face atribuirea, iar
următoarele trei cifre reprezintă un număr ce se repartizează pe puncte de atribuire, prin care se diferenţiază
persoanele de acelaşi sex, născute în acelaşi loc şi cu aceeaşi dată de naştere; Ultima cifră intitulată generic “cifra de
control”, permite identificarea eventualelor erori de înlocuire sau inversare a cifrelor din componenţa codului numeric
personal. Codul numeric personal este înscris pe cartea de identitate cu două culori, albastru şi roşu. Culoarea
albastră marchează data naşterii.
348
Elementele liniare şi cele curbe au conturul relativ ferm, punctele nu au formă strict circulară şi
sunt inegale ca suprafaţă. Toate aceste aspecte sunt specifice imprimării cu imprimantă laser.
15.8. Falsificarea pașapoartelor

Paşaportul este un document internaţional de călătorie, acest document conferă
titularului dreptul de a trece frontiera de stat. În cazul paşapoartelor situaţia este mult mai
complexă, cu o mare varietate de modalităţi de falsificare. Pentru prevenirea falsificării ori
contrafacerii paşapoartelor, autorităţile eminente au luat o serie de măsuri de securitate,
elemente ce atestă existenţa falsului, astfel:
- coperta este confecţionată din diferite materiale, carton, piele, p.v.c., pergamoid, etc.,
conţinând, în anumite cazuri, anumite desene şi menţiuni cum sunt: denumirea statului eminent
şi stema acestuia, felul paşaportului şi cetăţenia titularului.
- hârtia filelor paşaportului este de calitate superioară, cu o mare rezistenţă mecanică şi
prevăzută cu o serie de elemente de siguranţă :
- elasticitate - fonta de siguranţă
- nuanţa de culoare - broşarea
- filigranul - caşerarea
Tipărirea şi completarea paşapoartelor se realizează cu ajutorul a diferite tipare: tiparul
adânc, tiparul în relief şi tiparul în acelaşi plan, înscrierea seriei fiind făcută fie prin tipărirea prin
perforarea paginilor, fie cu ajutorul unor maşini speciale în care grafismele sunt redate din
puncte şi linii punctate.
15.8.1. Contrafacerea paşapoartelor. Elemente de siguranţă destinate prevenirii

contrafacerii sau falsificării paşapoartelor.
Conform practicii operative, realizarea unor contrafaceri perfecte este practic
imposibilă dacă se are în vedere numărul mare de elemente de siguranţă cu care sunt prevăzute
paşapoartele. Depistarea lor este însă extrem de anevoioasă dacă în punctele de trecere a
frontierei nu există aparatură tehnică adecvată pentru examinare. Aici trebuie să existe măcar
cataloage cu caracteristicile tuturor paşapoartelor recunoscute de statul român, care să
servească la compararea cu caracteristicile documentelor prezentate de persoanele care
solicită intrarea sau ieşirea din ţară.
Pentru depistarea contrafacerilor se va urmări apariţia unor deosebiri referitoare la:
- culoarea, materialul şi dimensiunile coperţilor;
- forma şi conţinutul menţiunilor, desenelor, siglelor de pe copertă;
În categoria falsului total sunt incluse documente emise de anumite organisme sau
organizaţii fie inexistente sau fanteziste, fie nerecunoscute de autorităţile române. Alteori, falsul
total este realizat de anumite persoane sau organizaţii specializate în contrafacerea de
paşapoarte cu siglele unor state recunoscute de ţara noastră. Pentru depistarea acestor
contrafaceri, unele cu evidentă aparenţă de autencititate este necesară, identificarea
deosebirilor privitoare la :
- calitatea hârtiei filelor, sub aspectul grosimii, elasticităţii, densităţii, filigranul, modul de
broşare, caşerarea, impresiunile fluorescente şi celelalte elemente de siguranţă.
- modul de tipărire.
- dimensiunile, culoarea şi materialul din care sunt confecţionate coperţile;
- forma şi conţinutul menţiunilor, desenelor şi siglelor de pe copertă;
349
- conţinutul şi forma impresiunilor de ştampilă şi de timbru sec;
- vizele şi ştampilele de intrare, ieşire.
Coperţile pașaportului pot fi confecţionate din vinilin, carton normal, carton pânzat,
pergamoid etc. Pe coperţi se menţionează şi tipul documentului (în cele mai multe din cazuri ajută
la stabilirea scopului călătoriei) – serviciu, oficial, ministerial, consular, diplomatic. La paşapoartele
normale, pentru care se uzitează denumirea de simplu sau turistic, nu se menţionează decât
cuvântul paşaport. Orice discrepanţă în ortografie, calitatea coperţii, tăietura marginilor exterioare
şi a colţurilor sau nealinierea dintre coperţi şi file, poate fi o dovadă că paşaportul a fost desfăcut,
iar filele au fost eventual înlocuite.
De obicei, se examinează modul în care sunt legate coperţile, prima şi ultima filă
reprezentate de forzaţ, mijlocul documentului pentru a depista găuri suplimentare sau lărgite sau
firul de aţă care atârnă nefiresc pe linia broşării, precum şi file cusute neuniform. Totodată,
coperţile interioare vor fi examinate şi din punct de vedere al numărului perforat, mecanic sau cu
laser, al elementelor de siguranţă şi al modalităţilor de tipărire, în special pentru intaglio, tiparul
offset, imprimare iris (curcubeu).
În cazul falsificării prin alterare, modalitatea de introducere a datelor informatizate şi a
fotografiei are o mare influenţă asupra metodelor de falsificare aflate în practică. La introducerea
datelor informatizate şi fotografiei sunt folosite diferite metode:
- convenţională (date separate/fotografie separată);
- foto ori date personale pe o singură pagină laminată;
- foto ori date personale pe una din coperţile interioare;
- card de identitate aplicat;
- laminatul retro-reflectiv este dezlipit şi după substituirea fotografiei laminatul este
reataşat.960
15.8.2. Măsurile de siguranță, (ca și elemente de siguranţă) destinate prevenirii

contrafacerii sau falsificării paşapoartelor.
Măsurile de siguranţă, sunt reprezentate de totalitatea procedeelor (tehnice,fizico-
chimice şi tipografice), care se implementează în sau pe materialele care se utilizează la
confecţionarea paşapoartelor şi vizelor, în vederea securizării acestora împotriva alterării şi
contrafacerii. Ca și măsuri de siguranță clasice pot fi enumerate :
Broşarea, este operaţiunea de prindere a filelor paşaportului de coperţile acestuia. Cel mai
răspândit sistem de broşare constă în coaserea inversă cu aţă specială, ale cărei capete
sunt fixate sub forzaţ în aşa fel încât dacă se încearcă scoaterea filelor, paşaportul se
deteriorează. Coaserea se poate face cu pasul mic sau mare, iar aţa utilizată este uneori
impregnată cu o substanţă fluorescentă a cărei culoare devine vizibilă în spectrul U.V.
Se realizează prin cusătură cu agrafe metalice, cusătură cu bandă de plastic,
cusătură cu aţă, care poate fi : centrală; laterală; cu un singur fir; cu fir răsucit monocolor, care
reacţionează în raze ultraviolete; cu fir răsucit, format din trei culori, care reacţionează în raze
ultraviolete, precum la paşaportul românesc.
960Unde laminatul original cu caracteristi retro-reflective a fost dezlipit, iar după substituirea fotografiei, acesta a fost
relipit. Timbrul sec de pe fotografie a fost completat manual. Urmele dezlipirii sunt observate sub lumina co-axiala
(folosind Retroviewer).
350
Broșarea cu fir răsucit de ață în trei Broșarea cu fir răsucit de ață într-o
culori singură culoare
Ca și elemente de siguranţă în hârtie, pot fi evidențiate:
1. Filigranul, este un element pasiv de securizare, introdus în hârtie în timpul fabricării,

care modifică şi face să varieze densitatea fibrelor de celuloză. Formele de filigran sunt: filigran
fără umbre şi reliefuri (negativ); filigran masă plată-este umbrit, dar nu prezintă nici un relief
(pozitiv); filigran formă rotundă, de regulă este umbrit şi prezintă reliefuri nepercepute la
atingere(negativ/pozitiv) circa 40 microni.
Filigranul este reprezentat de o gamă variată de desene stilizate, embleme, blazoane, steme
caracteristice unui stat şi devine vizibil la cercetarea prin transparenţă. Filigranul nu se poate obţine pe o hârtie
deja finisată şi de aceea manoperele frauduloase destinate pentru reproducerea lui sunt descoperite relativ
uşor.
Filigran pozitiv Filigran pozitiv/negativ Filigran negativ
2.Planşetele, sunt presărate în mod aleatoriu pe traseul încă umed al hârtiei nefinisate.
Ca forme de identificare avem iridizante; vizibile numai în lumină cu raze ultraviolete; vizibile în
lumină albă.
3. Fibrele, sunt presărate în mod aleatoriu pe traseul încă umed al hârtiei nefinisate.
Ca forme de identificare : vizibile în lumină albă, cu reacţie în raze ultraviolete ; vizibile numai în
lumină albă; invizibile în lumină albă, dar cu reacţie chimică sub razele ultraviolete.
351
4. Firele de siguranţă, se găsesc de regulă în suspensia încă umedă a fibrelor ce intră
în compoziţia hârtiei, se aplică pe un cilindru sită un fir extrem de subţire. Există fire
transparente de poliester cu microtipăritură sau cu imprimeu multicolor ; fire metalizate ; fire
metalice, magnetice sau nemagnetice ; fire fluorescente, (prelucrate chimic) cu culori vizibile;
fire în culorile curcubeului ; fire fereastră (fire “stardust”).
Fir de siguranță fluorescent
5. Broșarea, constă în prinderea (cusătură), a foilor pașaportului cu o anumită ață

(specială) care de reulă nu se găsește în comerț, cusătură cu ață care poate fi :
- cusătură centrală ;
- cusătură sătură laterală ;
- cusătură cu un singur fir ;
- cusătură cu fir răsucit monocolor, care reacţionează în raze ultraviolete ;
- cusătură cu fir răsucit, format din trei culori, care reacţionează în raze ultraviolete.
Broșarea cu fir de ață cu reacție Broșarea cu fir de ață cu reacție în

într-o singură culoare în raze două culori în raze ultraviolete961
ultraviolete
961 Sursa imaginilor: practică judiciară

352
15.9. Elemente de siguranţă specifice procesului de tipărire al paşapoartelor.
15.9.1 A.Tiparul.
1.Tiparul înalt.
Elementele caracteristice ale tiparului înalt sunt :
- elementele imprimabile ale formei au o înălţime mai mare decât cele neimprimabile ;
- cerneala este presată spre exterior în procesul de tipărire ;
- deoarece cerneala nu pătrunde pe toată suprafaţa elementului de tipărire, aceasta se
acumulează spre marginile exterioare ;
- de-a lungul imaginii “perlate “ a cernelii se formează o porţiune mică fără cerneală, iar
în centrul şablonului aceasta este ceva mai subţiată și unde efectul de imagine perlată fiind
caracteristic tiparului înalt.
15.9.2. Tiparul plat.
Tiparul plat cu varianta sa, “litografia“, este o denumire generică pentru mai multe
tehnici tipografice cum sunt:
- imprimare litografică ;
- imprimare laser ;
- tipărirea offset ;
- tiparul cu cadru.
Ca și caracteristici ale tiparului plat avem :
- elementele imprimabile şi neimprimabile se află pe acelaşi plan ;
- literele şi ilustraţiile nu se află mai sus şi nici mai jos, de părţile netipărite ;
- la distribuţia cernelurilor tipografice de mai multe culori, acestea vor ocupa doar
locurile prevăzute pentru imprimare, (această particularitate
Planşete se bazează pe comportamentul
iridizante.
opus din punct de vedere chimic şi fizic al cernelii tipografice şi al apei, care se resping
reciproc ;
- părţile netipărite sunt prelucrate cu apă, iar cele tipărite cu cerneală tipografică.
15.9.3 Tiparul offset.
Caracteristicile tiparului offset sunt următoarele:
- imaginea ce urmează a fi tipărită este plasată mai întâi pe un cilindru cu suprafaţă de
cauciuc, iar aceasta va servi ca intermediar pentru traspunerea în aria de tipărire ;
- imprimarea esta de înaltă calitate ;
- rareori, fibre din reţeaua de satinaj a hârtiei se desprind în timpul procesului de tipărire
şi se lipesc de suprafaţa de cauciuc, elementele de culoare lăsând în aceste locuri mici pete
albe, denumite praf sau rast.
4. Tiparul adânc.
Tiparul adânc, are următoarele caracteristici:
- elementele imprimabile sunt dispuse în plan inferior, faţă de cele neimprimabile ;
- părţile imprimate se află adâncite în şablon ;
- șablonul este de cele mai multe ori un cilindru cu cămaşă de cupru ;
- entru imprimarea culorii se utilizează cerneală mai fluidă(subţiată), care acoperă tot
şablonul ;
- hârtia presată va prelua cerneala din adâncituri prin forţa de aderenţă.
353
5.Tiparul gravură.
Plăcile pentru tiparul gravură se obţin prin gravarea sau arderea cu un acid a imaginii
tipărite în plăci de oţel, cupru, alamă sau bronz. Acest tipar este stratul suplimentar de cerneală
păstrat pe tipăritură, care este palpabil şi poate fi vizibil într-un fascicol oblic de lumină
direcţionat asupra acesteia.
6. Tiparul sită (serigrafie).
Este dominat de următoarele caracteristici :
- acest tipar se recunoaşte după marginile zimţate (efectul dinţi de fierăstrău) ale
imaginii imprimate ;
- cerneala tipografică este turnată pe o sită şi presată prin intermediul unei prese
mobile în părţile deschise ale sitei.
7.Tiparul intaglio
Este reprezentată de o tipărire de pe o formă gravată, unde imaginea, mai precis cerneala,
se află la partea superioară a proeminenţelor gravurii, imaginea putând fi sesizată tactil.
8. Tipărire curcubeu/iris.
Pentru tipărirea curcubeu/iris, culorile se întrepătrund, neexistând o linie clară de
delimitare a acestora.
9. Tipărire de fond.
Tipărirea de fond, este un desen de regulă geometric, imprimat pe filă, fin şi vizibil,
formând un fond pentru textul ce urmează a fi tipărit.
10. Tipărire simultană.
Are următoarele caracteristici :
- desene imprimate în acelaşi fel, atât pe recto-ul, cât şi pe verso-ul filei ;
- toate elementele desenului coincid (se suprapun perfect), în momentul privirii filei prin
transparenţă,
11.Microtextul.
Este caracterizată de următoarele caracteristici:
- cifrele sau literele sunt vizibile numai cu un dispozitiv optic de mărit.
- este formată din diferite figuri sau linii ce cuprind litere sau cifre minuscule ;
12. Tipărire tip guilloche.
Este imprimarea fină a unei imagini decorative, formată prin intercalarea unor linii curbe.
15.9.4. Imaginile.
1. Imaginea latentă, care poate fi descifrată clar, numai dacă este privită în lumină, sub
un anumit unghi de vedere.
2. Imaginea ascunsă este un tip de imagine latentă ; imaginea (textul) este vizibilă
numai folosind o lamelă, special fabricată în acest scop.
3. Imaginea retro- reflectivă, vizibilă numai cu ajutorul unui retrovizor(lampă cu lumină
coaxială , tip 3 M), care utilizează un fascicol focalizat de lumină.
4. Imaginea optic- variabilă. Sub un anumit unghi de vedere, se schimbă culoarea, ca
urmare a folosirii de cerneală irizantă-metalizată, în culorile curcubeului sau spectrului de
lumină ; sub un anumit unghi de vedere, se schimbă imaginea sau grupuri de litere în cifre.
6. Chinegrama. Este o imagine plată, bidimensională, care îşi schimbă forma şi
culoarea, atunci când se vizualizează sub un anumit unghi de vedere.
7. Holograma. Imagine care, deşi plată(tridimensională), lasă impresia de profunzime,
atunci când se vizualizează sub un anumit unghi de vedere.
354
Folia laminată.
Aceasta reprezintă un element de siguranţă destinat să împiedice falsificarea prin
înlocuirea fotografiei sau prin modificarea datelor de identitate ale titularului. Foliile laminate au fost
folosite pentru prima dată în anul 1985 şi au reprezentat un pas înainte în dezvoltarea metodelor
de securizare. Primele laminate se prezentau sub forma unor benzi sau bucăţi adezive din
plastic transparent, care se aplicau direct peste fotografie. Ulterior ele au fost prevăzute cu o serie
de texte şi desene realizate cu cerneluri variabile optic, cu texte codate, precum şi cu kinegrame,
holograme ori alte mijloace de protecţie în stare latentă.
Laminatele prevăzute cu holograme asigură un înalt grad de securizare paşaportului,
datorită efectelor luminoase pe care le produc. În funcţie de unghiul sub care sunt privite, devin
vizibile numeroase desene şi texte colorate, care iniţial sunt în stare latentă.
Există mai multe forme de laminat: normal; cu subţieri sau perforaţii minuscule în locuri
bine stabilite; gravură realizată cu ajutorul laserului; retro-reflectivă tip 3.M. ;
cu forme de scrambled indicia; holografie (prin mişcare apar motive şi texte); chinegrame
transparente- metalizate tip T.K.O.; transparenţă tip I.C.A.O. ;
Perforaţiile.
Literatura de specialitate indică faptul că perforațiile pașapoartelor pot fi:
- perforații mecanice;
- laser.
Elementul fotocronic.
Este o formă perfecţionată a unei impresiuni fluorescente, în care elementul fotocronic
nu este încă vizibil în lumină albă. Elementul fotocronic este activat de razele ultraviolete, fiind
vizibil cu ochiul liber.După îndepărtarea de sursa de raze ultraviolete, elementul fotocronic
rămâne vizibil în lumină albă, pe o perioadă de aproximativ 15-20 secunde.
15.10. Dispozitive tehnice de examinare a documentelor
Folosirea unor tehnici şi procedee adaptate la cerinţele cercetărilor criminalistice, a avut
şi are efecte benefice îndeosebi în examinarea documentelor sub aspect tehnic. Odată cu apariţia
laserului, a filtrajului optic, a holografiei şi perfecţionarea calculatoarelor, s-au întreprins cercetări
ştiinţifice fundamentale, îndeosebi aplicative, pentru folosirea dispozitivelor tehnice moderne în
constatările/expertizele care au ca obiect cercetarea documentelor, ele oferind rezultate net
superioare faţă de cele obţinute prin metodele şi mijloacele clasice.
În vederea scăderii criminalității săvârșite prin utilizarea frauduloasă a documentelor,
este necesară dotarea tehnică la cel mai înalt nivel a specialiştilor/experților criminalişti, precum şi
un minimum de mijloace tehnice necesare autorităţilor care au atribuţii în domeniul verificării
autenticităţii diferitelor tipuri de documente (de trecere a frontierei de stat, a unor mijloace de plată, de identitate
şi altele) pentru a împiedica, încă din fază incipientă, comiterea unor acte infracţionale.
Ca atare, pentru examinarea de laborator, se folosesc următoarele aparate (dispozitive
tehnice) de specialitate:
15.10.1. Comparatorul videospectral VSC 5000.
Comparatorul videospectral este un sistem complex destinat analizei documentelor,
beneficiind de captarea imaginilor de mare rezoluţie şi oferind facilităţi multiple de examinare a
elementelor de siguranţă, întrunind toate cerinţele unei investigaţii performante. Sistemul
dispune de cameră color cu multiple filtre şi cameră alb-negru cu lentile zoom, filtru UV cu
lungime de undă mică (254 nm.), medie (312 nm.) şi mare (354 nm.), lumină vizibilă multifiltru
355
cuprinsă între 530-1000 nm., şi spectrometru, cu posibilităţi de efectuare a măsurătorilor pe
imagine, de comparare a imaginilor în regim automat şi manual şi procesare de imagine, astfel,
cercetarea criminalistică a documentelor capătând un plus de tehnicitate şi, implicit, de
credibilitate.
Funcţiile sistemului VSC 5000:
-manipularea (ajustarea) contrastului vizual prin selectarea sursei de lumină specială şi
alegerea spectrului de filtre, pentru a pune în evidenţă diferite adăugări, ştergeri sau marcaje de
securitate ale documentului;
-măsurători şi comparaţii pentru detectarea micilor diferenţe dintre documente;
-spectrometrie şi colorimetrie, pentru analiza diferitelor substanţe scripturale/pigmenţi;
-managementul studiilor de caz necesar efectuării de expertize.
Posibilităţi de examinare ale VSC-5000
-sistemul este prevăzut cu lămpi UV de lungime de undă medie, cu maximul la 313
nm., în completarea celor de lungimi de undă mică şi mare, pentru examinarea elementelor de
siguranţă ale documentelor, realizate cu cerneluri sensibile la lumina ultravioletă;
-lumina transmisă de mare intensitate pentru examinarea informaţiilor ascunse sau
mascate a fost prevăzută cu un spot de lumină adiţională de mare intensitate în vederea
examinării amănunţite a documentelor opace;
-examinarea elementelor de siguranţă a documentelor realizate cu cerneluri anti-stokes
– noi cerneluri a căror fluorescenţă este vizibilă când sunt iluminate cu spot infraroşu pur;
-sistem optic de filtre cuplate la o sursă de lumină incidentală de mare intensitate
pentru examinarea în detaliu a tuturor tipurilor de imprimare;
-microspectrometrul ce asigură compararea a două substanţe scripturale prin mai multe
metode, respectiv reflexie, absorbţie şi fluorescenţă;
-funcţia de măsurare a culorilor determină culoarea unei suprafeţe,a unei imagini,
exprimată prin coordonate standard de culoare, cu afişare într-un tabel cromatic;
-posibilitatea realizării de măsurători (distanţe, lungimi, unghiuri, arii) ce asigură date
importante în vederea comparării documentelor.
Sistemul VSC 5000 ajustează contrastul vizual prin selectarea dorită a:
- spectrului luminii: prin selectarea luminii şi prin aplicarea unor filtre de culoare;
- spectrului de vedere: prin selectarea filtrului de culoare se obţin contraste diferite şi
contrastul vizual dorit.962
Modificarea caracteristicilor spectrale.
VSC-5000 este echipat cu o varietate de filtre optice care pot fi plasate în căile de
iluminare. Sistemul operează ca un spectrometru prin scanarea filtrului trece-bandă peste
spectrul de lumină vizibilă şi infraroşie (400-1000 nm.) şi compararea ieşirilor celor două arii de
interes: suprafaţa substanţei scripturale de analizat şi o linie de referinţă standard albă.
Comparatorul videospectral VSC 5000 are posibilitatea de a efectua următoarele
aplicații:
962Conţinutul unui document poate fi citit numai dacă ochiul poate observa diferenţe între lumina provenită din
suprafaţa marcată (cerneluri, basorelief, marcaje de securitate etc.) şi suprafaţa hârtiei. Cu cât este mai mare
diferenţa, cu atât mai bine se va vedea şi, în consecinţă, cu atât mai mare este contrastul vizual. Prezenţa sau
absenţa contrastului vizual va determina dacă se va vedea sau nu marcajul. Contrastul vizual este datorat fie
diferenţei intensităţii luminii care intră în ochi (la fel ca diferenţa de luminozitate provenită dintre cerneala neagră şi
albul hârtiei), fie diferenţei lungimii de undă a luminii.
356
- evidenţierea elementelor ascunse sau acoperite;
- iluminarea cu raze ultraviolete scoate în evidenţă elementele cu fluorescenţă ale
documentelor;
- examinarea cu lumină transmisă (în transparenţă) face vizibil filigranul şi alte
elemente ascunse;
- punerea în evidenţă a trăsăturilor grafice în relief ori adâncime cu lumina incidentală
din unghiuri şi direcţii diferite;
- prin obţinerea fluorescenţei în infraroşu se pune în evidenţă alterarea documentului
prin adăugare de text;
- punerea în evidenţă a hologramelor;
- în spot de lumină infraroşie, cerneala verde anti-stokes devine vizibilă;
- identificarea documentelor „spălate chimic” şi restabilirea scrisului anterior;
- compararea prin suprapunere (transparenţă şi colorare diferită) a imaginilor live şi
stocate în sistem;
- realizarea juxtapunerilor orizontale şi verticale;
-cuplarea la sistem a stereomicroscopului asigură examinarea detaliilor mărite de 500X
-analiza spectrală a substanţelor scripturale urmată de reprezentarea spectrografică şi
cromatografică a rezultatelor.963
15.10.2. Docubox Dragon.
Unitate centrală Docubox Dragon964

Echipamentul Docubox Dragon funcţionează pe baza unei aplicaţii informatice şi este
compus din unitatea centrală de examinare, calculator cu o configuraţie de ultimă oră şi monitor
TFT, făcând posibilă examinarea documentelor în diferite lungimi de undă, în scopul identificării
falsurilor şi contrafacerilor, verificării elementelor de siguranţă, modificărilor, cum ar fi
adăugarea, ştergerea, repasarea sau acoperirea de text.
Unitatea centrală este compusă din următoarele surse de lumină:
- sursă de „lumină albă”, cu ajutorul căreia documentul ce urmează a fi examinat este
vizualizat în zona de interes;
963 www.igpr.ro
964https://www.google.ro/search/docubox-dragon
357
- sursă de lumină IR, poate una dintre cele mai importante surse de lumină ale
echipamentului, care, prin combinarea filtrelor de excitaţie şi emise, conduce la evidenţierea
unui text acoperit, a unui text îndepărtat prin radiere mecanică sau chimică.
- surse de lumină laterale pentru evidenţierea, în principal, a tiparului înalt şi adânc;
- surse de lumină pentru vizualizarea prin transparenţă a documentelor. Se folosesc, de
regulă, pentru evidenţierea firelor de siguranţă şi a filigranelor;
-surse de lumină UV (ultraviolet 365nm) utilizate pentru relevarea desenelor
fluorescente şi a eventualelor fibre de protecţie fluorescente.
La toate aceste surse de iluminare se adaugă posibilitatea setării intensităţii acestora
de la 0 (stins) la 100 (intensitate maximă) precum şi un factor de mărire de 32x.
Cu ajutorul echipamenelor Docubox Dragon se obţin imaginile optime, de mare
rezoluţie, care evidenţiază cu exactitate detaliile pe care le urmăreşte expertul, acestea fiind
vizualizate şi comparate în aplicaţia Lucia Forensic. Acest element de noutate reprezintă un
câştig deosebit în ceea ce priveşte timpul efectiv de efectuare a unei examinări (plus de
operativitate) şi nu în ultimul rând o modalitate modernă de abordare a acestui gen de expertiză.
15.10.3. Sistemul Foram 685-2.
Spectrologia Raman reprezintă procesul de împrăştiere Raman.965 Efectul implică
împrăştierea inelastică a luminii, în care o proporţie redusă a luminii împrăştiate de pe suprafaţa
unui material este deplasată frecvent de către vibraţiile atomice dintre molecule. La baza celor
mai multe metode de analiză stau interacţiile neelastice, în care au loc schimburi ale radiaţiei
electromagnetice şi corpusculare cu proba de analizat. Prin aceste reacţii neelastice are loc un
schimb de energie bine definit între radiaţie şi particulele din probă (atomi, ioni, molecule). În
timpul efectuării analizei se obţin semnale corespunzătoare unor tranziţii între anumite stări
energetice, care ordonate în funcţie de energie, ne dau spectrul probei de analizat.966
Difuzia Raman constă din apariţia în spectrul radiaţiei împrăştiate de un mediu iradiat,
de exemplu cu o radiaţie monocromatică, pe lângă linia spectrală corespunzătoare radiaţiei
incidente, a unor linii spectrale situate faţă de linia excitatoare, fie spre lungimi de undă mari, fie
spre lungimi de undă mici, simetrice faţă de excitatoare.
În practică, spectrologia Raman va expune vârfuri proeminente (exemplu: diferenţele
de lungimi de undă de la lumina de excitaţi laser), care sunt caracterizate prin frecvenţele
vibraţionale ale atomilor din moleculele prezente. Compoziţia moleculară a probelor diferite de
material poate fi astfel comparată prin observaţie directă a deplasărilor Raman.
UNITATEA PRINCIPALĂ FORAM.
Spectrologia Raman oferă suport judiciar ştiinţific printr-o unealtă adiţională pentru
compararea cernelurilor şi a fibrelor vopsite. Metoda este pretabilă situaţiilor în care sunt
disponibile probele urmărite de material, iar substanţele chimice convenţionale sunt
impracticabile. În particular, comparaţia directă a spectrului Raman poate oferi mijloace pentru
965Efect denumit după descoperitorul său, omul de ştiinţă indian C.V. Raman.
966Practica arată că, atunci când un fascicul de lumină se propagă printr-un mediu total sau parţial transparent pentru
radiaţia incidentă, el este, în parte, împrăştiat (difuzat); în radiaţia împrăştiată se deosebesc, de regulă, trei
componente: a) radiaţia împrăştiată prin efect Tyndall, care se datorează neomogenităţilor (suspensiilor) microscopice
din mediu; b)radiaţia împrăştiată prin efect Rayleigh, care este provocată de fluctuaţiile locale ale indicelui de refracţie
ale unei substanţe pure; c) o componentă datorită efectului Raman (substanţe pure).
358
determinarea “care dintre cele două probe de substanţă scripturală se deosebeşte de cealaltă ?”
şi de aici, “dacă provin din aceeaşi sursă ?”
Sistemul optic FORAM este format din:
- o diodă laser pentru sursa de lumină cu lungimea de undă de 685 nm, pentru
excitarea emisiei Raman de la proba de cerneală selectată.
- lentilele obiectivului microscopului pentru colectarea luminii Raman împrăştiate.
- spectrometru de difracţie cu detector Peltier pentru separarea componentelor
lungimilor de undă ale luminii colectate.
- camera video pentru afişarea unei imagini video arătând zona din probă şi spotul
laser.
Aplicații ale sistemului Foram:
- analiza spectrală a peliculelor de vopsea;
- analiza spectrală a traseelor realizate de un instrument scriptural (cerneluri, pastă de
pix, tuş, creion), indiferent de vechimea acestora şi compararea rezultatelor obţinute cu traseele
considerate modele de comparaţie şi cu cele aflate în “librărie” (după constituirea bazei de date);
- folosirea cu succes în cazul documentelor (bancnote, paşapoarte, etc.) în vederea
identificării tipului de tuş utilizat, raportat la substanţele de tipărire autentice.
359
360
CAPITOLUL XVI
CAPCANELE CRIMINALISTICE, APLICAREA ŞI VALORIFICAREA LOR
16.1. NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI IMPORTANŢA CAPCANELOR

CRIMINALISTICE.
16.1.1. NOȚIUNEA
Definire: Capcanele criminalistice, sunt procedee de lucru ce constau în folosirea unor
mijloace tehnice dispuse în ascuns, într-un loc precis determinat şi în legatură cu care se deţin
informaţii sau există banuieli întemeiate că se va săvârşii o infracţiune, cu scopul de a se
descoperii autorii.
Folosirea capcanelor criminalistice în lupta împotriva fenomenului infracţional are un
dublu scop:
- de a prevenii săvârşirea de noi infracţiuni, întru-cât prin identificarea făptuitorilor se
întrerupe şirul de fapte penale şi se limitează urmările acestora ;
- de a demasca făptuitorul, prin identificarea, prinderea şi tragerea la răspundere
penală, obţinându-se probe pentru dovedirea activităţii sale infracţionale.
În practica judiciară, modalităţile în care se organizează capcanele sunt variate,
avându-se în vedere: modul de operare, obiectul infracţiunii, condiţiile de loc, teren, timp,
numărul persoanelor incluse în cercul de bănuiţi.
16.1.2. CLASIFICAREA CAPCANELOR CRIMINALISTICE, CERINŢE GENERALE

DE ORGANIZARE A LOR.
Capcanele criminalistice (marcările criminalistice) se clasifică în:
- capcane chimice;
- capcane odorante;
- capcane radioactive;
Literatura de specialitate enumeră şi alte tipuri de capcane criminalistice: capcane
optice, capcane fonice.
Indiferent de tipul de capcană care urmează a fi utilizată, organizarea şi aplicarea ei
trebuie să răspundă unor condiții generale:
- eficienţa capcanei, care este strâns legată de oportunitate şi care presupune, în
principal, să se aprecieze valoarea bunului ce urmează a fi apărat şi costul capcanei ce va fi
folosită. Trebuie specificat că nu complexitatea capcanei determină nepărat şi gradul său de
eficienţă, iar eficienţa capcanei se raportează şi la rezultatul obţinut prin folosirea ei.
- oportunitatea aplicării capcanei, unde se are în vedere obiectivul în care urmează să
se instaleze capcana, bunurile şi valorile ce trebuie protejate, situaţia operativă;
- exploatarea în conditii cât mai bune a capcanei şi a rezultatelor sale, unde trebuie
avută în vedere operativitatea exploatării rezultatelor capcanei, pentru ca făptuitorul să nu o
înlăture sau neutralizeze. Față de aceasta în raport de situaţia operativă, dar şi de scopul
urmărit, exploatarea capcanei poate fi făcută în mod deschis sau conspirat.
- păstrarea secretului aplicării capcanei, în toate situațiile, deoarece la instalarea unei
capcane în afară de organul de urmărire penală şi specialişti, mai participă martori asistenti,
victima, responsabilul sau managerul societăţii (private/de stat) păgubite, cu condiţia ca aceştia
să nu fie suspectaţi ca posibili autori ai infracţiunii.
361
- capcana să nu dăuneze sănătăţii sau integrităţii corporale, atât a celor care o vor
exploata cât şi persoanei suspecte. Nu trebuie utilizată, indiferent de situaţie, capcana prin care
să se vatăme sănătatea sau integritatea corporală a pesoanelor.
16.1.3. Capcanele chimice.
Presupune, aplicarea la locul unde se bănuiește că va fi comisă infracţiunea, a unor
substanţe care datorită însuşirilor lor, în cursul săvârşirii faptei prin contactul autorului cu ele, se
transmit de la obiectul marcat la făptuitor şi vor adera pe corpul şi hainele acestuia, iar în urma
evidenţierii lor se va identifica persoana ce a fost prezentă la locul săvârşirii faptei.
Capcanele chimice se aplică de regulă când:
- activitatea infracţională se repetă în acelaşi loc al faptei, respectiv asupra aceloraşi
categorii de bunuri sau valori (sustrageri repetate dintr-un anumit loc),
- există un cerc relativ restrâns de persoane bănuite;
- organele de poliție se află în faţa unor sarcini dificile de rezolvat datorită greutăţilor
întâmpinate în cercetarea unor cauze şi administrarea de probe (ex. Luarea de mită).
Aplicarea capcanelor (marcărilor criminalistice).
Substanţele chimice se răspândesc pe cele mai diverse obiecte şi suprafete cum ar fi:
mânerele uşilor, pe mobilier, pe podea, pe produsele sau obiectele ce pot constituii obiect al
infracţiunii, respectiv pe traseul considerat a fi parcurs de făptuitor. Eficienţa acestui tip de
capcană este condiţionată direct de cercul de suspecţi precis determinat.
Obligatoriu trebuie reținut că substanţele chimice utilizate drept capcane trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să nu se găsească în comerţ în stare nativă sau ca incredient în compoziţia diferitelor
produse, ori să nu se lucreze în unitatea în care se aplică capcana cu substanţa respectivă;
- să nu fie toxice;
- să fie stabile în sensul de a-şi păstra calităţile un timp necesar şi oportun;
-să fie fine şi să adere uşor la suprafeţe ce urmeză a se marca, pe corpul,
îmbrăcămintea celui care intră în contact cu obiectele marcate;
- să nu poata fi îndepartată (rezistentă la spălare, frecare), cu uşurinţa;
- să nu fie excesiv de scumpe;
- să nu necesite procedee complicate de evidenţiere.
Substanţele chimice, se pot prezenta sub două forme:
- substanţe fluorescente;
- substanţe nefluorescente;
Substanţele fluorescente utilizate drept capcane se evidenţiază prin acţiunea radiaţiilor
ultraviolete. Aceste substanţe pot fi utilizate în stare solidă, sub forma de soluţii fluorescente,
sau sub formă de creioane fluorescente. Din prima categorie fac parte: acidul beta-oxi-naftoic,
antracenul, auramina, pigmenţii fluorescenţi. Din categoria substanţelor ale căror soluţii sunt
fluorescente, fac parte: eosina, rodamina B, sulfatul de chinină. Relevarea substanţei folosită la
marcare se face prin cercetarea sub radiaţii ultraviolete, precum şi prin anumite reacţii chimice.
Prafurile fluorescente, se prezintă sub forma de pulbere fină, aderentă, care are mai multe
culori: galbenă, roşiatică, verde deschis. Aceste substanţe sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete au
362
o fluorescenţă puternică, specifică fiecărei culori în parte.967 Relevarea marcării (capcanării) se
face cu ajutorul radiiaţiilor ultraviolete.
Creioanele fluorescente.
Sunt fabricate prin înglobarea în ceară cu punct de topire mai ridicat, a unor pigmenţi
fluorescenţi, precum şi a unor coloranţi în cazul creioanelor colorate în lumina vizibilă.
Creioanele fluorescente, diferă între ele atât prin culoarea în lumină vizibilă, cât şi prin culoarea
fluorescenţei. Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, aceste creioane prezintă o fluorescenţă
puternică în culori ca: alb, albastru, roşu, galben, verde, portocaliu. Variaţia mare de culoare a
acestor creioane în lumina vizibilă şi uv, permite marcarea atât a suprafeţelor de culoare
deschisă, cât şi a celor de culoare închisă.
Creioanele fluorescente se utilizează pentru marcarea suprafeţelor care prezintă un
anumit grad de porozitate (hârtie, bancnote, material textil, lemn) şi de aderenţă a substanţei
fluorescente din ele şi pentru marcarea suprafeţelor multicolore. Pe obiecte se scriu diferite
cuvinte ca: MITĂ, ÎNŞELĂCIUNE, ŞANTAJ, FURAT) sau se fac alte însemnări care devin
vizibile în radiaţii ultraviolete. Se apelează la creioanele fluorescente atunci când obiectul
material al infracţiunii, urmeză a fi însuşit de făptuitor, urmârindu-se deci dovedirea prezenţei
sale la cel în cauză: ex. Luare de mită.
Substanţele nefluorescente utilizate pentru aplicarea capcanelor chimice se împart în
două categorii:
- substanţe nefluorescente, care se evidenţiază prin reacţia chimică produsă între
acestea şi alte substanţe, reactivi chimici: albastru de metilen, fenoftaleina, metil violet.
-substanţe nefluorescente care se evidenţiază prin reacţie chimică ce are loc la
contactul cu pielea: azotatul de argint, ninhidrina.968
Nitratul de argint, se bazează pe proprietatea substanţei de a reacţiona cu clorurile din
transpiraţie, colorând pielea. Colorarea nu apare imediat ci după un timp de circa o oră minim.
Dacă persoana care a venit în contact cu ea a transpirat, înnegrirea se produce mai rapid.
Punctele sau petele negre de pe piele durează circa două săptămâni. Întrucât nitratul de argint
are acţiune corozivă, indiferent de forma sa (pulbere, lichidă, pastă), nu se va folosii pentru
marcarea produselor alimentare.
Ninhidrina, se prezintă sub forma unor cristale albe, sau slab gălbui, cu miros
caracteristic, solubilă în apă, alcool. Este toxică, se utilizeaza în dactiloscopie pentru relevarea
urmelor papilare vechi de pe hârtie. Ninhidrina, se poate folosii sub formă de pulbere şi soluţie
preparată prin mai multe modalităţi. Relevarea ninhidrinei: dacă bancnotele, documentele sau
alte obiecte pulverizare cu o pulbere fină de ninhidrină, sau materialele imbibate cu soluţia
acestei substanţe, sunt atinse de infractor cu mâinile, în scurt timp ca urmare a reacţiei cu
aminoacizii din transpiraţie, va apare o culoare violetă persistentă, care se menţine câteva zile.
Trusele de capcane chimice, cuprind susbstanţe pentru marcarea diferitelor produse
care pot constituii obiect al infracţiunii sau a diverselor obiecte de la locul infracţiunii (mânere,
967Pot fi utilizate şi în dactiloscopie la relevarea urmelor papilare, de pe diferite suporturi. Aceste prafuri pot fi utilizate
drept capcană sub forma de prafuri (pulbere), aplicată într-un strat foarte subţire, pentru a nu fi vizibilă la lumina
naturală, cât şi sub forma de pastă în cantitatea de 1 gram de substanţă la 100 grame de vaselină farmaceutică pură.
968Azotatul de argint, se prezintă sub forma unor cristale incolore, fără miros, gust metalic, solubil în apă. Are efect
cauterizant asupra pielii, înnegrind-o. Se va evita contactul cu produsele alimentare, fiind toxic în mică măsură. Se
foloseşte sub formă de pulbere simplă sau amestecată cu altă substanţă (ex. Fenoftaleina).
363
birouri, telefon). Trusele mai cuprind mijloace tehnice pentru pregătirea substanţelor în vederea
aplicării capcanelor.
Procedee de aplicare a capcanelor chimice.
Pentru aplicarea substanţei la locul unde s-a hotărât să se organizeze o capcană
chimică se pot utiliza diferite procedee în funcţie de o serie de factori:
- natura locului, acoperit sau descoperit şi supus intemperiilor;
- întinderea locului infracţiunii;
-categoria obiectelor ce urmează a fi marcate (alimente, stofe, benzină, bani, aparate);
-modul de aplicare a substanţei (pulbere amestec cu vaselină lichidă, creion
fluorescent);
- mărimea cercului de suspecţi.
Practica formaţiunilor de criminalistică cunoaşte mai multe modalităţi de aplicare a
capcanelor chimice:
- pudrarea pe diverse suprafeţe într-un strat foarte subţire a substanţelor sub forma de
pulbere: acidul BON, nitratul de argint, pigmentul galben fluorescent. Se folosesc pensule din
dotare.
- răspândirea substanţei sub formă de pastă, în amestec cu vaselina pură, incoloră sau
colorată. Se foloseşte pentru obiecte aflate în plan vertical;
- organizarea capcanei prin răspândirea de soluţii chimice. Se pot utiliza soluţiile de
ninhidrină, precum şi altele care colorează pielea persoanelor ce vin în contact cu ele;
- marcarea unor produse prin introducere în masa lor a substanţelor chimice. În felul
acesta se poate face marcarea benzinei (soluţie de fenoftaleină);
-marcarea cu creionul şi cu pulberile fluorescente a bancnotelor, în cazul dării, luării de
mită.
16.1.4. Capcanele odorante, se amplasează în locurile unde există date că se va
săvârşii infracţiunea. Capcanele odorante sunt substante care odată amplasate, vor transmite
un miros discret, specific persoanei făptuitorului, al cărui traseu va fi identificat cu câinele de
urmărire. Eficienţa capcanei poate fi foarte mare la sate şi în oraşe mici, deoarece în cazul
utilizării acestei capcane, mirosul substanţei se preia cel mai adesea pe talpa încăltămintei, iar
folosirea câinelui de urmărire poate da rezultate bune.
Procedeele de organizare a capcanei odorante, se referă la felul în care poate fi
răspândită pe autor substanţa chimică ce prezintă un miros specific şi persistent, care să nu
poata fi sesizat de acesta, dar care să poată fi sesizat de câinele de urmărire.
Astfel pot fi utilizate procedee ca:
- răspândirea pe duşumea, în locuri obligatorii de trecere a substanţei sub formă de
pulbere sau de pastă, pentru a adera la încălţămintea făptuitorului;
- fixarea în puncte obligatorii de trecere de covoraşe, îmbibate cu soluţie odorantă.
16.1.5. Capcanele radioactive.
Constau în utilizarea substanţelor radioactive în scopul protejării unor spaţii sau
obiecte, ţinându-se seama de proprietăţile acestora de a emite radiaţii sau în calitate de trasor
ce va putea fi detectat de la distanţă. Faţă de capcanele chimice, cele radioactive prezintă o
serie de avantaje care constau în:
- pot fi utilizate ca sisteme de barieră invizibilă în drumul infractorului spre locul faptei;
- obiectele valorice sau înscrisurile marcate pot fi detectate cu mijloace adecvate la
distanţă, chiar dacă sunt ascunse în diferite bagaje, cutii metalice, pământ;
364
- pot fi folosite pentru voalarea materialelor fotosensibile utilizate de infractori în
obţinerea de date şi informaţii secrete;
- substanţele radioactive au o circulaţie restrânsă;
- radiaţiile radioactive sunt invizibile, nu pot fi percepute de organele de simţ ale omului;
- pot fi detectate fără ca suspectul să se sesizeze;
- cantitatea de substanţă radioactivă necesară pentru instalarea capcanei fiind în
general mică, nu prezinta pericolul iradierii peste nivelul maxim permis.
Capcanele radioactive pot fi realizate fie sub forma de barieră invizibilă în drumul
infractorului spre locul sau obiectul protajat, fie prin marcarea unor bunuri, valori, înscrisuri etc.
Ca şi capcana chimică, capcana radioactivă se instalează de regulă, în cercurile unde există un
cerc determinat de suspecţi, în rândurile cărora urmează a se căuta persoana marcată prin
radioactivitate. Utilizarea izotopilor radioactivi (deci a capcanei) se poate face cu ajutorul unor
radiometre. Procedeele de organizare a capcanei radioactive diferă în raport de condiţiile
concrete în care se săvârşesc faptele. Practica din ţara noastră cunoaşte două procedee
concrete, pentru organizarea capcanelor radioactive:
- marcarea alimentelor cu iod 131, a cărui prezenţă se identifica în glanda tiroidă, cu
ajutorul unor aparate electronice portabile prevăzute cu sonde cu scintilaţie.
- marcarea benzinei în vederea descoperirii sustragerilor. Aceasta se realizează prin
introducerea a 20 ml. de acid oleic marcat cu iod 131 în 10.000 de litrii de benzină. Aşa cum s-a
arătat în literatura de specialitate mai sunt menţionate şi capcanele optice şi fonice.
16.1.6. Capcanele optice, se organizează prin instalarea unor mecanisme tehnice de
fotografiere, filmare sau înregistrarea video a făptuitorului, cu ajutorul radiaţiilor vizibile ori
invizibile. Aceasta capcană s-a realizat pornindu-se de la necesitatea de a găsii un procedeu
care să permită descopereirea făptuitorului şi în urmatoarele situaţii: nu este posibilă tratarea
chimică sau radioactivă a locului şi obiectelor vizate şi nu se poate forma un cerc de persoane
precis determinat şi relativ restrâns.
16.1.7. Capcanele fonice, constau în instalarea de aparatură de înregistrare în locurile
unde se presupune că se va repeta fapta penală, cu scopul de a înregistra unele sunete, cum
sunt: vocile participanţilor, urmele sonore ale împuşcăturii în caz de braconaj, zgomotul specific
făcut de paşii autorului etc. Capcana fonică se poate organiza fie împreună cu alte capcane, fie
singură. Sonogramele înregistrate într-un asemenea caz se compară cu sonogramele obţinute
experimental. Pentru evidenţierea substanţelor folosite la aplicarea capcanelor criminalistice
este necesară utilizarea unor mijloace, cum ar fi:
- aparatură modernă cu raze ultraviolete, pentru capcanele chimice aplicate cu
substanţe fluorescente. Verificarea hainelor, mâinilor, obiectelor personale se face într-o
încăpere mai întunecoasă;
- trusa de capcane chimice, care pe lângă instrumentul prevăzut pentru aplicarea
capcanei, are şi materiale pentru descoperirea substanţelor aplicate;
- detectoare pentru radioactivitate;
- sonograf pentru capcanele fonice;
- câinele de urmărire pentru capcanele odorante.
365
16.2. APLICAREA CAPCANELOR CRIMINALISTICE
16.2.1 Pregătirea în vederea aplicării capcanelor criminalistice
Constituie condiţia esenţială pentru realizarea scopului pe care-l urmăreşte folosirea
acestui procedeu în activitatea organelor noastre. Pregătirea presupune desfăşurarea unor
activităţi de către organul de urmărire penală/criminaliști, din care să rezulte următoarele:
- studierea locului în care se săvârşeşte infracţiunea, se stabilească natura acesteia,
activităţile care se desfăşoară acolo, modul de asigurare sau de pază a locului respectiv,
persoanele care au acces în acel loc, sub aspectul calităţii, atribuţiilor de serviciu şi numărului.
- cunoaşterea naturii infracţiunii săvârşite şi al caracterului repetat al acesteia, unde
este necesar să se cunoască natura acesteia, bunurile care fac obiectul activităţii ilicite,
metodele şi mijloacele folosite de către înfractori şi caracterul repetat al faptei.
- studierea bunurilor sau valorilor, asupra cărora este îndreptată activitatea ilicită,
avându-se în vedere: natura bunurilor sau valorilor, caracteristicile fizice şi chimice ale acestora,
persoana căreia aparţine, destinaţia lor.969
- alegerea martorilor asistenţi, se realizează cu stricta respectare a secretului acţiunii
care se întreprinde. Martorii asistenţi trebuie aleşi, dintre persoanele care nu sunt interesate în
cauză, nu fac parte din cei înscrişi în cercul de suspecţi. Ei pot fi identificaţi din rândul
personalului unităţii, însă atunci când nu există posibilităţi în cadrul unităţii, martorii asistenţi pot
face parte şi din rândul persoanelor din afara unităţii în care se aplică capcana. 970
16.2.2 Acte procedurale care se întocmesc cu ocazia aplicării capcanei

criminalistice
Cu ocazia aplicării capcanei trebuie să se încheie un proces-verbal (de capcanare) din
care să rezulte:
- antet;
- ordonața motivată prin care s-a dispus această măsură;
- organul de u.p. şi specialiştii care au participat la aplicarea capcanei;
- motivul aplicării capcanei sau temeiul de fapt al acesteia;
- martorii asistenţi;
- reprezentantul unităţii private ori de stat, sau persoana fizică vătămată;
- natura capcanei;
- locurile, obiectele, valorile marcate;
- substanţele folosite şi caracteristicile acestora;
- procedeul de aplicare: prăfuire, ungere, scriere, desenare, amestecare etc;
969Cunoaşterea acestor date prezintă o importanţă deosebită pentru stabilirea necesităţii şi oportunităţii aplicării
capcanei, determinarea tipului de capcană care va fi folosită, atingerea substanţelor atunci când se impune sub
aspectul locului, obiectelor persoanelor, timpului, martorilor asistenţi, specialiştilor, legendelor folosite.
970Tot în vederea asigurării secretului activităţii care urmează a se întreprinde, uneori pot fi folosite, diverse legende,
la aplicarea capcanei sau la examinarea persoanelor suspecte. Folosirea legendelor, mai ales pentru examinarea
persoanelor suspecte se impune, în afară de asigurarea secretului şi pentru a se evita compromiterea unor persoane
nevinovate. Pregătind aplicarea capcanei, organul de urmărier penală trebuie să realizeze o permanentă conlucrare
cu specialistul criminalist pentru stabilirea naturii capcanei, metodelor şi mijloacelor folosite, modul de aplicare şi de
constatare al capcanei. Pentru a avea eficienţă în cauză, aplicarea ca şi evidenţierea, constatarea capcanei trebuie
să fie consemnate în formele prevăzute de lege.
366
- observaţiile martorilor asistenţi, ale reprezentantului unităţii, ale persoanei vătămate,
sau lipsa acestora,
- semnăturile organului de urmărire penală, specialiştilor, martorilor asistenţi şi ale
persoanei vătămate.
16.2.3. Exploatarea rezulatatelor capcanei
După aplicarea capcanei trebuie să se stabilească modalitatea de legătură, între
organul de u.p. şi persoana vătămată pentru a sesiza dacă şi când s-a repetat săvârşirea
infracţiunii. La sesizarea persoanei vătămate sau la termenul fixat, în raport de natura capcanei
şi de modul stabilit pentru evidenţierea acesteia, organul de u.p. împreună cu specialiştii, trebuie
să procedeze la constatare. Urmele substanțelor aplicate, se vor căuta pe mainile și
îmbrăcămintea/bunurile sustrase ale suspecului, de regulă cu ajutorul lămpilor cu radiații UV sau
cu reactivi de testare. Zonele contaminate se vor fotografia atît în lumină naturală cît și sub
radiații UV și vor fi arătate martorilor asistenți spre confirmare.971
Se va încheie un proces-verbal (de depistare) din care să rezulte:
- organul de urmărire penală şi specialiştii;
- motivarea activităţii, în care scop trebuie făcut, referire la procesul verbal încheiat cu
ocazia aplicării capcanei;
- martorii asistenţi;
- locul unde au fost găsite persoanele suspecte, unde s-a făcut examinarea acestora;
- persoanele, obiectele, valorile examinate;
- metodele şi mijloacele folosite la examinare;
- rezultatul examinării;
- obiectele şi valorile descoperite şi ridicate;
- menţiune despre recoltarea si conservarea probelor din substanţa cu care s-a făcut
marcarea sau din substanţa marcată;
- explicaţiile persoanei asupra căreia au fost găsite obiectele, valorile marcate sau lipsa
acestora;
- semnăturile organului de u.p., ale specialiştilor, martorilor asistenţi şi ale persoanei
examinate.
16.3. Rolul capcanelor criminalistice în activitatea de urmărire penală
Rezultatul capcanelor criminalistice, constituie probă în cauză cu condiţia ca aceasta
să se coroboreze cu întregul material administrat în dosarul cauzei.
Coroborarea cu întregul material al cauzei se impune în mod cu totul deosebit, întrucât
simpla constatare a substanţei de marcat, de ex. pe mâinile persoanei suspecte, pe obiectele
sau valorile descoperite asupra sa nu poate constituii probă că ea a săvârşit infracţiunea.
Aceasta datorită faptului că substanţa, obiectele valorile marcate, pot ajunge întâmplător, la
persoana asupra căreia au fost găsite, respectiv contactul pesoanei cu substanţa de marcat sau
obiectele tratate să fi avut loc în alte împrejurări decât cele legate de săvârşirea infracţiunii.
Ca atare, fără a se ţine seama de restul materialului administrat în cauză, rezultatul
folosirii capcanei, mai ales în cazul celor chimice şi odorante, nu poate constituii temei, pentru
stabilirea vinovăţiei persoanei asupra căreia a fost constatat şi pentru tragerea acesteia la
răspundere penală. Dimpotrivă, poate duce la grave erori judiciare.
971Conform Ncpp, martorii asistenți pot fi citați în instanță pentru a confirma că cele scrise în procesul verbal
corespund în totalitate cu activitatea de constatare din teren în timpul depistării supecților.
367
Relevarea substanţei de marcare asupra unei persoane constituie, însă, un indiciu
care trebuie să fie exploatat în cauză, pentru a se stabilii împrejurările în care a intrat în contact
cu aceasta. O importanţă deosebită în acest sens o constituie explicaţiile persoanei, explicaţii
care trebuie verificate urgent, atent şi multilateral. Prin verificarea acestor explicaţii se poate
ajunge la identificarea şi stabilirea vinovăţiei autorilor infracţiunii. Substanţa de marcare găsită
asupra persoanei trebuie să fie ridicată, conservată şi trimisă pentru analiză indiferent de
explicaţiile persoanei.
Folosirea eficientă, a rezultatelor folosirii capcanelor criminalistice, presupune, de
multe ori, dispunerea şi efectuarea constatărilor/expertizelor pentru a se determina , de ex.
natura substanţei descoperită asupra persoanei suspecte, pentru stabilirea identităţii compoziţiei
chimice descoperită asupra persoanei bănuite, cu cea folosită pentru marcare, pentru
identificarea persoanei după particularităţile vocii şi vorbirii în limba română, ori prin expertiza
fotografiei de portret. Folosirea capcanelor criminalistice, în mod deosebit a celor chimice,
presupune luarea unor măsuri, pentru a se înlătura posibilitatea răspândirii substanţei de
marcare, după constatarea capcanei. Astfel este necesară identificarea tuturor bunurilor, sau
valorilor marcate în vederea neutralizării capcanei.
Totodată, se impune retragerea din circulaţie a bancnotelor marcate şi predarea lor la
unităţile Băncii Naţionale a României, pentru a fi distruse. Atunci când nu este posibilă
neutralizarea capcanei, bunurile asupra cărora au fost aplicate substanţele de marcare trebuie
să fie scoase din circuitul economic. Aceste măsuri trebuie să fie luate de către organul de u.p.
care a folosit capcana însă cu privire la modul de acţiune pentru realizarea scopului urmărit
trebuie să conlucreze cu specialiştii criminalişti. Luând asemenea măsuri organul de urmărire
penală trebuie să încheie şi documentele corespunzătoare pentru scoaterea din circulaţie a
bunurilor şi valorilor şi justificarea lor.
368
CAPITOLUL XVII
COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII
17.1. ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII

17.1.1. E.N.F.S.I. (European Network of Forensic Science Institutes).
Pe linia cooperării polițienești internaționale, avem la nivel național Centrul de
Cooperare Polițienească Internațională (C.C.P.I).972 Acesta reprezintă autoritatea națională
centrală în domeniul cooperării polițienești internaționale, care are ca și scop combaterea
criminalității naționale și internaționale în ansamblu, urmărirea și arestarea infractorilor dați în
urmărire internațională, schimbul de date indiferent de domeniu: fraude informatice; economico-
financiar; crimă organizată; criminalistică, precum și alte activități subsidiare.
În domeniul criminalistic cooperarea internațională are la bază în principal două direcții,
și anume organizațiile internaționale specializate în domeniu, care sunt ENFSI și IFSA, precum
și schimbul de date criminalistice.
Cooperarea în domeniul criminalisticii prin E.N.F.S.I. (European Network of Forensic
Science Institutes), reprezintă o structură de profil care a fost creată în perioana 1992-1995 de
către laboratoarele din vestul Europei, când managerii institutelor guvernamentale de
criminalistică din țările din Europa de Vest au ajuns la un consens că este absolut necesar și în
avantajul tuturor țărilor să se întâlnească în anumite perioade dinainte stabilite, pentru a discuta
aspecte și probleme de interes comun în domeniul criminalisticii. În timp la aceste întâlniri de
lucru au aderat structuri similare.
Obiectivul principal al ENFSI este de a asigura o dezvoltare calitativă a criminalisticii la
nivelul întregii Uniuni Europene, precum și schimbul de experiență între specialiștii/experții
săi.973 Ca și scop principal, ENFSI este recunoscută ca o organizație de elită în domeniul
criminalisticii la nivel mondial, care aplică cele mai bune practici internaționale în domeniu, care
a impus și anumite standarde de calitate, precum și competențe între organizațiile similare.
Dintre activitățile principale ale ENFSI în domeniul său de activitate pot fi menționate:
- stabilește și menține relații de lucru cu alte organizații similare;
- încurajează toate laboratoarele ENFSI pentru a se conforma la cele mai bune
standarde și practici internaționale privind managementul calității;
- stabilește schimburi de experiență, precum și acorduri întremembrii comunității pe
bază de reciprocitate;
- organizează seminarii științifice, studii de colaborare și teste de competență în
domeniile de competență;
972C.C.P.I. reuneşte următoarele canalele de cooperare poliţienească internaţională: INTERPOL, EUROPOL,

Sistemul Informatic Schengen/SIRENE, legătura operaţională cu Centrul SELEC, precum şi cu ataşaţii de afaceri
interne şi ofiţerii de legătură, atât români acreditaţi în străinătate, cât şi străini acreditaţi în România.
973 În prezent ENFSi are 66 de membrii din 36 de țări. Numărul laboratoarelor membre a crescut constant de-a lungul
anilor, de la 11 laboratoare în 1993 la 62 în 2014. Aceste laboratoare provin din 36 de țări și sunt răspândite geografic
în întreaga Europă: Austria, Armenia, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Danemarca,
Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Macedonia,
Muntenegru, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Rusia, Serbia, Slovenia, Slovacia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia,
Ucraina și Regatul Unit.
369
- se îngrijește de publicarea de manuale de bune practici în domeniul criminalisticii și
medicinei-legale în mai multe limbi.
- organizează grupuri de lucru și întâlniri pe domeniul de competență;974
Grupurile de lucru sunt structurate pe următoarele domenii: cercetare la fața locului;
analiza accidentelor rutiere; urme descoperite la fața locului (biologice, pelicule de vopsea/sticlă,
dactiloscopice, fibre, explozivi,); arme de foc; analiza scrisului de mână; analiza vocii și
vorbirii.975
Ca și structură organizatorică ENFSI are un Consiliu de conducere, Secretariat,
precum și trei comisii permanente și șaptesprezece grupuri de lucru organizate pe diverse
domenii de activitate criminalistică.976
ENFSI sprijină în continuare Institutele de criminalistică din țările care încă nu sunt
membre să se înscrie și să devină membre, dar cu anumite condiții:
- să obțină acreditare sau să fie în curs de acreditare în conformitate cu standardul
ISO17025;
- să aibă un număr de minim 25 de experți ce pot apărea în fața instanței;
- să aibă credibilitate în țara de origine;
- să acopere o arie extinsă a expertizei criminalistice;
- institutul candidat să provină dintr-o țară europeană.977
17.1.2. International Forensic Strategic Alliance
International Forensic Strategic Alliance (Alianța Strategică Internațională în domeniul
criminalisticii), este un parteneriat care crează oportunități de colaborare strategică între cinci
rețele internațioanle de management ale laboratoarelor de criminalistică. Alianța a luat naștere
în anul 2007 având ca rol principal să încurajeze schimbul de informații în domeniu și
competențe între rețelele membre și între experții criminaliști operaționali. Pe scurt, IFSA este o
alianță de rețele criminalistice reprezentând 82 de țări și mai mult de 550 de instituții
criminalistice la nivel mondial.
Totodată I.F.S.A., se constituie și într-un parteneriat mutilateral între rețelele regionale
ale laboratoarelor criminalistice din:
- American Society of Crime Laboratory Directors: (ASCLD);
- Rețeaua europeană a Forensic Science Institute: (ENFSI);
- Managerii superiori ai laboratoarelor criminalistice din Australia și Noua Zeelandă:
(SMANZFL);
- Academia Iberoamericană de Criminalistica y Estudios Forenses Academia: (AICEF);
- Asia Forensic Sciences Network: (AFSN);
- Rețeaua din Africa de Sud: (Regional Forensic Science-SARFS);978
974 http://www.enfsi.eu/about-enfsi
975 Idem
977 Idem, op. cit, pag. 425
978Sursa: International/Forensic/Strategic/Alliance/(IFSA)
370
Aceste rețele autonome reprezintă managementul criminalistic în laboratoarele
specifice din regiunile lor, precum și promovarea științei criminalistice. Trebuie specificat că
IFSA nu are statut juridic, ci reprezintă un parteneriat strategic o entitate care cooperează cu
rețelele membre.979
Dintre obiectivele IFSA, pot fi specificate:
- încurajarea schimbului de informații, experiență și bune practici între organismele
participante;
- parteneriatul strategic cu alte organisme internaționale;
- rezolvarea problemelor din activitatea de criminalistică aflate pe agenda de lucru a
statelor membre;
- reprezentarea la nivel operațional a comunității din domeniul criminalisticii.980
Ca atare, contribuția rețelelor membre ale IFSA la elaborarea ghidurilor și standardelor
criminalistice a făcut ca aceste standarde să fie acceptate și folosite la nivel internațional. IFSA
își propune în viitor ca toate statele membre să utilizeze în criminalistică un standard minim,
care să garanteze un nivel acceptabil de calitate și de interoperabilitate.
Totodată IFSA încearcă să abordeze o nouă viziune cu privire la examinarea locului
faptei și gestionarea probelor ridicate ca și punct de plecare al tuturor proceselor în care se
administrează probele criminalistice. În acest sens se va pune accentul pe buna colectare a
probelor, analiza și intrepretarea acestora, mai ales a probelor AND și analiza stupefiantelor
(drogurilor).981
IFSA are și programe de formare a specialiștilor/experților din rețelele Institutelor
membre, care funcționează după o planificare dinainte stabilită, în spații și laboratoare unde
sunt instruiți de practicieni cu experiență. Se instruiesc specialiști din criminalistică care au
competență pe cercetarea la fața locului cu specific de: furturi din locuințe, de vehicule, în
general aspect ce privesc mica criminalitate.
Competențele care sunt studiate privesc anumite standarde ocupaționale privind:
- integritatea probelor (de exemplu, riscuri de contaminare și custodie a probelor);
- fotografia/schița, cercetarea locului faptei;
- principiile științei amprentelor digitale, colectarea amprentelor digitale;
- colectarea probelor fizice;
- ADN-ul, colectarea acestuia;
- probleme privind sănătatea și siguranța personalului din domeniu, cu privire la bolile
profesionale;
- probleme privitoare la legislația din domeniu și competențele specialistului/expertului;
În cadrul instruirii se pune accentul pe familiarizarea practică dobândită prin
colaborarea cu personal cu experiență, pentru o varietate de spețe privitor la locul faptei.
Competențele asimilate de cursanți sunt verificate prin examen la încheierea
cursului.982
979 http://www.enfsi.eu/ifsa
981http://www.enfsi.eu/ifsa(2014)-“Minimum requirements for crime scene investigations”-pdf, pag. 2
982 Idem, pag. 4
371
17.2. SCHIMBUL DE DATE DIN DOMENIUL CRIMINALISTICII
17.2.1. Directive europene în domeniul protecției datelor
Schimbul de date criminalistic trebuie să se facă la nivel european/internațional cu
respectarea Directivelor privind protecția datelor cu caracter personal chiar și de către țările
membre UE care efectuează supravegherea polițienească, deoarece la aceste date au acces
conform Directivei, pe lângă instituțiile abilitate și agențiile de poliție și serviciile de informații.
Ca atare, Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
12 iulie 2002 (Directiva privind confidenţialitatea şi comunicaţiile electronice), aceasta a fost
adoptată, pentru a răspunde la o serie de probleme mai sensibile, cum ar fi colectarea datelor
de conectare de către țările membre pentru supravegherea polițienească, pentru trimiterea de
mesaje electronice nesolicitate.983 Totodată, în Directivă sunt introduse și clauze contractuale
către terțe state în vederea transferului de date cu caracter personal, în care sunt incluse
garanții de protecțiea acestor date.984
Toate acestea, sunt necesare pentru a se asigura un nivel ridicat de protecție a
respectivelor date cu caracter personal la nivelul Uniunii, precum și protecția datelor de către
toate organismele guvernamentale și neguvernamentale abilitate în acest sens.985 Astfel,
aceste dispoziții sunt necesare, pentru a se asigura și a se garanta un nivel de protecție
ridicat al datelor cu caracter personal aflate în gestiunea instituțiilor abilitate. Nu în
ultimul rând, se impune monitorizarea și supravegherea acestor dispoziții de către o
instituție independentă.986
17.3. Schimbul de date criminalistice
Schimbul de date criminalistice, are la bază utilizarea și interconectarea bazelor de
date naționale ale statelor care au încheiat diverse tratate ori protocoale de colaborare și unde
valorificarea bazelor de date se face prin:
- intermediul sistemelor automate;
- prin intermediul Centrului European de Cooperare Polițienească (CCPI, SIRENE,
Biroul Național Interpol, EUROPOL, Punctul Național Focal);
- stabilirea identității unei persoane (dispărut, cadavru neidentificat, persoană suspectă)
în diferite țări;
- soluționarea cazurilor nerezolvate dintr-un stat, prin identificarea în baza de date a
altui stat a persoanelor care comit infracțiuni;
- pentru situații excepționale, schimbul de date se face prin intermediul Atașaților de
afaceri interne sau ofițerii de legătură.
983Directiva 2002/58/CEa Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor
personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva privind confidenţialitatea şi
comunicaţiile electronice).
984Decizia 2004/915/CE a Comisiei din 27 decembrie 2004 de modificare a Deciziei 2001/497/CE privind introducerea
unui set alternativ de clauze contractuale standard pentru transferul de date cu caracter personal către țări terțe.
985Decizia2001/497/CEa Comisiei din 15 iunie 2001privind clauzele contractuale standard pentru transferul de date cu
caracter personal către țările terțe în temeiul Directivei 95/46/CE.

986Regulamentul45/2001/CEal Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția
persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelorcu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare
și privind libera circulație a acestor date.
372
Institutul Național de Criminalistică este singura instituție care poate să ofere
asemenea informații, fiind desemnată ca și punct național de contact pentru schimbul automat
de date în context Prum.987
În prezent schimbul de date la nivelul Uniunii Europene se face prin:
17.3.1. În sistem Prum.
Unde, Tratatul de la Prüm privește intensificarea cooperării transfrontaliere, mai ales în
ceea ce priveşte combaterea terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale,
semnat la 27 mai 2005, de Germania, Austria, Belgia, Olanda, Franţa, Luxemburg şi Spania
reprezintă un pas important în această direcţie. Este destinat intensificării cooperării poliţieneşti
transfrontaliere, mai ales în ce priveşte lupta împotriva terorismului, criminalităţii transfrontaliere
şi migraţiei ilegale. Tratatul are ca obiectiv intensificarea cooperării între statele semnatare în
lupta împotriva terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, prin intermediul
schimbului de date privind datele genetice (ADN), amprentele digitale, înmatriculările de
vehicule şi alte date cu caracter personal. Tratatul prevede, de asemenea, constituirea de
patrule comune şi alte forme de intervenţie (însoţitori de securitate la bordul aeronavelor,
asistenţă comună la evenimente de mare anvergură.)988
Schimbul de date se va face pentru tipurile de infracțiuni enumerate la articolul 2 din
Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului, unde statele membre se vor asigura în a face o
distincție clară între datele cu caracter personal după cum urmează:
- ale unei persoane suspectate de a fi comis o infracţiune sau de a fi participat la
comiterea unei infracţiuni;
- ale unei persoane care a fost condamnată pentru o infracţiune;
- ale unei persoane împotriva căreia există motive serioase să se creadă ca va comite
o infracţiune;
- ale unei persoane care poate fi chemată să depună mărturie în cadrul anchetelor
legate de infracţiuni sau proceduri penale ulterioare;
- ale unei persoane care a fost victima unei infracţiuni sau cu privire la care anumite
fapte conferă motive să se creadă că ar putea fi victima unei infracţiuni;
- ale unei persoane care poate oferi informaţii cu privire la infracţiuni;
- ale unei persoane cu care una dintre persoanele menţionate mai sus a fost în contact
sau s-a asociat;
- ale unei persoane care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile menţionate mai
sus.989
Cooperarea polițienească/schimb de date între state la cerere.
Conform Tratatului de la Prum art. 18 a din amendamentul 44, autorităţile competente
ale statelor membre îşi acordă, la cerere, asistenţă reciprocă, în limita competenţelor de care
dispun şi în conformitate cu propria legislaţie naţională prin:990

988http://www.schengen.mira.gov.ro/Documente/Prum.pdf
989 Conform amendamentului 22, art. 1b din Tratatul de la Prüm: intensificarea cooperării transfrontaliere, în special în
domeniul combaterii terorismului şi a criminalităţii transfrontaliere/ P6_TA(2007)0228, pag. 8
990Autorităţile competente ale părţilor contractante îşi acordă asistenţă reciprocă, în conformitate cu prima teză a
articolului 39 alineatul (1) din Convenţia din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie
1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele externe commune.
373
- verificarea identităţii proprietarilor şi a deţinătorilor de vehicule, şi furnizarea de
informaţii cu privire la conducătorii auto şi la comandanţii de vehicule, nave maritime sau
aeronave, în măsura în care acest lucru nu este deja prevăzut la articolul 12;
- furnizarea de informaţii cu privire la permise de conducere, de navigare şi alte
autorizaţii asemănătoare;
- verificări privind locul de şedere şi cel de rezidenţă al persoanelor;
- verificări privind permisele de rezidenţă;
- verificări privind identitatea abonaţilor la reţeaua de telefonie şi a abonaţilor la alte
servicii de telecomunicaţii, în măsura în care aceasta este accesibilă public;
- stabilirea identităţii persoanelor;
- investigarea provenienţei unor obiecte precum armele, autovehiculele şi navele
(cercetarea canalelor de comercializare);
- furnizarea de informaţii provenind din bazele de date şi din evidenţele poliţiei, precum
şi de informaţii provenind din evidenţe oficiale, accesibile public;
- semnalarea urgentă a depistării unor arme şi substanţe explozive, precum şi alertarea
cu privire la falsificarea de monede şi la frauda cu titluri de valoare;
- furnizarea de informaţii cu privire la aplicarea practică a măsurilor de supraveghere
transfrontalieră, de urmărire transfrontalieră şi de livrări controlate;
- verificarea disponibilităţii unei persoane de a da declaraţii.991
În cazul în care autoritatea solicitată nu deţine competenţele necesare pentru
soluţionarea cererii, aceasta transmite cererea autorităţii competente.
Prelucrarea datelor cu caracter personal de către statul membru destinatar este
permisă doar pentru scopul pentru care au fost furnizate în conformitate cu prezenta decizie-
cadru . Prelucrarea în alt scop este permisă numai cu autorizarea prealabilă a statului membru
care administrează fişierul şi doar cu respectarea legislaţiei naţionale a statului membru
destinatar. O astfel de autorizaţie poate fi acordată cu condiţia ca prelucrarea în alte scopuri să
fie permisă de legislaţia naţională a statului membru care administrează fişierul şi pentru fiecare
caz în parte.
Datele cu caracter personal furnizate pot fi prelucrate doar de către autorităţile,
organismele şi instanţele judecătoreşti cu atribuţii care servesc realizării scopurilor prevăzute la
articolul 26. În special, datele pot fi furnizate altor entităţi doar cu autorizarea prealabilă din
partea statului membru furnizor, pentru fiecare caz în parte, şi în conformitate cu legislaţia
statului membru destinatar.
Categoriile speciale de date privind originea rasială sau etnică, opiniile politice,
credinţele religioase sau filosofice, apartenenţa la un partid sau la o uniune sindicală, orientarea
sexuală sau sănătatea sunt procesate doar dacă este absolut necesar şi proporţional, într-un
anume scop şi în conformitate cu garanţiile specifice.992
991http://www.europarl.europa.eu/sides
992Conform amendamentului 52 și 53 , și art. 27/28 din Tratatul de la Prüm: intensificarea cooperării transfrontaliere,
în special în domeniul combaterii terorismului şi a criminalităţii transfrontaliere/ P6_TA(2007)0228, pag. 20
374
17.3.2. În sistem Eurodac
Termenul EURODAC, desemnează o bază de date existentă la nivelul Uniunii
Europene, create în anul 2003, datorită dezvoltării unei politici comune europene care cuprinde
amprentele solicitanților de azil și a imigranților ilegali care au împlinit 14 ani. Eurodac cuprinde
toate statele europene la care s-au adăugat Norvegia, Islande și Elveția.
În afară de impresiunile papilare/amprente, datele transmise de statele UE mai includ:
țara de origine, sexul persoanei, locul și data cererii de azil, ori a persoanelor reținute, numărul
de referință la care au fost prelevate amprentele, data la care au fost trimise informațiile către
unitatea centrală. Transmiterea datelor la unitatea centrală (constituită a nivelul Comisiei
Europene), se face prin intermediul unor puncte de acces naționale.993
Eurodac are la bază următoarele documente europene:
Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie
2013 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul
aplicării eficiente a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de
determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională
prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către
un apatrid și privind cererile autorităților de aplicare a legii din statele membre și a Europol de
comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de modificare a
Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenției europene pentru gestionarea
operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și
justiție.994
Cel mai nou document privind funcționarea Eurodac îl constituie: “Ordinul nr. 80/2015
privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului internelor şi reformei administrative nr.
441/2008 pentru stabilirea atribuţiilor autorităţilor responsabile cu implementarea datelor în
sistemul Eurodac şi pentru stabilirea metodologiei practice de cooperare în vederea aplicării
regulamentelor europene în domeniu. Întrat în vigoare de la 22.07.2015”
Vechiul ordin nr. 441/2008 pentru stabilirea atribuţiilor autorităţilor responsabile cu
implementarea datelor în sistemul Eurodac şi pentru stabilirea metodologiei practice de
cooperare în vederea aplicării regulamentelor europene în domeniu, publicat în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 285 din 11 aprilie 2008, cu modificările ulterioare, se modifică şi se
completează după cum urmează:
Având în vedere obligativitatea aplicării legislaţiei Uniunii Europene de către România
ca stat membru al Uniunii Europene, precum şi faptul că regulamentele Uniunii Europene sunt
direct aplicabile, Șefii structurilor din cadrul I.G.I. şi al I.G.P.F. care au în dotare staţiile de
amprentare conectate la Eurodac asigură deservirea permanentă a staţiilor de către personal
specializat şi instruit în acest sens şi desemnează cel puţin un administrator pentru staţia de
amprentare din dotare. Administratorul staţiei de amprentare are următoarele obligaţii:
a) ţine evidenţa operatorilor;
b) instruieşte operatorii privind utilizarea corectă a staţiei de amprentare;
c) asigură buna funcţionare a staţiei de amprentare;

994 http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO
375
d) comunică cu structura specializată din cadrul I.G.I. ori de câte ori apare un incident
de funcţionare."
Totodată I.G.I. îndeplineşte următoarele atribuţii în vederea implementării datelor şi
utilizării sistemului Eurodac:
a) este responsabil de transmiterea datelor de categorie 1 - solicitanţi de protecţie
internaţională, de categorie 3 - străini cu şedere ilegală, de categorie 9 - solicitare de informaţii,
şi operaţiuni de actualizare, marcare şi ştergere pentru date de categorie 1 şi de categorie 2;
b) amprentează şi implementează în sistem datele de categorie 1 ale solicitanţilor de
protecţie internaţională care au împlinit vârsta de 14 ani. Amprentele digitale sunt preluate şi
transmise cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 72 de ore de la data depunerii cererii de
protecţie internaţională. Solicitanţii de protecţie internaţională sunt informaţi în scris, în condiţiile
Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire
la procedura prevăzută de Regulamentul Eurodac şi de Regulamentul Dublin, precum şi referitor
la consecinţele acesteia;
c) amprentează şi verifică în sistem datele de categorie 3 ale străinilor cu şedere
ilegală care au împlinit vârsta de 14 ani. Străinii cu şedere ilegală sunt informaţi în scris, în
condiţiile Legii nr. 122/2006, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la procedura
prevăzută de Regulamentul Eurodac şi de Regulamentul Dublin, precum şi referitor la
consecinţele acesteia.
De asemenea, I.G.P.F. îndeplineşte următoarele atribuţii în vederea implementării
datelor şi utilizării sistemului Eurodac:
a) este responsabil de transmiterea datelor de categorie 2 - străini reţinuţi pentru
trecerea ilegală a frontierei externe, precum şi de transmiterea datelor de categorie 1 Eurodac -
solicitanţi de protecţie internaţională, dacă cererile de protecţie internaţională au fost depuse la
structurile I.G.P.F.;
b) amprentează şi implementează în sistem datele de categorie 2 ale străinilor care au
împlinit vârsta de 14 ani venind dintr-o ţară terţă şi care nu sunt returnaţi sau reţinuţi pentru
trecere ilegală a frontierei externe, astfel cum este definită la art. 1 lit. e) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Amprentele digitale sunt preluate şi transmise cât mai curând posibil, dar nu mai târziu
de 72 de ore de la data reţinerii pentru trecerea ilegală a frontierei externe. Străinii sunt
informaţi, în scris, cu privire la procedura prevăzută de Regulamentul Eurodac şi la consecinţele
acesteia, utilizând broşura comună prevăzută la anexa XII din Regulamentul de implementare al
Regulamentului Dublin;995
c) amprentează şi implementează în sistem datele de categorie 1 ale solicitanţilor de
protecţie internaţională care au împlinit vârsta de 14 ani şi depun cereri de protecţie
995Termenul de 72 de ore de transmitere a amprentelor, prevăzut la alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. b) şi c), poate fi
prelungit numai în situaţiile derogatorii prevăzute în Regulamentul Eurodac."Planul de securitate prevăzut la art. 34
din Regulamentul Eurodac este întocmit şi actualizat de către specialişti din cadrul I.G.I. şi I.G.P.F. şi se aprobă de
către şefii acestor structuri. D.C.T.I. asigură sprijinul necesar I.G.I. şi I.G.P.F. în vederea întocmirii şi actualizării
Planului de securitate, pe linia asigurării comunicaţiilor şi transmiterii de date prin RCVD către Sistemul Central
Eurodac."
376
internaţională la structurile I.G.P.F. Amprentele digitale sunt preluate şi transmise cât mai
curând posibil, dar nu mai târziu de 72 de ore de la data depunerii cererii de protecţie
internaţională. Solicitanţii de protecţie internaţională amprentaţi sunt informaţi în scris, în
condiţiile Legii nr. 122/2006, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la procedura
prevăzută de Regulamentul Eurodac şi de Regulamentul Dublin, precum şi referitor la
consecinţele acesteia.996
17.3.3. În sistem Interpol997
Baza de date AFIS-Interpol, a fost generată la inițiativa OIPC și reprezintă o platformă
dedicată cooperării polițienești și schimbului de date în domeniul dactiloscopiei. Baza de date
este conectată la un sistem automat furnizat de de firma COGENT, care oferă posibilitatea
efectuării unui număr mare de comparări dactiloscopice pe zi (circa 1000 de comparări).
Alimentarea sistemului se face cu persoanele căutate internațional de fiecare stat
membru. În țara noastră, activitățile de introducere, verificare și căutare în această aplicație se
realizează prin solicitare adresată către Biroul Național Interpol din cadrul Centrului de
Cooperare Polițienească Internațională, la care se anexează setul de amprente în format NIST
și JPEG.998 În afară de schimbul de date în domeniul dactiloscopic la nivelul Interpolului și
conform legislației în vigoare în sensul dispoziției comune 2005/69/JAI a Consiliului UE din 24
ianuarie 2005 se mai face schimb de anumite date pe linia: „datelor privind pașapoartele”.999
3.1. Poziţia comună privind schimbul de anumite date cu Interpol
Obiectul prezentei poziții comune constă în prevenirea și combaterea criminalității
grave și organizate, inclusiv a terorismului, asigurând că statele membre iau măsurile necesare
pentru întărirea cooperării între autoritățile lor competente, responsabile cu aplicarea legii,
precum și între acestea și autoritățile omoloage din țări terțe, prin schimbul de date cu Interpol
privind pașapoartele.
În sensul prezentei poziții comune, schimbul de anumite date se face pe linia:
- „date privind pașapoartele” înseamnă date privind pașapoartele emise și
necompletate, care au fost furate, pierdute sau sustrase în alt mod și care sunt formatate pentru
a fi introduse într-un sistem de informații specific. Datele privind pașapoartele care fac obiectul
unor schimburi cu baza de date Interpol cuprind numai numărul pașaportului, țara emitentă și
tipul documentului;
- “baza de date Interpol” înseamnă baza de date cu sistem de căutare automată privind
documentele de călătorie furate, gestionată de Organizația Internațională de Poliție Criminală
Interpol;
- “bază de date națională relevantă” înseamnă baza de date sau bazele de date ale
autorităților polițienești sau judiciare ale unui stat membru care conțin date privind pașapoartele
emise sau necompletate care au fost furate, pierdute sau sustrase în alt mod.
996http://lege5.ro/Gratuit/g4ztinrvge/ordinul-nr-80-2015-privind-modificarea-si-completarea-ordinului-ministrului-
internelor-si-reformei-administrative-nr-441-2008-pentru-stabilirea-atributiilor-autoritatilor-responsabile-cu-
implementarea
997Poziția comună 2005/69/JAI A Consiliului din 24 ianuarie 2005 privind schimbul de anumite date cu Interpol În
vigoare de la 29.01.2005
999 http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO
377
Acțiunea comună pe linia schimbului de date se face privitor la:
-autoritățile competente ale statelor membre, responsabile cu aplicarea legii, schimbă
cu Interpol toate datele deja existente și viitoare privind pașapoartele. Aceste date sunt
accesibile altor membri Interpol numai în măsura în care aceștia asigură un nivel adecvat de
protecție a datelor personale. De asemenea, se asigură respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale cu privire la prelucrarea automată a datelor personale. Statele membre pot decide
să permită accesul la datele de care dispun numai altor membri Interpol care s-au angajat să
schimbe cel puțin aceleași date;
-fiecare stat membru poate conveni cu Interpol modalitățile de schimb al datelor
existente privind pașapoartele de care dispune cu Interpol. Aceste date sunt cuprinse în baza de
date națională relevantă sau în SIS, în cazul în care participă la acesta;
-fiecare stat membru asigură că, imediat după ce s-au introdus date în baza sa de date
națională relevantă sau în SIS, în cazul în care participă la acesta, datele respective sunt
schimbate și cu Interpol;
-statele membre asigură că autoritățile lor competente responsabile cu aplicarea legii
consultă baza de date Interpol, în sensul prezentei poziții comune, de fiecare dată când acest
lucru este necesar pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin. Statele membre asigură instituirea
infrastructurilor necesare pentru a facilita consultarea datelor de îndată ce acest lucru este
posibil;
-schimbul de date personale, în conformitate cu obligația prevăzută de prezenta poziție
comună, are loc în scopul prevăzut la articolul 1, asigurându-se un nivel adecvat de protecție a
datelor personale în respectiva țara membră Interpol, precum și respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale privind prelucrarea automată a datelor personale. În acest scop, statele
membre asigură că schimbul și partajarea datelor au loc în condiții adecvate și sub rezerva
condițiilor menționate anterior;
-în cazul în care în baza de date Interpol se ajunge la o identificare pozitivă, fiecare stat
membru asigură că autoritățile sale competente iau măsuri în conformitate cu legislația
națională, de exemplu verifică, după caz, corectitudinea datelor, împreună cu țara care a
introdus datele.
Față de acestea, Consiliul evaluează în ce măsură statele membre respectă prezenta
poziție comună și ia măsurile corespunzătoare.1000
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO
1000
378
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. ACTE NORMATIVE
▪ Constituţia României, cu modificările ulterioare;
▪ Codul Penal al României;
▪ Codul de procedură penală al României;
▪ Decretul nr. 2432/1929, Publicat In M.O. nr. 159 din 29 Iunie 1929;
▪ Decretul nr. 2637, publicat în M.O. nr. 270 din 19 Noiembrie 1936;
▪ Hotărârea Guvernului României nr. 368/1998 privind funcţionarea Institutului Naţional de
Expertize Criminalistice;
▪ Ordonanţa Guvernului României nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertize
tehnice judiciare şi extrajudiciare;
▪ Legea nr. 67/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului National de Date Genetice
Judiciare;
▪ Legea nr. 295 din 28 iunie 2004 Privind regimul armelor şi al muniţiilor;
▪ Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 Privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române;
▪ Legea nr. 122 din 04 Mai 2006 privind azilul în Romania, cu modificările ulterioare;
▪ Legea nr. 290 din 24 Iunie 2004 privind cazierul judiciar, cu modificările ulterioare;
▪ Legea 677 din 12 decembrie 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea
datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările ulterioare;
▪ Codul de conduită al experţilor, specialiştilor şi tehnicienilor criminalişti din Poliţia Română;
▪ Instrucţiuni de lucru privind Procesul identificării dactiloscopice (ACE-V) şi Procedura
Opiniilor Diferite (POD);
▪Instrucţiune de lucru a Institutului Naţional de Criminalistică privind amprentarea persoanelor;
▪ Legislaţie comunitară ce reglementează activităţile şi categorii de persoane ce fac obiectul
sistemului EURODAC.
▪Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie
2013 privind instituirea sistemului "Eurodac" pentru compararea amprentelor digitale în scopul
aplicării eficiente a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de
determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecţie internaţională
prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe sau de către
un apatrid şi privind cererile autorităţilor de aplicare a legii din statele membre şi a Europol de
comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii şi de modificare a
Regulamentului (UE) nr. 1.077/2011 de instituire a Agenţiei europene pentru gestionarea
operaţională a sistemelor informatice la scară largă, în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,
publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, denumit în
continuare Regulamentul Eurodac;
▪Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013
de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de protecţie internaţională prezentate într-unul dintre statele membre de
către un resortisant al unei ţări terţe sau de către un apatrid, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, denumit în continuare Regulamentul Dublin;
▪Regulamentul (UE) nr. 1.077/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 25
octombrie 2011 de instituire a Agenţiei europene pentru gestionarea operaţională a sistemelor
379
informatice la scară largă în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, seria L, nr. 286 din 1 noiembrie 2011;
▪Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 118/2014 al Comisiei din 30 ianuarie 2014 de
modificare a Regulamentului (CE) nr. 1.560/2003 de stabilire a normelor de aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de
determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-
unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe, publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, seria L, nr. 39 din 8 februarie 2014, denumit în continuare Regulamentul de
implementare al Regulamentului Dublin,
II. AUTORI, LUCRĂRI, PUBLICAŢII.

▪A.I. Vinberg, S.M. Mitricev, ,,Criminalistica,, Bucureşti, 1953 ;
▪Asanache G., Arcus L., „Elemente de medicină biocriminalistică”, Institutul „Victor Babeş”,
Partea X, Vol. 1, Bucureşti, 1990;
▪ACKERMANN, R. : Allgemeine Kriminalistik. (Criminalistica generala) 1992;
▪Andrew Marster, Forensic Science, Coherent Inc, Dec. 2006, Ian. 2007, U.S.A.;
▪ALAMOREANU S. : Elemente de criminalistica. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2000;
▪Bodziak WJ.. Footwear impression evidence. Boca Raton, 1995, FL: CRC Press;
▪Bercheşan Vasile, Marin Ruiu ,,Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Little Star, Bucureşti, 2004;
▪Bercheşan Vasile, ,,Cercetarea la faţa locului, principal mijloc de probă în procesul penal,, Ed,
Little Star, Bucureşti 2006;
▪Bercheşan Vasile, Investigarea criminalistică a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998;
▪Byrd JH, Castner JL (eds; 2000) Forensic Entomology: the Utility of Arthropods in Legal
Investigations. Boca Raton, FL, USA;
▪C. Ciopraga, Tactica efectuarii cercetarii la fata locului, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1997 ;
▪C. Aioniţoaie, V. Bercheşan în ,,Tratat de metodică’’ vol. 1 Ed. Carpaţi, Craiova 1994;
▪C. Aioniţoaie, I.E.Sandu, Tratat de criminalistică. Ed. Carpaţi, Craiova 1992;
▪Csaba Fenivesy, Universitatea ,,PECS,, Hungary, ,,Kriminalisztika” 2005;
▪Colectiv, Dermato-Venerologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;
▪C-tin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Sitech, Craiova, 2007;
▪C-tin Drăghici, Adrian Iacob, Ciprian Iftimie, Metode şi tehnici moderne de cercetare şi
identificare criminalistică. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006 ;
▪Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. II-a, Editura Sitech,
Craiova, 2009;
▪C-tin Drăghici, M. Lupu, Tehnică criminalistică, ediţia a-II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţia
Cultulară Libra, Buc. 2004;
▪C-tin Ţurai, Elemente de poliţie tehnică, dactiloscopia, Bucureşti 1937 ;
▪C-tin Ţurai, Elemente de criminalistică şi tehnică criminală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1947;
▪C-tin Ţurai, Leonida Ioan, Amprentele papilare, Editura medicală, Bucureşti 1979;
▪C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de Pol. „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1983;
▪Camil Suciu, ,,Criminalistică”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972;
▪Constantin Pletea, ,,Criminalistica, Elemente de anchetă penală,, Editura Little Star, Bucureşti,
2003;
380
▪Cioacă Cezar, Ruiu Marin, Articol: „Aspecte tehnico - tactice criminalistice cu privire la
procesarea locului faptei şi erori ce pot apărea în acest sens”, Simpozion Internațional
Academia de Poliție „A.I.Cuza” 2016.
▪Colectiv, Tratat practic de criminalistică, Ed. M.I. Bucureşti, vol I, 1976, Vol. II, 1978;
▪Colectiv, Curs de tehnică criminalistică, vol I-II, Academia de Poliţie ,,Alexandru Ioan Cuza,,
Bucureşti, 1983;
▪Colectiv, Manual de tehnică criminalistică, curs universitar, Ed. Estfalia, Bucureşti 2012;
▪Colectiv „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Cercetarea la faţa locului, Serviciul editorial,
Ministerul de Interne, Institutul de Criminalistică, Bucureşti 1976;
▪C-tin Drăghici, M. Lupu, Tehnică criminalistică, ediţia a-II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţia
Cultulară Libra, Buc. 2004;
▪Coltene Waledent, Compania Lighting Powder SRL, date privind siguranţa materialelor 2003;
▪Catts EP, Haskell NH (eds; 1990) Entomology and Death: a Procedural Guide. Clemson, SC,
USA: Forensic Entomology Associates;
▪C-tin. Dumitrescu şi E. Gagea - " Elemente de antropologie judiciară ", Ed. M.I, Bucureşti, 1993;
▪C. Panghe, C.Dumitrescu, Portretul vorbit, M.I. Bucureşti, 1974;
▪Edmond Locard, Les faux en ecriture et leur expertise, Paris, 1959;
▪E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1986;
▪E. Stancu, Criminalistica, Ştiinţa investigării infracţiunilor, vol. I, Ed. Tempus SRL, Buc. 1992;
▪Emilian Stancu, ,,Criminalistica,, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994;
▪Emilian Stancu, ,,Criminalistica,, vol I, Ed. Actami, Bucureşti, 1997;
▪Emilian Stancu, ,,Criminalistica,, vol I, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
▪Emilian Stancu, ,,Tratat de criminalistică,, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2002 ;
▪Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2002 ;
▪Florin Ionescu, Criminalistica, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2007;
▪Forensic chemicals, Evident Crime Scene, Products 2007, Evident Inc;
▪Greenberg B, Kunich JC (2002) Entomology and the Law: Flies as Forensic Indicators.
Cambridge, UK: Cambridge University Press;
▪Gheorghe Niţă, Curs de Criminalistică , vol I , Tehnică Criminalistică , partea I-a , Academia
de Poliţie ,,A.I.Cuza, Bucureşti, 1975;
▪Greenberg, B. 1991. Flies as forensic indicators. Journal of Medical Entomology 28:565-577.
Journal of Medical Entomologie 28:565-577;
▪Gheorghe Popa, Preda Nicolae, Romică Potorac, ,,Studiu asupra vechimii amprentei şi grupei
de sânge a posesorului, I.G.P.R., Institutul de Criminalistică, Bucureşti 2008;
Bucureşti, 2005;
▪Gheorghe Popa, Nicolae Buzatu şi alţii, Exploatarea urmelor prin expertize criminalistice Ed.
Era, Bucureşti, 2005;
▪Gheorghe Popa, Microurmele , O problemă pentru practica criminalistică românească, Ed.
Sfinx 2000;
▪Gheorghe Popa, Revista ,,Criminalistica,, nr. 4/Septembrie 1999 şi nr. 2/Martie 2000;
▪Gheorghe Păşescu, Ion R. C-tin, ,,Secretele amprentelor papilare,, Editura Naţional 1996;
▪Gheorghe Păşescu Revista Criminalistica nr. 3/1999, Interpretarea criminalistică a orificiilor
descoperite în sticla ferestrelor;
▪George Panfil, Fundamentele tehnicii criminalistice, vol. 1 Ed. Estfalia 2010;
▪ G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E.,, “Tehnică Criminalistică “ Ed. Estfalia 2014;
381
▪Gheorghe Asanache şi Gheorghe Păsescu, „Tratat practic de criminalistică”, vol.II;
▪G. Corneanu, A. Ardelean, G. Mohan ,,Biologie Manualul pentru clasa a XII-a, Bucureşti, 2007"
▪H. Abrams, ,, O lume de animale,, California USA, 1983, societatea zoologică din San Diego;
▪G. Lambourne ,,Revue Internaţionale de Police Criminelle,, INTERPOL, August-Septembrie
1978, nr. 320;
▪I. Anghelescu, A. Barciuc, "Filmul judiciar", Bucuresti, 1974;
▪I.Vicol, L.Bidian, Îndrumarul specialistului în grafoscopie, Ed. M.I. 1970;
▪I. Mircea, Propuneri de îmbunătăţire a criteriului identificării dact., Cluj Napoca, nr. 1/1982;
▪I. Mircea, ,,Criminalistica,, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi 1994;
▪I. Mircea, ,,Criminalistica,, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
▪I. Mircea, Criminalistica Ediţia, a II-a, Bucureşti 2001;
▪Ion Şmatoc- ,,Carabine şi cartuşe de vânătoare,, Ed. Cynegis, Buc. 2002;
▪Isac Gheorghe-Puiu - Identificarea persoanelor prin metodele odorologiei judiciare, Editura
,,Alma Mater,, Sibiu 2004;
▪I. Cora, E. Gacea, ,,Dactiloscopia,, Curs de criminalistică, Ac. Pol. ,,A.I. Cuza,,, Bucureşti 1975;
▪Juan Vucetich, Historia sintetica de la Identificacion, ,, Revista de identificacion zciencios
penales,, Buenos Aires, numărul 18/1930;
▪Juan Vucetich, The History of fingerprints, Fingerprint examinations, U.S.A. , 2007;
▪J. Malvimuo&R. Plonsei, ,,Bioelectromagnetism,, , Web, http;
▪Jac Stănică, Inovaţie în dactiloscopie, revista ,,Criminalistica,, nr. 4/2000;
▪J. Almog, E. Springer, Proceeding of the Internaţional Szimposium on Fingerprint Detection and
Identifications, Israel 1995;
▪Jason Guffez, ,,Used a green OPS laser” (Coherent Tracer), Jason G.- Program Director at the
American Academy of Applied Forensic, at Central Piedmont Community College;
▪K. Inman şi N. Rudin ,, Principiile şi practicile criminalisticii,,, New York, CRC Press 2001;
▪KEGEL, Zdislaw: Remarks on Evidence in the Polish Penal Law Procedure and Crime
Detection, Acta Uwr.Prawo 2000 nr 272 s.231-244;
▪KERTESZ Imre: A targyi bizonyitekok elmelete a bunteto eljarasjog es a kriminalisztika
tudomanyaban (Teoria probei reale în știinta dreptului penal procedural si în criminalistica)
Budapesta, 1972;
▪KRAJNIK, Vaclav a kolektiv: Kriminalisztika (Criminalistica), Akademija Policajneho zboru v
Bratislave. Bratislava 2002;
▪Kustanovici S.D.-,,Balistică Judiciară’’. Moscova 1956;
▪L. Coman, ,,Aspecte privind cercetarea la faţa locului a infracţiunii de omor,, , Editura M.I. 1975;
▪L. Ionescu, Note de curs, Univ. Dimitrie Cantemir, Bucureşti 1997;
▪L.Ionescu, D. Sandu, Identificarea Criminalistică, Ed. Ştiinţifică ; Bucureşti 1990;
▪L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi 1973;
▪Mina Minovici, ,,Tratat complet de medicină legală,, vol. I, II, Editura Socec, Bucureşti 1930;
▪Matei Basarab, Criminalistica, Litografia Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj 1969;
▪Marin Ruiu, ,,Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Editura Little Star, Bucureşti 2003;
▪Marin Ruiu, Georgică Pamfil, ,,Tehnică Criminalistică,, , Editura Estfalia, Bucureşti 2007;
▪Mircea Marin, Petru Dume, Utilizarea sistemului automat de identificare a amprentelor în
investigarea dactiloscopică, revista ,,Criminalistica,, , nr, 1, Martie 1999;
▪Mill Moris, Detectiv, Ohio Police Departament. Police training Academy (Forensic training),
August-Septembrie 2005, U.S.A.;
382
▪Mădălin Ştefan Vlad, ,,Metode moderne de identificare personală, pe bază de cartele
inteligente,, Bucureşti 2007; web, http;
▪M. Terbancea, C. Ţurai, ,,Aportul medicinii legale în organizarea serviciului de identificare
judiciară în Romania,, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974;
▪M.Terbancea, Aspecte ale orificiilor în tragerile cu arme de vânătoare, M.I., Bucureşti, 1975;
▪M. Poinsot, ,, Dicţionar de chiromanţie,, Editura Evenimentul, Bucureşti, 1993;
▪Madeleine Turgeon, ,,Energia vitală şi reflexologia,, editura Teora, Bucureşti 2007;
▪Mircea Ifrim, Gheorghe Niculescu, N. Bareliuc, B. Cerbulescu ,,Atlas de anatomie umană,, Vol.
III, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1985;
▪M.Kehubar "Medicina judiciară" Bucureşti 1958;
▪Mihuleac E. ,,Expertiza judiciară,, Ed. ştiinţifică, Bucureşti 1971;
▪Nicoale M.Cerbu A.-Chimia proceselor fotografice, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc. 1965;
▪N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993;
▪Nicolae Preda, O nouă metodă de prelevare a amprentelor latente de pe pielea umană, Revista
,,Criminalistica,, nr. 2/Aprilie 2008;
▪Octavian Căpăţână, Dreptul transporturilor, Ed.lumina Lex 1997;
▪P. Bălulescu, Cauzele tehnice ale producerii incendiilor ,exploziilor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1971;
▪Procedura cercetării la faţa locului în Poliţia Română, manual de bune practici, Colectivul
I.G.P.R., Institutul de Criminalistică ;
▪Panaitescu Viorel, Gănuţă Nicolae, Roşu Mariana, „Anatomia regională a feţei şi a gâtului”,
Monografii medicale, Editura Medicală Naţională, 2002;
▪Philippe Marano, Gaston Chevet, în ,,Criminalistique’’, Paris, 1980;
▪Pascu Tiberiu, Lucrare de absolvire, Academia de Poliţie ,,A.I.Cuza,, Bucureşti 1972;
▪Printrak Internaţional Inc, A.F.I.S. 2000, I.G.P.R. Institutul de Criminalistică, Bucureşti 1996 ;
▪Puri K.S. ,,Les empreintes des pieds, în Revue Internaţional de Police Criminale nr. 260/1973;
▪Revue Internaţionale de Police Criminelle, nr. 239 din 1970;
▪Revista, ,,Criminalistica,, nr. 1/ Februarie 2008 ;
▪Revista ,,Interpol,, nr. 385/1985 ;
▪Revista ,,Pentru patrie,, Aprilie 2007 ;
▪Revista ,,Criminalistica,, nr. 4/Septembrie 1999 ;
▪Revista ,,Criminalistica,, nr. 2/Martie 2000 ;
▪Revista ,,Criminalistica,, nr. 3/Iulie 2008;
▪Steven L, Petersen BA, CCSI, Shawn L. Naccarato DDS, CCSI and Gary John, CLPE, CSCSA,
Issue: December 2007/January, 2008, Forensic magazine;
▪Sia Ram Gupta, ,,Amprentele plantare şi cele lăsate de încălţăminte, în Revue Internaţional de
Police Criminale, nr. 205/1967;
▪Shepherd J. ,,Social factors in face recognition” London, Academy Press, 1981;
▪T. Bălulescu, V. Măcriş, Prevenirea incendiilor, Ed. Tehnică Bucureşti, 1979;
▪Tudorel Butoi, Crima sub lupa detectorului de minciuni, Ed. Press Mihaela, Bucureşti 1997;
▪Tadeusz Koziel, Czeslan Erzeszyk, ,,Urmele de linii papilare, plantare şi valoarea lor pentru
identificarea persoanelor,, în Problemz Krzminalzstiki nr. 78/1969;
▪Thomas F. Wilson, ,,Raport privind folosirea sistemelor de identificare automată a amprentelor
papilare (AFIS), New York U.S.A. 1990;
▪Thomas F. Wilson, ,,Journal of Forensic Science nr. 37/1992 New York, U.S.A.;
▪Valentin Sava,,, Manual de dactiloscopie,, Editura Imprimeria Văcăreşti, Bucureşti 1943;
383
▪V. Măcelaru, Balistica judiciară, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1972;
▪Valeriu Manea, Curs de tehnică criminalistică, Ac. de Poliţie,, A.I,, Cuza,, Bucureşti, 1983;
▪Vladimir Beliş ,,Medicina legală în practica judiciară,, Editura juridică, Bucureşti 2003;
▪Vladimir Beliş, Medicină Legală, Curs pentru facultăţile de drept, Ed. Juridică 2005;
▪V.Dongoroz ,,Explicatii teoretice ale Codului de procedură penală român” vol. I, Ed.
Academiei 2003;
Infografie:
● http://www.inec.ro;
●www.firearmsid.com;
●www.freepatentsonline.com/6732628.html;
●www.adfs.state.al.us/NationalIntegratedBallisticsInformationNetwork.htm;
●www.michigan.gov/msp/0,1607,7-123;
●en.wikipedia.org/wiki/Integrated_Ballistic_Identification_System;
●www.ncpa.org/pub/bg/bg160/;
●www.forensictechnologyinc.com;
●www. oninonim. com, chinese clay, seal, jpg;
●www. oninonim, Marcelo Malpighi, jpg;
●www. onin. com, Alphonse Bertillon, jpg;
●www.onin.com/miru/Bertillon_sys_foream_overhead, jpg;
●www. The History of fingerprints, USA, 2007, Anthropometry Bertillon, jpg;
●www. oninonim . com, miru, Sir Herschel, jpg;
●www. oninonim.com, miru Herschel, Konai, contract, jpg;
●www. onin.com, miru, Juan_Vucetich, jpg;
●http://www.enotes.com/forensic-science/wildlife-forensics.
●www. Flickr.com/photos-camerapedia.
●www. onin.com, miru, thumbprint and signature, Juan Vucetich, jpg;
●www. butler book index. com J. Alvino_ R. Plonsei, bioelectromagnetism, jpg.
●www. oninonim.com, miru, Sir Francis_Galton, jpg;
●www. Bevfitchett.com/homeamde-silencers.hcml;
●www. oninonim.com, miru, Prof. John_Purkinje, jpg;
●http://en.wikipedia.org/wiki/Eugene Francois Vidocq;
●http://www.micronix.ro/client/files;
●http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Airport_Thermographic_Camera.jpg;
●http://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Infrared_photography;
●http://en.wikipedia.org/wiki/Camera, Camera Obscura în the Encyclopédie, ou dictionnaire
raisonné des sciences, des arts et des métiers of 1772;
●http://ro.wikipedia.org/wiki/Lentil%C4%83;
●www. jurnalul.ro, articole, 126934, românii fac revoluţie în criminalistică, jpg;
●http://www. Pentagonromania.ro/flyer, pdf.;
●www. Forensic_ultronicsusa.com, jpg;
●www. Andrew_Masters, coherent.com;
●www. laser technology.com, CSI work, by, Christofer J. Gufeey, Issue: Oct/Noi. 2007;
●www.ziua.ro/display, id. 213944/2007;
●www. Forensic_Evidence, news_susbscribe 1, forensic, evidence.com;
384
●http://www.enotes.com/forensic-science/wildlife-forensics;
●www. forensic chemicals.com, evident crime scene, products 2007, evident inc;
●www. Lighting Powder Company Inc, Ianuary 2003, material data safety sheet;
●www. Jason Joint CSI, solutions. Com, Crime scene ;
●www.coleoptera.org;
385

Toader Catalin - Tehnica Criminalistic

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toader Catalin - Tehnica Criminalistic

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CĂTĂLIN TOADER

Prezentul material a fost elaborat după cum urmează:

Prezenta lucrare a fost aprobată în Comisia metodică a disciplinei conform

Editura ……. este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© 2016 Editura ……………..

CRIMINALISTICA, ASPECTE GENERALE

1.1. CRIMINALISTICA, SCURT ISTORIC

Edmond Locard. Larcier, Bruxelles, pp. 93-116.

Serviciul Editorial, Presă şi Propagandă în rândul populaţiei, Bucureşti, 1976, p. 15.

fizico-chimice de evidenţiere a falsificării actelor şi bancnotelor. De asemenea, a studiat vechimea cernelurilor şi

1.2. STRUCTURA CRIMINALISTICII.

12 Gheorghe Popa, Tehnică criminalistică, Curs universitar, 2008, pag. 14

1.3. NOŢIUNEA, PRINCIPIILE ŞI METODELE CRIMINALISTICII.

22 Principiile cercetării criminalistice a infracţiunilor conform noului Cod de Procedură Penală

29 Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, op.cit. pag.21.

36 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, op. cit., pag. 17.

45 Emilian Stancu. op.cit. pag. 26.

Activitatea de criminalistică în Romania este organizată pe trei mari direcții:

I. REŢEAUA MINISTERULUI JUSTIŢIEI

I. REŢEAUA MINISTERULUI JUSTIŢIEI

IV. LABORATOARE DE CRIMINALISTICĂ DIN ALTE INSTITUŢII DE STAT

2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ, CONSIDERAȚII GENERALE

2.1. Identificarea criminalistică, noțiune, obiect, principii

67 Gheorghe Popa, Tehnică criminalistică, Curs universitar, 2008, pag. 19

2.4 ETAPELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

77 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu “Identificarea criminalistica “ București 1990 pg.12

94 L.Ionescu, D.Sandu, op. cit, pag. 143.

101 Vasile Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 62.

107VasileBercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 64.

MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR CRIMINALISTICE,

3.1. MANAGEMENTUL CALITĂȚII

110G.Panfil,N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 29

112Idem op. cit, pag. 30

123Gheorghe Popa, op. cit. pag. 566

130American Society for Quality, Glossary-Entry: Quality

135Sursa: Sursa: G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 28

136Idem, op. cit, pag. 29

NOŢIUNI DE TEHNICĂ FOTOGRAFICĂ, FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Prima fotografie citată de literature de specialitate, aparține lui Joseph Niepce,

Dagherotip, care conținea și placa fotosensibilă (1826).140

146 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 275

4.4. APARATUL FOTOGRAFIC CLASIC, ELEMENTE COMPONENTE ȘI ROLUL

154 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 275

Lentile covergente și divergente159

Obiectivul fotografic, este caracterizat în amănunt prin următoarele caracteristici tehnice:

160 Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 61

4.5. METODE DE EXECUTARE A FOTOGRAFIEI JUDICIARE OPERATIVE

172 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 154.

Fotografia de orientare, fixează imaginea de ansamblu a locului infracţiunii, cadrul

177 Practică operativă 2010.

Cuprinde locul propriu-zis al infracţiunii, cu toate particularitățile sale,

Fotografia de pe poziţii contrare183

182 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 28

Fotografia obiectelor principale

Cuțitul (obiect principal)

185 Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 86

Detaliu al mânerului cuțitului, pe suprafața căruia au fost descoperite un nr. de trei

190G.Panfil,N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 281

193G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 288

- se fotografiaza înscrisurile, valorile și obiectele descoperite, unde fotografia trebuie

202 Vasile Bercheşan op. cit. pag. 192.

4.8. Fotografierea cadavrelor.