UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE ȘI EFS

DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE PSIHO-SOCIO-UMANE
Profilul: Ştiințele comunicării
Specializarea: Comunicare şi relații publice

COMUNICARE
INTERPERSONALĂ
Note de curs
 CUPRINS

I. O scurtă privire asupra comunicării interpersonale

I.1 Ce este comunicarea nterpersonală
I.2 Modele ale comunicării interpersonale
I.3. Înțelegerea contactelor interpersonale: caracteristici, obiceiuri şi axiome ale
comunicării
I.4. Impactul media şi al tehnologiei asupra comunicării interpersonale

II. Comunicarea verbală

II.1. Definiții ale limbajului
II.2. Triunghiul semnificației
II.3. Limbajul şi relațiile interpersonale: stiluri de comunicare
II.4. Limbajul, media şi tehnologia

III. Comunicarea nonverbală

III.1. Funcțiile şi caracteristicile comunicării nonverbale
III.2. Înțelegea mesajelor nonverbale
III.3. Cultură şi comportament nonverbal
III.4. Media, tehnologie şi mesajele nonverbale

IV. Putere şi influență ȋn comunicarea interpersonală

IV.1. Factori de control ȋn comunicare
IV.2. Exercitarea persuasiunii
IV.3. Genul şi balanța de putere ȋn comunicarea interpersonală
IV.4. Media, tehnologie şi raportul de putere

Bibliografie

2
 I. O SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA COMUNICĂRII
INTERPERSONALE

I.1. Ce este comunicarea interpersonală

Comunicarea reprezintă, fără ȋndoială, fie că ne dăm seama, fie că nu, un fenomen
social extrem de important şi de complex. Între altele, se cuvine a fi subliniat faptul că fără
comunicare n-ar fi posibilă viața socială ca atare. Fără a analiza natura, caracteristicile şi
funcțiile comunicării sociale ȋn general (lucru care se realizează ȋn cursuri speciale),
subliniem pentru moment că procesul comuncării umane, deşi se originează ȋn
comunicarea animală şi cea biologică ȋn general, are numeroase particularități, forme şi
funcții specifice vieții sociale.
Dintre numeroasele distincțtii şi clasificări, o reținem, deocamdată, pe aceea după
criteriul numărului participanților la comunicare. Astfel, ȋn literatura de specialitate, se
disting următoarele forme importante de comunicare:
a. comunicarea intrapersonală, ȋn cadrul căreia avem de-a face cu un singur
participant, care „stă de vorbă cu sine ȋnsuşi”, cum s-ar spune, ca atunci când reflectează
asupra propriilor acțiuni, stabileşte planuri şi strategii de acțiune viitoare, judecându-le
după argumente pro şi contra şi luând o anumită decizie etc.;
b. comunicarea interpersonală, numită şi diadică, la care participă, doi indivizi (ca ȋn
cazul comunicării față-ȋn-față, ȋn care cei doi interlocutori fac schimburi de informații şi
mesaje, devenind, pe rând, emițători şi receptori, ca ȋn cazul dialogului); pot exista şi
situații ȋn care pot participa mai mulți indivizi, dar fac shimburi de replici doar câte doi;
c. comunicarea de grup, la care participă, de regulă, 3-20 indiviz, ȋn care legătura
interpersonală a fiecăruia cu fiecare nu e grvată de niciun fel de ȋngrădiri. Cân numărul
participanților creşte semnificativ peste această limită, grupul are tendința de a se
fragmenta ȋn subgrupuri care, deşi rămân ȋn interacțiune, ȋngreunează schimbul de replici
ȋntre oricare dintre participanți;
d. comunicarea publică, la care iau parte mai mult de 20 de indivizi, unde există un
singur emițător şi mai mult de 20 de receptori. Această formă de comunicare s-a bucurat de
o atenție specială ȋn retorica clasică, ȋn care se au ȋn vedere un individ emiător, ,numit
orator, care expune un discurs ȋn fața unui număr de indivizi receptori, care constituie un
public. Aici, doar oratorul este activ, publicul ascultându-l pe orator fără a-i ȋntrerupe
discursul cu ȋntrebări, observații sau contraargumente;

3
 e. comunicarea de masă, adică procesul social prin care un grup specializat
colectează, prelucrează sau produce şi difuzează mesaje către un public numeros şi
eterogen (eventual răspândit pe tot globul, fără ca neapărat membrii săi să se cunoască
personal ȋntre ei), prin intermediul unor canale tehnice, ȋn regim concurențial şi pe baza
unui sistem normativ. Aceste canale tehnice poartă denumirea generică de mass-media
(ziare, reviste, radio, televiziune etc.) şi, cu ajutorul lor, se urmăreşte, ȋntre altele, formarea
şi schimbarea opiniei publice;
f. comunicarea socială, adică acel ansamblu foarte complex de procese realizate cu
mijloace electronice, cu ajutorul Internetului, al web-ului, poştei electronice, al telefoniei
mobile, al mijloacelor multimedia, dar mai ales al rețelelor sociale de comunicare
(Facebook, Twitter, LinkedIn, Hi5 etc.), prin care, teoretic, orice persoană din orice punct
al globului poate comunica şi interrelaționa cu orice individ sau grup de indivizi din orice
alt punct al globului. Este vorba, evident, de comunicarea prin mijloace tehnice fără fir,
mijlocită de sateliții de comunicare şi de materiale realizate din fibră optică etc. Prin
această formă de comunicare, se poate spune că azi a devenit realitate o profundă idee a lui
Marshall McLuhan cu circa o jumătate de secol ȋn urmă, anume „satul globa”, care era
deja, ȋntr-un fel, deja ȋn vremea lui. Este vorba de faptul că azi comunicarea a devenit un
fenomen global, ȋn mult mai mare măsură, cu alte mijloace şi cu o eficiență greu de bănuit
cu cinci decenii ȋn urmă.
După ce am stabilit un cadru minim de discuție, trecem la prezentarea mai detaliată a
naturii, obiectului şi problematicii comunicării interpersonale. Facem de la ȋnceput
precizarea, că acest fel de comunicare este ȋntr-un fel fundamental ȋn raport cu celelalte,
ȋntrucât toate se bazează, ȋn cele din urmă pe el şi ȋl includ. El este prezent chiar şi ȋn
comunicarea intrapersonală, deoarece, ȋn acest caz, subiectul se scindează ȋn două ipostaze,
el fiind ȋn acelaşi timp emițător şi receptor.
În cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în cea interpersonala, regăsim
comunicarea verbală, comunicarea nonverbală si comunicarea scrisa.
În analiza comunicării interpersonale, cunoscutul profesor şi specialist ȋn teoria
comunicării Mihai Dinu (2007), porneşte de la constatatrea că termenul de gate-keeper
este folosit astăzi mai cu seamă pentru a desemna instituţiile comunicării de masă,
presa scrisă şi audiovizuală, care alimentează cu informaţii, filtrate potrivit unor criterii
specifice, foamea de nou a publicului larg. Sfera conceptului este însă cu mult mai largă.
Cercetătorii americani Bruce H. Westley şi Malcolm S. Mac Lean Jr. au încercat să o
circumscrie cu ajutorul unui model original al comunicării [133] pe care 1-au elaborat

4
luând ca punct de pornire sugestiile conţinute într-o lucrare a lui Thomas M. Newcomb
[102].
Într-o primă etapă, cei doi autori definesc comunicarea interpersonală, recurgând la o
reprezentare grafică simplă (Fig. 2), a cărei interpretare este următoarea (deşi vom reveni la
analiza acestui model, ca şi a celui care urmează):

Fie X un obiect sau fenomen înzestrat cu un număr de caracteristici care se

pretează la a fi comunicate într-o formă abstractă, simbolică. Să notăm cu X1, X2, ...
Xn, unde n poate fi foarte bine infinit, aceste trăsături perceptibile şi transmisibile. A este o
persoană care se află în situaţia de a face observaţii directe asupra lui X, unele dintre
caracteristicile acestuia, de exernplu, X1, X3 şi X5, impresionându-i simţurile sub forma
stimulilor x1A, x3A şi x5A. Cele două săgeţi ce merg de la X3 la A semnalează posibilitatea
ca o anumită trăsătură a lui X, aici X3, să stimuleze sistemul senzorial al lui A pe două sau
mai multe căi diferite (de pildă, vizual şi auditiv, ori olfactiv, tactil şi gustativ). O a doua
persoană B nu are acces direct la X sau, eventual, din pricina unei bariere spaţiale sau
fiziologice (cecitate, surzenie etc.), percepe doar un număr mai mic de trăsături ale lui X
(bunăoară, numai pe X1, sub forma stimulului x1B). Pentru a se orienta în mediul său de
viaţă, a-şi soluţiona problemele şi a-şi satisface un anume fel de trebuinţe, B îşi
completează atunci cunoştinţele despre X cu ajutorul observatorului A. Acesta
operează o selecţie a impresiilor sale referitoare la X şi formulează într-o manieră
simbolică un mesaj x' adresat lui B. De exemplu : B observă fumul care iese pe fereastra
casei vecine (= stirnulul x1B) şi, sunându-l la telefon pe A, care locuieşte acolo, află de la
acesta detalii despre incendiul ce a izbucnit la domiciliul său (mesajul x'). Cu sau fără voia
sa, B reacţionează cumva la auzul spuselor lui A (paraverbal, prin ton şi exclamaţii, sau

5
verbal, prin cuvinte de compătimire, surpriză, mustrare, îmbărbătare), producând un
feedback fBA pe baza căruia A îşi ajustează pe parcursul convorbirii traiectoria relatării.
Ce se întâmplă însă atunci când nici obiectele sau fenomenele X şi nici observatorii lor
nemijlociţi A nu se găsesc în câmpul senzorial al lui B ? Se impune, în acest caz,
intervenţia sub forma unor mesaje x, cât şi, eventual, prin observarea directă a lui X
(stimulii x5C, x6C şi de a comunica beneficiarului B datele necesare satisfacerii nevoii sale
de informare (mesajul x"). Acest C este gate-keeper-ul. Prin serviciile sale, mediul
înconjurător al lui B se extinde considerabil, cu condiţia ca informarea pe care o realizează
C să fie corectă. Garanţia acestei corectitudini e dată de existenţa mai multor gate-keepers,
în raport cu care B funcţionează ca un selector de oferte. El va alege acel C care răspunde
în mod optim cerinţelor sale, condiţia supravieţurii lui C fiind tocmai adecvarea serviciilor
la exigenţele clientelei sale. E limpede de ce posibilităţile de dezinformare ale gate-keeper-
ilor din ţările cu economie de piaţă liberă, în care nu există un monopol al difuzării
informaţiei, sunt extrem de reduse, ceea ce nu se poate afirma, în schimb, despre statele cu
sisteme totalitare de guvernare.

Fig. 3

Fără a o spune pe şleau, comentariul de mai sus are în vedere, fireşte, gate-keeper-ul de
tip instituţie din domeniul mass-media, dar, aşa cum subliniam mai devreme, modelul
Westley-Mac Lean Jr. acoperă şi alte situaţii, in care pot fi implicate entităţi dintre cele mai
diverse. Autorii dau, in acest sens, câteva exemple edificatoare.
Astfel, atunci când B este o gospodină mutată de curând într-un cartier pe care nu îl
cunoaşte încă, gate-keeper-ul la care va face de obicei apel pentru a afla despre noul său
mediu de viaţă mai multe decât îi poate oferi observaţia directă este „gura lumii",

6
personificată prin vecinele dornice să i se confeseze. Şi aici, absenţa competiţiei dintre
gate-keepers riscă să facă din B victima unei manipulări. Este, de aceea, recomandabil ca,
pe lângă aplicarea metodei sănătoase a verificării de visu, gospodina noastră să recurgă şi
la confruntarea informaţiilor furnizate de mai multe persoane (atât binevoitoare cât şi
„binevoitoare"), pentru a-şi face o părere cât mai justă asupra realităţii. Paralela cu publicul
care încearcă să obţină informaţii cât mai obiective asupra evenimentelor politice curente,
urmărind ştirile difuzate pe mai multe canale mass-media, merge aici până la detalii.
Nu este însă obligatoriu ca B să fie o persoană sau un grup de persoane. Gama de B-uri
posibile se întinde de la state şi organizaţii suprastatale (observatorii ONU sunt gate-
keepers care elaborează rapoarte x" rezultate ca urmare a colectării şi selectării datelor
provenite atât de la informatori de tip A, cât şi din constatări directe, pe teren) până la
niveluri sub-personale, precum cele de care depinde buna funcţionare a sistemelor
componente ale organismului uman. Structura etajată, ierarhică şi centralizată a sistemului
nervos, presupune prezenţa mai multor gate-keepers, situaţi la diferite niveluri (al măduvii
spinării, al trunchiului cerebral, al cerebelului, al diencefalului, al emisferelor cerebrale şi,
în fine, al cortexului), în raport cu care organele de simţ joacă rolul informatorilor A,
sensibili, fiecare, numai la anumite caracteristici ale obiectelor observate. Atât ochiul cât şi
urechea percep numai vibraţii. În plus, acestea se întind de-a lungul unor benzi de
frecvenţă limitate (de la 16 la 20000 Hz pentru auz şi între 4.1014 şi 7,5.1014 Hz pentru
senzaţiile vizuale), iar pragurile de intensitate începând cu care stimulul excită terminaţiile
nervoase ale receptorilor sunt şi ele destul de înalte, sporind încă în condiţii de oboseală a
organului de simţ (supuşi mai mult timp agresiunii unui miros, încetăm, la un moment dat,
să îl mai simţim, din pricina creşterii pragului de sensibilitate a mucoasei). Potrivit unei
legi de organizare şi funcţionare a sistemului nervos central, cunoscute sub numele de
regula convergenţei, fiecare dintre formaţiunile amintite mai sus selectează şi comprimă
informaţia venită de la periferia sistemului, jucând rolul de gate-keeper pentru etajul
imediat următor. În ascensiunea sa către instanţa supremă care este scoarţa cerebrală,
fluxul informaţional se reduce astfel progresiv, fiecare formaţiune reelaborând mesajul,
după ce a rezolvat tot ceea ce intra în domeniul său de competenţă. Se obţine, în felul
acesta, o degrevare a contextului de activitate de rutină, oferindu-i-se condiţii mai bune de
a se ocupa de cele inaccesibile verigilor inferioare ale sistemului nervos, adică de tot ceea
ce ţine de sfera conştiinţei.

7
 Explicând înţelesul notaţiilor cu care operează modelul Westley-MacLean Jr., am arătat
că îndărătul literei X se pot ascunde orice fel de lucruri sau fenomene observabile,
neexistând în această privinţă nici o condiţie limitatoare. În principiu, nimic nu se opune ca
X să fie o persoană, adică o entitate cugetătoare şi cuvântătoare de aceeaşi natură cu A sau
B. Întrebarea care se pune este, atunci, în ce situaţii un individ trebuie considerat drept un
A şi în ce caz el se mărgineşte să fie un simplu X. Distincţia dintre cele două statute, cel de
A şi cel de X, se bazează pe existenţa sau nu a intenţiei de comunicare. Ne-am mai referit
la acest aspect atunci când, în primul capitol al cărţii, precizam deosebirea dintre semnal şi
indiciu. Ambele au calitatea de a informa şi, după cum ne-o demonstrează studiul
comunicării non-verbale, adeseori aflăm mai multe lucruri de la şi despre interlocutorul
nostru prin intermediul indiciilor ce scapă controlului conştient al emiţătorului decât din
semnalele pe care acesta ni le transmite cu bună ştiinţă. Teama de a fi minţiţi, fiindcă ştim
cât de uşor e să trişezi folosind canalul verbal, ne determină să ne îndreptăm atenţia asupra
manifestărilor non-verbale, încercând să deducem din graiul indiciilor ce se ascunde în
spatele cuvintelor. În orice comunicare interpersonală coexistă cele două componente, cea
intenţionată şi cea neintenţionată, în cazul celei de-a doua neputându-se vorbi despre o
formulare a mesajului în vederea influenţării receptorului. O sursă de informaţie a cărei
emisiune nu e deliberată rămâne un simplu X, obiect de observaţie al cărui aspect şi
comportament ne vorbeşte fără voie. Pentru a accede la statutul de A, ea trebuie să
urmărească în mod conştient un anumit obiectiv legat de destinatarul B sau C al mesajului
pe care îl emite.
În cadrul schemei discutate aici, distincţia dintre sursele de tip X şi cele de tip A nu se
rezumă însă la diferenţele existente între indicii şi semnale. Sfera intenţionalităţii nu se
suprapune exact peste cea a comunicării prin semnale, cum prea bine ne-o arată situaţiile în
care o convorbire este interceptată de un ascultător nevăzut. Pentru Polonius, ce stă ascuns
în spatele perdelei, dialogul dintre Hamlet şi mama sa reprezintă o comunicare verbală
(probabil chiar exclusiv verbală, dacă nu cumva cortina improvizată care îl disimulează
privirilor celor doi pe sfetnicul suveranului e prevăzută cu un orifîciu prin care să poata fi
urmărite şi gesturile protagoniştilor) ce nu îi este adresată. Deşi conversaţia se poartă în
limbaj verbal, intenţia de comunicare către destinatarul Polonius lipseşte, ceea ce face ca,
în raport cu el, regina şi fiul ei să aibă statut de X, iar nu de A. Pentru gate-keeper-ul numit
televiziune, trecătorii de pe stradă sunt A-uri când răspund la întrebările puse de reporter şi
X-uri în cazul în care conversaţiile lor sunt înregistrate cu un microfon ascuns. După cum
se vede, nu de faptul de a face uz de un limbaj simbolic, alcătuit din semne de al căror

8
inţeles emiţătorul să fie conştient, depinde calitatea sa de A, ci de intenţia de a se adresa
unui anumit receptor, pentru a-i înrâuri într-o măsură oarecare ideile, sentimentele sau
comportamentul. Un acelaşi personaj, situat într-un acelaşi context situaţional se poate
prezenta ca un A (Hamlet în raport cu Regina şi viceversa) sau ca un X (oricare dintre cei
doi pentru Polonius). Mai general, poziţia emiţătorului şi, respectiv, a receptorului atârnă
şi de ceea ce ştiu sau nu ştiu unul despre celalalt, orice proces de comunicare între oameni
fiind condiţionat de gradul lor de cunoaştere interpersonală.
Datorăm cercetătorilor americani, Joseph Luft şi Harry Ingham ([88] apud [35], pp.
29—32), ideea simplă şi ingenioasă de a reprezenta nivelul de cunoaştere reciprocă a
persoanelor angajate intr-o interacţiune comunicativă sub forma unui desen, botezat, după
prenumele aglutinate ale celor doi autori, „fereastra lui Johari" (Fig. 4). Construcţia
acestuia porneşte de la ideea că în fiecare dintre noi înşine există o zonă supusă controlului
conştient şi o zonă de umbră, la care nu avem acces direct, dar despre care putem afla câte
ceva cu ajutorul semenilor noştri, în măsura in care izbutim să comunicăm eficient cu
aceştia. „Fereastra lui Johari" ne caracterizează aşadar atât pe noi cât şi relaţia noastră cu
interlocutorul, într-o anumită etapă a raporturilor reciproce. Am putea spune că fiecare
individ posedă tot atâtea „ferestre" câte legături comunicaţionale întreţine cu alţi oameni şi
că aspectul acestora suferă schimbări, mai mari sau mai mici, după fiecare nouă
interacţiune (întâlnire sau dialog).

ZONA DESCHISĂ ZONA OARBĂ

cunoscută sieşi necunoscută sieşi
cunoscută celuilalt cunoscută celuilalt

ZONA ASCUNSĂ ZONA NECUNOSCUTĂ

cunoscută sieşi necunoscută sieşi
necunoscută celuilalt necunoscută celuilalt

Fig.4

Fiecare dintre panourile „ferestrei" corespunde unei mulţimi de informaţii privitoare la

comunicatorul C la care aceasta se referă.
Astfel :
ZONA DESCHISĂ cuprinde datele despre C aflate atât în posesia sa cât şi în cea a
interlocutorului I. Ele pot avea în vedere aspecte dintre cele mai variate, mergând de la
înfăţişarea fizică, nume, vârstă, ocupaţie, sex, până la sentimente, atitudini, predispoziţii,

9
convingeri, idei etc. Nimic nu aparţine însă în mod necesar acestei zone. Putem să
cornunicăm cu cineva fără a-i cunoaşte numele sau fără să ştim curn arată (dacă relaţia se
stabileşte telefonic sau prin corespondenţă) şi aşa mai departe. Evident însă, cu cât zona
deschisă are dimensiuni mai restrânse, cu atât comunicarea e mai dificilă. Cu noile
cunoştinţe ea are iniţial un caracter impersonal tocmai din pricina absenţei unor informaţii
îndestulătoare despre partenerul de discuţie pentru a putea aborda subiectele şi strategiile
conversaţionale cele mai potrivite. E unanim cunoscută şi ridiculizată practica dialogului
despre vreme în fazele timpurii ale unei relaţii şi, cu toate acestea, ea nu dă semne să
dispară, tocmai pentru că reprezintă o soluţie (chiar dacă nu foarte fericită, pentru că tema
se epuizează rapid şi lasă loc unei tăceri adesea mai jenante decât cea dintâi) a problemei
iniţierii unei interacţiuni cu cineva despre care nu ştii încă mai nimic. Multe dintre
contactele noastre cotidiene rămân impersonale, întrucât dimensiunile prea reduse ale
„ferestrelor" interlocutorilor respectivi în raport cu noi nu ne permit să îi abordăm decât
prin prisma statutului lor sau al rolului jucat în contextul cu pricina, iar nu ca entităţi
individuale, dotate cu calităţi şi defecte care îi particularizează printre ceilalţi semeni ai lor.
Florăreasa, agentul de circulaţie, casieriţa de la cinematograf, şoferul autobuzului cu care
mergem la slujbă şi mulţi alţii cu care venim zilnic în contact ajung rareori să ne fîe
cunoscuţi suficient pentru a putea numi interpersonală (şi nu impersonală) relaţia pe care o
stabilim cu ei.
Cu cât ne simţim mai bine în tovărăşia cuiva, e de aşteptat să ne extindem faţă de el cu
zona deschisă, ceea ce se realizează, de obicei, prin transferul de informaţii dinspre zona
ascunsă. Confidenţele diminuează aria acestei ultime zone şi prezintă avantajul că invită la
reciprocitate, care, la rândul ei, contribuie la amplificarea zonei deschise, de data aceasta
pe seama zonei oarbe. Într-adevăr, un om căruia i-ai câştigat încrederea prin destăinuiri
revelatoare se va simţi dator să răspundă cu un plus de sinceritate, indrăznind să îţi
dezvăluie propriile sale constatari privitoare la unele aspecte ale personalităţii tale de care
tu insuţi nu eşti conştient. Confesiunea devine astfel sursă indirectă de autocunoaştere.
Procesul prin care datele înmagazinate în zona ascunsă sunt transferate zonei deschise
poartă, de regulă, în literatura consacrată comunicării interpersonale, numele de
autodezvăluire (self-disclosure). Practica spovedaniei creştine şi terapia psihanalitică au
arătat cu prisosinţă însemnătatea acestui derners pentru echilibrul interior şi sănătatea
complexului psiho-somatic uman. Pentru omul dotat cu conştiinţă morală, nedestăinuirea
păcatului amplifică progresiv sentimentul de vinovăţie, până la a-l face insuportabil (sunt

10
cunoscute cazurile de asasini care se predau autorităţilor şi işi mărturisesc crima, în mod
aparent paradoxal, după încetarea urmăririi penale).
În evaluarea foloaselor autodezvăluirii trebuie ţinut seamă şi de faptul că ascunderea
unor lucruri care-ţi stau pe suflet nu e o formă de inacţiune, ci un proces activ, ce
presupune un consum de energie deloc neglijabil. Mărturisirea face să inceteze această
măcinare interioară, eliberând energiile blocate în cercul vicios al tăinuirii. Aruncarea
măştii te ajută să redevii tu însuţi şi, adesea, să recâştigi încrederea celorlalţi, care devin
mai cooperanţi, ceea ce antrenează consecinţe benefice în planul comunicării cu semenii.
Din simpla enunţare a acestor beneficii, ar părea să rezulte că autodezvăluirea e dorită
de toţi oamenii, presupunere infirmată categoric de experienţa socială. În afară de faptul că
există anumite structuri interioare refractare la spovedanie, ori măcar reticente în ceea ce
priveşte exteriorizarea sentimentelor (introvertiţii), se cuvine menţionată existenţa unor
obstacole psihologice in calea autodezvaluirii, dintre care menţionăm :
1. Teama de autocunoaştere. Mărturisirea unor secrete de natură să nu ne pună în
lumină cea mai bună ar putea face ca, din confruntarea cu reacţiile interlocutorilor,
imaginea idealizată pe care ne-am format-o despre noi înşine să iasă uşor ponosită.
2. Teama de pedeapsă. Nu e vorba atât de o sancţiune juridică (deşi nici o atare
eventualitate nu e exclusă), cât de diferite forme de respingere din partea grupului social
căruia îi aparţii, de la râsul răutăcios până la pierderea prietenilor, a poziţiei ierarhice, a
slujbei.
3. Teama de „efectul de antihalou”. Lucrările de psihologie socială numesc „efect de
halou" tendinţa răspândită de a se atribui persoanelor care s-au remarcat într-un domeniu o
competenţă asernănătoare şi în alte domenii. Părerile politice ale unui actor celebru sunt
urmărite cu mai multă atenţie decât cele ale unui anonim, ca şi cum talentul sau măiestria
sa i-ar conferi o pricepere superioară în treburile cetăţii; un prim-ministru poliglot e
presupus a fi competent şi în probleme de economie etc. Un mecanism sirnilar stă la baza
„efectului de antihalou", prin care nepriceperea dovedită într-un domeniu e extinsă abuziv
asupra altora. Mulţi oameni se tem, astfel, să se destăinuie altora de teamă ca relevarea
unor slăbiciuni sau greşeli cu caracter punctual şi pasager să constituie argumente pentru o
judecată globală asupra competenţei sau valorii lor morale.

4. Interiorizarea de către bărbaţi a unui anumit prototip uman popularizat de literatura

şi filmul de aventuri. Având vechi rădăcini folclorice, ideea că reprezentanţii „sexului tare"
trebuie să fie închişi şi taciturni, să-şi asume responsabilităţi fără ca ceilalţi să o afle, să

11
refuze orice forrnă de asistenţă sufletească şi să-şi ascundă cât rnai bine adevăratele
sentimente a prins în mentalitatea bărbaţilor rădăcini îndeajuns de adânci pentru ca tipul
confesiv, care îşi verbalizează emoţiile să fie dispreţuit şi ridiculizat.
Există circumstanţe care favorizează producerea autodezvăluirii. Ea are loc mai uşor în
prezenţa unui număr mai mic de persoane, ideală fiind relaţia diadică, între altele şi fiindcă
reacţiile unui singur interlocutor sunt mai lesne de urmărit şi, în funcţie de acestea, se poate
lua în orice moment decizia continuării sau întreruperii destăinuirii. E, de altfel, destul de
dificil să aduni la un loc exact persoanele cărora ai dori să li te confesezi. O puteau face
creştinii din Biserica primară, solidarizaţi de comunitatea de credinţă şi de opoziţia netă în
raport cu ansamblul corpului social, dar, treptat, după ieşirea din ilegalitate, practica
penitenţei publice a fost abandonată, sfârşind chiar prin a fi interzisă, pe motivul, perfect
întemeiat, că favoriza un anume fel de exhibiţionism şi pricinuia „sminteală" sufletelor mai
puţin ferme în respectarea comandamentelor morale ale creştinismului.
Manifestările de reciprocitate generează un feedback pozitiv, încurajându-1 pe cel ce se
destăinuie să-şi continuie mârturisirea, în timp ce, dimpotrivă, absenţa oricărei deschideri
din partea interlocutorului are toate şansele de a bloca procesul.
O importanţă indiscutabilă o au natura subiectului abordat (vorbim cu rnai multă
uşurinţă despre gusturile sau opiniile personale, decât despre propriile probleme sexuale
sau despre nivelul real al veniturilor noastre) şi „valenţa" destăinuirii, pozitivă atunci când
ne pune într-o lumină favorabilă şi negativă dacă ne compromite.
Sexul şi vârsta joacă şi ele un rol sesizabil. Băieţii sunt mai deschişi cu colegii decât cu
părinţii, fetele prezintă un grad de intimitate mai ridicat in raport cu mama decât cu tatăl
sau fraţii. Cercetările au arătat că propensiunea către autodezvăluire faţă de partenerul de
sex opus creşte intre 17 şi 50 de ani, după care începe să se înscrie pe o curbă descendentă.
Din perspectiva comunicării, este important ca autodezvăluirea să contribuie la
îmbunătăţirea acesteia, nu la blocarea ei. Destăinuirea antipatiei pe care o nutreşti faţă de
interlocutor nu are multe şanse de a mări receptivitatea acestuia la mesajele tale. În schimb,
o atitudine empatică, de înţelegere a mobilurilor comportamentului său va avea cu
certitudine o influenţă pozitivă asupra interacţiunii cu acesta. Contează, de asemenea, să
ştii să alegi corect locul şi mornentul confesiunii, rezistând tentaţiei, uneori presante, de a o
face când nu este cazul. Efecte nedorite antrenează şi exprirnarea neclară. Dacă nu putem
spune limpede ce avem de spus, e preferabil să nu o mai facem deloc, pentru a nu crea o
stare de confuzie păgubitoare pentru bunul mers al relaţiei. Mărturisirea trebuie gradată,
evitându-se genul „dai şi fugi", prin care nu facem decât să şocăm interlocutorul, la a cărui

12
prietenie e de presupus că ţinem, şi să îl lipsim de posibilitatea de a-şi exprima punctul de
vedere cu privire la cele auzite. În fine, tot pe linia menajarii receptorului, este cazul să ne
întrebăm dacă facem bine împovărându-1 pe acesta cu secretele noastre, prin trecerea
asupra sa a apăsării de care pe noi ne-a eliberat autodezvăluirea.
O chestiune controversată rămâne cea referitoare la tipul de relaţie care favorizează
confesiunea. Unii consideră că intimitatea uşurează „deschiderea sufletului". Cu toate
acestea, se constată că, adeseori, oamenii preferă să le facă confidenţe unor necunoscuţi. E
bine cunoscută tendinţa de a te destăinui în tren tovarăşilor de călătorie, în intenţia,
conştientizată sau nu, de a profita de avantajele spovedaniei fără a-ţi asuma şi riscurile ei,
întrucât speri să nu-i mai întâlneşti niciodată pe cei faţă de care ai făcut dezvăluirile cu
pricina. Aceştia, la rândul lor, te ascultă cu plăcere, ştiind prea bine că, după despărţire, pot
face uz în orice fel doresc de informaţiile primite, ignorând deliberat regula, atât de
constrângătoare, a nedivulgării secretelor încredinţate.
ZONA OARBĂ conţine toate acele date despre noi înşine care îi sunt accesibile
interlocutorului, dar pe care personal le ignorăm. Întâia oară când ne imprimăm vocea pe
bandă magnetică suntem izbiţi de discrepanţa flagrantă dintre timbrul glasului nostru şi
ceea ce credeam până atunci despre el, având tendinţa să atribuim neconcordanţa cu pricina
imperfecţiunilor aparatului de inregistrare. Propriile ticuri verbale, modul cum umblăm,
privim sau gesticulăm, mirosul personal ne sunt în mare măsură necunoscute. În plan
moral, tindem să ne ignorăm greşelile, suntem prea puţin conştienţi de defectele noastre,
dar, în destule cazuri, şi de calităţile pe care le posedăm. Avem aşadar ceva în comun nu
numai cu criminalul care se crede inocent, ci şi cu proverbialul Ingres, pictorul renumit,
convins că adevărata sa vocaţie e aceea de violonist.
Unii oameni pretind că ar fi reuşit să suprime zona oarbă, ajungând să ştie totul despre
ei inşişi. E o iluzie. Alţii susţin că doresc să o diminueze cât mai mult cu ajutorul celorlalţi,
că primesc cu recunoştinţă orice critică, dar, când li se aduce vreuna, contestă cu
vehemenţă cusururile sau erorile care li se reproşează. Cel care doreşte sincer să afle
adevărul despre el însuşi, nu va cere direct părerea interlocutorului, fiindcă sunt puţine
şanse ca acesta să ii vorbească pe şleau, fie din dorinţa de a-1 menaja, fie din teama de o
reacţie violentă. Informaţii din zona oarbă vor ieşi treptat la iveală, pe măsură ce câştigăm,
prin gesturi de autodezvăluire, încrederea partenerului de dialog.
ZONA ASCUNSĂ păstrează micile sau mai marile noastre secrete personale. Am trecut
deja, pe scurt, în revistă foloasele reducerii dimensiunilor acestui depozit de date
confidenţiale. Ar mai fi de adăugat că nici tendinţa de a-1 suprima nu e sănătoasă. Există

13
oameni capabili şi dispuşi să se destâinuie oricui, fără pic de discernământ. În ceea ce îi
priveşte, subiectele tabu sunt ca şi inexistente. Omul echilibrat şi raţional ştie însă cui şi ce
trebuie să mărturisească. O bună comunicare presupune autodezvăluitori selectivi.
E ştiut faptul că, dincolo de toate excepţiile şi accidentele locale, relaţia cea mai
apropiată şi mai deschisă dintre oameni e cea matrimonială. Şi, cu toate acestea, chiar şi în
menajurile cele mai fericite, soţii pot să nu-şi dezvăluie niciodată unul altuia un mare
număr de păreri, amintiri plăcute sau dureroase, aspiraţii, griji, sentimente, disimulate mai
ales din dorinţa de a-1 menaja pe partener sau de a asigura homeostazia cuplului. În această
categorie (cf. şi consideraţiile lui E. Goffman din [60], p. 66) se înscriu impresiile
defavorabile despre părinţii, rudele sau prietenii partenerului, informaţii legate de aspecte
financiare ce ar putea genera tensiuni, unele chestiuni legate de copii, ca şi date privitoare
la experienţe anterioare căsătoriei, ori la flirturi aflate în curs şi lista nu e nici pe departe
încheiată.
Alături de destăinuitorii lipsiţi de discernământ, întâlnim şi persoane care, de teama
respingerii, a ironiilor, a „efectului de antihalou", se închid în ei, refuzându-le celorlalţi
orice posibilitate de acces la zona lor ascunsă. Urmarea, paradoxală, e adesea chiar
respingerea pe care incercau sa o evite, fîindcă un om care refuză sistematic să-şi
exteriorizeze adevăratele intenţii şi sentimente ajunge să inspire neîncredere celor cu care
vine în contact. El este de două ori pedepsit, deoarece, pe de o parte, secretomania îl
impiedică să se apropie de oarneni şi, pe de alta, ea îl lipseşte de uşurarea sufletească pe
care o procură confesiunea.
ZONA NECUNOSCUTĂ are un statut mai aparte. Însăşi existenţa ei poate fi pusă in
discuţie, atât timp cât ea reprezintă un domeniu despre care nimeni nu are nici o ştire. Nu
dispunem decât de dovezi indirecte ale existenţei acestei zone. Visul, halucinaţiile produse
de consumul de droguri sau de deprivarea senzorială scot la iveală informaţii ce nu pot
proveni de altundeva decât din noi înşine, ceea ce sugerează (fără a demonstra totuşi)
existenţa unui stoc de date ce ne privesc şi care nu se află nici la indemâna noastră, nici la
cea a observatorilor din afară. Tratamentul psihanalitic îşi propune tocmai extragerea din
zona necunoscută a unor informaţii a căror refulare în subconştient e responsabilă de
manifestările patologice ale pacientului.

I.2. Modele ale comunicării interpersonale

Deoarece fiecare comunicare, de orice fel ar fi, se desfăşoară într-un anume context,
care influenţează efectul şi sensul mesajului, trebuie să se facă distincţie între un context
14
lingvistic şi unul situaţional, mai întâi. Noţiunea de „context”, din cauza unui caracter prea
general, impune clasificări multiple: context circumstanţial (are în vedere poziţia
interlocutorilor, identitatea, locul, timpul în care se produce comunicarea), context
situaţional (urmăreşte compatibilitatea socială, culturală şi lingvistică dintre locutori),
context interacţional (cuprinde înlănţuirea actelor de limbaj în secvenţe succesive), context
presupoziţional (include aşteptări, intenţii, credinţe, proiecte ale participanţilor la actul de
comunicare). Dacă se are în vedere macrocontextul în care se încadrează contextul, atunci
pot fi enumerate: context cotextual (asigură coerenţa, coeziunea şi funcţionalitatea
textului), context existenţial (raportează lumea reală la alternativa uneia posibile), context
situaţional (se preocupă de factorii de natură socială care afectează modelarea mesajelor –
ierarhie socială, autoritate, vârstă, sex etc.), context acţional (vizează gradul de
intenţionalitate al actului de vorbire, interacţiunea, cooperarea, opoziţia participanţilor la
comunicare), contextul psihologic (stările mentale şi emoţionale care au consecinţe asupra
acţiunii lingvistice). Nu ne propunem să trecem în revistă toate variantele taxonomice, dar
dorim să subliniem faptul că adecvarea ori nonadecvarea la context constituie o
caracteristică de bază a comunicării.
O definiţie însoţită de o schemă concentrată asupra mesajului şi nu numai este oferită,
în 1980, de autoarea Catherine Kerbrat-Orecchioni. Ambele elemente create de autoare
evidenţiază pregnant diferenţele dintre emiţător şi receptor şi, ceea ce este şi mai
important, disting între procesul producerii mesajului şi acela al interpretării mesajului.
Limba nu mai este privită ca o entitate autonomă, stabilă şi unică, cum se întâmpla, de
pildă, în modelul creionat de Jakobson. Modelul autoarei este mai coerent şi flexibil,
înlocuind opoziţia de tip saussurian langue vs. parole cu cea preluată din gramatica
generativ-transformaţională a lui Noam Chomsky, competenţă vs. performanţă.
Competenţa este înnăscută, independentă de variabila socio-culturală şi desemnează
capacitatea unui locutor ideal al unei anumite limbi de a construi şi recunoaşte un număr
limitat de fraze corecte gramatical, interpretându-le – are în vedere cultura implicită a
limbii, sistemul interiorizat de reguli responsabil de intuiţia subiecţilor vorbitori. Prin
performanţă, se vizează utilizarea concretă a limbii în procesul de comunicare, adică
actualizarea competenţelor. Performanţa depinde de competantă, dar şi de alţi factori,
pecum: memorie, atenţie, context fizic şi social, relaţiile dintre interlocutori. Performanţa
este studiată de psiholingvistică şi pragmatică, în mod special. Numarul finit al
competenţelor nu exclude posibilitatea unor performanţe infinite.

15
 Modelul autoarei se apropie de domeniul analizei conversaţiei, mai exact de
analiza interacţiunilor verbale ce are la bază funcţionarea diverselor forme de schimb
comunicaţional din societate. Analiza conversaţiei a apărut în Statele Unite la începutul
anilor 1970, fiind prelaută de Franţa şi dezvoltându-se disciplina ce s-a numit pragmatică.
Modelul are, aşadar, în vedere practici comunicaţionale diferite, nu urmăreşte descrierea
unor unor fraze abstracte, ci studierea unor discursuri reale, ceea ce aparţine pragmaticii,
dar ţine şi de „analiza discursului”.
Întrucât marile eşecuri ale comunicării sunt cauzate de diferenţa accentuată
dintre competenţa emiţătorului şi cea a receptorului, acest model oferă o soluţie,
întrucât elimină componenta cantitativă, nu mai pune accentul pe transmiterea lineară, şi
aduce în centrul atenţiei calitatea mesajului, faptul că, de multe ori, funcţiile nu
colaborează între ele, ci se sabotează. Oricine trebuie să fie conştient că atât la polul
emiţătorului, cât şi la cel al receptorului există competenţe lingvistice şi paralingvistice
diferite, competenţe ideologice şi culturale individuale, determinări psihice diferite de la o
persoană la alta, iar universul discursului acţionează constrângător asupra procesului de
codificare, respectiv, decodificare a mesajului. Aşadar, există un mod de producere a
mesajului şi un altul de interpretare, ceea ce asigură o înţelegere nuanţată, progresivă a
informaţiei cu privire la referent şi nu se mai poate vorbi despre o transmitere mecanică de
informaţii.

Modelul actului de comunicare din perpectiva Catherine Kerbrat Orecchioni

16
 Dacă la o primă vedere, definirea comunicării părea un act simplu, tocmai
complexitatea conceptului şi practica comunicaţională cotidiană sunt acelea care impun
problematizarea şi delimitările terminologice. Pornind de la această premisă, Denis
McQuai, autorul uneia dintre cele mai complete cărţi consacrate comunicării, precizează
cincisprezece formulări diverse încercând să ofere o definire completivă, fiecare formulare
concentrându-se asupra unui alt aspect ori asupra unei alte componente:

 simboluri, vorbire, limbaj;

 înţelegerea - receptarea mesajelor;
 reducerea incertitudinii care conduce la căutarea de informaţii în schimbul
adaptării;
 procesul de comunicare ca o întreagă secvenţă de transmitere a informaţiei;
 transfer - transmitere, mişcare conotativă în spaţiu şi în timp;
 comunicarea în ipostază de conector, de articulator;
 trăsături comune-amplificarea a tot ce este împărtăşit şi acceptat de ambele
părţi;
 canal ca o extensie a transferului, având ca referinţă principală sistemul de
semne sau tehnologia prin care se face transmiterea;
 memorie, stocare-comunicarea are drept consecinţă o acumulare de
informaţie, se realizează cu ajutorul unor adevărate depozite informative;
 răspuns discriminatoriu - atenţie selectivă în interpretare;
 stimul - accentuarea caracterului mesajului, a răspunsului sau a reacţiei;
 intenţia - accentuează faptul că actele comunicative au un scop;
 momentul sau situaţia-se acordă atenţie contextului actului comunicativ;
 putere - comunicarea este văzută ca un mijloc de influenţă.
Pornind de la această diversitate de perspective care reprezintă tot atâtea variabile în
definiţie, există, în literatura de specialitate, o mulţime eterogenă de modele ale
comunicării. Fără nicio exagerare, fiecare autor a încercat o nouă definire şi o nouă
schemă.
Totuşi, poate cel mai cunoscut model al comunicării este acela propus , în 1945,
de Cl. Shannon şi W. Weaver. Este un model tipic pozitivist, care face apel la „metafora
telegrafului” pentru a prezenta relaţia emiţător-receptor, şi este centrat pe conţinut şi pe
transferul de informaţie. Preocuparea celor care lucrau cu acest model era ca semnificaţia
mesajului iniţial să sufere modificări minime în timpul transmiterii şi al recepţiei.
17
Întrebările esenţiale sunt: Există paraziţi care afectează informaţia? Ce decodaj, ce
distorsiuni, ce rezultate ajung la receptor? Insistenţa cu care acesta este menţionat în
aproape toate volumele se explică prin valoarea lui istorică, nicidecum prin profunzime ori
prin subtilitatea interpretării. De pildă, nu se acordă nicio atenţie, în acest model,
fenomenului de feedback. Principalul, dacă nu singurul, avantaj al modelului, constă în
simplitatea sau funcţionalitatea acestuia. Conceput în condiţii speciale ce i-au determinat
pe autori să îşi concentreze atenţia asupra canalului, modelul este preocupat de aspectele
pur cantitative şi de transmiterea fidelă a informaţiei de la un pol la celălalt aşa cum am
explicat anterior. Autorii fac referire şi la termenul „zgomot”. Atât termenul „canal” cât şi
acela de „zgomot” prezintă, în limba română, o conotaţie peiorativă, dar nu pot fi evitaţi,
deoarece sunt preluaţi prin traducere din limba engleză. Autorii, ce s-au aplecat ulterior
asupra actului de comunicare, sunt mai mulţi şi îndreptăţit interesaţi de zgomotul semantic
şi pragmatic.
A existat şi un al doilea model, apărut în anii 1950, şi care se concentrează asupra
aceloraşi probleme legate de bruiaj. Este tot un rezultat al muncii cercetătorilor
americani interesaţi de mass-media şi de puterea sa de influenţă şi manipulare. El
apare imediat după încheierea războiului, perioadă în care militarii s-au confruntat cu
forme diverse de propagandă. La vremea respectivă, intenţia era de a imuniza publicul.
Mai este supranumit şi modelul în două trepte ori pe două niveluri deoarece presupune
două etape ale receptării prin mass-media. Mesajele nu acţionează direct asupra publicului-
ţintă, ci prin intermediul aşa-numiţilor „lideri de opinie” ce funcţionează ca nişte adevărate
relee pentru grupurile din care fac parte
În teoria informaţiei, actul de comunicare este reprezentat linear din cauza interesului
pronunţat al autorilor Cl. Shannon şi W. Weaver pentru problemele tehnologice; procesul
de comunicare este, de asemenea, unidirecţional. Sunt stabilite cinci funcţii şi se identifică
un factor disfuncţional, respectiv bruiajul. Primul element al procesului imaginat de cei doi
este constituit de o sursă de informaţii care produce un mesaj sau un pachet de mesaje ce
urmează a fi transmise. Semnalele trebuie adaptate particularităţilor canalului care conduce
la receptor. Acesta reconstruieşte mesajul din semnalele primite, ceea ce îndreptăţeşte
afirmaţia că mesajul primit ajunge la destinaţie. Semnalul are un pronunţat grad de
vulnerabilitate, deoarece poate fi distorsionat de zgomot sau interferează cu o altă sursă; se
întâlneşte şi situaţia în care exista mai multe semnale pe acelaşi canal simultan. Astfel de
contexte conduc, uneori, la diferenţe între semnalul transmis şi cel recepţionat, ceea ce
echivalează cu următoarea constatare: mesajul produs de sursă şi cel reconstruit de receptor

18
nu au acelaşi înţeles. Incapacitatea emiţătorilor de a-şi da seama că un mesaj transmis şi
unul primit nu sunt întodeauna identice este probabil cea mai frecventă cauză a unor
comunicări eşuate. Modelul lui Shannon porneşte de la un concept statistic al
transmiterii semnalului, concept propus şi analizat întâia oară de către Wiener. În
ceea ce priveşte importanţa în contribuţie, acest model are meritul de a discuta şi de a
atrage atenţia asupra noţiunilor de entropie şi redundanţă, precizând că, pentru o
comunicare eficientă, este absolut necesar un echilibru între cele două; echilibrul poate
compensa bruiajul. În rezumat, cu cât există mai mult zgomot pe un canal de comunicare,
cu atât este mai utilă redundanţa de care nu ne putem dispensa pentru că ne oferă
posibilitatea de a diminua entropia relativă a mesajului. Consecinţa negativă a redundanţei
se regăseşte în cantitatea diminuată de informaţii ce poate fi transmisă într-o perioadă de
timp strict delimitată. În acelaşi timp, ea reprezintă o măsură de siguranţă, dar şi o
posibilitate de predicţie. Celălalt element, entropia, evidenţiază gradul sporit de
incertitudine şi de posibilitate de a alege, fiind indicat de majoritatea autorilor ca un
element cheie în aplicabilitatea modelului Shannon. Formula entropică trebuie privită ca un
mod intim de a pune în legătură sursa şi destinaţia, fiind într-o măsură mai mică un
element indispensabil informaţiei.

În afara acestor contribuţii pur teoretice, modelul lui Shannon şi Weaver a fost
apreciat pentru eficienţa practică reliefată şi de posibilitatea dezvoltării comunicării
digitale în următoarele decenii, de pildă înregistrările audio-digitale, compact disc
sau pe bandă au fost primite cu binemeritate comentarii laudative: Suntem martorii a
ceea ce este mai mult decât o schimbare tehnologică, este o schimbare de mentalitate, am
obţinut noi căi de a vedea şi de a reprezenta anumite fenomene naturale. Teoria lui
Shannon, exprimată într-o manieră elegantă, ne dă posibilitatea de a măsura entităţile
analoge ale percepţiilor noastre în biţi digitali separaţi. Avantajul este că limbajul numeric
a putut fi înţeles de maşini, iar prin computere a putut fi manipulat foarte repede şi aproape
fără distorsiuni şi pierderi. Viitorul sistemului digital a fost unul mai mult decât promiţător.
A urmat ceea ce numeroşi autori au prezis: rescrierea legii copyrightului, uniformizarea
organizaţiilor, globalizarea societăţii, dispariţia graniţelor şi a ierarhiilor, inutilitatea unor
corporaţii mamut axate pe comunicare deoarece internetul face ca îndemnul „Do it
yourself!” să fie accesibil tuturor. În ciuda aprecierilor mai mult decât măgulitoare, teoria
este dezamăgitoare pentru lingvişti, filologi în general, mulţi etichetând-o ca aplicabilă

19
exclusiv în domeniul mass-media. Fără a proceda la analiza unor detalii, subliniem că acest
model pare a exclude înţelesul din definiţia informaţiei.
Ulterior, modelul Shannon-Weaver a fost îmbogăţit prin contribuţia lui DeFleur
care a analizat şi corespondenţa dintre semnificaţia mesajului transmis şi al aceluia
recepţionat. Autorul remarcă corect că, într-un proces de comunicare, semnificaţia este
transformată în mesaj şi descrie modalitatea în care emiţătorul transformă mesajul în
informaţie pentru a putea trece apoi prin ceea ce numim canal (acesta poate fi şi mijloc de
comunicare în masă). Receptorul decodează informaţia ca mesaj şi o transformă, la rândul
lui, în semnificaţii. În final, în cazul în care se constată o corespondenţă între cele două
semnificaţii, atunci se poate vorbi de comunicare; DeFleur atrage atenţia că o
corespondenţă perfectă este foarte rar posibilă. El adaugă o serie de componente modelului
iniţial pentru a evidenţia că sursa înregistrează un feedback celui ce oferă posibilitatea de a
capta eficient modalitatea de transmitere la particularităţile destinatarului, încât procentul
de a atinge corespondenţă între înţelesuri (izomorfism) creşte. În acest mod, modelul lui
Shannon şi Weaver este considerabil îmbogăţit şi nu mai poate fi criticat pentru absenţa
feedback-ului. Se impune remarca că, în cazul comunicării de masă, emiţătorii primesc de
la audienţă doar un feedback indirect şi limitat.

Modelul lui DeFleur

O schimbare revoluţionară în modalitatea de reprezentare a actului de comunicare este

constituită de trecerea de la modelele liniare la cele circulare. Un exemplu elocvent îl oferă

20
modelul conceput de Wilbur Schramm, acest autor inspirându-se din lucrările lui T. E.
Osgood. Spre deosebire de Shannon, preocupat de canal, adică de legătura dintre emiţător
şi receptor, Schramm şi Osgood se concentrează asupra comportamentului principalilor
actori în timpul procesului de comunicare, deoarece sunt influenţaţi de teoriile referitoare
la semnificaţii şi la procesul psiholingvistic în general. Cu toate acestea, între cele două
abordări există similitudini numeroase. Dacă în modelul Shannon-Weaver existau două
funcţii la fiecare extremitate desemnată prin schema actului de comunicare, în modelul
Osgood-Schramm, ambele părţi implicate în conversaţie îndeplinesc aceeaşi funcţie
de transmitere, respectiv receptare. Părţile implicate sunt privite ca egale, se consideră
că îndeplinesc funcţii identice: codificare, decodificare şi interpretare (codificarea se
suprapune peste funcţia de transmitere), decodificarea fiind echivalentă cu ceea ce se
numeşte, de obicei, receptare. Osgood arată că acelaşi individ poate îndeplini funcţia de
emiţător şi destinatar, funcţionând atât ca sursă cât şi ca destinaţie, ca expeditor şi ca
destinatar prin decodarea mesajelor cu ajutorul mecanismului de feedback.

Modelul lui C. E. Osgood şi W. Schramm

Osgood are meritul de a fi accentuat caracterul social al comunicării: orice model

adecvat trebuie să includă cel puţin două unităţi de comunicare, o unitate-sursă (vorbitor) şi
o unitate-destinaţie (ascultătorul). Prin realizarea acestor unităţi într-un singur sistem, vom

21
obţine ceea ce numim mesaj. Pentru scopul acestui raport, vom defini mesajul ca acea parte
din output-ul total (răspunsuri) al unei entităţi-sursă care poate fi în mod simultan o parte
din input-ul total (stimuli) către o unitate-destinaţie. Când, de exemplu, individul A
vorbeşte cu individul B, atitudinea sa, gesturile, expresia feţei şi chiar manipularea
obiectelor poate fi parte din mesaj cum sunt, de exemplu, evenimentele din canalul cu unde
sonore. Iar alte părţi ale comportamentului total al lui A, de exemplu, (senzaţiile privind
postura lui B, indicii despre elemente de mediu) nu derivă din comportamentul lui A –
aceste evenimente nu sunt o parte a mesajului în sensul comun. Aceste evenimente mesaj
R-S (reacţia unui individ care produce stimuli pentru altul) pot fi nemijlocite sau mijlocite
– conversaţia obişnuită faţă în faţă sau comunicarea scrisă (împreună cu înregistrări
muzicale, obiecte de artă etc.).
Modelul linear al comunicări stabileşte şi separă în mod clar rolurile de emiţător
şi receptor, o cauză care a provocat în mod repetat critici. Într-un comentariu, Schramm
observa: „De fapt este greşit să considerăm că procesul comunicării începe undeva şi se
sfârşeşte altundeva. Lucrurile nu stau deloc aşa asemenea unor minuscule tablouri de
comandă, noi mânuim şi reorientăm fluxuri informaţionale fără de sfârşit.
Apariţia acestei abordări a însemnat o ruptură limpede faţă de reprezentarea
tradiţională a comunicării caracterizată prin linearitate şi unidirecţionalitate. Modelul este
util îndeosebi în comunicarea interpersonală, fiind mai puţin adecvat pentru cazurile în
care nu există feedback ori feedback-ul este redus. Comunicarea de masă este un astfel de
caz şi, într-o versiune ulterioară, Schramm a fost obligat să îşi modifice modelul pentru a fi
apt să descrie şi acest gen de comunicare. O altă observaţie se referă la faptul că modelul
creează impresia că relaţiile de comunicare sunt simetrice. Dimpotrivă, foarte des,
comunicare este vizibil asimetrică în ceea ce priveşte poziţia pe care o deţin participanţii,
accesul la resurse şi la canalele de comunicare. Acest ultim aspect este parţial rezolvat prin
abordarea lui F. Dance, care a creat modelul elicoidal.

22
 Modelul elicoidal al lui F. Dance

Într-o analiză comparativă a modelelor lineare ale comunicării opuse celor circulare, Dance
observa că specialiştii apreciază abordarea circulară ca fiind cea mai adecvată pentru o
reprezentare corectă a procesului de comunicare. Acelaşi autor remarca, însă, şi punctele
slabe ale propriei abordări: Abordarea circulară sugerează că fluxul comunicării se
întoarce, descriind un cerc perfect, exact în punctul de unde a plecat. Analogia cu un cerc
este în mod evident eronată. Reprezentarea elicoidală a comunicării ajută substanţial la
înţelegerea situaţiilor în care modelul circular eşuează. Ea evidenţiază înaintarea continuă a
procesului de comunicare, faptul că ceea ce comunicăm acum va influenţa structura şi
conţinutul comunicării mai târziu, şi, de asemenea, scoate în evidenţă caracterul
eminamente dinamic al structurii comunicaţionale. O asemenea reprezentare este complet
diferită de imaginea „îngheţată” a celor mai multe modele prezentate anterior. Caracterul
dinamic apropie comunicarea de alte procese sociale implicând elemente, relaţii şi
contexte, toate aflate într-o schimbare permanentă. Reprezentarea elicoidală surprinde
modificarea în timp a diferitelor elemente ale comunicării. De pildă, în timpul unei
conversaţii, volumul de cunoştinţe creşte în mod constant pentru ambii participanţi. În
decursul conversaţiei, se dobândesc mai multe informaţii despre tema supusă discuţiei,
despre punctul de vedere şi cunoştinţele diverşilor participanţi etc. Spirala ia forme diverse
în situaţii diferite pentru persoane deosebite. Pentru unii, familiarizaţi cu temele discutate,
spirala are tendinţa de a se lărgi tot mai mult, în timp ce, pentru alţii, nefamiliarizaţi cu
aceleaşi teme, spirala se extinde într-un ritm lent. Modelul poate fi ilustrat şi prin contextul
caracteristic unui profesor care susţine o serie de prelegeri pe aceeaşi temă. Profesorul
presupune că audienţa devine din ce în ce mai informată şi, considerând acest lucru de la
sine înţeles, îşi pregăteşte noul curs pornind de la nivelul de cunoştinţe atins în precedentul.
Nu ar fi exagerat să afirmăm că viziunea asupra „omului implicat în procesul de
comunicare” este mai optimistă decât în majoritatea celorlalte modele. Din acest model
rezultă totodată că, în comunicare, omul este activ, creativ, dornic de a aduna şi de a stoca
informaţii; celelalte modele îl descriu mai curând ca pe o fiinţă pasivă.
În acelaşi context, se poate discuta şi despre un alt model cu o arie mare de
aplicabilitate pe care l-a schiţat cercetătorul american în domeniul mass-media George
Gerbner. Modelul a fost prezentat în anul 1956 şi poate lua forme diferite în funcţie de
specificul situaţiei de comunicare pe care o descrie. Unii au remarcat că elementele sale pot
fi folosite asemeni unor cărămizi ce intră în alcătuirea unei construcţii, fapt ce permite

23
modelului să descrie procesele de comunicare, simple sau complicate, drept procese de
producere a mesajelor şi de percepere a mesajelor şi a evenimentelor despre care se
comunică.

Modelul lui G. Gerbner

Modelul permite reliefarea naturii percepţiei şi a producerii mesajelor, precum şi

interacţiunea dintre acestea. El este cunoscut atât într-o versiune descriptivă, cât şi într-una
grafică, prima asemănându-se destul de mult cu încercarea întreprinsă de Lasswell.
Elementele ce intră în alcătuirea acestuia sunt:

1. Cineva
2. percepe un eveniment
3. şi reacţionează
4. într-o situaţie
5. cu anumite mijloace
6. pentru a pune la dispoziţie
7. într-o anumită formă
8. şi într-un anumit context
9. un anumit conţinut
10. a cărui transmitere are anumite consecinţe
24
 Formula lui Gerbner a contribuit la delimitarea unor câmpuri distincte ale comunicării:
cineva – cercetarea audienţei şi a emiţătorului; percepe un eveniment – cercetarea şi
teoriile cu privire la percepţie; şi reacţionează – studiul efectelor şi al impactului; într-o
situaţie – studiul contextului fizic şi social în care are loc receptarea; cu anumite mijloace –
studiul canalelor, al mijloacelor de comunicare, al controlului asupra tehnologiilor şi
echipamentelor; pentru a pune la dispoziţie – studiul problemelor manageriale, a
mijloacelor de difuzare, a posibilităţilor de a avea acces real la informaţia media; într-o
anumită formă – studiul stilurilor jurnalistice, a tipurilor de emisiuni, modalităţi de
organizare a conţinutului; şi într-un anumit context – studiul contextului de comunicare,
contextul creat de ansamblul programelor şi ansamblelor de comunicare; un anumit
conţinut – analiza de conţinut, analiza semnificaţiei textului media; a cărui transmitere are
anumite consecinţe – studiu efectului de ansamblu al media. Nu toate aceste etape şi
elemente apar şi în modelul grafic de bază, care, totuşi, începe cu un proces de percepţie.
Ceea ce este perceput este desemnat prin simbolul E şi se referă la un eveniment, iar
subiectul, desemnat prin simbolul M percepe evenimentul ca E1. Când modelul se referă la
comunicarea umană, M poate fi o persoană, iar, în cazul altor tipuri de comunicare, E poate
fi o maşină sau orice alt element mecanic. Relaţia dintre E, M, E1 este una de percepţie, iar
în calitate de cercetători ai comunicării de masă putem avea abordări diferite ale acestei
relaţii. Gerbner propune o analiză concentrată asupra a două axe. Una dintre le este „axa
tranzacţională” în cadrul căreia E1 este considerat, cu precădere, ca o funcţie a
presupoziţiilor, punctelor de vedere, experienţei anterioare ale lui M, precum şi a altor
factori.
Cum va arăta E1 pentru M depinde, astfel, de factori din interiorul lui M sau asociaţi
acestuia. Gerbner numeşte cea de a doua axă „axa psihofizică”. Pe aceasta, evenimentul în
sine reprezintă cel mai important factor, dând naştere unei percepţii fidele şi adecvate în
condiţii favorabile. Ceea ce va percepe M depinde de modalitatea sa de acceptare , de
contextul în care se întâlneşte cu E şi de măsura în care el are acces la acest E la alte E. În
următoarea fază a modelului, la bază se află ideea că M doreşte să vorbească despre E1 cu
altcineva. În această situaţie, M produce mesajul SE (enunţul despre eveniment); S se
referă la formă, la contur, în timp ce E se referă la conţinut. Gerbner subliniază că S nu stă
niciodată pentru sine însuşi decât în cazul în care înseamnă bruiaj; el este întodeauna cuplat
cu E, cu aspectele de conţinut ale semnalului, care facilitează procesul de reprezentare.
Pentru a transmite SE, M depinde de canale şi mijloace asupra cărora are un grad mai mare
sau mai mic de control. Mesajul SE poate fi, la rândul său, perceput de alt participant la

25
comunicare pe care îl desemnăm prin simbolul M2. în acelaşi fel în care e a fost perceput
de M ca E1, SE va fi perceput de E2 ca SE1. Ceea ce am precizat anterior cu privire la
modalităţile diferite de percepere este valabil şi se aplică pentru relaţia SE-MR-SE1.
Realizăm că modelul este construit ca o suită de secvenţe percepţie – producere –
percepţie, pentru care Gerbner încearcă diverse exemplificări. Evenimentul „umiditate
ridicată în atmosferă” este perceput de către M drept „ploaie”, ceea ce dă naştere unui
enunţ cu privire la acest eveniment („plouă”), care, la rândul său, este perceput sau înţeles
de către M2 sub forma „plouă”. De asemenea, modelul evidenţiază că un proces de
comunicare umană este subiectiv, selectiv, variabil, imprevizibil, iar sistemele de
comunicare umană sunt deschise. Cele două axe sugerează direcţiile în care se îndreaptă
cercetarea comunicării de masă. Prima accentuează importanţa stimulilor de la care se
aşteaptă să se producă un răspuns previzibil, în timp ce cercetările de dată recentă,
circumscrise celei de a doua axe, acceptă dimensiunea tranzacţională a percepţiei.
În primul său articol, deja menţionat, Gerbner demonstrează că modelul poate fi folosit
în mai multe scopuri. De pildă, el poate fi utilizat pentru a descrie comunicarea
interpersonală ori pe aceea cu suport tehnologic. De asemenea, pentru a delimita diversele
domenii de cercetare şi de construcţie teoretică, aşa cum încercase şi Lasswell prin forma
sa de model, Gerbner a utilizat schema proprie pentru a ilustra şi pentru a explica
principalele proceduri ale analizei de conţinut; toate acestea se regăsesc într-un al doilea
studiu. Caracterul flexibil al acestui model îl face utilizabil la mai multe niveluri. La
nivelul comunicării interumane poate ilustra problemele de percepţie şi de comunicare
implicate de trăirile psihologice ale unui martor într-un tribunal: cât de adecvată este
percepţia martorului M asupra evenimentului E? Cât de bine este exprimat E1 sub formă
de SE? În ce măsură percepţia SE1 a judecătorului M2 corespunde lui SE? La nivelul
societăţii, se presupune că E reprezintă ştirile potenţiale sau chiar realitatea, că M este
mass-media, SE, conţinutul media, iar M2, audienţa media. Avem, aşadar, un model ce ne
oferă posibilităţi multiple prin care putem oferi răspunsuri următoarelor întrebări: cât de
exactă este corespondenţa dintre realitate şi relatările care se interpun între E şi SE despre
această realitate oferite de media (M)” şi „în ce măsură este înţeles conţinutul media (SE)
de către audienţa media (M2)?
T. Newcomb elaborează un alt model, original atât prin formă, cât şi prin conţinut. În
1953, acesta a pornit în cercetările sale şi în încercarea de a creiona schema comunicării de
la studiile psihologului F. Heider. Autorul a fost preocupat de gradul de concordanţă sau
discordanţă care există între două persoane cu privire la o a treia sau la un obiect. Teoria

26
lui Heider susţine că, în cazul în care două persoane au atitudini de acceptare sau de
respingere una faţă de cealaltă ori faţă de un obiect exterior, anumite componente ale
relaţiei se găsesc într-o stare de echilibru (ca atunci când cele două persoane se acceptă una
pe cealaltă şi ambele acceptă obiectul), iar altele se vor afla în dezechilibru (ambele
persoane se acceptă reciproc, dar una este de acord cu obiectul, în vreme ce cealaltă nu). În
plus, când există echilibru, fiecare participant are capacitatea de a rezista la schimbare, în
vreme ce atunci când se dezinstalează echilibrul se fac încercări repetate de a stabili
echilibrul cognitiv. Heider a fost preocupat în principal de procesele cognitive din mintea
fiecăruia dintre cei doi participanţi, ceea ce a prilejuit o dezvoltare ulterioară a modelului
actului de comunicare aşa cum a fost imaginată de Newcomb. El aplică teoria la
comunicarea dintre două sau mai multe persoane şi postulează existenţa unui efort încordat
pentru a atinge simetria, care conduce la o sferă de concordanţă mai amplă. Autorul a
pornit de la ideea că funcţia principală a comunicării este de a permite la două sau mai
multe persoane să menţină simultan orientarea una către cealaltă şi ambele către obiectele
din mediul exterior. Comunicarea este, astfel, un răspuns învăţat pentru situaţiile de
încordare şi există o mai mare probabilitate de a întâlni o activitate comunicaţională
intensă în condiţii de nesiguranţă şi dezechilibru.
Modelul lui Newcomb este reprezentat sub forma unui triunghi ale cărui vârfuri
reprezintă două persoane, A şi B, respectiv un obiect X din mediul lor comun de existenţă.
Cele două persoane sunt orientate una către alta şi către X, iar comunicarea este percepută
drept un proces care susţine structura relaţiei. Se urmăreşte menţinerea sau îmbunătăţirea
caracterului simetric al relaţiei dintre cele trei elemente prin transmitere de informaţii
despre orice schimbare survenită şi prin facilitarea adaptării la ceea ce se întâmplă. Ipoteza
de bază a modelului este că, atunci când contextul permite, un efort susţinut spre
armonizarea atitudinilor şi relaţiilor va putea intensifica, pur şi simplu, la maxim procesele
de comunicare. Principalele enunţuri care pot fi derivate din model sunt: discrepanţele
dintre A şi B în ceea ce priveşte raportarea la X, fapt ce stimulează comunicarea; efectul
acesteia va tinde spre refacerea echilibrului considerat ca o stare normală a unui sistem de
relaţii. Ulterior, Newcomb a completat versiunea iniţială, semnalând faptul că procesul de
comunicare este activat doar în anumite condiţii: a) când există o puternică atracţie între
persoane; b) atunci când obiectul este important cel puţin pentru unul dintre participanţi; c)
atunci când obiectul X prezintă importanţă comună pentru ambele persoane. Newcomb a
ambiţionat să îşi evalueze şi să îşi testeze modelul printr-o cercetare aplicată: a urmărit

27
dezvoltarea în timp a consensului în rândul unor studenţi care nu se cunoşteau şi care au
petrecut o perioadă de timp împreună, în acelaşi cămin.

Modelul lui T. Newcomb

O cercetare similară a fost efectuată, aproximativ în aceeaşi perioadă, de către

specialistul în psihologie socială L.A. Festinger. Teoria sa privind disonanţa cognitivă
susţine că deciziile, alegerile şi informaţiile noi pot crea un sentiment de discordanţă pentru
individ. Inconfortabilă din punct de vedere psihologic, discordanţa îl va motiva pe individ
să caute acea informaţie anume care îi justifică o alegere făcută. De exemplu, un context
care poate fi explicat prin prisma acestei teorii este comportamentul proprietarilor de
maşini noi care acordă o atenţie sporită spoturilor consacrate maşinii pe care tocmai au
cumpărat-o, comparativ cu reclamele de la alte tipuri de maşini.
În general, genul de procese explicate de modelul lui Newcomb demonstrează faptul
că oamenii tind să se îndrepte către sursele de informare aflate în concordanţă cu poziţiile
lor şi caută informaţia care le confirmă şi le susţine comportamentul efectiv. Modelul
conferă greutate teoriilor cu privire la concepţia selectivă şi ipotezei conform căreia
efectele cele mai frecvente ale comunicării, inclusiv ale comunicării de masă, sunt cele de
consolidare a opiniilor, atitudinilor şi tendinţelor comportamentale existente. La aceleaşi
concluzii au ajuns şi alte studii consacrate, de asemenea, efectelor comunicării de masă şi
care au fost efectuate independent.
Cu toate acestea, trebuie acordată o grijă deosebită modului în care este analizat
modelul, evitându-se considerarea tendinţei spre consens ca fiind singura cauză şi singurul
efect al comunicării. Cu siguranţă există numeroase modalităţi prin care incertitudinea sau
disconfortul pot fi rezolvate, chiar dacă acestea însoţesc o disonanţă cognitivă (formarea de
noi relaţii, cunoaşterea dovezilor care sprijină punctul de vedere discordant etc.). Este

28
important să se reţină că este complet incorect a proceda la generalizări plecând de la
procese specifice indivizilor sau grupurilor mici, acestea neputând fi aplicate direct
situaţiilor de anvergură caracteristice societăţii în ansamblu. Societăţile nu au aceleaşi
nevoi de consens precum persoanele particulare sau grupurile mici ori se poate apela la o
formulare generală recunoscută: societăţile au nevoie de conflict şi diversitate pentru a fi
stimulate să se dezvolte.
Recent, o şcoală de cercetare a luat naştere şi aceasta porneşte tot de la ideile de
echilibru, concordanţă şi căutarea informaţiilor cu rol de confirmare pe care le-am amintit
în paragrafele anterioare. În aceste abordări, sintagma „co-relaţie dinamică (co-orientation
approach) este frecvent folosită, aceasta aparţinând autorilor McLeod şi Chaffee. Noua
orientare îşi are evident originile atât în studiile lui Newcomb, cât şi în preocupările
sociologice timpurii legate de interacţionismul simbolic. Abordarea se distinge printr-o
serie de trăsături specifice: concentrarea asupra comunicării interpersonale sau între
grupuri, adică asupra comunicării bidirecţionale şi interactive; sublinierea cerinţei de a
include simultan în orice analiză trei elemente – sursele de informare, emiţătorii şi
receptorii; focalizarea interesului asupra dinamicii situaţiei de comunicare. Exact aceste
caracteristici de bază ale abordării sunt vizualizate sub forma unui nou model, care se
aseamănă cu un zmeu şi care precizează relaţia dintre trei elemente într-un cadru social
(elite, teme, public la care se adaugă media).

Modelul zmeului sau al corelaţiei dinamice

Elementele care compun schema au o semnificaţie aproape evidentă. În mod normal,

termenul „elită” se referă la un interes politic partizan. „Temele” desemnează orice

29
problemă a dezbaterii publice curente în legătură cu care există informaţii (aceste
informaţii sunt reprezentate grafic prin X-urile îndreptate spre vârful triunghiului în care
este plasat termenul „teme”). „Public” se referă atât la comunitatea avută în vedere, cât şi
la audienţa media, în vreme ce termenul „media” subsumează editori, reporteri, jurnalişti,
alte persoane preocupate de problemele publice. Liniile ce unesc elementele componente
ale modelului au diverse şi numeroase semnificaţii: relaţii, atitudini, percepţii, canale de
comunicare unidirecţionale sau bidirecţionale. Prin comparaţie, se constată o asemănare
destul de accentuată cu modelul lui Newcomb, în sensul că „elitele” ar corespunde
elementului A, „publicul” elementului B, iar „temele”, elementului X. Principala noutate a
modelului constă în faptul că A şi B constituie adevărate sisteme de roluri cu motivaţii
diferite, la toate acestea fiind adăugat elementul „media” ca o componentă mai mult sau
mai puţin independentă în cadrul relaţiei. Modelul zmeului este supranumit şi modelul
corelaţiei dinamice. El redă, într-o formă grafică, un rezultat întâlnit în mod curent în
cercetarea opiniei publice şi a comunicării. Membrii publicului intră în posesia unei
informaţii fie prin contact direct, fie de la elite, fie din mass-media ori dintr-o combinaţie a
acestora. Relevanţa teoriilor despre adaptarea reciprocă în vederea atingerii concordanţei şi
căutarea informaţiilor cu rol de confirmare constă în faptul că rezultatul a ceea ce
reprezintă o situaţie dinamică depinde de relaţiile dintre „public” şi „elite”, de atitudinea
publicului faţă de „media” şi de relaţia dintre „elite” şi canalele media. Discordanţele
dintre percepţia „elitelor” şi a „publicului” faţă de o problemă pot deveni o sursă de
tensiune şi încordare, determinând mai multe încercări de a obţine informaţii din media sau
din alte surse simultan, astfel încât discordanţele pot conduce la tentative din partea
„elitelor” de a manipula percepţiile, fie influenţând evenimentele în mod direct, fie căutând
să controleze canalele media.
Cadrul de referinţă poate fi extins prin adăugarea acelor trăsături particulare ale
principalelor elemente care compun modelul (elitele, media, publicul şi temele), putându-
se delimita „temele” în funcţie de relevanţa, importanţa, noutatea, capacitatea de a suscita
controverse ori de a caracteriza diverse genuri de public, „elitele” şi mijloacele de
comunicare în masă în funcţie de poziţia acestora în structura comunităţii. Cu ajutorul unui
studiu consacrat utilizării mass-media, P. J. Tichenor şi colaboratorii săi au confirmat
ipoteza potrivit căreia media sunt sursele principale de informare, mai ales în legătură cu o
problemă controversată. Aceeaşi cercetare a avut ca obiectiv şi analiza problematicii
referitoare la existenţa şi accentuarea decalajelor cognitive, concluziile fiind relevante

30
pentru convergenţa, respectiv divergenţa între nivelurile de opinie şi de informaţie ale
categoriilor şi grupurilor sociale avute în vedere.
Modelul poate fi aplicat, conform opiniei unor specialişti, domeniului relaţiilor
publice, situaţie în care agenţia de relaţii publice înlocuieşte media, iar clientul acesteia ia
locul elitelor din punctul de vedere al opiniei publice. Agenţia de relaţii publice are ca
obiectiv apropierea publicului sau a clientului fată de o problemă controversată. Totodată,
scopul agenţiei este de a face cunoscută poziţia clientului faţă de respectiva problemă,
precum şi existenţa sau inexistenţa unui acord al publicului. Potrivit acestor autori,
folosirea modelului corelaţiei dinamice sau a zmeului, pentru acţiunile specifice relaţiilor
publice, conduce de cele mai multe ori la o mai bună cunoaştere a poziţiilor, mai rar la
înţelegerea respectivelor poziţii şi mult mai rar la obţinerea acordului. O dezvoltare a
teoriilor echilibrului şi corelaţiei dinamice poate fi întâlnită în analiza schimbărilor de
opinie publică atunci când sunt observate două tendinţe opuse – una spre consens
(convergenţa punctelor de vedere opuse), cealaltă către polarizare (divergenţă). Fenomenul
mai este denumit asemănare vs. deosebire. Dinamica şi logica interioară a acestui fenomen
au fost explicate anterior, mai ales în contextul relaţiilor interpersonale. Cercetarea opiniei
publice şi a mass-media permite specificarea unor condiţii diverse, a unor tendinţe, dintre
care unele devin preponderente, în special în momentele în care oamenii fie că se
distanţează de resursele media (disonanţă mai mare), fie asimilează punctul de vederea al
media (consonanţă).
Ultimul model evidenţiază deopotrivă şi alte aspecte la fel de importante: în primul
rând, mesajele transmise sunt filtrate şi analizate de către receptor, efectul de ansamblu
fiind diminuarea şanselor de apariţie a disonanţei (receptorii evită mesajele pe care le
consideră inacceptabile) şi menţinerea consonanţei cu mediul. Din cauza ineficienţei unui
proces sau ca urmare a schimbării contextului, survin situaţii de disonanţă potenţială în
care apare posibilitatea de a recepta opinii noi sau divergente. Disonanţa activează
procesele sociale şi psihologice, cu precădere normele de grup şi implicarea personală,
ceea ce facilitează restabilirea echilibrului (starea normală şi confortabilă de consonanţă
între sursă şi receptor). Întrucât majoritatea autorilor acordă atenţie comunicării politice,
exemplul ipotetic pentru situaţia prezentată anterior este ales din timpul unei campanii
electorale. Un cetăţean cu drept de vot citeşte în presă despre un scandal în care este
implicat un lider de partid. Dacă articolul se referă la partidul care nu este simpatizat de
către respectivul votant se menţine consonanţa şi nu se obţine niciun efect în afară de acela
al consolidării poziţiei anterioare. Dacă scandalul se referă la partidul simpatizat de votant,

31
atunci echilibrul este afectat. Modalităţile de a reface echilibrul iniţial sunt următoarele:
cetăţeanul îşi exprimă direct atitudinea sceptică faţă de sursă, neutralizând oarecum efectul
ştirilor negative, sau este mai puţin dispus să fie în continuare un susţinător al acelui partid
(se produce, practic, o schimbare a opiniei lui, fie, foarte posibil, a comportamentului). Alţi
factori avuţi în vedere trebuie enumeraţi de asemenea: percepţia şi receptarea selectivă prin
care se realizează o primă filtrare, normele de grup la care se face apel pentru consolidarea
opiniei existente. Cu cât normele de grup susţin o opinie deja formată cu atât este mai
posibilă păstrarea echilibrului, în vreme ce schimbarea opiniei faţă de sursă ori ignorarea
mesajului au drept consecinţă contexte disonante. În cazul în care normele de grup oferă un
sprijin fragil, receptorul are senzaţia că este izolat şi cresc substanţial şansele ca el să fie
influenţat în opinie, dar şi în comportament. Deopotrivă sunt avute în vedere implicarea
personală şi amploarea discrepanţelor dintre opinii. Prin implicare personală se înţelege
măsura în care o opinie exprimă o angajare personală profundă sau o trăsătură a
personalităţii. Cu cât angajarea este mai plină de convingere, cu atât şansele de modificare
se diminuează, sursa sau orice alt mesaj perturbator fiind respins. Amploarea
discrepanţelor dintre opinii presupune o discuţie mai amplă, iar cercetările indică faptul că
există relaţii complexe între aceste discrepanţe, răspunsurile posibile ale persoanelor,
diferenţele mici dintre mesaj şi poziţia anterioară a subiectului neconducând neapărat la o
schimbare; diferenţele moderate solicită adaptări care sunt frecvent în sensul schimbării
opiniei; diferenţele mari conduc la activarea normelor de grup, la implicarea personală şi
au ca efect respingerea mesajului, a sursei, opţiunea personală devenind mai puternică.
Acest fenomen a fost denumit „efect de bumerang”, mesajul conceput pentru a influenţa
având, de fapt, efect contrar şi accentuând decalajul atitudinal dintre sursă şi receptor.
Modelul consonanţei / disonanţei este adecvat, în special, pentru analiza situaţiilor în
care se întrevede o schimbare pentru că a survenit un dezacord sau un conflict. Cea mai
mare parte a proceselor de comunicare se desfăşoară, totuşi, într-un context de potenţial
acord, de consens şi consonanţă din ce în ce mai pronunţate, iar apropierea participanţilor
de un punct de vedere comun ar putea reprezenta o posibilă definiţie a comunicării.
Situaţia conflictuală sau propagandistică pe care o regăsim într-o campanie electorală nu
este una tipică. Frecvent, interesele emiţătorilor şi receptorilor sunt potenţial consonante,
iar cel mai bun exemplu ni-l oferă campaniile de informare publică sau de mobilizare.
Conform părerii lui E. M. Rogers, comunicarea este un proces în care participanţii creează,
schimbă informaţii între ei pentru a ajunge la înţelegere reciprocă. Astfel a luat naştere
modelul convergenţei. Acesta înfăţişează relaţia dintre un participant A şi un participant B

32
într-o situaţie de comunicare. Un proces ciclic de evoluţie se produce pentru o mai
accentuată înţelegere reciprocă, pornind de la schimbul de informaţii. Înainte de a se
ajunge la înţelegerea reciprocă este necesar să se parcurgă mai multe cicluri care se
desfăşoară în felul următor: A schimbă informaţii cu B care percepe, interpretează şi
răspunde; aceste etape se repetă până în momentul în care se reuşeşte să se atingă pragul
maxim de înţelegere (înţelegere reciprocă). Înţelegerea reciprocă, adică spaţiul de
suprapunere între A şi B, constituie tocmai convergenţa realizată între două sau mai multe
persoane. Acelaşi autor notează că modelul comunicării convergente ne obligă să studiem
diferenţele, asemănările şi schimbările în cadrul relaţiilor umane de-a lungul unei perioade
de timp. S-a remarcat că acest model prezintă o serie de avantaje în comparaţie cu modelul
liniar unidirecţional. Un avantaj se regăseşte în accentul pus pe consens şi înţelegere
reciprocă, pe relaţiile din interiorul reţelelor compuse din persoanele unite de fluxuri
sistematice de informaţii ce furnizează feedback. Modelul este potrivit pentru situaţiile
frecvente cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare şi în care decalajele de cultură şi
putere între emiţător şi receptor trebuie diminuate, lucru ce se poate realiza doar prin
creşterea treptată a încrederii şi a cunoaşterii reciproce.

Modelul comunicării convergente

Acest model a fost conceput în anul 1957 şi a fost elaborat cu scopul de a ordona
rezultatele cercetărilor anterioare, oferind, totodată, o analiză sistematică, adecvată, în mod
special, pentru cercetarea publicării de masă. Originile sale se regăsesc în psihologia
socială şi în teoriile echilibrului şi ale corelaţiei dinamice. Această abordare a fost intuită şi
precedată printr-un model în care similitudinile cu modelul Newcomb sunt evidente.

33
 Autorii altui model complex consacrat comunicării de masă sunt B. H. Westley şi
MacLean. Aceştia au menţinut avantajele modelului lui Newcomb care este, în general,
valabil pentru situaţii mai simple în care două persoane se raportează la un obiect exterior.
Adaptarea modelului lui Newcomb a fost determinată de câteva consideraţii ale autorului
ce evidenţiau diferenţe majore dintre comunicarea de masă şi comunicarea interpersonală,
acestea diferenţe constând în:
- comunicarea de masă se confruntă cu un feedback-ul minim sau întârziat;
- există un număr mai mare de A (surse media alternative) şi de X (obiecte din
mediul extern) la care o persoană dată B (ca membru al audienţei) trebuie să se
raporteze şi trebuie să aleagă;
Cei doi autori au conceput o primă adaptare a modelului elaborat de Newcomb
caracteristic pentru o situaţie tipică în comunicare. Modelul vizualizează activitatea unei
surse de informare A care selectează din multitudinea de obiecte pe acelea care urmează a
fi subiectul comunicării către B. În plus, B poate avea acces direct la un obiect X (XB) şi
poate răspunde prin feedback (fBA). Acest model se referă la o situaţie tipică în
comunicarea interpersonală când o persoană oferă informaţii altei persoane sau informaţia
este căutată de către persoană la o sursă autorizată.
S-a procedat şi la o a doua adaptare, adăugându-se un element nou, anume rolul
canalului (C) şi avându-se în vedere tot o situaţie de comunicare de masă. Elementul
suplimentar joacă rolul de „gatekeeper” pentru transmiterea de la A la B a mesajelor cu
privire la mediul exterior. În această versiune a modelului, A desemnează o sursă socială
importantă, iar B, o persoană. Canalul are misiunea neutră de a capta nevoile lui B şi de a
le satisface, transformând prin codificare semnificaţiile în simboluri larg împărtăşite şi
transmiţând mesajele către B. Toate principalele componente ale modelului corespund
situaţiei obişnuite a comunicării de masă. X desemnează orice eveniment sau obiect din
mediul social despre care se comunică prin intermediul mass-media (de exemplu: crize
economice, crize politice, rezultate ale alegerilor, modificarea preţurilor sau a salariilor
etc.). C desemnează instituţia mediatică sau pe aceea care lucrează în cadrul acesteia şi
selectează între diferiţi A numai pe cei care vor avea acces pe canal şi vor comunica astfel
cu audienţa. Selecţia se face ţinând cont de interesele şi nevoile audienţei aşa cum sunt
acestea percepute de C. Totodată, C poate să selecteze direct evenimente şi obiecte (X)
pentru a fi apoi transmise audienţei (B). O componentă subînţeleasă a rolului lui C este
aceea că joacă rolul de agent atât pentru nevoile lui B, cât şi pentru cele ale lui A. În

34
general, acest rol nu este ghidat de un scop anume, ci numai de un obiectiv foarte general
care urmăreşte satisfacerea nevoilor lui B.
În înţelegerea corectă a modelului trebuie urmărite semnificaţiile detaliate ale
simbolurilor folosite. B se referă la audienţă sau la nivelul la care pot fi detectate
răspunsuri comportamentale; B se poate referi şi la o persoană sau la un grup ori la un
sistem social în ansamblu, toate acestea având nevoi de informare şi de orientare evaluate
şi atribuite de C.
X1 reprezintă obiectul sau evenimentul ales de C pentru a fi transmis pe canal, iar X 2
reprezintă mesajul aşa cum este el conceput de instituţia mediatică pentru a putea fi
comunicat audienţei.
fBA simbolizează feedback-ul pe care sursa A îl obţine de la o persoană din rândul
audienţei (de exemplu: achiziţionarea unui produs, vot acordat unui partid etc.). fBC este
feedback-ul pe care instituţia mediatică îl înregistrează de la audienţă fie prin contact
direct, fie prin intermediul studiilor de audienţă. El ghidează selecţiile viitoare şi tot ceea
ce se va transmite prin C.
fCA reprezintă feedback-ul pe care sursa A îl recepţionează de la sursa mediatică. El
încurajează, modifică sau respinge încercările lui A de a pătrunde pe canalul C.
XC reprezintă relatările făcute direct de instituţia mediatică despre evenimente sau
obiecte din realitate (de exemplu, un reportaj).
Acest model este considerat ca unul esenţial în studiul comunicării de masă, deoarece
implică o serie de strategii:
1. Selecţii succesive. Se efectuează selecţia între diferite aspecte ale realităţii, aceasta
fiind operată de către protagonişti care pot fi experţi sau lideri de opinie. Există, de
asemenea, o selecţie efectuată de instituţia mediatică între protagonişti, respectiv
între evenimente; în sfârşit audienţa face o selecţie a mesajelor transmise de
instituţia mediatică.
2. Fenomenul de autoreglare. Autoreglarea este caracteristică sistemului şi se explică
prin diversitatea instituţiilor mediatice. Este o garanţie că nevoile lui B sunt
satisfăcute prin mesaje relevante. Acest ultim aspect relevă o adevărată competiţie
între instituţiile media care doresc să câştige atenţia audienţei şi ar trebui, cel puţin
la nivel teoretic, să reflecte realitatea într-un mod cât mai corect şi fidel.
3. Distincţia. Se face distincţie între comunicarea cu un scop anume şi cea care nu
vizează un scop, ambele tipuri fiind întâlnite în comunicarea de masă. Comunicarea
ghidată de un scop caracterizează prestaţia protagoniştilor, însă, atunci când A

35
 comunică despre un eveniment X fără un scop anume, el îşi estompează statutul de
protagonist şi devine o prezenţă comună. Într-un cadru foarte general, modelul
apreciază că acţiunile lui C nu au decât scopul general de a veni în întâmpinarea
nevoilor protagoniştilor şi a audienţei. Modelele anterioare ignorau oarecum
situaţiile destul de des întâlnite în care comunicarea de masă nu este neapărat
orientată spre un scop anume.
4. Importanţa feedback-ul. Feedback-ul poate exista sau poate fi absent. De obicei, el
este captat de către A sau C de la audienţa B. Prin prisma acestui model, se asigură
un caracter sistematic a relaţiilor dintre participanţi graţie feedback-ului.
Modelul este conceput pentru a ilustra o situaţie în care legăturile dintre X şi A,
respectiv B, nu pot fi monopolizate de un singur C. B poate să aibă legături directe cu A
(de pildă, prin apartenenţa la o organizaţie) sau poate avea contact direct cu X (de pildă,
schimbarea vremii, creşterea preţurilor). Modelul este menit să vină în ajutor pentru a se
putea formula cât mai corect o serie de întrebări al căror răspuns ajută la reprezentarea mai
bună a situaţiilor reale întâlnite în comunicarea de masă, mai ales cele asociate cu rolul
emiţătorului şi al instituţiei mediatice. Modelul sugerează, de exemplu, următoarele tipuri
de întrebări: Care sunt trăsăturile relevante ale celor ce ocupă poziţia C? Cât de
independente sunt instituţiile mediatice? Care sunt criteriile în virtutea cărora C permite
accesul lui X (eveniment) sau a lui A (protagonist)? Cât de exact sunt înterpretate nevoile
lui B? Ce modificări survin în mesajele care parcurg etapa C din lanţul comunicării? Toate
aceste întrebări sunt fundamentale în activitate de cercetare a instituţiilor media, iar, de la
apariţia acestui model, cercetarea de gen s-a dezvoltat vizibil. Modelul a fost citat în studii,
cercetări empirice sau de factură teoretică.
Chiar dacă a fost conceput pentru înţelegerea comunicării de masă, care în mod
esenţial nu urmăreşte un scop anume, modelul prezintă relevanţă şi în campaniile de
comunicare, adică în situaţiile de comunicare planificată. Conform părerii lui Windahl,
iniţiatorii unui asemenea tip de comunicare trebuie să aleagă ca vehicul pentru mesajele lor
fie un protagonist (A) care reuşeşte să aibă acces la media, fie în mod direct canalele
media. Indiferent de calea aleasă, este obligatorie plierea pe logica specifică media
reprezentate de gatekeeper. Altfel, apare un pericol potenţial ca mesajul unei campanii de
comunicare să se orienteze numai după interesele celui care a comandat campania (A) fără
a comunica în mod real cu publicul (B).
În pofida calităţilor teoretice şi practice, modelul prezintă suficiente aspecte delicate
care solicită analiză şi discuţii atât în prima sa formă, cât şi în cea ulterioară. El conţine

36
ideea implicită că un sistem de relaţii de acest tip funcţionează pe principiile autoreglării,
fiind avantajos pentru toţi participanţii. O observaţie interesantă relevă faptul că, în cazul
unei funcţionări libere, sistemul ar reuşi să armonizeze interesele emiţătorului şi
receptorului, dar, în realitate, relaţia dintre participanţii principali la comunicare este rar
una echilibrată, moment în care se poate spune că nu mai există o relaţie de comunicare
(context întâlnit frecvent în relaţiile politice).
Un alt aspect nevralgic relevă faptul că modelul accentuează excesiv caracterul
integrat al comunicării de masă, gradul în care protagoniştii, instituţiile media şi audienţa
împărtăşesc un punct de vedere comun asupra acestui proces. În realitate, fiecare este liber
să urmărească obiective fără a ţine cont de interesele celuilalt partener. Protagoniştii pot
transmite mesaje fără să simtă cu adevărat nevoia de a comunica. Instituţiile media au
frecvent obiective instituţionale proprii, caz în care membrii audienţei sunt simpli
spectatori fără a avea nevoi specifice pe care media să le satisfacă. În această situaţie,
modelul oferă o viziune idealistă şi normativă asupra instituţiei mediatice şi se impune
observaţia suplimentară că ultima menţionată nu reuşeşte să funcţioneze conform
condiţiilor impuse de economia de piaţă.
În al treilea rând, modelul supradimensionează independenţa instituţiei media faţă de
societate, mai ales în problematica politică ori în aceea care vizează interesele de stat. De
exemplu, M. Tracey sugerează că există mai multe tipuri de relaţii între structurile de stat
sau economice, instituţia media şi public, semnalând chiar un fenomen prin care primele
două elemente îşi corelează eforturile, accentuându-se tendinţa statului şi a puterii
economice de a controla instituţiile media.
Cercetătorul german, pe care l-am amintit anterior, G. Maletzke, oferă o perspectivă
diferită asupra actului de comunicare şi elaborează metodic şi amănunţit un model în care
comunicarea de masă este înfăţişată ca un proces complex din punct de vedere social şi
psihologic, pentru explicarea căruia este necesară luarea în considerare a mai multor factori
nu doar a unuia. Ţinând cont de complexitate, de faptul că este dificil de prezentat, se
impune discutarea fiecărui element de sine stătător. Maletzke porneşte de la elementele
tradiţionale: emiţător, mesaj, mijloc de comunicare şi receptor. Între mijlocul de
comunicare şi receptor, autorul surprinde existenţa a doi factori suplimentari: „presiunea”
sau „constrângerile” din partea mijlocului de comunicare şi imaginea receptorului despre
acesta.

37
 Prima variantă a modelului lui G. Maletzke

Primul factor atrage atenţia asupra amănuntului că diferite media presupun tipuri de
adaptare diverse din partea receptorului. Fiecare mijloc de comunicare în masă are
posibilităţi şi limite proprii. Aşadar, caracteristicile mijlocului influenţează modalitatea de
percepere a receptorului şi afectează mesajul media. De exemplu, nimeni nu receptează la
fel o piesă de teatru atunci când o ascultă la radio sau când priveşte spectacolul la televizor.
Fraza des citată a lui McLuhan, „mijlocul este mesajul”, este elocventă pentru o astfel de
situaţie şi ilustrează influenţa semnificativă a mijlocului de comunicare asupra
receptorului. Pe de altă parte, Maletzke apreciază ca relevante următoarele trăsături a
mijlocului de comunicare:
a) tipul de percepţie pe care îl solicită de la receptor (telespectator, ascultător, cititor
etc.);
b) măsura în care receptorul este conectat la un mijloc de comunicare în timp şi în
spaţiu;
c) contextele sociale în care membrii audienţei receptează mesajul media;
d) decalajul temporal dintre eveniment şi receptarea mesajului referitor la acel
eveniment, cu alte cuvinte gradul de simultaneitate;
Imaginea receptorului despre mijlocul de comunicare creează aşteptări legate de
conţinutul media. De aceea, se apreciază că aceasta exercită o influenţă asupra alegerii
conţinutului şi asupra modului în care receptorul percepe şi răspunde la acest conţinut.

38
Elementele importante în cadrul imaginii receptorului sunt prestigiul şi credibilitatea
mijlocului de comunicare.
Există două variabile, alegerea şi percepţia/răspunsul care sunt privite drept variabile
dependenţe ce au consecinţe semnificative în procesul de receptare. În afară de acestea mai
există presiunea sau constrângerea mijlocului şi imaginea receptorului despre mijloc,
precum şi alte variabile cauzale sau independente (imaginea despre sine a receptorului,
rolul acestuia, atitudini şi valori ce produc o anumită stare de spirit pentru receptarea
comunicării). Studiile psihosociale indică referitor la acest ultim aspect că oamenii au
tendinţa de a respinge informaţiile care nu sunt în concordanţă cu sistemul de valori la care
au aderat. În ceea ce priveşte structura de personalitate a receptorului, aceiaşi specialişti
consideră că unele categorii de persoane sunt mai uşor de influenţat decât altele. De pildă,
s-a demonstrat că o persoană cu o părere modestă despre sine este foarte uşor de convins.
Teoretic, acest lucru ar trebui să fie valabil şi pentru comunicarea de masă. Contextul
social, în care are loc receptarea, se referă la mediul social, la comunitatea în care trăieşte
receptorul, la grupul căruia îi aparţine acesta sau la persoanele cu care intră în contact.
Semnificaţia grupului a fost dovedită de mai multe studii consacrate comunicării. Cu cât
persoana apreciază mai mult apartenenţa la un grup cu atât sunt mai reduse posibilităţile de
a o influenţa cu ajutorul unor mesaje ce contravin valorilor grupului.
De asemenea, Maletzke precizează că formatorii de opinie, prin intermediul cărora
este transmis de obicei conţinutul mass-media, se găsesc frecvent în mediul social din
imediata apropiere a receptorului în comunitatea locală. Contextul în care are loc
receptarea în comunicarea de masă diferă de acela tipic pentru o comunicare faţă în faţă.
Dacă este membru al unui public dezorganizat, receptorului nu i se cere să răspundă ori să
acţioneze într-un anume fel, aşa cum ar fi trebuit să o facă în cazul unei comunicări
interpersonale. Contextul în care are loc receptarea influenţează de asemenea percepţia.
Exemplul clasic este acela al unui film perceput diferit de un copil când îl vizionează
împreună cu părinţii şi în cu totul alt fel când se află împreună cu alţi copii.
Aşa cum selecţia şi percepţia receptorului au fost privite drept variabile dependente,
tot aşa se consideră că există variabile asociate cu emiţătorul. Aceste sunt alegerea de către
emiţător a ceea ce urmează să transmită şi modul în care emiţătorul modelează mesajul.
Ambele sunt incluse în comportamentul comunicaţional al emiţătorului. În comunicarea de
masă, el are la dispoziţie mai multe mesaje potenţiale şi trebuie să efectueze o selecţie
pornind de la anumite criterii. În momentul structurării mesajului, acelaşi emiţător se
confruntă cu o altă problemă de selectare, iar modalitatea în care o realizează depinde de

39
următoarele elemente ale modelului: „presiunea” sau constrângerea din partea mesajului,
„presiunea” sau constrângerea din partea mijlocului de comunicare, imaginea de sine a
emiţătorului, structura de personalitate a emiţătorului şi locul pe care îl ocupă într-un grup
sau într-o organizaţie, presiunea şi constrângerile exercitate de caracterul public al
conţinutului media, mediul social al emiţătorului
„Presiunea” sau constrângerea din partea mesajului se reflectă în faptul că emiţătorul
este obligat să adapteze forma mesajului la tipul de conţinut (un mesaj ce reprezintă un
discurs pentru o ceremonie funerară diferă de acela destinat unei rubrici mondene); pe de
altă parte, mesajul este parte a unui întreg (de exemplu, o ştire este structurată în aşa fel
încât să se încadreze în ansamblul emisiunii de ştiri).
„Presiunea” sau constrângerea din partea mijlocului de comunicare se regăseşte în
necesitatea emiţătorului de a opta pentru un anumit canal, fiind obligat să respecte
constrângerile acestuia care sunt, bineînţeles, diferite, chiar dacă evenimentul relatat este
acelaşi.
Imaginea de sine a emiţătorului nu se referă doar la modul în care acesta se raportează
la rolul său ca individ, ci şi la percepţia sa cu privire la răspunderile receptorului: dacă este
un bun interpret al evenimentelor, dacă reuşeşte să lupte pentru idei de anvergură sau
îndeplineşte numai o simplă misiune de reflectare a acesteia, dacă el consideră că profesia
îi acordă şansa sau nu de a-şi promova propria scară axiologică.
Structura de personalitate a emiţătorului este considerată de Maletzke ca un element ce
influenţează comportamentul acestuia şi acelaşi autor atrage atenţia asupra unor variabile
dependente care pot estompa importanţa acestui factor.
Emiţătorul, ca element component al unei echipe, trebuie obligatoriu luat în
considerare pentru că el rareori este singur, fiind dependent de colegi şi de alţi specialişti.
Printre alte diferenţe, aceasta este una majoră dintre un jurnalist şi alţi creatori. Prin
urmare, apartenenţa la echipă limitează libertatea emiţătorului în comunicarea de masă în
funcţie de normele şi de valorile grupului profesional. Dacă ne raportăm la emiţător ca
element al unei organizaţii media, atunci factorii contextuali se pot suprapune sau nu peste
atitudinile şi credinţele emiţătorului. Orice organizaţie media are politici de promovare,
strategii ce îl forţează pe jurnalist să urmeze reguli implicite sau explicite. Cu toate acestea,
emiţătorul are şi posibilitatea de a le evita.
Presiunea şi constrângerile caracterului public al conţinutului media se regăsesc în
evaluarea rezultatului final al muncii emiţătorului de către public, fapt ce implică anumite

40
constrângeri de natură psihologică şi legală în ceea ce priveşte activitatea sa. Un control
similar îl exercită, de multe ori, şi asociaţiile profesionale.

A doua variantă a modelului lui Maletzke

Mediul social al emiţătorului influenţează selectarea şi perceperea conţinutului media,

iar aceste procese depăşesc, de obicei, limitele grupului profesional sau ale organizaţiei
media.
Modelul complet al lui Maletzke conţine şi alţi factori relevanţi:
1. imaginea emiţătorului despre receptor şi reciproc – când creează mesajul,
emiţătorul îşi imaginează un anumit tip de receptor în ciuda faptului că acesta nu
este prezent fizic. În cazul comunicării de masă, emiţătorul are în faţă o audienţă
eterogenă şi anonimă, iar feedback-ul înregistrat în mod real constituie o premisă
fragilă pentru ca el să poată afirma că deţine o imagine autentică şi satisfăcătoare a
audienţei. Un context de acest tip micşorează eficienţa comunicării.
2. imaginea receptorului despre mijlocul de comunicare influenţează activitatea sa de
selectare şi de percepere, astfel încât este dificil pentru el să îşi formeze o imagine
reală despre emiţător, dar se apreciază că receptorul este influenţat în special de
credibilitatea emiţătorului. Uneori, cei doi ajung să se identifice fie şi din
perspectiva valorilor pe care le împărtăşesc.

41
 3. procesul de comunicare este unidirecţional şi lipsit de feedback spontan, dacă ne
raportăm la comunicarea de masă. Absenţa feedback-ului face ca reprezentarea
audienţei în mintea emiţătorului sa fie una şi mai neclară şi neadecvată.
Precizările anterioare subliniază caracterul complex al perspectivei lui Maletzke, fiind
enumeraţi şi analizaţi numeroşii factori ce influenţează procesul. Cu toată această
complexitate, demersul său nu a fost suficient de eficient pentru a explica şi a anticipa
rezultatele procesului de comunicare. Modelul să este considerat depăşit, dar util,
incluzând o serie de factori şi de relaţii importante, dar, mai ales, reprezentând o sinteză a
două decenii de cercetare a fenomenului comunicării de masă din perspectivă socio-
psihologică. Totodată, modelul atrage atenţia asupra trăsăturilor importante ale oricărui
proces de comunicare planificată, mai ales asupra condiţiei ca emiţătorul să aibă o
percepţie şi o imagine clară asupra audienţei pe care o are în vedere. Imaginea sau
percepţia audienţei despre emiţător este şi ea relevantă aşa cum este şi modul în care
emiţătorul îşi concepe rolul şi răspunderile.
După cum s-a constatat, primele modele consacrate comunicării considerau de la sine
înţeleasă ideea că aceasta implică un proces linear şi unidirecţional. Progresele cercetării au
determinat recunoaşterea interacţiunii, a feedback-ului şi a trăsăturilor interpretative ale
comunicării umane, a importanţei pe care o deţine contextul social. Au existat şi alte
puncte de vedere: un cercetător, anume James Carey, a contestat radical modelul
transmiterii sau al transportării, scriind: principala caracteristică a comunicării este
transmiterea simbolurilor la distanţă în scopuri de control. O asemenea abordare are un
caracter instrumental, implică o relaţie de tipul cauză efect şi un flux unidirecţional. Carey
îmbrăţişează comunicarea alternativă a comunicării ca „ritual” potrivit căreia comunicarea
este legată de termeni precum participare, asociere, camaraderie, de împărtăşirea şi de
asumarea unei credinţe comune. Abordarea rituală nu este preocupată de amplificarea
mesajelor în spaţiu, ci de conservarea societăţii în timp; nu de răspândirea informaţiei, ci
de reprezentarea credinţelor împărtăşite. Comunicarea rituală sau expresivă depinde de
abordări şi trăiri comune. Aceasta are un caracter mai curând festiv, poate fi considerată
mai mult simbolică sau decorativă decât utilitaristă şi include frecvent o componentă de
spectacol care are drept scop stimularea comunicării. Mesajul comunicării rituale este, de
obicei, latent şi ambiguu, depinzând de asocieri şi simboluri ce nu reprezintă alegerea
participanţilor la procesul de comunicare, ci sunt oferite de cultura respectivă. Într-o astfel
de abordare, sunt greu de separat mijlocul de comunicare de mesaj. De asemenea,
comunicarea rituală este relativ atemporală şi invariabilă.

42
 Distincţia ritual - instrumental se aplică atât procesului de receptare, cât şi celui de
transmitere, atât utilizării comunicării de către audienţă, cât şi scopurilor potenţialilor
emiţători, chiar dacă terminologia nu este adecvată pentru că participanţii practic îşi asumă
ambele roluri. O astfel de abordare este uzual reprezentată cu ajutorul imaginii bradului de
Crăciun care, cel puţin în unele culturi, simbolizează bucuria comună, apropierea,
intimitatea, sărbătoarea, pioşenia, idei larg împărtăşite şi înţelese, chiar dacă în mod diferit.
Într-un asemenea context, nu se poate vorbi de o utilizare instrumentală a comunicării.

Modelul comunicării rituale sau al Bradului de Crăciun

Imaginea iconică a bradului este, deopotrivă, mijloc şi mesaj simbolic, iar elementele
de spectacol sunt explicate de instalarea şi împodobirea pomului şi de ritualuri asociate.
Există şi alte exemple de comunicare rituală în care participanţii se confruntă cu acţiuni
precodificate (de exemplu: slujba religioasă, ceremoniile de stat). În condiţii normale,
comunicarea rituală nu are o dimensiune instrumentală, dar influenţează în mod evident
societatea şi relaţiile interumane. Campaniile de comunicare în domeniul politicii sau al
publicităţii exploatează exact acest gen de principii – utilizează simboluri de mare impact,
fac apel la valori culturale sau la tradiţii.
Pe lângă modelul ritual şi cel al transmiterii, există şi o a treia perspectivă care
surprinde un alt element al comunicării de masă. Adesea, scopul comunicării nu este
transmiterea unei informaţii, nici acela al unirii publicului prin intermediul unei forme
culturale, credinţe sau valori, ci, pur şi simplu, să capteze şi să menţină atenţia vizuală şi

43
auditivă. Procedând în acest mod, media ating un obiectiv economic direct, anume acela al
creşterii veniturilor pe baza creşterii audienţei. Cu alte cuvinte, atenţia sporită este
echivalentă cu un consum mai mare. Se urmăreşte şi un obiectiv indirect care se regăseşte
în regăsirea indicelui de audienţă pentru a vinde mai bine spaţiul publicitar după cum
subliniază Elliot, comunicarea de masă reprezintă rar un transfer sistematic de semnificaţii.
Mai curând, ea este un spectacol, iar audienţa media este cel mai des alcătuită din
spectatori, nu din participanţi sau receptori de informaţie. Atenţia în sine contează adeseori
mult mai mult decât calitatea atenţiei şi nu poate fi măsurată exact. Chiar dacă cei care
folosesc mass-media pentru anumite scopuri speră să obţină şi alte efecte în afara aceluia
de atenţie, cum ar fi convingerea (în domeniul politicii) şi vânzarea (în domeniul
publicităţii), câştigarea atenţiei rămâne obiectivul imediat şi este privită ca o măsură a
succesului sau a eşecului. În activitatea media, efortul este depus, în bună parte, cu acest
scop, atrăgând privirile şi stimulând emoţiile şi interesul. Substanţa mesajului se
subordonează frecvent mijloacelor de prezentare.
Modelul lui Don Schultz
Modelul evidenţiază lipsa, practic, a feedback-ului în comunicarea de masă actuală.
Infinitatea mesajelor, creată cu ajutorul internetului, suportului ideologic manipulator şi al
publicităţii în special, împiedică comunicarea reală între emiţător şi receptor. Fiecare se
izolează după ce s-a obişnuit să primească vigilent, prudent ori chiar încruntat fiecare
mesaj, astfel încât instinctul participării la viaţa comunitară este inhibat. Actul de
comunicare seamănă mai mult cu o strategie a refuzului în această reprezentare. Nu este
vorba, credem, de o neutralitate de primă instanţă a reflecţiei analitice, ci de o neutralitate
perpetuă care s-a transformat în pasivitate.
Obiectivul câştigării atenţiei corespunde, de asemenea, unei perceperi substanţiale a
media de către audienţă care utilizează mijloacele de comunicare pentru divertisment,
ocuparea timpului liber şi evadarea din cotidian. Audienţa caută să îşi petreacă timpul
împreună cu media şi din perspectiva acestui model relaţia dintre receptor şi emiţător nu
este în mod necesar pasivă, dar este neutră din punct de vedere moral şi nu implică cu
obligativitate un transfer de semnificaţii. Dacă facem apel la o comparaţie, se poate spune
că atracţia se aseamănă cu aceea exercitată de un magnet asupra obiectelor din fier, dar este
una temporară şi poate avea uneori forme contrare, de respingere. Schema acestui model şi
comentariile referitoare la captarea atenţiei pot evidenţia şi alte aspecte care nu sunt
neapărat pozitive. Într-o situaţie în care există mai multe surse ce oferă informaţii ori
structurează mesaje, acestea fac uz de canale media diverse, aflate în competiţie pentru a-şi

44
putea prezenta, sub formă vizuală sau auditivă, ceea ce au de transmis audienţelor de pe
aceeaşi „piaţă” cu scopul evident de a le capta atenţia. Însă nimeni nu câştigă în majoritatea
cazurilor; la un moment dat, potenţialul de atenţie al audienţei vizate fiind limitat se
epuizează, iar câştigului înregistrat de un canal sau de un mesaj îi corespunde o pierdere
înregistrată de alte canale sau mesaje. De aceea, succesul comunicării, ca proces de
câştigare a atenţiei, se măsoară printr-un indice, ceea ce, pentru instituţiile media, se
traduce în cote de audienţă mai mari, preţuri mai bune pentru spaţiul publicitar şi venituri
ridicate. Pentru sursa care a structurat mesajul, indicele măsoară succesul din timpul unei
campanii de comunicare. O astfel de competiţie se poate desfăşura atât în interiorul
instituţiei mediatice, cât şi între diferite media.
Astfel a apărut şi s-a impus ca o necesitate studiul afinităţilor indivizilor ce compun
audienţa, afinităţi ce subliniază simpatiile ori antipatiile acestora. O astfel de încercare,
prin care se conturează un alt tip de model, a avut loc în anul 1954, imediat după apariţia
cărţii lui Jacob Moreno, Les fondaments de la sociométrie. Modelul poartă numele de
model sociometric şi contabilizează alegerile pozitive şi pe cele negative ale membrilor ce
compun un grup şi care doresc ori nu doresc să lucreze împreună. În această sociogramă
sunt evidenţiate, în primul rând, relaţii. Noţiunea de relaţie constituie o noutate faţă de
modelele precedente şi se poate vorbi despre o ruptură epistemologică în domeniul
comunicării; modelele anterioare se concentrau asupra conţinutului mesajului şi asupra
difuzării sale lineare. În modelul sociometric sistemic, comunicarea se prezintă ca o reţea
de relaţii şi de afinităţi pozitive sau negative, existând însă şi un canal privilegiat pentru
transmiterea informaţiei. Indivizii care dezvoltă reciproc relaţii de simpatie şi care fac
alegeri pozitive beneficiază de acest canal-suport. Persoanele care fac alegeri negative ori
se plasează în substructuri antagoniste ocupă aşa-numitele poziţii „marginale”, „izolate”
sau „respinse”, neavând acces la informaţie. Aşadar, în anii 1950-1960, cercetătorii se
confruntau cu o altă problemă importantă pentru o descriere completă şi complexă a
comunicării: care este structura afectivă a grupurilor? Ce poziţii ocupă membrii grupului?
Ce schimbare trebuie efectuată pentru a ameliora forma şi structura reţelei de schimburi?

45
 Modelul sociometric

Apariţia noţiunii de „informaţii” nu poate fi disociată de cercetările biologilor. De

altfel, din momentul apariţiei teoriei matematice a comunicării a trebuit să fie acceptat
vocabularul informaţiei şi al codului în biologie. Astfel, în 1943, Erwin Schrödinger îl
foloseşte pentru a explica modelele de dezvoltare a individului conţinute în cromozomi.
Ulterior, analogiile cu domeniul informatic au însoţit toate marile descoperiri din această
ştiinţă a vieţii: descoperirea ADN-ului ca suport al eredităţii de către americanul Osvald
Avery, în 1944; evidenţierea structurii sale în dublă elice de către cercetătorul englez
Francis Crick şi a celui american James Watson, în 1953; lucrările despre codul genetic ale
autorilor francezi care au obţinut premiul Nobel în 1965, Jacques Monod, François Jacob şi
André Lwoff. Pentru a-şi formula teoria, Claude Shannon a recurs, în mod evident, la
biologia sistemului nervos. La rândul ei, teoria matematică a comunicării a furnizat
specialiştilor în biologie moleculară un cadru conceptual capabil de a reflecta specificitatea
biologică şi caracterul unic al individului.
În continuarea aceleiaşi idei, biologul Ludwig von Bertalanfy a pus bazele „teoriei
sistemelor” în 1933 prin lucrarea intitulată Modern Theories of Development. Bertalanfy
utilizează termenul „funcţie” raportându-l la „procesele vitale sau organice în măsura în
care contribuirea la menţinerea echilibrului organismului”. Acest proces este cunoscut sub
denumirea de homeostazie. Sistemul şi funcţionalismul împărtăşesc termenul comun de
„funcţie” care indică primatul întregului asupra părţilor. Viziunea sistemică ambiţionează

46
să gândească global interacţiunile dintre elemente, fiind mai puţin preocupată de cauzalităţi
şi dorind să perceapă complexitatea sistemelor ca mulţimi dinamice cu relaţii multiple şi
schimbătoare. Aceste calităţi ale modelului sistemic au fost preluate de alţi cercetători,
cunoscuţi ca teoreticieni ai comunicării de masă şi ai opiniei publice, şi au fost aplicate în
studiile lor despre procesele de formare a deciziei politice.
Modelul sistemic are şi alte efecte. În aceiaşi ani, 1950-1960, el a oferit posibilitatea
autorului american Melvin DeFleur să reprezinte schema lineară a lui Shannon într-un mod
complex, evidenţiind rolul jucat de feedback în „sistemul social” pe care îl constituie
mijloacele de comunicare în masă în ansamblul lor. Fiecare dintre media,” postulează el,
„reprezintă în sine un sistem social independet, dar toate sunt legate între ele în mod
sistematic. Fiecare dintre aceste ansambluri este reprezentat cu două subsisteme
responsabile de „producţie”, respectiv „distribuţie” şi comportând fiecare în parte o
multitudine de actori cu diversele lor sisteme de roluri. Printre aceşti actori se numără
agenţiile publicitate, societăţile pentru studierea pieţei şi măsurarea audienţei, organismele
de reglementare şi arbitraj etc. Păstrarea echilibrului sistemului condiţionează
conţinuturile.
Sub influenţa teoriei matematice şi a analizelor lui Norbert Wiener, Abraham Moles,
inginer şi matematician, concepe, în Franţa, un proiect teoretic de „ecologie a
comunicării”. Comunicarea este definită ca acţiunea prin care un organism sau un sistem,
situat într-un punct dat R, participă la experienţele (Erfahrungen) şi stimulii poveniţi din
mediu aparţinând unui alt individ sau sistem aflat în alt loc şi în alt timp, utilizând
elementele de cunoaştere pe care le au în comun. Ecologia comunicării este ştiinţa
interacţiunii dintre specii diferite de comunicare în interiorul unui domeniu dat. Speciile de
comunicare, apropiată sau îndepărtată, evanescentă sau înregistrată, tactilă sau auditivă,
personală sau anonimă, acţionează efectiv una asupra celeilalte în spaţiul închis al celor 24
de ore ale cotidianului sau în spaţiul social al planetei. Această ecologie comportă două
ramuri diferite. Prima are drept unitate fiinţa individuală şi se ocupă de interacţiunea dintre
modalităţile comunicării sale în sfera „timp”, aceea a bilanţului său de timp, şi sfera
„spaţiu”, interacţiunea traseelor într-un teritoriu. Cea de a doua ramură se referă la
organizarea sistemelor de tranzacţie dintre fiinţe, la inervaţia logo-sferei, la condiţionarea
planetei de o serie de canale care pun în circulaţie mesajele şi la sedimentarea acestora în
„locurile memoriei”, aşa cum sunt arhivele şi bibliotecile.
Cum s-a precizat şi s-a prezentat în capitolul anterior, în anii 1940, un grup de
cercetători americani s-au opus teoriei matematice a lui Shannon care ameninţa să devină o

47
referinţă dominantă şi absolută. Istoria acestui grup, cunoscut sub denumirea de Colegiu
Invizibil sau şcoala de la Palo Alto, a fost deja prezentată. Îndepărtându-se de modelul
linear al comunicării, cercetătorii au readus în atenţie modelul circular al lui Norbert
Wiener şi au atras atenţia că teoria matematică, concepută de inginerii din telecomunicaţii,
trebuie să rămână valabilă pentru ei înşişi şi numai în domeniul lor, în vreme ce
comunicarea trebuie să fie aprofundată de ştiinţele umane şi să ambiţioneze ajungerea la un
model propriu. Diferenţa de opinie este sintetizată de Yves Winkin: „După ei,
complexitatea celei mai mărunte situaţii de interacţiune este atât de mare, încât ar fi
zadarnic să vrem să o reducem la două sau mai multe variabile care să funcţioneze linear.
Cercetarea în comunicarea trebuie concepută în termeni de niveluri de complexitate, de
contexte multiple şi de sisteme circulare. Într-o asemenea viziune circulară a comunicării,
receptorul are un rol la fel de importanta ca şi emiţătorul, împrumutând concepte şi modele
din demersul sistemic, dar şi din lingvistică sau din logică, membrii şcolii de la Palo Alto
au explicat o situaţie globală de interacţiune, bazându-se pe ipotezele formulate în
axiomele comunicării pe care le-am prezentat deja.
Noţiunii de comunicare izolată ca act verbal conştient şi voluntar, care subîntinde
sociologia funcţionalistă, i se opune ideea de comunicare ca un proces social permanent,
integrând moduri multiple de comportament: verbal, paraverbal, nonverbal. Astfel,
cercetătorii devin din ce în ce mai interesaţi de gestualitate (kinezică) şi de spaţiul
interpersonal (proxemică), de aplicaţiile în analiza situaţiilor conversaţionale (pragmatică)
sau demonstrează că accidentele comportamentului uman relevă un anume mediu social.
Analiza contextului domină analiza conţinutului. Comunicarea fiind concepută ca un
proces permanent cu mai multe niveluri, pentru a percepe apariţia semnificaţiei,
cercetătorul trebuie să descrie funcţionarea unor moduri de comportament diferite într-un
context dat.
În 1959, Edward Hall, membru al Colegiului Invizibil, doctor în antropologie, a
publicat volumul intitulat The Silent Language, în care trage concluzii în urma
observaţiilor personale efectuate pe teren - ca ofiţer în timpul războiului sau ca formator de
personal diplomatic, arhitecţi, psihiatri, antropologi - asupra dificultăţii raporturilor
interculturale. În baza ideilor specifice disciplinei proxemică, pe care o întemeiază, Hall
evidenţiază multitudinea de coduri, aşa numitele „limbaje tăcute”, proprii fiecărei culturi
(limbajul timpului, limbajul spaţiului, relaţiile de prietenie, tipurile de negocieri ori de
acorduri etc.). Acestea se află la originea „şocurilor culturale”, a neînţelegerii ori înţelegerii
dificile dintre oamenii care nu împărtăşesc aceleaşi coduri şi nu sunt obişnuiţi cu aceleaşi

48
reguli de organizare a spaţiului sau a timpului. Ulterior, în anii 1980, contribuţia decisivă a
Şcolii de la Palo Alto a fost, în sfârşit, recunoscută graţie crizei modelelor macro-
sociologice. Revenind la E. T. Hall, precizăm că, urmând exemplul lui R. Birdwhistell,
care s-a consacrat studiului kinezicii, el apreciază că acest sistem global de comunicare,
care este cultura, poate fi decompus în trei niveluri de complexitate diferită: „notele izolate
/ unităţile indivizibile”/isolates, seriile / sets şi schemele / patterns, toate interacţionând
după coduri pe care le putem descifra doar cunoscând „limbajul tăcut”, spaţiul şi timpul în
special. Ulterior, în altă lucrare intitualtă The Hidden Dimension, o veritabilă gramatică a
spaţiului, Hall propune binecunoscuta clasificare a distanţelor interpersonale: intimă,
personală, socială, publică. Prin contribuţiile lor, alţi autori au încercat să stabilească limite
pentru aceste distanţe, însă părerea celui care le-a propus este una diferită: nu se poate
identifica un mecanism prin care se poată măsura aceste distanţe, deoarece acestea diferă în
funcţie de timpul de cultură şi civilizaţie. Tentativele de clasificare a spaţiilor şi de
organizare fixă a habitatului continuă în lucrarea Beyond Culture, prin care Hall contestă
pretenţiile moderne de creare a unei arhitecturi universale conform principiilor tradiţionale
întrupate de Le Corbusier. Hall pledează pentru evidenţierea particularităţilor culturale,
captând un curent actual, postmodern, opus încercării de generalizare globalizantă.
În aceeaşi încercare de enumerare a grupurilor coagulate şi concontrate asupra
studiului comunicării şi a relaţiilor pe care aceasta le implică precizăm că, sub o inspiraţie
predominant marxistă, un grup de filozofi întemeiază Şcoala de la Frankfurt. Ei se aflau în
exil în Statele Unite şi au găsit în transformările culturale motive de nelinişte în perioada
anilor ‘40. Douăzeci de ani mai târziu, mişcarea structuralistă, apărută în Franţa, readuce în
centrul atenţiei această ideologie ca un element antagonic metodei empiriste. În aceeaşi
perioadă, în Marea Britanie, Grupul de la Birmingham inaugurează aşa-numitele cultural
studies. Erau o prelungire a demersului Şcolii de la Frankfurt. Este una dintre abordările
cele mai utile pentru a demonstra pluralitatea receptărilor. În 1957, în lucrarea prin care s-a
creat acest curent, R. Hoggart propune, sub forma unei anchete etnografice, o descriere a
stilului de viaţă al claselor populare engleze şi a felului în care acestea receptează
conţinutul difuzat de noile media (presa populară şi romanele siropoase). Astfel, media fac
obiectul unei „atenţii oblice” (conţinutul nu este receptat ca o realitate, ci cu o anumită
distanţă conotată prin ironie, neîncredere, lectură parţială etc.). Autorul demonstrează că,
totuşi, clasele populare rezistă, într-o anume măsură, mesajelor care le sunt adresate, deşi
aceste suporturi vorbind despre o lume de promisiuni alimentează realitatea cotidiană cu
plăceri ce animă atmosfera din interiorul căminului. Ulterior, problema receptării apare şi

49
în alte volume ale cercetătorilor intersaţi de cultural studies: Louis Althusser, Pierre
Bourdieu, Roland Barthes, Michel Foucault, Michel de Certeau etc. Un text fundamental
este cel care îi aparţine lui S. Hall şi pe care l-am menţionat într-un capitol anterior. Stuart
Hall subliniază faptul că mesajele sunt preponderent codificate conform ordinii dominante,
dar nu sunt receptate în acelaşi mod. Lecturile posibile sunt clasificate astfel: lectura
dominantă în care mesajul este receptat natural, în mod direct; lectura opoziţională în care
mesajul este înţeles, dar este „citit” prin alt cod; lectura negociată, adică o lectură conformă
cu codul dominant, dar şi opoziţională.
În perioada Republicii de la Weimar, câţiva intelectuali, printre care se remarcă
filosoful Max Horkheimer şi economistul Friedrich Pollock, întemeiază Institutul de
Cercetări Sociale care era afiliat Universităţii din Frankfurt. Aceasta a fost prima instituţie
germană consacrată cercetării şi care a avut o orientare deschis marxistă. Primele studii au
fost drept dovadă consacrate economiei capitaliste şi istoriei mişcării muncitoreşti.
Horkheimer preia în 1930 conducerea acestei instituţii şi o îndreaptă spre o nouă direcţie:
critica strategiilor politice ale principalelor partide germane, din punct de vedere economic,
având un obiectiv ambiţios şi anume acela de a-l apropia pe Marx de Freud. Simultan,
psihanalistul austriac Wilhelm Reich concepe eseuri despre psihologia de masă a
fascismului, ceea ce reprezintă cea dintâi abordare freudiano-marxistă a mecanismului de
gestiune simbolică într-un regim autoritar.
P. F. Lazersfeld este un autor care, în baza unui proiect finanţat, a încercat să realizeze
o armonie între teoria europeană şi empirismul american. El dorea revitalizarea cercetării
administrative şi, în ciuda faptului că un protocol de colaborare a fost încheiat în 1939,
opoziţia între cele două mentalităţi s-a dovedit ireconciliabilă. Un colaborator al acestuia,
Theodor W. Adorno, este de părere că obiectul cercetării în Statele Unite este circumscris
limitelor sistemului radiofoniei comerciale. El se opune „analizei acestui sistem, a
consecinţelor culturale şi sociologice şi a bazelor sale sociale şi economice. Acelaşi autor
mărturiseşte cu privire la criza culturii: Când am fost confruntat cu exigenţa de a măsura
cultura mi-am dat seama că, de fapt, cultura trebuia să fie tocmai acea condiţie ce exclude
mentalitatea capabilă să o măsoare. Horkheimer împărtăşeşte acelaşi sentiment de
incompatibilitate profundă şi care este, de fapt, de natură epistemologică: Nevoia de a se
limita la date sigure şi certe, tendinţa de a se discredita orice cercetare asupra esenţei
fenomenelor, ca fiind metafizică, riscă să oblice cercetarea socială empirică să se restrângă
la neesenţial în dorinţa de a evita ceea ce poate fi obiect de dispută. Prea adesea, obiectele

50
cercetării sunt impuse de metodele aflate la îndemână, când de fapt ar trebui să se adapteze
metodele la obiect.
La mijlocul deceniului al IV-lea din secolul XX, Horkheimer şi Adorno creează
conceptul de „industrie culturală” şi analizează producţia acesteia ca o mişcare globală.
Produsele culturale, filmele, programele radiofonice, revistele evidenţiază o raţionalitate
tehnică comună, aceeaşi modalitate de organizare şi de planificare, foarte asemănătoare cu
cele întâlnite în fabricarea maşinilor de serie sau proiectele de urbanism. Fiecare sector de
producţie este uniformizat. Civilizaţia contemporană imprimă tuturor lucrurilor o
deranjantă şi ciudată asemănare. Industria culturală pune la dispoziţie bunuri standardizate
menite a veni în întâmpinarea unor cereri identificate. Printr-un mod industrial de
producţie se obţine o cultură de masă alcătuită dintr-o serie de obiecte amprentate de
industria culturală. Într-un asemenea context, cuvintele cheie sunt: serie, standardizare,
diviziune a muncii. Situaţia este consecinţa directă a evoluţiei tehnologice şi a stadiului în
care se afla economia mondială.
În zilele noastre raţionalitatea tehnică este raţionalitatea dominaţiei însăşi. Terenul pe
care tehnica îşi dobândeşte puterea asupra societăţii este terenul celor care o domină
economic. Raţionalitatea tehnică este, la urma urmelor, elementul coercitiv al unei societăţi
alienate. Industria culturală consacră falimentul culturii şi decăderea acesteia la un statut de
marfă. Actul cultural are o valoare-preţ, este lipsit de orice experienţă autentică, iar factorul
critic dispare. Producţia industrială consfinţeşte degradarea rolului filozofico existenţial al
culturii. Oricât de clarvăzători au fost în previziunile lor privind fenomenele culturale,
Horkheimer şi Adorno nu au întrevăzut decât aspectul fundamental al îmbinării dintre artă
şi tehnologie; alte perspective diferite vor fi evidenţiate de către continuatori. Walter
Benjamin, de asemenea membru al Şcolii de la Frankfurt, în lucrarea intitulată Opera de
artă în era reproductibilităţii sale tehnice (1933) explică cum principiul reproducerii face
ca vechea concepţie despre artă să devină perimată. Cultura de masă este stigmatizată în
scrierile acestor autori, iar procesele de fabricaţie aduc prejudicii grave imaginii sacre a
artei. De fapt, în toate aceste studii, se distinge un ecou protestatar împotriva intruziunii
tehnicii în lumea culturală. Principalul obstacol îl constituie reproductibilitatea datului
cultural prin mijloace tehnice. Modalitatea industrială de producere a culturii ameninţă cu
standardizarea având drept scopuri principale rentabilitatea economică şi controlul social.
Vocile care au criticat această abordare ascund nostalgia unei dependenţe culturale libere
de orice legătură cu tehnica. Totuşi, cei doi autori, Horkheimer şi Adorno, rămân probabili

51
cei mai originali gânditori în cadrul Şcolii de la Frankfurt. Studiile lor au influenţat
generaţii succesive de intelectuali până la sfârşitul anilor 1970.
Un alt model popular, omniprezent, este acela care detaliază viziunea autorilor
Andersch, Staats şi Bostrom. Comunicarea dobândeşte o reprezentare circulară în care
emiţătorul şi receptorul nu mai sunt separaţi, fiind evidenţiat spaţiul de continuitate, relaţia
de interdependenţă, interşanjabilă între cele două roluri. Deopotrivă, se acordă importanţă
mediului, stimulilor, faptului că orice comunicare presupune o reactualizare determinată de
dinamica informaţiei.

Modelul realizat de Andersch, Staats şi Bostrom

Aşa numitul model SMCR (sursă, mesaj, canal, receptor) se concentrează asupra
culturii şi mediului social în cere are loc actul de comunicare, vizându-i pe ambii parteneri.
Modelul îi aparţine lui David K. Berlo, autor care încercă să pună un accent deosebit pe
diversificarea manifestărilor comunicărilor în vederea obţinerii multiplelor conexiuni care
se realizează atât la nivelul valorilor sau ale atitudinilor emiţătorului, respectiv
receptorului. În procesul didactic, asemenea precizări şi nuanţări au o importanţă deosebită.
O altă calitate a modelului este că subliniază dinamica actului de comunicare.

52
 Modelul lui David K. Berlo (modelul SMCR)

Concentrat, de asemenea pe dinamică, dar acordând atenţie şi interacţiunii, un alt

model, acela a lui George Gerbner, introduce ca variabilă raportul dintre formă şi conţinut
din punctul de vedere al mesajului şi ia în calcul accesul la informaţie, selecţia
conţinutului, dimensiunea înţelesului şi controlul comunicării. Probabil, acest model
resimte influenţele ideatice ale lucrării lingvistului L. Hjelmslev.

Modelul lui George Gerbner

Modelul lui Joseph DeVito include în contextul comunicării câmpurile experienţei

specifice sursei-receptor sub forma „efectelor” ce influenţează factorul uman; mesajul este
afectat de zgomote. DeVito are în vedere atât efectele anterioare, cât şi pe acelea
posterioare transmiterii mesajului.

53
 Modelul Joseph DeVito

Dacă în centrul atenţiei se află comunicarea de masă, se impun a fi luate în calcul o

serie de elemente, ignorate până acum ori tratate superficial. Astfel autorul Maletzke
introduce un maxim de indicator şi dezvoltă comprehensiv un model de comunicare, un
evantai extrem de larg de variabile (imaginea de sine a emiţătorului, personalitatea
emiţătorului, mediul social al acestuia, presiunile şi constrângerile la care trebuie să facă
faţă, toate acestea având corespondent simetric, dar nu acelaşi, la polul receptorului). Alte
variabile date de acelaşi autor sunt:

 selectarea şi restructurarea conţinutului;

 presiunea sau constrângerea venită din partea mesajului;
 presiunea sau constrângerea venită din partea mediului;
 imaginea emiţătorului despre receptor;
 imaginea receptorului despre emiţător;
 feedback spontan de la receptor;
 selecţia efectuată de către receptor din mediu;
 efectul, experienţa conţinutului;
 presiunea sau constrângerea venită din mediu;
 imaginea receptorului asupra mediului.

54
 Modelul actului de comunicare din perspectiva lui Maletzke

Modelul comunicării văzut ca un proces reciproc de influenţe a fost avut în vedere de

către Richard şi Patricia Schmuck. Atenţia autorilor este focalizată pe schimbările implicite
şi pe interacţiunea care are loc în cadrul comunicării, încât actul de comunicare ar avea o
dimensiune dublă, una legată de startul comunicării, alta legată de transformarea şi utilă
aplicării în cadrul procesului didactic. Tot din punct de vedere didactic, poate fi amintit
modelul lui Torrington. El oferă o viziune procesuală, instrumentală, iar comunicarea
dobândeşte o funcţionalitate accentuată graţie unor puncte de control corect intuite. Atât
rolurile de transmiţător, cât şi cele de emiţător sunt văzute ca subînţelese, accentul
punându-se pe activităţile rezultate, dar şi pe acela de codare sau decodare a mesajului.
Tabelul următor urmează modelul lui Torrington şi sintetizează elementele importante ale
diferitelor etape.

Stadiul Procesul Punctele de

control

Codarea Decizia asupra Clarificarea

mesajului obiectivelor
Selectarea Percepţia asupra
cuvintelor potrivite aşteptărilor
receptorului
Înţelegerea
receptorului ca Perceperea
persoană impactului emoţional al
receptorului

Transmiterea Selectarea mediului Atenţia asupra

numărului de idei

55
 de transmitere potrivit transmise
Trimiterea Consistenţa dintre
mesajului mesajele verbale şi cele
nonverbale
Oferirea semnalelor
nonverbale Observarea
nivelului de apropiere a
mesajului

Mediul Controlarea Evitarea

posibilităţilor de întreruperilor şi
perturbare zgomotelor
Limitarea apariţiei Observarea
distorsionărilor la mediului de transmitere
nivelul mesajului (dacă a fost ales corect
sau nu)

Recepţia Primirea mesajului Atenţia asupra

propriilor expectaţii
Ascultarea privind mesajul
interactivă
Găsirea acelor
modalităţi de testare a
înţelegerii mesajului

Decodarea Oferirea de sens Clarificarea

mesajului înţelesului dorit de
către emiţător
Înţelegerea
emiţătorului ca Identificarea
persoană motivaţiilor
transmiterii mesajului
Ce trebuie făcut
dacă mesajul nu
întruneşte credinţele şi
opţiunile valorice ale
receptorului

Feedback Codarea Pentru derularea în

răspunsului continuare a
comunicării: câmbet,
Pornirea noului aprobare etc.
mesaj
Pentru a opri
comunicarea:
exprimarea
dezinteresului, oprirea
contactului vizual

56
 Însuşi autorul cărţii de referinţă în domeniul comunicării, Denis McQuail, încearcă
sintetizând direcţiile de cercetare, să ofere un model în care combină patru situaţii:

1. cazul transmiţător activ – receptor pasiv, situaţie cunoscută drept modelul

transferului intenţionat de informaţie. Cadrul şcolar tradiţional, expozitiv, îl
foloseşte, deoarece presupune implicarea cadrului didactic şi neimplicarea elevilor
respectiv studenţilor. Este un act de comunicare unidirecţional şi se bazează pe
eficienţa transmiţătorului pentru a întreţine procesul de comunicare;
2. cazul transmiţător pasiv – receptor activ. Situaţia se regăseşte în educaţia
permanentă, persoana dezvoltând strategii active de căutare şi construind propriul
traiect instructiv educativ;
3. cazul transmiţător activ – receptor activ. Este cel mai eficient comunicaţional, fiind
caracteristic dialogului, dezbaterii, negocierii. Pentru a se realiza, atât
transmiţătorul, cât şi emiţătorul trebuie să posede deprinderi de comunicare
eficiente;
4. transmiţător pasiv – emiţător pasiv, situaţie regăsită în tipul de proces educaţional
informal. Este o situaţie, în general, evitată, deoarece prezintă dezavantaje: lipsa de
selecţie a transmiterii respectiv a receptării mesajului, preponderenţa elementelor
variabile.
Toate modelele anterioare reprezintă o perspectivă sistemică şi dinamică, oferind o
imagine de ansamblu asupra fenomenului comunicării. De asemenea, trecerea în revistă a
permis identificarea acelor componente specifice care îndeplinesc roluri distincte sau
conjugate în cadrul procesului comunicaţional: funcţiile de emisie/recepţie, canalul prin
care are loc comunicarea, mesajul propriu-zis, fenomenele de codare şi decodare,
fenomenul de feedback etc. Se poate constata, deopotrivă, că numeroase domenii se
intersectează în efortul de a defini actul de comunicare. Cele mai importante sunt:
psihologia, pedagogia, sociologia, lingvistica, matematica. Totuşi, numeroşi cercetători
sunt nemulţumiţi de caracterul superficial în care este analizată comunicarea şi subliniează
necesitatea constituirii comunicării ca domeniu de cercetare autonomă. Comunicarea nu
are, însă, un caracter autarhic. Nu poate rezista fără procesele ce o însoţesc şi care i-au
justificat existenţa de la bun început. Colaborarea comunicării cu diversele ştiinţe implică
riscuri şi avantaje, ultimele fiind mai importante. Este un lucru evident şi cu efecte
benefice că orice domeniu s-a dezvoltat şi s-a consolidat pe baza unor abordări inter-,
pluri- şi trans-disciplinare. Acest context este explicat pe larg de autorii Rosenblueth şi

57
Wiener: Adevărata explorare a a cestor pete albe de pe harta ştiinţei poate fi întreprinsă
numai de un colectiv de oameni de ştiinţă, fiecare specialist în domeniul său, dar posedând
totodată cunoştinţe fundamentale din domeniile colegilor săi. În plus, este necesar ca toţi să
fie obişnuiţi să lucreze împreună, să cunoască deprinderile intelectuale ale celorlalţi, să
aprecieze importanţa ideilor noi emise de colegi înainte ca aceste idei să fi căpătat o
expresie formală definitivă. Iată câteva dintre perspectivele diverse oferite de celelalte
domenii intersectate de comunicare:

I.3. Membrii cercului de la

Palo Alto şi-au structurat cercetarea conform principiilor trasate de Gregory Bateson şi
au pornit de la ideea că, pentru a aprofunda procesele de comunicare, trebuie mai întâi
analizate situaţiile care suportă dereglări, bruiaje, blocaje. Această premisă a fost una
corectă şi cercetările lor originale, întreprinse în domeniul schizofreniei, le-au îngăduit
să formuleze în premieră principii fundamentale ale comunicării interumane.
Literatura de specialitate păstrează sintagma utilizată de către autori, anume aceea de
„axiome ale comunicării”. În afara acestei contribuţii, Bateson are meritul de a fi
constatat corect că trebuie să îşi reconsidere cercetările, deoarece fenomenul de
feedback fusese neglijat. Energia de răspuns este oferită de receptor şi nu de impactul
declanşator, încât aderă la principiile demersului sistemic, luând drept cadru
metodologic inter-relaţiile din interiorul unei reţele în care acţionează mecanisme
circulare de reglare. Se pune, astfel, punct preocupărilor concentrate perspectivei
lineare, oarecum deterministe, a succesiunii acţiunilor şi reacţiunilor între obiecte
izolate. Comunicarea a fost abordată deductiv şi inductiv. Prezentăm în continuare
axiomele comunicării.

58
 Axioma 1. „Comunicarea este inevitabilă (sau imposibilă)”. Axioma se aplică în
cazurile în care avem în vedere şi o transmitere fără intenţie a unei informaţii, de obicei cu
ajutorul indiciilor. Dacă acceptăm ideea că orice comportament are valoare comunicativă,
că nu doar mimica, gesturile, ci şi absenţa lor sunt elocvente, înţelegem şi agreăm prima
axiomă. Tipică este situaţia de non-comunicare în care un om tace. Postura, culoarea
obrajilor, expresia ochilor, a gurii şi alte indicii greu de sesizat, dar subliminal percepute,
ne pun la dispoziţie elementele meta-comunicaţionale ce permit înţelegerea semnificaţiei
reale a tăcerii. E greu să se confunde o tăcere plictisită cu una exaltată, una meditativă cu
alta plină de furie, una timidă cu alta sfidătoare ş.a.m.d. De altfel, Sigmund Freud a
confirmat avant la lettre că „cel care îşi ţine buzele lipite vorbeşte şi cu vârful degetelor”
confirmă, într-un anume fel, o concluzie paloaltistă.
Axioma 2. „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional,
cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi.” Aceeaşi
informaţie se comunică amabil sau răstit, însă nu se pot întrevedea interacţiuni identice
dintre emiţător şi receptor în ambele cazuri. Planul relaţional este, de obicei, decisiv şi dacă
neînţelegerile informaţionale pot fi stinse cu ajutorul diverselor surse (dicţionare, tratate,
lexicoane, persoane cu expertiză), cele care afectează relaţia dintre participanţii la actul
comunicării pot cauza conflicte ireconciliabile. Cercetătorii de la Palo Alto au specificat că
tocmai atenţia prea mare acordată comunicării o poate distruge. Indiciul evident al unei
relaţii ce se degradează treptat este chiar atenţia pe care participanţii o acordă simptomelor
relaţiei; oamenii se pândesc reciproc urmărind în afara indiciilor non-verbale care ar putea
să demonstreze că unul sau celălalt este de vină (lipsă de răbdare, lipsă de chef, ironie,
plictiseală sau batjocură în priviri ori în gesturi). Concluzia ar putea fi una paradoxală şi
anume că înţelegerea reciprocă funcţionează bine exact în momentele în care noi nu o
percepem.
Axioma3. „Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de
cauză – efect sau stimul – răspuns”. Watzlawick explică sensul acesteia. Un patron îşi
supraveghează excesiv salariaţii crezând că altfel ar comite greşeli, în timp ce ei se plâng
că erorile apar tocmai din cauza insistenţei cu care sunt supravegheaţi. La fel, unul dintre
soţi se interiorizează în cazul în care celălalt îl urmăreşte permanent, deşi susţine că o face
tocmai cu scopul de a-l scoate din starea de pasivitate. Un alt exemplu aproape similar: un
cuplu invitat la o petrecere se comportă în felul următor - întreaga noapte el se retrage într-
un colţ şi bea, în vreme ce soţia conversează şi flirtează cu alţi bărbaţi. Acasă, fiecare
reproşează celuilalt comportamentul, fiind convins că vina nu îi aparţine, dar conduita

59
fiecăruia nu este decât un răspuns la purtarea partenerului. Pretutindeni se constată tendinţa
de a percepe lanţul comunicării ca fiind alcătuit din acte bine delimitate, interpretate
arbitrar drept cauze sau efecte, iar conflictele survin din cauză ca unii consideră cauză ceea
ce pentru alţii este un efect. În realitate, se urmează principiul spiralei, comunicarea e
continuă, mesajele se intercondiţionează complex, căci, dacă Bergson afirma gândim
numai cu mică parte din trecutul nostru, dar cu întregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea
sufletească originară, dorim şi acţionăm, lucrul este perfect valabil şi în ceea ce priveşte
actele comunicative. Comunicăm cu tot trecutul nostru şi în zadar căutăm o cauză unică
pentru fiecare replică. Există o intertextualitate a comunicării.
Această axiomă este uneori prezentată, spre a fi mai convingătoare sau mai clară,
împreună cu unele analogii. Autorul Mihai Dinu, de exemplu, găseşte argumentul
persuasiv în paradoxul aritmetic al lui Bolzano.
Axioma 4. „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică”. S-au
preluat termenii din cibernetică, ştiinţă în care un sistem este considerat digital atunci când
operează cu o logică binară, de tipul „totul sau nimic”, respectiv este apreciat ca analogic
în cazul logicii cu o infinitate continuă de valori. Exemplul cel mai simplu pentru a
transpune practic această situaţie este acela al dificultăţii întâmpinate când, deşi suntem
invitaţi să răspundem prin da sau nu, realizăm că trebuie sa refuzăm o infinitate de
posibilităţi ce depăşeşte chiar şi capacitatea noastră semantică de acoperire. Cuvintele sunt
întodeauna imposibil de numărat, intonaţia fiind aceea care variază continuu şi înmulţeşte
posibilităţile de exprimare. Din acest motiv, modalitatea de comunicare lingvistică este una
digitală, în vreme ce comunicarea paralingvistică are un caracter analogic. Gesturile sunt,
de asemenea, analogice, chiar dacă unele transmit o informaţie digitală (mişcările capului
prin care confirmăm sau negăm ar putea fi privite ca informaţii digitale). Totuşi, avem
numeroase tipuri de nu-uri: vehement, nervos, categoric, timid, ezitant, etc., iar
interlocutorul interpretează nuanţele înţelesurilor gestuale.
Se spune că există o legătură între axiomele doi şi patru, deoarece componenta
informaţională a comunicării se transmite preponderent digital, iar cea relaţională,
analogic.
Axioma 5. „Comunicarea este ireversibilă”. Aserţiunea este în legătură cu proprietatea
comunicării de a produce, odată ce a fost receptată, un efect anume asupra celui care a
primit-o. Efectul poate fi prompt, tardiv, slab sau accentuat, efemer sau rezistent în timp; el
există, însă, întodeauna. Noi înşine reprezentăm rezultatul însumării în timp a acestor
efecte pe care le-am recepţionat în întreaga noastră viaţă. Personalitatea fiecăruia dintre noi

60
este determinată de comunicare directă cu semeni de ai noştri. Fiecare relaţie
interpersonală a contat într-un anume fel, încât recunoscând comunicării capacitatea de a
ne influenţa, admit că fiecare act de comunicare ne schimbă şi orice mesaj găseşte un alt
receptor în noi, oarecum diferit de cel anterior. Axioma 5 relevă ireversibilitatea tocmai
subliniind mecanismul comunicării ce nu mai poate fi dat înapoi, odată ce a fost declanşat.
Trebuie să renunţăm la iluzia că am putea reveni asupra mesajelor transmise, că le putem
anula efectele, singura salvare fiind în controlul mai accentuat asupra modalităţii noastre
de a comunica.
Axioma 6. „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii
simetrice sau complementare.” Aşadar participanţii la interacţiune sunt egali în cadrul unei
comunicări eficiente. Manifestarea atitudinii superioare, a uneia snoabe, eventualul refuz al
dreptului la replică nu reprezintă comunicări reale, conform principiilor, şi diminuează
valoarea socială a comunicării. În acelaşi timp, trebuie admis cu realism că o egalitate
veritabilă rămâne doar un deziderat. Există două tipuri de interacţiuni: tranzacţionale şi
personale. În primele rolurile participanţilor rămân aceleaşi pe parcursul comunicării, în
vreme ce în cea de a doua rolurile sunt fluidizate.
Există unele acte de comunicare cere sunt considerate simetrice, deşi simetria nu poate
fi apreciată ca bună sau rea în sine, valoarea acesteia fiind direct influenţată de parametrii
psihologici. La fel, complementaritatea are un caracter relativ.
Axioma 7. „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare.” Înţelesul
cuvântului există în mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor poate evoca semnificatul
numai acelui receptor care îl posedă deja. Fiecare persoană are o experienţă de viaţă unică
şi sensurile nu pot coincide pentru aceleaşi cuvinte în cazul unor locutori diferiţi.
Înţelegerea dintre oameni prin comunicare înseamnă, de fapt, un fel de negociere a
sensurilor, aspect surprins mai bine de disciplina numită proxemică şi care a fost iniţiată de
Edward Hall. Termenul este utilizat în studiul Proxemics – The Study of Man’s Spatial
Relations and Bounderies.
Ajustarea, la care se referă axioma, are în vedere exact acest aspect fără de care nu
există comunicarea adevărată. Logic, orice negociere este cu atât mai dificilă cu cât
interlocutorul este mai puţin cunoscut sau între câmpurile de experienţă ale celor doi
protagonişti ai actului de comunicare se constată diferenţe importante. Cel mai evident
exemplu poate fi găsit în ceea ce s-a numit constant „conflict între generaţii”. Orice
comunicare poate fi ameliorată prin cunoaşterea diferenţei existente în ceilalţi oameni, prin

61
obişnuirea cu deprinderile lor lingvistice variate şi printr-un efort susţinut de adaptare cu
un anume cod de exprimare a celuilalt.

I.4. Impactul media şi al tehnologiei asupra comunicării interpersonale

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea are loc trecerea comunicării de la formele de

comunicare publică şi comunicare interpersonală la forma comunicării de masă şi apariţia
mijloacelor de comunicare in masă, mass media.
Evoluţia mediilor moderne de comunicare incepe odată cu inventarea tiparului de
Guttenberg (l434) cu toate că primele ziare tipărite apar regulat abia in secolul al XVII-lea.
Perfecţionarea tiparului şi organizarea poştei intr-un serviciu permanent duce la apariţia
instituţiei specializate in comunicarea de masă, presa.
Ziarele se impun repede prin caracteristicile lor specifice:
a) apar regulat
b) vizează mai multe obiective (informaţia, publicul, divertisment)
c) au un suport comercial (reţelele de difuzare)
d) sunt receptate de un public larg
e) preţul de vanzare este accesibil.
La sfarşitul secolului al XIX-lea apare radioul, descoperit de Marconi (1896) iar din
1925 incepe apariţia televiziunii ca mijloc de informare in masă. La inceputul secolului XX
comunicarea a fost studiată in scopul găsirii mijloacelor pentru a mări influenţa politică a
ziarelor şi a măsura consecinţele morale şi sociale ale filmului şi radioului, ale televiziunii.
După 1980 conceptul de informaţie se aplică la nivel general, astfel incat se vorbeşte de
societatea informaţională care poate fi identificată prin caracteristici proprii.
Se poate spune, astfel, că abordările actuale ale informaţiei şi tehnologiilor in studiu
comunicării prezintă o serie de caracteristici cum ar fi:
a) informaţia şi comunicarea pot fi măsurate şi cuantificate
b) comunicarea şi informaţia devin forţe componente ale vieţii de zi cu zi; ele sunt
mărfuri, bunuri
c) informaţia şi comunicarea sunt elemente-reper in funcţie de care se defineşte gradul
de dezvoltare al societăţii
Secolul XX este caracterizat prin existenţa unei societăţi industriale. In secolul al
XXI-lea se conturează societatea post-industrială cu o serie de de caracteristici:
1. Se realizează trecerea de la o activitate economică axată pe producerea de bunuri
materiale la o economie orientată spre servicii;

62
 2. In randul populaţiei active clasele profesionale şi tehnice devin preponderente;
3. Cunoştinţele teoretice au o importanţă deosebită in dezvoltarea socială, fiind o sursă
a inovaţiei şi a managementului;
4. Societatea se orientează spre implementarea şi deprinderea inovaţiei tehnologice;
5. Apar noi tehnologii intelectuale.
Informaţia devine un bun economic şi are cateva proprietăţi specifice:
a) poate circula printre oameni
b) poate fi multiplicată
c) consumul poate duce la creşterea cantităţii de informaţii
d) nu necesită alte materii prime sau surse de energie decat ea insăşi
e) poate fi transportată simplu
f) solicită alt tip de administrare decat bunurile materiale.
În Perioada clasică a studierii comunicării din perspectiva teoriei informaţiei şi
tehnologiei s-au stabilit mai multe modele de comunicare:
1.Model bazat pe principiul telefonului ca aparat de transmisie al comunicării;
comunicarea este caracterizată drept un proces unilinear şi unidirecţional. Modelul
presupune descompunerea procesului de comunicare in trei momente unite in lanţul
comunicării:
a) sursa de informaţii – produce mesaje sau pachete de mesaje pentru a fi
transmise
b) mesajul - este transformat in semnale de cel care transmite
c) semnalele – sunt adaptate la particularităţile canalului de transmisie spre receptor.
Receptorul se află in poziţia diametral opusă celei a emiţătorului. Receptorul
construieşte din nou mesajul din semnalele primite şi numai in aceste condiţii se poate
afirma că mesajul ajunge la destinaţie.
Semnalul are un mare grad de vulnerabilitate in măsura in care poate fi distorsionat de
bruiaj sau interfera cu altceva. Datorită bruiajului pot exista diferenţe intre semnalul
transmis şi cel recepţionat.
Informaţia este diferită faţă de comunicare. In cadrul unui proces de comunicare
cantitatea de informaţie este cu atat mai mare cu cat este mai improbabilă. Cantitatea de
informaţii pe care o obţinem cand se produce un eveniment este egală cu cantitatea de
incertitudine care era asociată inaintea producerii acestui eveniment.
Incertitudinea in cadrul comunicării depinde de doi factori:

63
 a) numărul de evenimente posibile – cu cat ele sunt mai numeroase, cu atat
incertitudinea care se produce va fi mai mare;
b) posibilitatea de producere a fiecărui eveniment – incertitudinea este maximă când
toate elementele sunt egal posibile.
2. Modelul care descrie modul in care emiţătorul transformă mesajul in informaţie,
care trece apoi prin canal. In procesul de comunicare, semnificaţia este transformată in
mesaj, astfel incat receptorul decodifică informaţia ca un mesaj iar acesta este transformat
la distanţă in semnificaţii. Numai dacă există o corespondenţă intre cele două semnificaţii
atunci se poate spune că există comunicare, corespondenţa care, in realitate, rareori este
perfectă.
3. Modelul circular - pune accentul pe comportamentul participanţilor principali in
procesul de comunicare şi nu pe canale care mediază intre emiţător şi receptor. Emiţătorul
şi receptorul au funcţii egale, realizează funcţii identice: de codificare, de decodificare şi de
interpretare.
4. Modelul helicoidal – pleacă de la ideea că procesul de comunicare se deplasează
inainte şi că, ceea ce este comunicat acum influenţează structura şi conţinutul ceea ce se va
comunica mai tarziu. Procesul de comunicare conţine elemente, relaţii şi medii care se
schimbă continuu, iar elicea descrie modul in care diferitele aspecte ale procesului se
schimbă in timp. Un anumit nivel de cunoaştere produce mai multă cunoaştere.
5. Modelul cibernetic al comunicării – pleacă de la presupoziţia că procesul
comunicării umane este asemenea dispozitivelor de comunicare intre maşini capabile să
transmită şi să interpreteze ordinea. Schema comunicării propuse este extrem de simplă:
orice sistem (maşină, om) este ca o cutie neagră dotată cu intrări şi ieşiri care posedă o
funcţie de transformare şi permite anticiparea efectului la ieşire pornind de la intrare.
In prezent trăim intr-o societate informaţională care a devenit dependentă de reţele
complexe de informaţii şi de comunicare şi care alocă cea mai mare parte din surse
activităţilor din zona informaţiei şi comunicării. Revoluţia care are loc la ora actuală in
comunicare duce la o abundenţă informaţională şi mediatică. A scăzut mult costul de
producţie şi de transmitere al informaţiei care duce la creşterea ofertei media şi a tipurilor
de comunicare. Datorită ofertei supradimensionate, capacitatea de a produce informaţii a
depăşit capacitatea omului de a le recepta şi a le procesa.
Astfel au apărut noi modele ale comunicării dintre care vom aminti cateva:
1. Modelul care pune accent pe fluxul informaţional şi rata de asimilare a informaţiei.
Societatea informaţională are trei tendinţe caracteristice:

64
 a) creşterea ofertei de informare -oferta creşte anual cu 8-10%;
b) consumului de informaţii ii corespunde un spor de informaţii (raportul rezultat din
analiza cantităţii de informaţii acceptate sau care se bucură de o anumită atenţie) –
proces destul de lent pentru că cererea este in urma ofertei;
c) utilizarea informaţiilor – se află la un nivel mai mult sau mai puţin constant, dar
greu de măsurat.
2. Modelul care se bazează pe mutarea accentului de la tehnologii de comunicare
generală spre tehnologii individuale şi de la receptor la receptor. Noile tehnologii duc la
apariţia a patru noi modele ale comunicării:
a) modelul alocuţiunii – informaţia este distribuită simultan de la centru spre mai
multe puncte periferice; momentul şi locul comunicării sunt stabilite de emiţător;
b) modelul conversaţiei – o persoană din reţeaua de comunicare intră in interacţiune
directă cu o alta, ocolind un punct central sau intermediar; persoana işi alege
partenerul, momentul, locul şi subiectul comunicării iar conversaţia se desfăşoară
cu ajutorul mijloacelor tehnice de comunicare; in acest model partenerii sunt egali
in schimburile informaţionale;
c) modelul consultării – se aplică in situaţii in care o persoană aflată la periferie caută
să obţină informaţii de la centru unde aceste informaţii sunt stocate (banca de date,
bibliotecă, lucrări de specialitate, memoria computerului);
d) modelul inregistrării - centrul solicită şi primeşte informaţii de la participantul aflat
la periferie.
3. Modelul fluxului internaţional al informaţiei – obiectivul de bază al acestui model
este cel de a explica relaţiile existente intre: emiţător şi receptor aşa cum sunt ele mediate
de sistemul tehnologic de producţie şi de sistemul de distribuţie. Se presupune existenţa a
două axe: axa tehnologiei şi axa comunicării (producţia şi distribuţia informaţiei).
Recunoaşterea, dar mai ales exacerbarea capacităților noilor cuceriri tehnologice din
domeniul comunicării, au condus la constituirea unei concepții numite determinismul
tehnologic. Tezele cele mai importante privind determinismul tehnologic pot fi sintetizate
astfel:
a) Sistemul de comunicare modelează societatea prin structurarea raportului spaţiu-
timp. Mijloacele de comunicare au fost intotdeauna o sursă de putere care a făcut
posibilă extinderea marilor imperii economice şi politice.
b) Sursele de informare determină schimbări majore la nivel social şi politic.
Tehnologiile de comunicare care scot in relief latura temporală sunt cele care

65
 durează in timp (pergament, lut, piatră), iar cele care scot latura spaţială sunt mai
puţin durabile şi chiar fragile (papirus, hartie). Materialele sau suporturile care scot
in evidenţă timpul favorizează centralizarea şi ierarhizarea instituţiilor, cele care
scot in evidenţă spaţiul favorizează centralizarea şi sistemele de guvernare mai
puţin centralizate.
c) Radio şi televiziunea au schimbat comunicarea in sensul favorizării laturii
temporale, accentul este pus pe cuvant şi pe imaginea difuzată şi prevestesc
revenirea la cultura orală.
Omenirea a cunoscut, in evoluţia sa, trei tipuri de culturi determinate de tehnicile de
comunicare utilizate in fiecare perioadă:
1. Cultura orală (tribală, mitică) – comunicarea a fost realizată prin vorbire.
2. Cultura vizuală – in care tiparul a fost dominant şi care a generat o cultură
fragmentată, specializată.
3. Cultura electronică – un nou tip de arhaism şi de tribalism, oamenii devin
culegători de bunuri dar, de această dată, bunurile sunt informaţii.
In funcţie de modalităţile de participare ale receptorului la actul de comunicare mediile
pot fi clasificate in:
a) Medii calde – (radio, tiparul) – sunt cele care solicită o slabă participare
utilizatorilor şi promovează detaşarea acestora; acest tip de mediu caracterizează o
stare care este plină de elemente, date sau informaţii.
b) Medii reci (telefonul, televizorul) – reclamă puternic participarea utilizatorului şi le
cere acestora să se angajeze in actul de receptare.
Deşi dezvoltarea tehnologiei, ȋndeosebi a celei electronice şi digitale, a avut influențe
extraordinare asupra tuturor formelor, nivelurilor şi metodelor de comunicare, noi
subliniem influența deosebită asupra comunicării interpersonale.
După remarca autorilor americani Goss şi O’Hair (1988), ȋntr-o lume ȋntr-o
permanentă şi tot mai accelerată schimbare cum este lumea de azi, nevoia de comunicare
interpersonală este din ce ȋn ce mai mare. După cum remarcă tot mai mulți autori,
societatea noastră a trecut de la stadiul de societate industrială la cel de societate
informațională şi comunicațională. Tehnologia sateliților, a microcipurilor, a laserilor şi
alte dezvoltări ne permite acum să producem şi să distribuim comunicare la nivel de masă
şi la nivel social global, cu viteze incredibile, la mari distanțe. Ca urmare a acestui fapt,
opțiunile noastre de comunicare s-au extins ȋntr-un mod greu de imaginat cu ceva timp ȋn
urmă.

66
 Azi, oamenii comunică față-ȋn-față, ȋşi trimit scrisori, folosesc poşta electronică, fac
operațiuni bancare de pe calculatorul personal, urmăresc la televiziune evenimentele
curente şi privesc la activitățile autorităților locale şi centrale prin simpla manipulare a
telecomenzii. Tehnologia ne-a oferit mai multe canale de comunicare, dar nu ne-a schimbat
modurile cotidiene fundamentale de comunicare. Societatea actuală, şi foarte probabil cea
viitoare, facilitează tot mai mult ȋntâlnirile fireşti dintre oameni. Putem spune cu toată
convingerea că tehnologia actuală şi cea viitoare, departe de a ȋnlocui comunicarea față-ȋn-
față şi, ȋn general, comunicarea interpersonală, dimpotrivă, ȋi oferă noi şi tot mai eficiente
mijloace de realizare a acesteia.
Noi luăm prea adeseaca ceva de la sine ȋnțeles faptul că lumea ȋn care trăim depinde de
comunicarea interpersonală. Desigur, succesele noastre profesionale depind de aptitudinile
noastre de comunicare. Totuşi, televiziunea ne prezintă adesea imagini nepotrivite
privitoare la anumie persoane cu notorietate şi la vieților lor. De exemplu, cum o anumită
persoană binecunoscută trece ȋn viteză prin oraş ȋntr-o maşină scumpă şi extravagantă,
făcând mari afaceri financiare, vorbind la telefon cu persoane foarte importante, ȋn timpul
unei grave crize economico-finaciare. Sau vedem un medic răspunzând rapid şi dând toate
detaliile ȋntr-un caz de mare urgență chirurgicală. Dacă totul merge bine, pacientul va trăi,
iar chirurgul va zâmbi ca şi când ar fi fost vorba de o zi obişnuită de lucru.
Dar vedem puțin din esența activităților de comunicare de fiecare zi a acestor
persoane. În realitate, medicii şi funcționarii publici petrec ore ȋntregi pentru realizarea
unor sarcini de comunicare cotidiene. Ei scriu rapoarte, participă la şedințe, ȋşi corectează
relațiile, răspund la telefon, se ȋntâlnesc cu noi clienți şi colegi, ȋşi fac planuri de concediu,
ascultă ceea ce le spun copiii despre cele ȋntâmplate la şcoală, vorbesc cu agentul de
circulație când sunt ȋn drum spre casă etc. Toate acestea sunt activități de comunicare care
alcătuiesc cea mai mare parte a vieții lor şi abilitățile lor de comunicare pe care trebuie să
le stăpânească. Este ciudat faptul că mulți profesionişti ȋn diferite domenii nu sunt la fel de
bine instruiți ȋn comunicarea de fiecare zi cum sunt ȋn profesiile pe care şi le-au ales. De
aceea, atât profesioniştii, ca şi toți oamenii obişnuiți, trebuie să studieze temeinic
comunicarea interpersonală. În această privință, nu putem depinde doar de intuiția şi de
experiența noastră trecută.

67
 II. COMUNICAREA VERBALĂ

II.1. Definiții ale limbajului

Comunicarea interpersonală se realizează şi cu ajutorul limbajului ca sistem de semne

lingvistice, deşi, conform celebrei ecuații 7+38+55 a lui A. Mehrabian este, ȋn linii mari
valabilă şi ȋn acest caz. Ecuația menționată spune că din totalul actelor de comunicare,
comunicarea verbală propriu-zisă ocupă 7%, comunicarea paraverbală ocupă circa 38%, iar
comunicarea nonverbală ocupă cea mai mare parte, adică aproximativ 55%. Cu toate
acestea, prin comunicarea verbală se realizează numeroase obiective ale comunicării
interpersonale, cu atât mai mult cu cât aceasta se realizează tot mai mult la distanță, prin
telefon, internet, posta electronică, rețele de socializare etc., nu față-ȋn-față şi, prin urmare,
nu pot fi folosite modalitățile nonverbale (mimica, gestica, culoarea feței, mişcarea ochilor
etc).
Dar pentru a vedea ce rol anume joacă comunicare verbală ȋn comunicarea
interpersonală, ni se pare necesară o scurtă analiză a naturii şi funcțiilor limbii ȋn general şi
a limbajului ca modalitate de manifestare şi concretizare a limbii. În tratarea acestor
peobelem, ne vom conduce ȋn principal după cartea Repere pedagogice şi psihologice ȋn
comunicarea interpersonală a autoarelor Adela C. Fekete şi Maria C. Fekete (2007).
Limbajul, ca formă a comportamentului uman, a avut consecinţe profunde asupra
indivizilor şi societăţii, fiind un important factor pentru evoluţia umană.
În câmpul semantic al noţiunii de limbaj intră atât limbaje naturale, adică limbile
formate în procesul comunicării sociale, cât şi limbajele artificiale, construite de om în
procesul cunoaşterii ştiinţifice. Unii autori fac distincţie între limbă – fenomen social de
comunicare prin mijloace lingvistice (fonetice, lexicale şi gramaticale) şi limbaj –
mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de utilizare a limbii. Noi folosim
termenul de limbaj în ambele sensuri, în funcţie de context. Deşi limbajele artificiale

68
(formale) se bucură de o atenţie sporită în ultimii ani şi din partea psihologiei, mult mai
imense au fost eforturile pentru analiza psihologică a limbajului natural. Asupra acestor
aspecte ne vom opri în continuare, desemnându-le simplu prin termeni de limbă – limbaj.
Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) ce
dispune de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare. Ea este un sistem
închegat de semne (cuvinte) şi de reguli gramaticale stabilite social-istoric. În raport cu
individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde nu de existenţa în sine a individului, ci de
existenta colectivităţii umane, a poporului, a naţiunii. Din acest punct de vedere, ea este
extraindividuală.
Vom ȋncepe demersul cu prezentarea pe scurt a unoa dintre cele mai importante puncte
de vedere şi atitudini cu privire la ceea ce limbajul poate să însemne pentru viaţa
individului.
O definiţie unanim acceptată ne plasează limbajul drept unul dintre mijloacele specific
umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumana. Este considerat un fel de
vehicol ce transportă intenţii, atitudini. Totodată, limbajul este şi un tip aparte de conduită
a individului, şi anume, de conduită verbală, ce implica activităţi diverse (vorbire,
ascultare, schimb de idei, reţinerea mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor). De
asemenea, conduita verbală se subsumează unei familii mai vaste de conduite şi anume
conduitelor simbolice (desen, gesturi, scris, diverse alte coduri). Limbajul, ca facultate
inerenta şi specifică speciei umane, constituie tocmai expresia şi realizarea conduitelor
verbale.
Studiul limbajului presupune investigarea unor probleme cum ar fi: perceperea
limbajului, înţelegerea discursului, memorizarea frazelor şi a textelor, achiziţia şi
producerea limbajului. Acesta este motivul pentru care psihologii au început studiul
limbajului cu investigarea relaţiei dintre fenomenele externe ale eficientizarea aspectelor
vulnerabile, dar şi a celor la care se poate apela în siguranţă. În această direcţie se are în
vedere CE se spune şi CUM se spune. Aşadar, trebuie să identificăm corect nevoile
partenerilor angajaţi în actul de comunicare. Identificarea acestor nevoi atrage după sine şi
selecţionarea informaţiei semnificative din noianul de informaţii existent. Astfel, un act de
comunicare reuşit presupune:
- adecvarea masajului la scopul comunicării (informare; influenţare; descriere de stări
emotive etc.);
- tipul relaţiei dintre parteneri (oficial-neoficial; încredere-neîncredere; ostilă-
prietenească etc.);

69
 - conştientizarea nevoilor emiţătorului în comunicare pentru adaptarea mesajului la
acestea;
- estimarea nevoilor receptorului adaptând mesajul în acest sens;
- nivelul de cunoştinţe al emiţătorului (E) şi receptorului (R) privind mesajul şi
adaptarea corespunzătoare a mesajului;
- interesul manifestat de emiţător (E) şi receptor (R) faţă de subiectul mesajului;
- atitudinea pozitivă / negativă a E faţă de R şi viceversa;
- corelarea mesajului cu timpul alocat de interlocutori;
- respectarea normelor impuse de sistemul socio-cultural al interlocutorului.
Conform concepţiei lui D.K.Berlo (The Process of Communication, 1960), în cadrul
unei societăţi există numeroase sisteme socio-culturale în care activează anumite „norme”
nescrise de care emiţătorul trebuie să fie conştient şi să ţină seama pentru emiterea corectă
a mesajului.
Limbajul verbal reprezintă una din formele de manifestare ale funcţiei semiotice
deoarece acesta a apărut ca urmare a supunerii funcţiei semiotice la rigorile comunicării
sociale. Limbajul verbal apare la intersecţia funcţiei semiotice cu comunicarea. El este acel
tip de limbaj care satisface în chipul cel mai adecvat cerinţele ambelor procese. Funcţia
comunicativă a acestuia spune că orice limbaj apare ca răspuns al necesităţilor de
comunicare între oameni (ex. Limbajele naturale) sau între om şi maşină (ex. limbajele de
programare).
Cea de-a doua iniţiativă a lui Chomsky a fost aceea de a face între conceptul de
competenţă lingvistică şi conceptul de performanţă lingvistică. Ideea este următoarea: în
limbajul vorbit al unui individ există fraze gramaticale, dar şi fraze negramaticale.
Întrebarea l-a care lingvistul a căutat răspuns a fost: cum ar putea fi diferenţiate acestea?
Chomsky oferă ca soluţie recurgerea la intuiţia subiectului, la conştiinţa lui implicită, adică
la capacitatea lui intrinsec-ideală de a produce şi înţelege fraze în acord cu „forma” limbii,
de a aprecia gradul de devianţă al unui enunţ în raport cu o „bună formă”. Chomsky merge
mai departe şi îşi mai propune un nou scop, acela al analizei competenţei lingvistice a
subiectului vorbitor.
Competenţele lingvistice ale subiectului vorbitor reprezintă o proprietate esenţială a
spiritului uman. Ele constau în cunoaşterea de care dispune subiectul, în domeniul
verbalului, de la noţiunile de gramatică, ce presupun cunoaşterea unui sistem de reguli şi
norme la noţiuni şi până la cele de lingvistică generală şi psiholingvistică.

70
 Performanţa lingvistică este definită ca fiind capacitatea subiectului de a pune în
practica sistemul de reguli, în funcţie de diverse situaţii şi împrejurări. Conceptul de
competenţa este studiat de lingvistica, iar cel de performanţă de psiholingvistică.
Cea de-a treia idee esenţială pentru care a militat Chomsky în cadrul psihologiei
limbajului este cea care se referă la considerarea limbajului (mai ales a structurilor
profunde şi a competenţei lingvistice) ca fiind înnăscut. Această teorie se bazează pe
următoarele explicaţii:
• la naştere, creierul omenesc este înzestrat cu o structura nervoasă specifică, ce are
capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe;
• creierul omenesc se maturizează la fel ca alte organe (inima, ficatul, plămânii etc.).
Totuşi, în cazul lui este mai nimerit să vorbim despre creştere, de dezvoltare şi de
construcţie;
• maturizarea creierului se produce prin developarea în sens fotografic a unor structuri
deja existente şi nicidecum prin învăţare. Argumentul imbatabil în favoarea acestei
teze l-ar constitui localizarea centrului limbajului, care pledează pentru
specificitatea ereditară.
În concluzie, Chomsky consideră că omul se naşte predispus să înveţe limbajul în
anumite moduri. Regulile lingvistice sunt mult prea complexe pentru ca să poată fi învăţate
de către copiii singuri, cu ajutorul unei inteligente generale. Dimpotrivă, arată el, copiii
sunt ajutaţi de o înţelegere înnăscută a aspectelor limbii (este vorba despre regulile
gramaticale) comune tuturor limbilor. De asemenea, ei sunt ajutaţi de un ghid înnăscut care
facilitează achiziţionarea regulilor unice ale limbajului specific unei culturi. Acestea sunt
numite de Chomsky mijloace de achiziţie ale limbajului.
O facultate de limbaj determinată genetic, precizează o anumită clasă de gramatici
omeneşte accesibilă. Copilul îşi va însuşi una din aceste gramatici pe baza datelor limitate
care îi sunt accesibile. Pentru Chomsky, lingvistica cu structurile ei profunde, cu
gramaticile ei generative este primordială în raport cu cogniţia. Deşi, concepţia lui
Chomsky a avut un veritabil rol catalizator în evoluţia ştiinţelor comportamentului verbal
şi a ştiinţelor în general (din punct de vedere psihologic, pedagogic şi nu numai), totuşi, ea
este una restrictivă. Chomsky pierde din vedere faptul că dezvoltarea cognitivă şi cea a
limbajului sunt interactive.
Acest minus care i s-a adus teoriilor lui Chomsky, ne permite să facem trecerea la
teoriile behavioriste şi constructiviste care spun că limbajul poate fi învăţat.

71
 Teoriile învăţării limbajului au fost dezvoltate de behaviorişti şi constructivişti.
Potrivit lor, limbajul nu este în mod special diferit de orice altă formă a comportamentului.
Teoriile din cadrul behaviorismul tradiţional, a cărui reprezentant este Watson, pun
accent pe elemente de gen stimul – reacţie. Skinner vine şi adaugă un al treilea element şi
anume întărirea sau recompensa. Aceste trei elemente interacţionează în maniera
următoare: stimulul care acţionează asupra organismului oferă ocazia producerii unei
reacţii. Aceasta poate produce un răspuns, iar răspunsul este de a fi întărit. Dacă se
produce întărirea pozitivă a reacţiei, se instalează un proces de discriminare şi stimulul
devine un agent susceptibil de a face să apară răspunsul. Acesta este tipul de interacţiune
pe care Skinner îl numeşte operant.
Comportamentul verbal este un asemenea comportament operant, achiziţionat prin
condiţionarea operantă şi folosit ca un instrument pentru a opera în mediul înconjurător,
într-o astfel de manieră, încât sa se achiziţioneze o întărire a stimulului. În explicarea
comportamentului verbal, trebuie să se ţină seama de variabilele situaţionale susceptibile
de a întări răspunsul, de istoria întăririlor în contextul grupului social din care face parte
individul sau de îngrădirile genetice ale speciei sale.
Aşadar, limbajul nu doar că este achiziţionat în timpul vieţii individului, dar se şi
învaţă. El trebuie ajutat prin condiţii şi mijloace specifice. Dacă la Chomsky esenţial era
ceea ce el numea language – acquisition – device, adică LAD, în viziunea behavioriştilor şi
a reprezentanţilor teoriilor învăţării sociale, important este sistemul de suport pentru
achiziţia limbajului language-aquisition support-system, adică LASS.
Contribuţia cea mai semnificativa pe direcţia ilustrării caracterului dobândit al
limbajului a adus-o, însă, Piaget, adept al modelului auto-organizării psihicului. Fără a
intra în amănunte, amintim că trei concepte sunt esenţiale pentru întreaga teorie piagetiană:
1.interacţionism (care se referă la relaţiile de interacţiune reciprocă între organism şi
mediu, respinge unilateralitatea teoriilor behavioriste care privilegiază mediul, dar
şi teoriile preformiste, ce acordau o prea mare atenţie structurilor interne ale
organismului);
2.constructivism (ce vizează doua aspecte esenţiale: pe de o parte, rolul activ al
organismului, pe de altă parte, caracterul progresiv al elaborării structurilor
cunoaşterii, inclusiv a limbajului);
3. echilibrul (ce cuprinde sistemele reglatoare care permit acţiunea organismului
împotriva factorilor perturbatori şi reechilibrarea structurilor interne).

72
 Ipoteza piagetiană esenţială în ceea ce priveşte natura şi originea limbajului este
continuitatea funcţională între sistemele reprezentative şi cele de tratare a informaţiilor.
Subiectul, datorită perfecţionării sistemelor de tratare a informaţiilor, îşi construieşte mai
întâi imaginile mentale (reprezentările), apoi simbolurile şi, în sfârşit, semnele vorbirii.
Crearea semnificaţiei este indisolubil legata de activitatea cognitivă. Trecerea de la
inteligenţa acţională (senzorio-motorie) la inteligenţa operaţională (reflexivă) se face în
mod firesc, fără rupturi majore. În final, se ajunge la adaptarea corespunzătoare a
individului la solicitările mediului.
În 1975 a avut loc o celebră dispută între Piaget şi Chomsky, cunoscută sub denumirea
de controversa dintre inneism si constructivism. Concepţia lui Chomsky duce către o serie
de bizarerii:
1. dat fiind faptul că limbajul este cuprins în genomul individului, acesta şi-1 poate
însuşi chiar în condiţiile unei educaţii limitate;
2. toate ipostazele posibile despre regulile ce ţin de limbaj şi pe care copilul ar putea să
le inventeze sunt excluse din moştenirea genetică;
3. limbile vorbite sunt, în toate privinţele, în toată lumea, aceleaşi;
4. mediul joacă, in cel mai bun caz, un rol declanşator, el având un rol minim în
elaborarea cunoştinţelor.
Acestor concluzii, Piaget le opune altele mult mai realiste:
1. structurile cognitive ale intelectului se construiesc printr-o organizare de acţiuni
succesive exercitate asupra obiectelor; (deşi nu crede în existenţa structurilor
cognitive înnăscute ale inteligentei, acceptă ideea că funcţionarea inteligenţei
implică mecanisme nervoase ereditare, mecanisme care sunt insuficiente pentru
explicarea genezei şi evoluţiei comportamentului uman);
2. există o inteligenţă general umană care este aptă să transforme în realitate potentele
organizatoare elementare ale creierului, în diferite forme din ce în ce mai complexe.
Principiile după care se conduce Piaget sunt „minimum de performare” si
„maximum de autoorganizare”.
În acest context, un rol deosebit revine limbajului verbal, adică format din semne
lingvistice, articulate. Atunci când vorbim despre limbajul verbal, trebuie să luăm,
obligatoriu, în calcul principalul instrument prin care acesta funcţionează: limba. În acest
sens, Ferdinand de Saussure în Curs de lingvistică generală (Cours de linguistique
générale, 1922) a fost cel care a evidenţiat, pentru prima dată, distincţia dintre limbă
(Langue) şi vorbire (Parole). În concepţia lingvistului francez, limba constituie un sistem

73
existent în mod virtual în conştiinţa unei comunităţi lingvistice determinate. Acesta se
manifestă sub forma unui ansamblu de convenţii adoptate de corpul social, care permite
indivizilor exercitarea facultăţii limbajului.
Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii, ce constituie cea de a doua latură
a limbajului – şi anume latura concretă, de manifestare practică a posibilităţilor lingvistice
ale indivizilor. Vorbirea are un caracter individual, în timp ce în limbă predomină
componenta socială.
Fiind instrument, dar şi formă concretă de manifestare, în cadrul limbajului verbal,
limba reprezintă un cod ce trebuie cunoscut şi stăpânit de partenerii la comunicare,
altminteri, transmiterea de informaţii nu se poate realiza. Astfel prin limbajul verbal, ce îi
este caracteristic, comunicarea umană depinde de folosirea limbii/a codului lingvistic care,
în manifestarea sa, este deseori vag, imprecis, şi nu lipsit de capcane. Pentru realizarea unei
comunicări optime se eficientizarea aspectelor vulnerabile, dar şi a celor la care se poate
apela în siguranţă. În această direcţie se are în vedere CE se spune şi CUM se spune.
Aşadar, trebuie să identificăm corect nevoile partenerilor angajaţi în actul de comunicare.
Identificarea acestor nevoi atrage după sine şi selecţionarea informaţiei semnificative din
noianul de informaţii existent. Astfel, un act de comunicare reuşit presupune:
- adecvarea masajului la scopul comunicării (informare; influenţare; descriere de stări
emotive etc.);
- tipul relaţiei dintre parteneri (oficial-neoficial; încredere-neîncredere; ostilă-
prietenească etc.);
- conştientizarea nevoilor emiţătorului în comunicare pentru adaptarea mesajului la
acestea;
- estimarea nevoilor receptorului adaptând mesajul în acest sens;
- nivelul de cunoştinţe al emiţătorului (E) şi receptorului (R) privind mesajul şi
adaptarea corespunzătoare a mesajului;
- interesul manifestat de emiţător (E) şi receptor (R) faţă de subiectul mesajului;
- atitudinea pozitivă / negativă a E faţă de R şi viceversa;
- corelarea mesajului cu timpul alocat de interlocutori;
- respectarea normelor impuse de sistemul socio-cultural al interlocutorului.
Conform concepţiei lui D.K.Berlo (The Process of Communication, 1960), în cadrul unei
societăţi există numeroase sisteme socio-culturale în care activează anumite „norme”
nescrise de care emiţătorul trebuie să fie conştient şi să ţină seama pentru emiterea corectă
a mesajului.

74
 Limbajul verbal reprezintă una din formele de manifestare ale funcţiei semiotice
deoarece acesta a apărut ca urmare a supunerii funcţiei semiotice la rigorile comunicării
sociale. Limbajul verbal apare la intersecţia funcţiei semiotice cu comunicarea. El este acel
tip de limbaj care satisface în chipul cel mai adecvat cerinţele ambelor procese. Funcţia
comunicativă a acestuia spune că orice limbaj apare ca răspuns al necesităţilor de
comunicare între oameni (ex. Limbajele naturale) sau între om şi maşină (ex. limbajele de
programare).
Pentru ca informaţia să treacă prin acest canal, ea trebuie redată într-o formă aptă de
transmisie. Mesajul trebuie deci transpus într-un cod (sistem de semne) care să fie comun
cel puţin în parte emiţătorului şi receptorului. În schema de mai sus, această relaţie este
redată de cele două cercuri secante: unul din cercuri (Re) indică repertoriul emiţătorului,
iar al doilea (Rr) – repertoriul receptorului. Partea haşurată marchează repertoriul comun.
Aşa cum s-a arătat, comunicarea presupune un cod interiorizat comun, care este în
mod curent limba, împreună cu mijloacele verbale de exprimare: gesturile, mimica,
mişcarea şi atitudinea corpului, organizarea spaţială a comportamentului. Un asemenea cod
este rezultatul unei evoluţii istorice (şi ontogenetice) comune. Limba constituie codul
fundamental.
Într-un sistem de comunicare, la punctul de destinaţie (R) mesajul urmează să se
retransforme în forma sa originală (informaţie, idee, concept etc.). Evident, între parteneri,
„circulă” mesajul, acesta fiind purtat de undele sonore, textul tipărit, mimica, gesturile.
Mesajul trebuie descifrat cu o distorsiune sau pierdere minimă. De notat că orice emiţător
uman este „programat” în mod normal şi ca receptor, situaţia curentă în viaţa de toate zilele
fiind aceea de dialog.
Dată fiind gama atât de întinsă a mijloacelor de comunicare – cuvânt, gest, mimică,
postură corporală etc. – după unii autori comunicarea şi comportamentul devin practic
sinonime. Intr-o asemenea optică, orice comportament capătă – în procesul interacţiunii –
valoare de mesaj. Este însă mai corect să legăm comportamentul de comunicare, de
utilizarea unui cod. Un gest care constituie prin el însuşi o informare – în loc să fie un
semn care trimite la altceva – poate fi numit comportament informativ. El este un mod de
interacţiune, dar nu este o comunicare. Comportamentul este comunicativ când participă la
un cod.
Analiza limbajului în contextul activităţii generale de comunicare interumană a dus la
delimitarea unor forme particulare în care se manifestă: limbajul extern şi limbajul intern.

75
 Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. El se realizează în
două forme: limbajul oral si limbajul scris.
Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico-
gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator. După specificul schemei de
comunicare, limbajul oral se realizează în trei variante: solilocviu, monolog şi dialog.
Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine. In mod normal, aceasta formă
se întâlneşte la copii (până la 5 ani). La adult, vorbirea cu sine însuşi apare doar situaţional
sau în stări patologice.
Monologul presupune existenta unui destinatar extern, care să recepteze fluxul
mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă, ci doar la sfârşit. De regulă, monologul este
centrat pe o anumită temă, şi el are ca obiectiv informarea auditoriului.
Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se desfăşoară
prin alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare şi situaţional. În primul
caz, dialogul se axează pe o problemă anume, şi prin el se urmăreşte ajungerea la un acord,
consens sau rezultat final. Dialogul liber se încheagă şi se desfăşoară spontan.
Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor orale în formă grafică. Din punct
de vedere ontogenetic se constituie mai târziu decât cel oral, printr-un proces de instruire în
care copilul trebuie să diferenţieze literele şi să le lege în cuvinte. Limbajul scris are două
verigi care se constituie paralel: cititul şi scrierea. El se realizează după clasa a patra şi are
un grad mare de dificultate datorită regulilor logico-gramaticale. În cadrul limbajului scris
apar procedee stilistice care măresc latura expresivă. El depinde de nivelul general de
instruire şi cultură al subiectului.
Specificul psihologic al limbajului. Limbajul reprezintă modul în care se asimilează,
se integrează şi funcţionează limba la nivel individual. El se subordonează activităţii de
comunicare, comportamentului semiotic, dar şi celui psihologic. Din punct de vedere
psihologic, funcţia semiotică exprimă capacitatea parţial înnăscută, parţial dobândită a
omului de a folosi semen ca înlocuitori ai obiectelor. Ca modalitate de realizare a
comunicării, limbajul verbal nu posedă un conţinut reflectoriu propriu fiecare cuvânt sau
propoziţie obiectivează şi exprimă conţinuturi senzorial – perceptive, noţionale,
emoţionale, motivaţionale, motorii. Din punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine
mediator al diferitelor funcţii şi procese conştiente şi subconştiente, el făcând posibilă
structurarea comportamentului verbal.
Acum se impune precizarea distincțiilor dintre limbă şi limbaj. Diferenţa se poate face
prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic, instrumental-funcţional.

76
 Din punct de vedere istoric, limbajul precede limba. Aceasta se constituie pe baza
dezvoltării aparatului fonator şi pe măsura obiectivării structurilor limbajului. Iniţial, limba
există şi se manifestă în forma limbajului oral interindividual. Treptat însă, limba se va
detaşa relativ de limbaj, constituindu-se într-o entitate specifică, obiectivată prin semne
grafice si reguli logico-gramaticale.
Din punct de vedere ontogenetic, limba precede limbajul, ea prezentânduse
individului ca o realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască şi s-o asimileze pentru a
putea intra în relaţie adecvata de comunicare cu semenii.
Din punct de vedere instrumental-functional, limba constituie o mulţime de bază,
constituită din următoarele elemente:
• Alfabetul (literele cu ajutorul căruia se formează alfabetul)
• Repertoriul de combinaţii (vocabularul),
• Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare al elementelor
vocabularului).
În aceasta înfăţişare, limba este un instrument de comunicare potenţial. Zlate susţinea
că sunt cel puţin două diferenţieri existente între limbă şi limbaj:
a. în timp ce limba este un fenomen social (elaborată de societate şi nu de fiecare
individ în parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizându-se
atât în plan fiziologic (datorată unor particularităţi ale aparatului fonator), cât şi în plan
psihologic (el are o manifestare personală şi diferită de la individ la individ. Chiar dacă
materialul limbii este acelaşi, diferă selecţia şi dispunerea cuvintelor în fraza, fiecare act de
comunicare caracterizându-se printrun „coeficient personal”; extrem de ilustrativă pentru
caracterul individualizat psihologic al limbajului este definiţia data limbajului de
Rubinstein: „limbajul este limba în acţiune”;
b. dacă limba este extraindividuală, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el
presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii, ori pentru aceasta este
necesară conştientizarea laturii fonetice, grafice şi semantice a cuvintelor, trecerea de la
structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propoziţii,
fraze, discursuri, texte). Cele două noţiunii se diferenţiază în funcţie sfera lor:
comunicarea, dat fiind că se realizează nu doar prin mijloace verbale, ci şi nonverbale, are
o sfera mai larga decât limbajul care este o comunicare verbală, realizată prin mijloace
lingvistice. Limbajul depăşeşte limitele comunicării propriu-zise, desfăşurându-se, într-un
fel sau altul, şi atunci când nu are loc comunicarea interumană (deci limbajul continuă să
funcţioneze şi atunci când omul nu comunică cu nimeni).

77
 La rândul ei, comunicarea depăşeşte limitele limbajului verbal, angajând o serie de
comportamente specifice ale vieţii psihice a omului (imitaţia, contaminarea, competiţia
etc.).
Vom prezenta, ȋn continuare, raportul dintre metacomunicare şi limbajul verbal.
Metacomunicarea se referă la modalitatea de a sugera un mesaj practic neexprimat,
ca atare. Metacomunicarea apelează la tonul limbajului verbal, dar fără a transmite o
informaţie în accepţiunea cunoscută. Limba include numeroase elemente ce pot fi
considerate ca făcând parte din metacomunicare, şi, odată conştientizate, ele pot contribui
la îmbunătăţirea comunicării. Specialiştii le consideră a fi cele mai importante pe
următoarele:
a) alegerea cuvintelor potrivite poate contribui la realizarea unui mesaj pozitiv. În
acest sens, se recomandă eliminarea cuvintelor cu sens negativ, înlocuirea lor cu altele
pozitive, evitarea pleonasmelor, a abundenţei de sinonime, cu alte cuvinte a exprimării ce
tinde mai mult să impresioneze decât să exprime.
b) realizarea unui raport echilibrat între exprimarea abstractă şi cea concretă. Opţiunea
pentru un nivel ridicat de abstracţiuni poate produce o diminuare a eficienţei mesajului prin
neînţelegerea sau receptarea eronată a acestuia de către receptor. De asemenea, un mesaj
exprimat la un nivel prea concret poate deveni neinteresant pentru un receptor avizat.
Aşadar, trebuie să existe o adaptare perfectă la nivelul situaţie/receptor.
c) folosirea adecvată a jargonului. Deosebit de eficient în cadrul comunicării între
specialişti, folosirea vocabularului specific unui anumit jargon va deveni un mesaj criptic
pentru nespecialişti intimidându-i şi blocând comunicarea.
d) folosirea prudentă a eufemismelor/disfemismelor. Substitute ale unor cuvinte ce ar
putea fi considerate ofensatoare, eufemismele încurajează o comunicare pozitivă, dar
abundenţa lor poate goli comunicarea de conţinut, făcând-o pretenţioasă şi îndepărtând-o
de ceea ce înseamnă eficienţa unei comunicări directe. În schimb disfemismele
(exprimările dure, jignitoare) induc în mod clar în comunicare un caracter negativ, evitarea
lor fiind recomandabilă.
e) realizarea unei utilizări corecte a sensurilor conotative faţă de cele denotative ale
cuvintelor. Sensul denotativ exprimă înţelesul direct, ce serveşte la identificarea obiectului
sau noţiunii, în timp ce sensul conotativ are o natură evaluativă determinată de contextul în
care este folosit cuvântul cât şi de folosirea individuală de către emiţător. Întrucât sensul
conotativ reprezintă o reflectare a valorilor şi percepţiilor individuale, cuvintele trebuie
atent selecţionate şi adecvate situaţiei în aşa fel încât un sens denotativ să nu transmită în

78
mod neintenţionat un sens conotativ ofensator / contradictoriu aşteptării receptorului,
influenţând astfel comunicarea într-un sens negativ.
f) folosirea adecvată a exprimărilor pozitive faţă de cele negative. Este de aşteptat ca o
afirmaţie pozitivă să creeze un impact pozitiv asupra receptorului (deşi implicaţiile sale pot
avea şi un caracter negativ) a cărui eficienţă funcţionează numai în funcţie de capacitatea
de percepere a receptorului. (de exemplu: „Reprezentantul nostru vă va vizita săptămâna
viitoare” implică sensul negativ că reprezentantul nu va putea efectua vizita până
săptămâna viitoare). În cazul în care un sens negativ poate fi decelat într-o afirmaţie
pozitivă, este preferabil ca realitatea să fie exprimată simplu şi direct, uneori prin
introducerea unor cuvinte cu sens negativ (regretăm, din păcate, ne pare rău etc.).
g) folosirea adecvată a structurilor gramaticale este esenţială şi aici putem menţiona
printre altele preferinţa pentru utilizarea diatezei active, mai dinamică şi mai clară decât
cea pasivă, acordul verb-subiect/pronume etc., care încălcate pot produce neînţelegerea
mesajului, realizarea unor construcţii paralele etc.
h) unitatea, coerenţa mesajului, legătura între idei, organizarea ideilor sunt cerinţe la
fel de importante pentru construirea sistematică a mesajului în ansamblul său, ca produs
final al comunicării într-un tot unitar. Comunicarea în forma sa verbală este de o mare
complexitate, iar realizarea unui mesaj cu adevărat eficient nu se produce de la sine, ci este
rezultatul strădaniei emiţătorului, a unei discipline riguros exersate şi a unei însuşiri
adecvate a codului lingvistic. Comunicarea scrisă implică formulări definitive, exclude
negocierea sensurilor între emiţător şi receptor (care pot fi separaţi în spaţiu şi timp), este
logică, precisă şi suficientă sieşi.
Limbajul oral se caracterizează printr-un registru mai larg de manifestări, prin
intervenţia factorilor extra şi paralingvistici care-1 însoţesc, prin influenţa decisivă a
cadrului situaţional în care se desfăşoară comunicarea. Cuvântul rostit are o forţă de
sugestie mai mare decât cel scris, fiind generator în anumite condiţii chiar de efecte
hipnotice. De fapt, hipnoza se realizează prin acţiunea sugestivă a cuvintelor rostite, în
situaţia în care cuvintele hipnotizatorului trebuie să devină singurele semnale de
comunicare, iar toţi ceilalţi stimuli să reprezinte zgomotul de fond.
În cadrul relaţiilor interumane, limbajul oral capătă particularităţi şi nuanţe în funcţie
de sexul, vârsta şi statusul social al interlocutorilor. In perioada adolescenţei, limbajul este
impregnat de funcţii emoţional-expresive, ludice, interpretative şi persuasive. În
adolescenţă, aceste funcţii se dezvoltă şi se diversifică în strânsă dependenţă de statusul
social. La bătrâneţe, vorbirea expozitivă începe să fie utilizată mai puţin, devenind mai

79
activ limbajul interior. Uneori apare şi mania de a vorbi singur, chiar şi pe stradă. Pot
apărea reticenţe de utilizare a limbajului oral, fie datorită unor deficienţe mnezice, fie
pierderii interesului pentru diferite subiecte.
Situaţiile de comunicare influenţează într-o măsură considerabilă utilizarea limbajului
verbal. În cadrul lor distingem ca elemente esenţiale: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul
social, contextul lingvistic şi extralingvistic, precum şi momentul desfăşurării comunicării
între aceste elemente trebuie să existe o anumită compatibilitate pentru ca relaţia de
comunicare să se desfăşoare eficient. În funcţie de rolul jucat, vorbitorul alege anumite
registre de vorbire. Spre exemplu, de un anume registru utilizează, de exemplu, un părinte
când vorbeşte cu un copil său şi cu totul altul arunci când se adresează soţiei sau propriului
şef. În funcţie de relaţia de rol (profesor-student, părinte-copil, medic-pacient, patron-
salariat:.), vorbitorul alege registrele de vorbire adecvate, deduse din practica dală şi
culturală, pe care le alternează în funcţie de rolurile pe care le adoptă. În comunicarea
curentă, comunicarea prin limbaj verbal se împleteşte cu comunicarea prin mijloace
nonlingvistice (gestuale, figurative). Mai mult, comunicarea umană poate atinge
performanţe superioare când se întemeiază pe modalităţi pararalingvistice, pe aşanumitele
„expresii ale trăirii”.
Pentru a descifra mecanismul funcționării comunicării, trebuie să analizăm pe scurt
triada emiţător – mesaj – receptor.
Conform unei definiţii generice, comunicarea trebuie înţeleasă drept „un proces de
stabilire a unităţii sau multiplicităţii ideilor între emiţător şi receptor”. (E. Graur, 2001, p.7)
Altfel spus, comunicarea este un transfer de informaţie între cele două părţi ce au un rol
activ în acest proces: emiţătorul şi receptorul. Comunicarea are un caracter complex
întrucât obligă individul la un triplu proces: să recepteze mesajul, să înţeleagă conţinutul
acestuia şi să interpreteze modelul lui de prezentare. Pentru explicarea mecanismului
general de comunicare au fost propuse, de-a lungul vremii, mai multe scheme intuitive
menite să-l configureze şi să-l facă operativ. Teoria comunicării consideră comunicarea ca
fiind modalitatea de legătură în spaţiu şi timp între un „obiect-sistem” şi mediul extern, ca
sursa generatoare de semnale purtătoare de informaţie sau ca „transfer de informaţie.
Mesajul circulă de la sistem sursă (emitent) la un sistem receptor (destinatar). Noţiunea de
comunicare ne apare pe de o parte ca relaţie şi pe de alta ca proces.
A. Ca relaţie se defineşte ca legătură informaţională între doi termeni: sursa sau
emitentul şi receptorul sau destinatarul.

80
 Emiţătorul este sursa de informaţii de unde este generată ideea ce va fi transmisă. Prin
urmare, emitentul generează şi transmite semnale. Pentru a transmite semnale, sistemul
emitent trebuie să posede cel puţin două stări distincte (elemente, de ex.. litere).
Receptorul este destinatarul mesajului, iar acesta poate fi consumatorul ce primeşte
mesajul direct de la sursă sau prin diversele media. El este sistemul care captează şi
prelucrează semnalele transmise de emitent, modificându-şi sub acţiunea lor starea iniţială.
Calitatea în sine a comunicării este determinată de capacitatea de recepţie şi prelucrare a
destinatarului. Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune
de cea mai complexă capacitatea de recepţie şi de prelucrare-decodare. Ipostaza de emitent
şi de destinatar nu au un caracter invariant, ci unul relativ. Cei doi termeni îşi pot schimba
reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare.
B. Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codarerecodare-
decodare, ce se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi alfabetului-cod (la
nivelul destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi
destinatar. Procesul de comunicare se caracterizează prin frecvenţa şi periodicitate, prin
amplitudine sau intensitate, prin natura substanţial calitativă a semnalelor şi prin conţinutul
mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informaţiei, el ne dezvăluie 3 laturi: latura
cantitativă, pragmatică şi semantică.
a. Latura cantitativă se referă la condiţiile obiective, necesare pentru ca mesajul să
poarte o minimă cantitate de informaţie. Această condiţie rezidă în existenţa, la nivelul
destinatarului, a unei stări de incertitudine în legătură cu sursa. Volumul informaţiei emis
la nivelul sursei este, de regula, mai mare decât cel înregistrat la nivelul receptorului.
Astfel, comunicarea este supusă unor influenţe perturbatoare ce pun în evidenţă mai multe
situaţii:
• situaţia ideală – nu există nici un factor perturbator;
• situaţia optimă – predominarea absolută a semnalului asupra zgomotului;
• situaţie de maximă nedeterminare – prezenţa semnalului este egală cu cea a
zgomotului;
• situaţia critică – dominarea zgomotului asupra semnalului.
b. Latura pragmatică presupune stabilirea unei relaţii între mesajul emis de sursă şi o
anumită stare de necesitate a receptorului. Dacă mesajul respectiv contribuie la satisfacerea
stării de necesitate atunci latura pragmatică s-a realizat. Prin unitatea celor două ipostaze
ale sale – de relaţie şi de proces – comunicarea pune în evidenţă câteva caracteristici:

81
 • completitudinea – este dată de diferenţa dintre cantitatea de informaţie emisă şi cea
real transmisă destinatarului; cu cât această diferenţă este mai mică, cu atât
comunicarea este mai completă;
• promptitudinea se măsoară prin durata dintre momentul apariţiei necesităţii unui
mesaj şi momentul receptării lui. O comunicare este considerată promptă dacă
mesajele pe care le vehiculează pot fi încă folosite pentru atingerea obiectivului
reglării;
• fidelitatea exprimă gradul de corespondenţă pe elemente de conţinut între mesajul
emis şi cel real transmis şi recepţionat de către destinatar.
După contextul spaţio-temporal în care se desfăşoară, comunicarea poate fi directă
(faţă în faţă) şi indirectă (existentă unui mediator).
După natura substanţial-calitativă a sistemelor relaţionate, comunicarea poate fi:
omogenă (ambele sisteme având aceeaşi natură substanţial-calitativă) şi heterogenă (un
sistem de o natură substanţial-calitativă, iar celălalt de o alta), fizică (ambele sisteme sunt
entităţi fizice neînsufleţite), biologică (vegetală, animală, umană).
c. Latura semantică se va realiza dacă, atunci când emitentul transmite un mesaj, iar
receptorul îşi modifică starea tezaurului său intern în concordanţă cu conţinutul
informaţional al mesajului. Pentru ca procesul de comunicare dintre emitent şi receptor să
realizeze dimensiunea semantică, sunt necesare câteva condiţii fundamentale:
Astfel emitentul va trebui:
• să organizeze transmiterea semnalelor în acord cu capacitatea de admisie şi de
rezoluţie (prelucrare) a destinatarului;
• să codifice mesajul cu un alfabet pe care să-l posede şi destinatarul;
• să organizeze fluxul mesajelor în concordanţă cu regulile logicogramaticale ale
„limbii” în care se face codificarea.
La rândul său, receptorul trebuie:
• să cunoască limba în care se transmite mesajul;
• să posede modelele tezaurizate ale combinaţiilor – cod prin care se transmit
mesajele;
• să dispună de operatori de comparare a combinaţiilor-cod primite;
• sa posede experienţe anterioară în legătură cu mesajele primite.
Indicatorul comportamental concret care atestă realizarea laturii semanticii îl constituie
starea receptorului după primirea mesajului dat. Dacă reacţia sa concordă cu conţinutul

82
informaţional, latura semantică s-a realizat. Să luăm pe fiecare dintre aceste aspecte şi să
vedem cum se organizează.
Mesajul este unitatea de bază a comunicării ce transmite o informaţie, o idee care a
fost codificată într-un simbol. Altfel spus, dincolo de mesajul literal sau denotat, pus în
evidenţă prin descriere, există un mesaj „simbolic” sau conotat, legat de cunoaşterea
preexistentă şi împărtăşită de cel care face anunţul şi cititor. Pentru ca mesajul să producă
efectul dorit, trebuie respectate cel puţin patru condiţii fundamentale pentru a obţine
succesul în comunicare (I.M. Gafencu, 2004, p.85): a. mesajul trebuie proiectat şi transmis
astfel încât să capteze atenţia destinatarului;
b. mesajul trebuie să utilizeze simboluri care să fie comune atât experţilor sursei, cât şi
destinaţiei, astfel ca sensul să poată fi receptat şi înţeles;
c. mesajul trebuie să trezească în destinatar conştiinţa existenţei unor trebuinţe,
sugerându-i concomitent acestuia modalităţi de a le satisface;
d. mesajul trebuie să sugereze o modalitate de a satisface aceste nevoi, adecvată
grupului căruia îi aparţine destinatarul în acel moment.
Ce elemente reuneşte I.M. Gafencu (I.M. Gafencu, 2004, p.83) atunci când
încearcă să explice comunicarea vedem în următoarele enunţuri:
- rezultatul intenţionalităţii unui emiţător şi a unui receptor;
- rezultatul unor structuri internaţionale;
- stări sau acţiuni reciproce şi comune;
- actul de transmitere şi receptare.
R. Jakobson (1966, p23) a impus un model al funcţiilor limbii şi al comunicării verbal-
scripturale, în care factorii situaţiei de comunicare sunt: emiţătorul, destinatarul, contextul,
mesajul, canalul şi codul.
Un alt model de comunicare ne-o prezintă pe aceasta drept o „acţiune”. Aceasta
însufleţeşte două terminale: „A” şi „B”. Prin „terminal” înţelegem un punct care emite, şi
altul care primeşte şi retransmite comunicaţii. În funcţie de aceste două unităţi şi de
relaţiile care se stabilesc între ele, se petrec următoarele procese:
• Pentru a exista o comunicare este necesar ca în „A” sa existe o intenţie care se va
transforma la „B” în atenţie, iar pentru a se realiza o comunicare este necesar ca în „B” să
apară o duplicare a ceea ce s-a întâmplat în „A”.
• Importanţa factorului duplicare poate fi exprimată şi prin faptul că între „A”(cauză)
şi „B” (efect) trebuie să existe o înţelegere. Gradul de înţelegere defineşte premiza ca
această comunicare bilaterală exista, concret, prin duplicare.

83
 • În „A”(efect) se realizează duplicarea a ceea ce a fost emis în „B”(cauză). În acest
mod, comunicarea este înfăptuită şi nu există elemente care să fi avut efecte negative.
Dacă duplicarea nu se realizează corect, fie în „A”, fie în „B”, ciclul nu se închide. În
aceste condiţii va fi necesară o etapă ulterioară în care atât „A” cât şi „B” vor dori să
încheie ciclul comunicării. Această comunicare neterminată va genera în ambele părţi o
dorinţă de răspuns. Individul care a aşteptat timp îndelungat un răspuns la semnalul sau va
fi mulţumit să primească orice răspuns, ca remediu la sărăcia de mesaje recepţionate.
Dacă mesajul din „A” nu poate fi duplicat în nici un fel în „B”, mesajul nu= va fi
recepţionat. Este ca şi cum „A” vorbeşte româneşte iar „B” înţelege doar englezeşte. În
acest caz, poate cei doi să se înţeleagă prin gestica comună care să genereze cauze, efecte
şi duplicări. Mimica şi gestica poate să comunice adesea foarte mult. Pentru a comunica
trebuie să luăm în considerare diferite modalităţi prin care putem atrage atenţia celui căruia
dorim să-i comunicam ceva interesant pentru noi, ceva ce prin duplicare şi înţelegere să
devină interesant pentru el.
În ceea ce priveşte noţiunea de limbă, Ferdinand de Saussure o defineşte, în cursurile
sale de lingvistică (Cursul de lingvistică generală), ca fiind o „instituţie socială, sistem
organizat de semne ce exprimă idei, ea reprezintă aspectul codificat al limbajului”. Mai
mult, Saussure doreşte o ştiinţă generală a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale:
„Se poate concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în sânul vieţii sociale... o vom
numi semiologie. Ea ne va învăţa în ce constau semnele şi ce legi le conduc.” (F. de
Saussure, 1998, p 29)
O problemă implicată ȋn discuțiile despre comunicare este cea apărută ȋn formularea
uneia dintre axiomele comunicării formulate de Şcoala de la Palo Alto, dar şi ȋn cercetările
tehnice legate de digitalizare ȋn diversele domenii ale culturii. Este vorba de raportul dintre
comunicarea digitală şi comunicarea analogică.
Referindu-se la comunicare Jean Caune (Jean Caune, 1995, p.59) distinge două tipuri:
comunicarea digitală şi comunicare analogică ce exprimă imagini diferite ale lumii.
Limbajul digital funcţionează cu ajutorul unor unităţi concrete cum ar fi, de exemplu,
cifrele sau literele a căror semnificaţie este convenţională. Modul comunicării digitale
reprezintă un limbaj raţional, ştiinţific şi explicit. Limbajul digital e calificat ca unul logic,
analitic, definitoriu, cel analogic, dimpotrivă este unul metaforic. Potrivit limbajului
analogic, semnul se află într-o relaţie de asemănare cu ceea ce el desemnează, cum ar fi
harta geografică în raport de analogie cu teritoriul pe care îl reprezintă.

84
 La rândul său, cercetătorul american Paul Watzlawick (P. Watzlawick,1986, p30) face
o distincţie între cele două moduri de comunicare diferite ca natură, dar strâns conectate:
limbajul digital şi limbajul analogic. Prin limbajul digital înţelegem limbajul conţinutului,
adică modalitatea prin care un produs este reînnoit şi este prezentat ca variabil, iar
analogicul este limbajul relaţiei, prin intermediul căruia i se imprimă o personalitate
subiectului / produsului printrun anumit tip de discurs care trebuie să aibă efect profund şi
durabil în mintea publicului.
Martine Joly (1998, p. 57) propune ca în loc să vorbim despre „imagine”, la modul
global, pentru a desemna mai întâi în întregime şi apoi în mesaj ceea ce nu este lingvistic,
să dăm preferinţă expresiei „mesaj vizual”. Prin „mesajul vizual”, înţelegem acele semne
figurative sau iconice care, într-o manieră codificată, dau impresia de asemănare cu
realitatea, şi jonglează cu analogia perceptivă şi cu codurile de reprezentare.
Aşa stând lucrurile observăm că emiţătorul are nevoie de coduri, care să atragă atenţia
unui număr cât mai mare de receptori. O astfel de condiţie, evident, nu se referă la
mesajele codurilor iconice. Dacă precizia lor este cea mai mică, atunci rezervorul lor este
mult mai mare, chiar decât cel al codurilor verbale. Oare există şi alte trăsături specifice
acestor coduri, care să le distingă de cele lingvistice? Pentru a răspunde la această
întrebare, vom cita un principiu de comunicare formulat de P. Guiraud (P. Guiraud,1968,
p. 146). Este aproape sigur că mesajul iconic reprezintă deja prin sine însuşi un sens. Dacă
este astfel, nu vom putea vorbi nici de „code”, nici de „codage/décodage”. Analogia
aparentă, care există între o maşina şi reprezentarea ei iconică ne determină să admitem că
imaginea însăşi vehiculează sensul de „maşină”. Suntem nevoiţi să constatăm că mesajul
nu cere nici traducere, nici decodificare, datorită faptului că el trimite cititorul direct la
conceptul original. Astfel, semnul se confundă cu conceptul său.
La rândul său, Ferdinand de Saussure (Ferdinand de Saussure, 1974, p 99) aduce
exemplul cu micul desen, bine cunoscut, cel al unui copac pentru a reprezenta conceptul
„copac”, stabilind dihotomia concept / imagine acustică sau signifié / signifiant. Nimic nu
pare mai natural decât apropierea dintre obiect şi reprezentarea „analogică”. Destinatarul
poate să le accepte sau să le refuze; un semn are mai multe şanse să fie acceptat în cazul
când el redă o conotaţie pozitivă, afirmativă.
Printre codurile pe care le cunoaştem, cel al limbajului se arată oarecum global. A
vorbi despre casă, ţigări, maşini, mobilă etc. nu înseamnă să descrii univoc aceste obiecte.
Casa poate fi mare sau mică, ţigările cu filtru sau fără, maşina poate funcţiona pe benzină
sau pe motorină. În consecinţă, aceste concepte vor rămâne destul de vagi, dacă ele sunt

85
vehiculate de un mesaj codificat în limba română. Codul lingvistic n-ar fi atât de vag
precum este, din cauză că semnificantul (casa) face trimitere nu la conceptul general (de
casă), fără de care el nu ar putea funcţiona, ci la imaginea de casă pe care şi-o poate
imagina receptorul. Funcţionarea lui necesită într-adevăr un minimum de elemente ale
codului comun pentru emiţător şi pentru receptor.
Potrivit lui Jean-Noel Kapferer (Jean-Noel Kapferer, 2002, p. 110) percepţia este
rezultatul analizei şi sintezei informaţiilor provenind din două surse: stimularea senzorială
externă şi memoria. Simpla oglindire a obiectului nu face decât să reproducă trăsăturile
acestuia sau, cu alte cuvinte, numai stimulul controlează rezultatul, adică ceea ce va fi
„văzut” prin experienţa subiectivă. Ideea falsă a unei percepţii pasive este, probabil,
întreţinută şi de conotaţiile sintagmei „receptarea informaţiei”. Astfel că vom prefera
termenul „decodificare”.
O altă problemă care se impune a fi tratată, fie şi pe scurt, ȋn acest context este cea a
raportului dintre codificare şi decodificare ȋn comunicare ȋn general, ȋn comunicarea
interpersonală ȋn particular.
Conceptul decodificare sugerează că individul trebuie să descopere ce spune mesajul.
Decodificarea este procesul invers al codificării prin care receptorul interpretează un
mesaj, atribuind simbolurilor codificate de emiţător un anumit sens, încercând să descopere
ideea mesajului transmis. Uneori receptorul poate interpreta mesajul diferit de semnificaţia
pe care a transmis-o emiţătorul din diferite motive: codificare neclară, grad mare de
abstractizare, prezentare prea sofisticată pentru nivelul de înţelegere al receptorului.
Eco, în Limitele interpretării, susţine că orice text scris sau vorbit este văzut ca o
maşină care produce o „derivă infinită a sensului”. Aceste teorii îi aduc lui Wilkins, care
încearcă să definească textul, obiecţia potrivit căreia: „un text odată separat de emitentul
său (precum şi de intenţia emitentului) şi de împrejurările concrete ale emiterii lui (şi ca
urmare, de referentul său firesc) ar pluti… în golul unui spaţiu infinit de interpretări
posibile” (U. Eco, 1996, p.5). concluzia ar fi că este o utopie să crezi că un text ar putea fi
interpretat conform unui sens autorizat şi definitiv, original şi final. Explicaţia este că:
„Limbajul spune totdeauna ceva în plus faţă de sensul lui literar inaccesibil, care este deja
pierdut încă de la începutul emiterii textuale.” (U. Eco, 1996, p.6).
Dacă trecem de la nivelul denotării la cel al conotării, vom constata, că mesajul iconic
este supus unei codificări mult mai subtile şi mai complicate decât mesajul verbal.
Codificarea semnificaţiilor conotative este foarte importantă în publicitate. Este un joc
riscant, care presupune un anumit „spirit de fineţe” al emiţătorului. Astfel conotaţia de

86
eleganţă, care poate fi reprezentată în fotografie, printr-o maşină sclipitoare, este rezultatul
unui codaj; sclipirea razelor solare poartă acest mesaj suplimentar. Receptorul poate să nu
decodeze informaţia dată, fie că el nu acordă atenţie acestui fapt, fie că el nu traduce
„strălucirea luminii” prin „eleganţă”.
În ceea ce priveşte decodificarea mesajului la nivel individual, trebuie spus că aceasta
nu se poate realiza decât parţial, în funcţie de achiziţiile culturale ale receptorului. „Analiza
figurilor discursive de natură ontologică” (Ionela Chirilă, 2004, p.38) provoacă întotdeauna
limitele interpretative.
În comunicare intervin numeroşi alți factori, printre care, cu rol esențial, zgomotul şi
redundanţa.
Zgomotul de fond reprezintă decodificarea incorectă sau insuficientă, ceea ce face ca
destinatarul să primească un mesaj diferit faţă de cel transmis din cauza bruiajului ce apare
pe canalul de comunicare. Factor deranjant în comunicare, zgomotul nu poate să ne
captiveze atenţia prin însăşi prezenţa sa. Este suficient să remarcăm că informaţia în
procesul comunicării este adesea întreruptă. Zgomotul se întâlneşte atât în mesajele
verbale, cât şi în mesajele iconice; poate fi chiar redundanţă între text şi imagine.
Informaţia se compune din text şi o imagine, ce conţine, de regulă, două elemente
principale, marca produsului şi produsul propriuzis. Orice reducere a unuia din aceste două
elemente ar lipsi manifestul de sens. Rolul emiţătorului constă în a învălui mesajul-nucleu
cu informaţii suplimentare, pentru ca manifestul să poată trece obstacolul pe care îl
prezintă zgomotul (lipsa interesului, lipsa culorilor sau a clarităţii…). Un mesaj presupune
prezenţa şi a unui „feedback”. Feedback – retroacţiune – se manifestă la nivelul unor
diferite sisteme (biologice, tehnice etc.) în scopul menţinerii stabilităţii şi echilibrului lor
faţă de influenţe exterioare; retroacţiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară,
lanţ cauzal închis (DEX 1996, p. 372). Răspunsul este maniera în care se reacţionează la
mesaj, atitudinea receptorului faţă de acesta. Receptorul poate să nu aibă nici o reacţie din
diferite motive (nu-l interesează, nu-l înţelege) sau poate răspunde prin actul de cumpărare
a produsului, ceea ce este cel mai des râvnit de către producător.
Încheiem capitolul despre limbajul verbal cu felul în care postmodernismul priveşte
limba. În contextul postmodernismului, limba este „joc”. Prin ideea de joc se înţelege
schimbarea cadrului de conexiune al ideilor. Sunt permise sensurile figurate precum şi
trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul sau de la un cadru de referinţă la
altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne, textul e alcătuit dintr-o serie de
„marcaje” ale căror sens este atribuit cititorului şi nu autorului, acest joc se bazează pe

87
mijloacele cu care cititorul construieşte sau interpretează textul, şi cu ajutorul cărora
autorul devine o prezenţă în mintea cititorului. Jocul în interiorul textului sau cu textul
implică şi invocarea unor opere scrise. Scopul declarat este acela de a slăbi autoritatea, fie
prin parodierea presupoziţiilor sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicaţii greşite
în ceea ce priveşte intenţia autorului. Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi. Voci
numeroase susţin că avem de-a face cu o violare a contractului implicit de luciditate ce ar
exista între cititor şi text. Dacă un autor are ceva de comunicat, el trebuie să-şi aleagă
cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparenţă cititorului.

II.2. Triunghiul semnificației

În centrul tuturor disciplinelor care studiază, ȋntr-un fel sau altul, comunicarea, se află
dificila problemă a semnificației, cu tot ansamblul de probleme conexe. Semnificația este
cercetată de lingvistică, de logică, de semantică şi pragmatică, de semiotică, retorică, de
hermeneutică şi, desigur, de disciplinele comunicării. Semnificația este o proprietate a
semnelor şi a sistemelor de semne. Este vorba de toate tipurile de semne, adică de obiecte sau
fenomene folosite ȋn procesul comunicării pentru ca unul sau mai mulți emițători să transmită
mesaje care conțin informație, ȋntrebări, ordine, aprecieri, emoții, sentimente, dorințe etc.
Către unul sau mai mulți receptori.
Conținutul semnului se mai numeşte şi semnificație. Pentru simplificarea discuției, se
convine că semnificația este formată din două componente, puse pregnant ȋn evidență şi
teoretizate mai ales de către logicianul, matematicianul şi filosoful german Gotlob Frege spre
sfârşitul secolului al XIX-lea. Este vorba, pe de o parte, de extensiune sau denotație sau
referină, adică proprietatea semnului de a se referi la un obiect sau un gen de obiecte distinct
de semnul ȋnsuşi, şi, pe de altă parte, de intensiune sau sens, proprietatea obiectului pe care o
descrie semnul. De multe ori, se foloseşte şi termenul conotație care, fie este considerat cu
sensul, fie este privit ca o modalitate de a nuanța, ȋn mod pozitiv sau negativ, sensul semnului.
De la Gotlob Frege până azi, problematica semnificației s-a complicat şi ȋmbogățit
enorm, ceea ce explică dificultatea definirii precise a semnificației, a delimitării ei de obiectul
desemnat, de stabilit unde anume există ea - ȋn semne (cuvinte), ȋn obiecte, ȋn mintea
subiectului, ȋn interacțiunea comunicațonală dintre oameni etc. În acest sens, s-au elaborat şi
numeroase modele ale semnificației, care contribue nu doar la mai buna ȋnțelegere a acesteia,
dar şi la sporirea capacității de a folosi cu maximă eficiență semnele (limbajele) ȋn

88
comunicare. Un astfel de model este cel triunghiular, prezentat el ȋnsuşi ȋn mai multe variante,
una dintre ele având ȋn vedere raporturile dintre semn, obiectul desemnat şi gândul conținut şi
comunicat. De asemenea, aici intervin cu rol deosebit ideile de cod, codificare şi decodificare
etc. În cele ce urmează, ne vom conduce demersul după lucrarea Inițiere ȋn semiotica
generală a autorului belgian Jean-Marie Klinkenberg (2004).
Din cele spuse anterior de către acest autor, se poate deduce că semnele nu pot fi izolate
de codurile care le conferă un statut, nici aceste coduri de canalele prin care semnele lor se
manifestă, aşa cum nici aceste coduri nu pot fi izolate de contextele în care ele se
actualizează. Acest principiu de solidaritate generală, îl vom regăsi acţionînd. Trebuie însă să
examinăm o aplicaţie precisă, care ne va servi la distingerea raportului complex care se
stabileşte între două fenomene susceptibile de a fi, fiecare, obiectul principal al semioticii:
comunicarea şi semnificaţia.
Semnificaţia în comunicare
Comunicarea şi semnificaţia, două concepte independente în prezentarea clasică a
comunicării, noţiunea de cod pare centrală. Or, tocmai codul este vectorul unei semnificaţii.
Deci sîntem, în mod logic, tentaţi să spunem că nu există comunicare fără semnificaţie.
Totuşi, acest lucru nu se întîmplă întotdeauna. Există într-adevăr circumstanţe în care există
comunicare fără semnificaţie. în acest caz, procesul se reduce pur şi simplu la o secvenţă
acţiune/reacţiune, la un ciclu stimul/răspuns. Este cazul reflexului rotulian sau cel al unei
lumini puternice care mă obligă să închid ochii. în cadrul semioticii, nu trebuie să ne
preocupăm de acest tip de comunicare. Nu ne vom ocupa deci decît de comunicări în care
există actualizare a unei semnificaţii. Le vom numi, cu un termen care ar fi putut părea pînă
acum redundant, dar care nu este: comunicări semiotice.
Dacă pot exista comunicări fără semnificaţie, poate exista, din contră, semnificaţie fără
comunicare. Povestea domnului Sigma ne-a arătat că semnul permite categorizarea unor
concepte cum ar fi „bine" vs „rău"; dar categorizarea în ea însăşi, structurarea universului, era
diferită pentru fiecare dintre cele două personaje. Or, nici unul dintre ele nu a explicitat la un
moment dat, în mod clar, codul său şi nu la comunicat în această calitate. Acest cod este doar
disponibil, pentru o comunicare eventuală care nu va avea, poate, niciodată loc. Categorizarea
pe care o conţine este însă esenţială, întrucît Sigma şi medicul îşi construiesc pe ea existenţa
lor cotidiană. în acelaşi mod, poţi avea în carnetul de adrese un număr de telefon pe care nu l-
ai utilizat niciodată: semnificaţia este acolo (acest număr corespunde cuiva), dar comunicarea
(apelul) nu a avut loc. Altfel spus, dacă semnificaţia potenţială nu se actualizează, asta nu
înseamnă că ea nu există.

89
 Comunicare fără semnificaţie, semnificaţie fără comunicare. Este vorba deci despre două
concepte, de fapt, independente. Dar pînă acum am putut constata că ele interferează în mod
constant. Cum trebuie descrisă această interacţiune? întrebarea este următoarea: cum atribuie
receptorul, într-o comunicare, o semnificaţie precisă unui semnal perceput? Vom pleca de la
un exemplu simplu: cel al /culorii roşii a semaforului roşu/, semnificînd „obligaţie de oprire".
Această problemă trebuie rezolvată în trei timpi, simultani în realitate, dar pe care îi
putem distinge pentru necesităţile expunerii.
Primul timp este cel al ceea ce s-ar putea numi decizia semiotică. Al doilea este timpul
semnificaţiei potenţiale, al treilea cel al semnificaţiei actuale.
Decizia semiotică. O lumină emisă de b sursă electrică situată pe un stîlp nu are a priori
nici o obligaţie de a semnifica ceva pentru cineva. în acest caz, eu îi atribui o semnificaţie şi
fac din ea centrul unei comunicări între mine, utilizatorul drumului şi un emiţător (care poate
fi administraţia drumurilor, colectivitatea utilizatorilor sau societatea globală). Această decizie
nu a survenit, evident, la întîmplare. Ea este legată de o dublă cunoaştere: (1) cunoaşterea
echivalenţei propuse de un anumit cod valabil în societatea din care face
parte (/culoarea roşie a semaforului roşu/ = „stop"), dar şi (2) cunoaşterea circumstanţelor în
care această echivalenţă este valabilă. Căci, în alte contexte, acelaşi semafor nu ar avea
semnificaţia vizată, sau chiar nu ar avea deloc semnificaţie: în cazul în care cutia luminoasă ar
străluci în salonul meu, nu ar mai fi un semnal al codului rutier, ci artă conceptuală; dacă ea ar
fi întîlnită pe un trotuar, dar plasată pe o masă joasă, sau dacă am găsi-o sus pe un stîlp, care
este deasupra unui imobil, informaţia „stop" nu s-ar impune. Pentru a semnifica şi a comunica
informaţia „stop", semaforul trebuie nu doar să satisfacă condiţii de culoare, de dimensiune
etc, prevăzute de cod, ci trebuie şi să se prezinte într-un tip de loc precis şi la o înălţime dată.
Cînd asemenea condiţii sînt reunite, se poate atribui o semnificaţie unui lucru care, în sine, nu
este decît un fenomen fizic printre altele: aceasta este decizia semiotică. Există un mare număr
de fenomene în faţa cărora nu luăm această decizie: numeroase fapte naturale - vînt care suflă,
drum plin de praf, culoare a cerului... - nu primesc în mod necesar o funcţie semiotică
particulară.
Semnificaţia potenţială. Cel de-al doilea timp al atribuirii unei semnificaţii este cel al
semnificaţiei potenţiale.
Aceasta întrucît, chiar situat într-un cod precis, un semnal dat admite o întreagă serie de
semnificaţii. /Culoarea roşie a semaforului/ poate semnifica „stop pentru camioane", „pentru
motociclete", „pentru maşini" etc. Dar această semnificaţie nu se aplică universal: dacă
această culoare roşie a semaforului luceşte undeva, la o intersecţie a suburbiei Rimouski, asta

90
nu înseamnă că aici se stabileşte o comunicare. Clasa semnificaţiilor posibile ale semnalului
este, în general, mai bogată decît semnificaţia precisă care îi este atribuită în cursul unei
comunicări particulare.
Codul prevede deci semnificaţii potenţiale, de un foarte înalt grad de generalitate, care
vor fi distinse de semnificaţia actuală, particulară.
În ceea ce priveşte limbajul în sensul restrîns al termenului - şi în continuarea lui
Ferdinand de Saussure, fondatorul lingvisticii moderne -, se distinge, în mod obişnuit, limba
de vorbire. Limba este componenta colectivă a limbajului, proprietatea comună tuturor celor
care practică un cod dat: este un produs social, care se impune în mod general tuturor
indivizilor, rămînîndu-le exterior. Vorbirea, dimpotrivă, este componenta individuală a
limbajului: este actul particular prin care ne însuşim limba. Este de la sine înţeles că această
opoziţie este valabilă pentru toate sistemele de semne: se poate distinge în acestea o
componentă colectivă, de semnificaţie generală, în care semnele nu au decît valoare
potenţială, şi o componentă individuală, în care se actualizează în mod particular
potenţialităţile celei dintîi.
Semnificaţia actuală. Numai la acest nivel există comunicare efectivă.
Selectarea unei semnificaţii determinate se datorează aceluiaşi factor ca şi decizia
semiotică: contextului. Acesta furnizează informaţii complementare care vor permite
mesajului să funcţioneze. Aici, faptul de a fi la volanul unei maşini, maşină în mişcare şi care
va trece la înălţimea semnalului, permite precizarea conţinutului comunicării: /culoare roşie/ =
„stop pentru mine care sînt în maşină aici şi acum". Pentru a semnifica şi comunica informaţia
„stop", semaforul trebuie deci nu doar să satisfacă condiţiile enumerate mai sus (culoare,
dimensiune, loc, înălţime etc), ci trebuie şi să se prezinte unei anumite categorii de receptori,
precizaţi prin statutul lor (aici: conducător de vehicul) ca şi prin situarea lor precisă în timp şi
în spaţiu (conducătorul trebuie efectiv să conducă).
Se va spune astfel despre comunicarea semiotică, adică transmiterea unei semnificaţii
actuale precise atribuite unui semnal perceput, că ea provine din selecţia pe care
semnificaţiile contextuale le operează în semnificaţiile posibile ale acestuia.
Semiotica comunicării şi semiotica semnificaţiei
Semnificaţia, condiţie a comunicării. Circumstanţele contextuale sînt deci elemente de
semnificaţie, care intervin în funcţionarea comunicărilor. Dar nu sînt fapte de comunicare.
Sau, în orice caz, nu sînt comunicări intenţionale: prin situarea mea la volanul maşinii mele,
nu doresc, în mod necesar, să comunic informaţia „conduc maşina" sau „sînt conducător"; aş
putea foarte bine doar să am chef să ajung la timp la birou, sau la o întîlnire amoroasă, sau la

91
clinică. Dar această situaţie este necesară pentru actualizarea semnificaţiei /culorii roşii/. Este
deci imposibil să descriem funcţionarea unui cod fără implicaţia unor reguli contextuale,
codificate şi ele. Astfel încît o comunicare semiotică aduce întotdeauna în scenă două feluri de
semnificaţii: cele pe care le prevede codul avut în vedere (/ culoarea roşie a semaforului/ şi
„stop", /cal/ şi „cal", /. —/ şi „w") şi cele care se desprind din context.
Putem reţine din aceasta că nu putem separa faptele de comunicare veritabilă (transfer de
informaţii cu intenţia de a comunica) şi faptele de semnificaţie sau de simplă manifestare a
sensului. Unii teoreticieni au insistat totuşi mult pe o distincţie care ar trebui neapărat
menţinută între fapte produse în mod expres pentru a comunica (semafoare, sunete de
trompetă, limba semnelor) şi fenomene care nu sînt produse în mod expres pentru a comunica
(poziţia la volan, vestimentaţia). în primul tip de fapte, semnificaţia ar fi centrală, în timp ce
în al doilea, ea ar fi accesorie (îmi conduc mai întîi maşina pentru a merge de la punctul a la
punctul b; nu semnific „sînt un conducător" decît suplimentar). Grija de a menţine această
distincţie i-a făcut pe aceşti teoreticieni să estimeze că există o prioritate în cercetare. Trebuie
mai întîi, după ei, să se constituie o semiologie a comunicării independentă şi construită pe
modelul lingvisticii. O dată fondată această semiologie, şi doar în acest în al doilea timp, s-ar
putea trece la o semiotică a semnificaţiei. Această distincţie se traduce în terminologia
utilizată: adepţii semiologiei comunicării tind să evite însuşi termenul de semn şi să
înlocuiască această noţiune prin cuplul indicilor şi semnalelor. Indicii sînt, pentru ei, toate
faptele perceptibile care trimit la ceva care nu este perceptibil (cuvîntul este deci sinonim al
semnului în sensul în care l-am utilizat pînă în prezent; în ceea ce ne priveşte, îl vom utiliza
într-un sens mai precis), în timp ce semnalele sînt indici convenţionali, produşi în mod expres
pentru a manifesta la adresa receptorului o intenţie a emiţătorului.
Dar se vede că distincţia nu este valabilă, la fel cu cea care separă comunicarea
intenţională de comunicarea non-intenţională. Nu pot fi izolate unul de celălalt cele două
tipuri de semnificaţii: cele pe care le prevede codul avut în vedere şi cele care apar din
context. Semnificaţia se găseşte peste tot (de îndată ce se proiectează o valoare asupra a ceva,
se stabileşte un proces de semnificaţie), şi ea este necesară pentru ca să se stabilească
comunicarea semiotică cea mai banală. Am avea deci motive suficiente să luăm în considerare
propunerea înaintaşilor noştri şi să afirmăm că este necesar să dispunem de o semiotică a
semnificaţiei pentru ca o semiologie a comunicării valabilă să se poată elabora.
Semioticile semnificaţiei. Alături de semiotica lingvistică şi de cele care studiază codul
rutier, semnalizarea maritimă, gradele militare, heraldica, drapelele naţionale, codificarea
partidelor de damă sau de bridge, criptografia, semnele de pistă, gesturile de trapişti, toate

92
tipurile de scriere (al nostru, glifele maya, linearul B, hieroglifele egiptene sau hitite,
cuneiformele sumeriene), abace, alfabetul Braille, alfabetul Morse, limbajul prin gesturi al
indienilor din cîmpii sau cel din Camerun sau cel al maiaşilor, „limba semnelor"
surdomuţilor, ariile cu semnale ale aerodromurilor, riturile de salut, formulele chimice,
diferitele stenografii pe care le constituie notele tironiene, sistemele Prevost-Delaunay,
sistemul Stolze-Schrey sau sistemul Gregg, dactilografia, indicaţiile din cabinele telefonice,
hărţile maritime, tricourile fotbaliştilor sau cicliştilor, sunetele de trîmbiţă, cele ale clopotelor
sau ale telefonului, tămîierile din timpul alegerii papei, semnalizarea feroviară, farurile de
coastă, semnalele luminoase de pe pistele de aviaţie, hărţile rutiere, maritime, geologice sau
militare, reţetele de bucătărie, etichetele de preţuri, numerele zborurilor comerciale,
piramidele de vîrstă, culorile manetelor în planoare, curbele de natalitate, semnele zodiacului,
criptologia vagabonzilor, simbolistica masonică, rebusurile, ecusoanele, rozetele, decoraţiile
şi insignele, cecurile, numerele de conturi bancare, cărţile de credit, cărţile de joc, cărţile de
vizită, hărţile aeriene, hărţile meteo, imaginile obţinute prin tomografie, termografie,
ultrasunete, rezonanţă magnetică nucleară, scintigrafie, telegraful Chappe, planurile de montaj
electric, iconurile de Macintosh şi Windows, tatuajele maori, mutanga populaţiei Legas din
Zairul de Jos, limbile fluierate din La Gomera sau ale populaţiei Mazateque, mişcările din
teatrul kathakali, fularele de suporteri, cocardele, emblemele maşinilor, plăcile de
înmatriculare ale maşinilor, zodiacul, siglele, pictogramele, obliteraţiile poştale, coperţile de
cărţi, procedeul amerindian de comunicare a informaţiilor printr-un sistem de corzi, legături şi
noduri, timbrele poştale, logo-urile, numărătorile etc, alături de toate astea, se poate deci
prevedea existenţa unor semiotici care studiază faptele care nu sînt prevăzute în mod expres
pentru comunicare.
Ca exemplu, există astfel o semiotică care tratează uzajele sociale ale organizării
spaţiului: proxemica. Aceasta observă de pildă că /distanţa interpersonală/ semnifică
„raportul" între indivizi. Or, această distanţă variază de la o cultură la alta. în ţările din nordul
Europei, distanţa dintre interlocutorii oarecare trebuie să fie x: o /distanţă inferioară y/ ar
semnifica intimitatea. Or, în ţările din sud, aceeaşi /distanţă y/ nu ar avea aceeaşi semnificaţie.
Proxemica observă de asemenea că nu toate culturile ocupă spaţiul în acelaşi mod în timpul
mersului în locurile publice, fie că aceste moduri sînt în mod explicit codificate (altădată era
lăsat „pavajul înalt" celui care trebuia respectat) sau nu (europeanul merge ocupînd spaţiul
printr-o legănare longitudinală, americanul printr-o legănare laterală). Această disciplină
trebuie să se preocupe şi de artefactele de care ne servim pentru a structura spaţiul. Astfel, în
societatea noastră, se rezervă birouri largi persoanelor sus puse, pentru a exprima distanţa

93
ierarhică care separă interlocutorii. Această distanţă ierarhică poate fi de asemenea amintită
prin spaţiul pe care inferiorul trebuie să-l parcurgă pentru a accede la superior, de la uşă pînă
la birou (să ne amintim Dictatorul şi ciuperca, de Franquin). In sfîrşit, aceeaşi importanţă
poate fi semnificată prin înălţime (să ne amintim, de această dată, scena de la coafor din
Dictatorul, de Chaplin; în ceea ce-i priveşte pe regi, se ştie că ei au toţi un tron). Proxemica va
observa şi faptul că factorul dimensiunii - o caracteristică spaţială a obiectelor - poate
semnifica multe lucruri: importanţa psihologică relativă a membrilor unei familii în desenul
copilului terorizat de către cei apropiaţi, ierarhia socială a personajelor în teatrul de marionete
din Liege...
Această proxemica poate avea urmări practice. Astfel, există o semiotică a arhitecturii, a
urbanismului şi a design-ului. Arhitectura nu are drept funcţie primară pe aceea de a
semnifica: această artă este menită mai întîi să protejeze fiinţa umană şi să-i ofere posibilitatea
de a exercita ansamblul activităţilor pe care ea doreşte să le întreprindă. Asta nu înseamnă că
arhitectura şi urbanismul nu comunică şi ele: de exemplu, o concepţie a raporturilor spaţiale şi
a raporturilor sociale. Să luăm exemplul structurii camerelor de locuit: în Occident, se preferă
să se circule în centrul acestor camere, marginea lor fiind rezervată mobilelor, dar în Orient se
preferă să se circule de-a lungul pereţilor. Dispunerea locurilor semnifică deci apartenenţa lor
la o cultură dată şi, în acelaşi timp, ea impune subiectului un anumit mod de a-şi însuşi
spaţiul. Se pot face aceleaşi observaţii în ceea ce priveşte mobilierul: în afară de faptul că
serveşte la iluminat, un lampadar, chiar stins, îşi comunică şi funcţia principală. în sfîrşit,
stilul particular pe care îl are ne comunică, în afară de informaţiile asupra gustului, pretenţiile
şi averea proprietarului sau proprietarei sale.
Geografia, care pare a fi o disciplină fizică, a pus şi ea în evidenţă, în ultimii ani, rolul
semnificaţiei. Sa remarcat că fiinţa umană nu îşi determină comportamentul spaţial în funcţie
de condiţiile geografice care i se impun în mod obiectiv, ci în funcţie de reprezentările pe care
ea le are despre aceste condiţii, şi că aceste reprezentări sînt filtrate de diverse coduri. Astfel,
se poate avansa ideea că imaginea pe care citadinii şi-o fac despre oraş se organizează în jurul
a trei tipuri de unităţi simple: căile, care permit circulaţia, graniţele, care o interzic (zid, cale
ferată, curs de apă, plajă), şi punctele proeminente, poli care cristalizează percepţia spaţiului
urban (turn, statuie, imobil izolat...); aceste trei tipuri de unităţi permit construirea de unităţi
complexe, cum ar fi cartierul sau nodul, care vor fi definite ca puncte strategice de
convergenţă între unităţi simple (o piaţă, de exemplu). Fiecare tip de semne astfel izolat are
valoarea sa, valoare care se complexifică pe măsură ce aceste semne sînt integrate în
ansambluri mai vaste. Putem fi siguri că harta mentală a unui şcolar - pentru care spaţiul va fi

94
ordonat în jurul drumului de acasă la şcoală, cu micile magazine, parcurile sale şi terenurile
sale nedefinite - nu va fi aceeaşi cu cea a locuitorului din suburbii, care se duce la lucru cu
maşina, şi aceloraşi elemente ale spaţiului li se vor atribui de către unul şi celălalt valori
pragmatice diferite: autostrada urbană, frontieră pentru unul, va fi cale pentru celălalt.
Alături de aceste diverse semiotici ale spaţiului şi de semiotica modei, deja luată în
consideraţie, se poate concepe şi o semiotică a artei culinare şi a nutriţiei, o semiotică a
culorilor, o semiotică a parfumurilor, dar şi o semiotică a afectelor, o semiotică a puterii etc.
Astăzi, semiotica semnificaţiei este calea cea mai frecventată. Deşi epistemologic corectă,
cum s-a demonstrat, această preeminenţă prezintă cîteva pericole pentru disciplină.
Principalul este că obiectivul său se poate dilua: învecinîndu-se cu antropologia, critica
filozofică, sociologia sau estetica, ea riscă să nu-şi expliciteze suficient metodele şi ne poate
autoriza să facem antropologie, filozofie sau sociologie cu mijloace ieftine, fără a ne preocupa
de metodele în vigoare în aceste discipline.
Reuşită şi eşec în comunicare
Să revenim pentru o ultimă dată la comunicare, pentru a nota că semnificaţiile
contextuale pot avea valori diferite pentru emiţător şi receptor; şi, prin urmare, semnificaţiile
determinate de ei vor putea fi divergente. Aceste valori sînt în funcţie de proximitatea
subiectivă, temporală sau spaţială a acestor fapte şi de concepţia pe care o au despre ea
partenerii. Proximităţi egale determină ambiguităţi şi, deci, eşecuri posibile ale comunicării.
De exemplu, dacă spun vecinului meu: /dă-mi creionul roşu/, dacă creionul în discuţie
este în bancă fără ca el să o ştie, el nu va putea ghici despre ce vorbesc, referentul, care
trebuie să fie unic, cum o sugerează singularul, nefiind determinat. Comunicarea va eşua deci.
Dimpotrivă, dacă există un creion vizibil pe banca sa (chiar dacă există un altul în bancă, mai
aproape de el decît primul), vecinul meu îl va lua în considerare pe cel care este la vedere:
structurarea contextului spaţial îl va fi obliga la aceasta.
Toate acestea permit o mai bună apreciere a reuşitei sau eşecului actului de comunicare.
Vom vorbi de reuşită comunicativă atunci cînd semnificaţiile precise date semnalului de
către emiţător şi receptor coincid. Eşecul comunicativ este fie non-coincidenţa celor două
semnificaţii (receptorul înţelege ceva, dar nu ceea ce emiţătorul îşi propunea să comunice), fie
ambiguitatea: incertitudine a receptorului.
Să notăm că un eşec comunicativ nu este totuşi întotdeauna un eşec pragmatic, un eşec în
relaţiile dintre parteneri. Un om prefăcut poate avea interes ca vorbele lui să fie percepute
într-un sens diferit de cel pe care el îl dă: eşecul comunicativ va fi deci, pentru el, un succes.

95
 Există, în afară de cazurile avute în vedere mai sus, două surse posibile ale eşecului: fie
eroarea asupra semnului, fie eroarea asupra contextului.
Erorile asupra semnului pot fi, la rîndul lor, de două tipuri. Mai întîi, semnul poate să nu
fie identificat aşa cum este el (de exemplu, un semn de pistă luat drept un simplu accident
natural): în acest prim caz, nu există deci decizie semiotică. în al doilea caz, există decizie
semiotică (cu alte cuvinte, semnalul emis este identificat ca semn), dar semnul nu este înţeles:
codul este necunoscut sau prost cunoscut (cuvînt prost înţeles, stîlp indicator niciodată
întîlnit...), prost apreciat. Acest tip de eroare înglobează erorile asupra partenerului (mesaj
prost dirijat, emiţător neidentificat).
Erorile asupra contextului aparţin aceloraşi două tipuri: pe de o parte, circumstanţele pot
să nu fie obiectul unei decizii semiotice, pe de altă parte, chiar dacă li se recunoaşte un statut
semiotic, ele pot fi greşit apreciate.
Toate acestea ne arată, o dată în plus, importanţa codurilor. Evaluarea comună a
circumstanţelor şi corespondenţelor comune care trebuie instituite între semnale şi
semnificaţii aparţin ambele deciziei sociale: legile proiecţiei de semnificaţie asupra
contextului trebuie să fie împărtăşite.
Sensul şi descrierea sa
Aşa cum am mai precizat, semnul a fost cel mai adesea definit ca „ceva care este pus în
locul a altceva" (aliquid stat pro aliquo). Ceea ce permite comunicarea a acest altceva cu
economie şi securitate: la cursul de geografie, cuvîntul /pădure/ este mai uşor de manipulat
decît obiectul la care el trimite, iar imaginea /leului/ este mai puţin periculoasă decît animalul.
Dar ce sînt aceste „lucruri"? Sînt ele într-adevăr „oarecare"? Şi sînt ele într-adevăr puse
unul în locul celuilalt, sau nu sînt decît dintr-un punct de vedere foarte particular? Şi ce ne
determină să ne hotărîm că un lucru are cînd valoarea sa proprie, cînd pe cea a altuia?
Toate aceste întrebări ne conduc la încercarea de a distinge diferitele elemente a căror
prezenţă este necesară pentru ca să existe un semn. Aceste elemente sînt în număr de patru,
cum o arată schema cu patru termeni (a se vedea mai jos): stimulul, semnificantul,
semnificatul şi referentul.
Vom defini conceptele situate la fiecare dintre unghiurile acestei scheme. Dar trebuie
notat, înainte de a începe, că fiecare dintre aceste concepte nu poate fi definit decît în raport
cu celelalte: de exemplu, un semnificant pur nu există. Un fenomen fizic dat nu are acest
statut de semnificant decît dacă el intră într-un anumit raport cu un semnificat. Fiecare
definiţie ar trebui deci, pentru a fi bine înţeleasă, să fie citită de două ori, fiecare concept
neelucidîndu-se decît după lectura definiţiei tuturor celorlalte concepte.

96
 Stimulul. Stimulul este faţa concretă a semnului, ceea ce, în comunicare, îl e transmisibil
prin canal, în direcţia unuia dintre cele cinci simţuri noastre.
Exemple: /forma/ desenului sau a hărţii, /poziţia/ giruetei, în măsura în care ele ating
simţurile mele, /lumina roşie/ care frapează retina şi îmi furnizează indicaţia „stop", /sunetele/
limbajului sau ale muzicii, care îmi frapează timpanul, /senzaţiile tactile/ la jocul de-a baba-
oarba, /gustul de ulei de măsline/, comunicîndu-mi „originea mediteraneană" a unui anumit
fel de mîncare, o anumită /excitaţie a papilelor mele/, comunicîndu-mi informaţia „Sancerre
alb", mirosul de /parfum/, indicîndu-mi „clasa socială", „caracterul şic" sau „disponibilitatea
sexuală" a emiţătoarei sau a emiţătorului...
Stimulul este suportul activ al semnului. Prin el subiectul intră în relaţie cu semnul.
Dar, aşa cum am mai precizat, stimulul nu semnifică pentru că este făcut din molecule de
lichid parfumat, din porţiuni colorate, din vibraţii sonore pure, din unde electromagnetice
pure. Un stimul nu va vehicula semnificaţie decît dacă el corespunde unui anumit model
abstract, prevăzut de cod. Puţin contează dacă sunetul /i/ pe care îl pronunţ mai mult sau mai
puţin ascuţit rămîne conform cu ceea ce codul prevede; puţin contează dacă fondul roşu al
panoului rutier „sens interzis" este roz, pentru că a fost spălat de ploi, sau dacă, nou-nouţ, el
este de un roşu stacojiu: esenţialul este ca această culoare a sa să nu dea loc la confuzie. în
acelaşi fel, „aurul" unui blazon poate fi, de fapt, galben sau auriu: puţin contează; esenţialul
este ca el să poată fi opus /argintului/ şi diferitelor emailuri.
Stimulului fizic îi corespunde deci un anumit model teoretic al acestui stimul. Acest
model, îl vom numi semnificant. Semnificantul este al doilea element al semnului.
Semnificantul. Să ne oprim un moment asupra noţiunii de model, capitală în toate
ştiinţele şi capitală şi pentru tot ceea ce va urma în prezenta carte. Un model este o imagine pe
care ne-o facem despre un lucru care nu poate fi observat în mod direct. De exemplu,
fizicianul poate observa căderea unui obiect particular, dar nu noţiunea de masă. Această
imagine este elaborată datorită unor observaţii directe asupra unor fenomene vizibile şi
datorită unor ipoteze asupra acestor fenomene care sînt verificate. Este deci reprezentarea
idealizată a unui lucru sau a unui ansamblu de lucruri. Idealizată, trebuie să o spunem. Căci -
trebuie subliniat -modelul este abstract: el ilustrează fenomene care s-au produs în mod real,
dar şi fenomene care se vor produce, sau ar putea să se producă. O abstracţie deci, extrasă din
realitate, fără îndoială, şi care o ilustrează, dar care nu se confundă cu ea. Să luam exemplul
numărului 121. El nu are existenţă fizică^este o abstracţie care a fost extrasă din experienţele
repetate a două mere, două caiete, doi dinţi..., pe scurt, tot ceea ce are acelaşi mod de cuplare.

97
 Să precizăm această noţiune de model, aplicînd-o unui exemplu de semnificant care
aparţine unei semiotici foarte cunoscute: limba. în limbă, stimulul este sunetul. Dar sunetul
fizic emis sau perceput în mod real trimite la un sunet idealizat - modelizat - care este numit
fonem. Spectrul sunetelor pe care gura le poate produce şi urechea auzi va fi descompus în
benzi. Doar unele dintre aceste benzi sînt reputate ca aparţinînd limbii. în franceză, avem de
exemplu /p/, Ibl, lai, care sînt modele abstracte care ilustrează toate sunetele [p], [b], [a]...
care pot fi efectiv pronunţate, dincolo de diferenţele lor fizice (un [b] mai mult sau mai puţin
tensionat, mai mult sau mai puţin exploziv, un [a] pronunţat uşor anterior, sau posterior...).
Fonemul nu este deci un sunet fizic: este cel care defineşte clasa. Aceste clase de decupaje ale
spectrului sonor se repartizează diferit în funcţie de limbă: în spaniolă lei şi lei
nu se opun, nici Ixl şi IV în coreană, în timp ce acest lucru se întîmplă în franceză (/de/ vs
/dais/, /rais/ vs Ilaidl).
Semnificantul nu este deci un fenomen fizic. El nu are acest statut -decît într-un cod şi nu
are valoare decît raportat la un semnificant. Astfel, o lumină roşie nu are în sine nici o
semnificaţie. Faptul de a o integra într-un ansamblu de semafoare tricolore sau de a o găsi în
vitrina unui cartier anume îi permite să trimită la o semnificaţie oarecare, de exemplu „stop"
sau „prezenţa prostituatelor".
Pe de altă parte, codul organizează semnificantul (el o face datorită unei proceduri care va
fi descrisă mai departe: opoziţia). Asta 'nseamnă că el trasează limitele obiectului modelizat,
opunîndu-1 altor obiecte ale lumii: pe spectrul undelor sonore, codul decupează 'ungimea de
undă care va corespunde unui /a/ şi va atribui benzile vecine spectrului lui lei (din /dais/) şi lui
o)/ (din /mot/).
Semnificatul. Semnificatul este frecvent definit ca imaginea mentală suscitată de
semnificant şi corespunzînd referentului. Este, într-o primă aproximaţie, reprezentarea pe care
ne-o facem despre o clasă de lucruri.
Exemple: ideea de „copac" care se naşte în noi cînd auzim sunetele /KopaK/, ideea de
sergent suscitată de vederea de /galoane/ pe mîneca unei persoane îmbrăcate în kaki, ideea de
„pizza" suscitată de anumite /senzaţii olfactive/, indicaţia „stop", furnizată de un /semafor/.
Ca şi semnificantul, semnificatul este un model, o abstracţie, care defineşte omogenitatea
unei clase de obiecte care pot totuşi să fie ireductibile unele la altele. Astfel, cuvîntul /student/
trimite la „faptul de a fi student". Dar nu există totuşi o persoană care să fie studentul-prin-
excelenţă. Fiecare dintre persoanele care pot primi calificativul de „student" este, desigur,
ireductibilă la această idee (aceasta poate fi şi Paule sau Sosthene sau Eusebie sau Hugo, care
are 22 de ani, adoră caviarul, detestă chefurile şi pe Celine Dion...): studentul este o abstracţie,

98
un calificativ aplicabil unei mulţimi de indivizi, care pot fi cu uşurinţă integraţi în aceeaşi
clasă (clasa studenţilor; dar există şi clasa amatorilor de caviar, a sergenţilor, a copacilor, a
pizzelor...).
Întrucît semnificatul este un model, el poate exista în afara oricărei experienţe concrete a
obiectelor la care el trimite. Pot dispune, în codul meu, de semnificatul „sergent", chiar dacă
nu am avut niciodată onoarea să mă apropii de unul. Şi de semnificatul „licornă", chiar dacă
nu cred în existenţa acestei vietăţi.
Să subliniem că noţiunea de semnificat este abordată în mod diferit, în funcţie de şcoală:
pentru unii filozofi, acesta este conceptul; pentru alţii, este imaginea psihologică „ideală" sau
un model social interiorizat; pentru alţii, cum ar fi psihologii comportamentalişti, ar fi mai
degrabă „o aptitudine de a răspunde". De exemplu, pentru aceşti behaviorişti, cuvîntul /măr/
ar da naştere unui răspuns care ar fi un anumit comportament: a culege mărul, a-1 mînca...
După părerea lor, nu se ştie ce se petrece în interiorul creierului, dacă există sau nu o idee şi
care este ea (ceea ce pare să sugereze folosirea cuvîntului „concept"): cel mult se poate
aprecia dacă receptorul a înţeles sau nu, observîndu-i reacţiile; acesta este principiul cutiei
negre.
Semiotica nu trebuie să se preocupe de această dezbatere. Ea se mulţumeşte să noteze că
sensul se naşte din raportul între un univers căruia îi aparţine semnificantul şi un alt univers
căruia îi aparţine semnificatul. Vom vorbi în cele ce urmează despre un raport între un plan al
conţinutului şi un plan al expresiei.
Referentul. Noţiunea de referent a fost deja abordată atunci cînd am studiat schema
comunicării: este entitatea despre care este vorba într-un proces de comunicare sau de
semnificaţie dat. O comunicare dată, să precizăm; adică referentul este particular (ceea ce nu
înseamnă singular, singular fiind aici înţeles prin opoziţie cu pluralul): este o actualizare a
semnificatului.
Dar referentul nu este obiectul lumii, de exemplu ca pachet de molecule. Obiectul lumii
nu poate fi recunoscut ca atare: nu facem decît să proiectăm modelele noastre asupra
stimulilor care provin din realitate. Referentul este deci obiectul lumii în măsura în care el
poate fi asociat unui model, în măsura în care el poate face parte dintr-o clasă.
Un referent nu este în mod necesar real, nici concret. Nu în mod necesar real: ştim cum arată
licornele, chiar dacă nu credem în existenţa lor. Nu în mod necesar concret: referentul poate fi
un obiect, desigur, dar şi o calitate sau un proces.
Solidaritatea elementelor semnului. Cum s-a putut constata, diferitele componente ale
semnului depind una de cealaltă: un stimul nu este un stimul semiotic decît pentru că el

99
actualizează modelul care este semnificantul; un semnificant nu există ca atare (cu statutul de
semnificant) decît pentru că el intră în asociere cu un semnificat; un referent nu are acest
statut decît pentru că există un semnificat care permite integrarea lui într-o clasă. Relaţia între
aceste elemente formează semnul.
Semnul nu există deci în afara procesului de semnificare care îi dă naştere. Şi aceste
elemente nu au nici un fel de existenţă semiotică în afara acestui proces. Nici un obiect nu
este stimul sau semnificant în sine: un ansamblu de sunete, o bucată de hîrtie lucioasă
acoperită cu pete negre şi albe etc. Nu semnifică nimic a priori. într-adevăr, un obiect nu
constituie un semn decît dacă i s-a atribuit această funcţie (altfel spus: dacă el a făcut obiectul
deciziei semiotice): un sunet poate atunci deveni un fonem, sau o notă de muzică, sau un urlet
de sirenă etc; petele pot constitui atunci scrisori, o fotografie, o căsuţă de bandă desenată;
simulări luminoase pot deveni atunci litere din alfabetul morse, semnale rutiere, balize de
aeroport, geamanduri etc. „Un obiect nu constituie un semn decît dacă cineva i-a atribuit
această funcţie", observăm; trebuie insistat pe acest „cineva" discret ascuns în această frază:
nu există niciodată semn decît pentru cineva. Pentru unul sau mai mulţi indivizi, făcînd parte
dintr-o societate şi dintr-o cultură date şi trăind într-un timp dat.
Alte reprezentări ale semnului. Schema procesului de semnificaţie care tocmai a fost
prezentată este tetraedrică: a fost reprezentată sub forma unui pătrat. Dar acest proces este
uneori reprezentat şi sub forma unui triunghi: triunghiul semiotic.

Semnificat

Semnificant Referent
Figura 4. Triunghiul semiotic

Reprezentarea triadică este adesea considerată drept cea mai curentă. Ea domină în mod
efectiv anumite şcoli semiotice americane şi o parte din tradiţia lingvistică moştenită de la
Ferdinand de Saussure, în special cînd este revăzută de cercetători americani (triunghiul este
adesea numit „triunghiul lui Ogden- Richards"). Dar, cum tocmai am arătat, ea nu este
singura. Unii chiar rămîn la o reprezentare cu doi termeni. Referentul este atunci exclus din
această reprezentare şi nu mai rămîne decît cuplul semnificant-semnificat; este poziţia cel mai
adesea susţinută în lingvistică. De altfel, chiar cînd există acord asupra reprezentării tria-dice,

100
repartizarea elementelor pe cele trei vîrfuri nu este aceeaşi la toţi autorii, ca să nu mai amintim
divergenţele de terminologie.
Prezentarea tetraedrică pe care am oferit-o permite să distingem două lucruri pe care
tradiţia de reprezentare triadică le confunda sub denumirea unică de semnificant: pe de o
parte, fenomenul fizic care este suportul semnului (stimul) şi, pe de altă parte, modelul
abstract a cărui articulaţie este acest fenomen sensibil.
Diferenţa între cele două modele nu este doar o chestiune de claritate sau de eleganţă în
prezentare. Ea trimite la două concepţii destul de diferite ale semnificaţiei. Modelul tetraedric
insistă pe apropierea destatut dintre stimul şi referent, pe de o parte, şi pe cea dintre
semnificant şi semnificat, pe de altă parte. în acest fel, el arată că experienţa lumii şi
experienţa sensului sînt două lucruri distincte, dar se stabilesc relaţii între aceste experienţe,
relaţii pe care le studiază tocmai semiotica. Modelul triadic, în ceea ce-1 priveşte, nu pune
suficient în evidenţă distincţia între aceste două tipuri de experienţă şi pare a sugera că sensul
este dependent de referent. Modelul tetraedric face economie de acest postulat de
presupoziţie ontologică.
Să notăm, în încheiere, că triunghiul semiotic este, în mod obişnuit, reprezentat cu baza în
linie discontinuă, obişnuinţă moştenită din lingvistică şi la care aici ne-am conformat. Acest
artificiu de prezentare semnifică faptul că raportul dintre cele două entităţi plasate la bază
(semnificant şi referent) nu este la fel de direct ca cel care uneşte celelalte unităţi (semnificat
şi referent, semnificant şi semnificat), ci constituie o legătură mediată. Se va vedea într-adevăr
că legătura care uneşte semnificantul şi referentul este, în numeroase semne, cel mai adesea
prezentată ca o legătură numită arbitrară (arbitrar: un concept capital, care va fi discutat în
capitolul V). Dar există semne non-arbitrare, astfel încît se va putea, în cazul lor, desena
triunghiul semiotic cu baza în linie continuă.
De unde provine sensul?
Cum se poate trage concluzia după ceea ce s-a spus, teoriile sensului sînt numeroase.
Există totuşi o chestiune pe care cea mai mare parte dintre ele o evită - şi, în orice caz, cele
care sînt în acelaşi timp teorii ale comunicării -: de unde provine sensul? Cel mai adesea,
aceste teorii pleacă de la axioma convenţionalităţii. Se invocă un acord prealabil oricărei
comunicări şi existenţa unui cod care s-ar impune, în mod imperativ, diferiţilor parteneri ai
schimbului. Această concepţie sociologică, oarecum depăşită şi asupra căreia vom reveni mai
departe, neglijează tot ceea ce s-a petrecut înainte ca această convenţie să fie stabilită.
Căci, bineînţeles, există un înainte. Problema poate fi reformulată în modul următor: cum
poate lua naştere sensul din experienţă? Este o întrebare care irită: într-adevăr, cum se poate

101
stabili o legătură între un sens ce pare că nu are fundament fizic şi stimulările fizice provenind
din lumea exterioară, stimulări care, ca atare, nu par să aibă sens? în mare, această problemă -
care a preocupat toată reflecţia filozofică occidentală - a primit două mari tipuri de răspunsuri:
răspunsuri de tip idealist şi răspunsuri de tip empirist. Simplifîcînd mult, pentru idealişti,
conceptele care sînt în noi conferă existenţă lucrurilor; pentru empirişti, existenţa lucrurilor o
declanşează în noi pe cea a conceptelor.
Există un al treilea răspuns, mai nuanţat, care ar putea fi calificat drept inter acţionist.
Sensul provine dintr-o interacţiune între stimuli şi modele. Ceea ce presupune o mişcare
dublă, de la lume către subiectul semiotic şi de la acesta către lume. în una dintre mişcări,
stimulii sînt apreciaţi în lumina modelului de care dispunem (percep o fiinţă şi o integrez în
categoria „viului", pe care am elaborat-o sau care a fost elaborată pentru mine, sau în
categoria „animal", sau, mai precis, în categoria „pisică"). în cealaltă mişcare, modelul este
modificat prin datele pe care le furnizează percepţia şi observaţia (cred că tot ce este animal şi
trăieşte în apă este un „peşte"; dar observaţii noi mă conving că un anumit peşte - balena,
delfinul - prezintă caracteristici care îl apropie de alte animale: în consecinţă, reorganizez
categoria „peşte", dar şi categoria în care integrez de acum înainte balena, întrucît ea trebuie
să fie adecvată ca să o primească; de exemplu, prevăd o nouă sub categorie la mamifere).
Această dublă mişcare ne face, evident, să ne gîndim la cuplul asimilareacomodare al
psihologilor percepţiei.
Acest model insistă pe faptul că semnul ia naştere din experienţă. Iar originalitatea sa este
aceea de a pune accentul pe corporeitatea semnului: corpul nostru este o structură fizică,
supusă legilor pe care le studiază biologia, dar este şi o structură trăită, avînd o existenţă
fenomenologică. Vom vedea mai departe (în capitolul VIII) nu doar că semnul ia naştere din
experienţă, ci că el orientează şi acţiunea. Este cea de-a doua legătură a sa cu experienţa.
Calităţi şi entităţi. În perspectiva evocată mai sus, semiotică şi cogniţie sînt strîns legate:
structura semiotică elementară reflectă exact activitatea noastră de percepţie. Tocmai corpul
nostru, datorită acestei activităţi perceptive, este centrul mecanismelor cognitive. Să ne oprim
asupra acestei activităţi.
Fie un cîmp oarecare, asupra căruia deplasăm activitatea noastră perceptivă (viziune,
audiţie etc). În derularea sa cea mai simplă, această activitate constă în detectarea unei calităţi
în cîmp. Or, organele noastre perceptive şi sistemul nervos central care coordonează
informaţiile pe care ele le furnizează sînt echipate pentru a detecta invarianţii în cîmpul dat.
Ochiul meu, de exemplu, nu se mulţumeşte să detecteze multiple puncte juxtapuse: dacă toate
aceste puncte au aceeaşi luminozitate şi aceeaşi culoare, voi spune că ele constituie împreună

102
o pată, sau o formă precisă. Calitatea percepută poate fi deci numită translocală. Detectarea
unei calităţi într-un cîmp permite distingerea unei entităţi dotate cu această calitate, cît şi
discriminarea sa în raport cu mediul: pe hîrtia albă, discern o pată (entitate) albastră (calitate),
în aer percep un sunet de sirenă (entitate) ascuţit şi puternic (calitate). Se poate întrun fel
spune că entitatea este o calitate devenită lucru: o calitate reificată.
Iată originea ştiinţei umane: conjugarea acestor două achiziţii simultane - calitate şi
entitate - constituie o cunoaştere elementară.
În trecere, să notăm că nu se poate distinge între calitate şi entitate decît prin intermediul
unei manevre de diferenţiere: forma văzută se detaşează de un fond vizual, aşa cum sunetul
identificat se detaşează pe un fond sonor. în capitolul IV, va trebui să revenim îndelung asupra
acestei diferenţieri, capitală în semiotică şi pe care o vom studia sub numele de opoziţie.
Să revenim la cunoaşterea elementară. Aceasta poate fi stocată în memorie. Memoria
permite întradevăr compararea între ele a calităţilor şi, deci, a entităţilor. Aş putea face
experienţa repetată a unor calităţi asociate cum ar fi roşu, sferic, comestibil, zemos, şi astfel să
creez clasa „tomată". Punerea în evidenţă şi stocarea de calităţi permite elaborarea de clase şi,
astfel, integrarea de entităţi în aceste clase.
Vom completa imediat această descriere, insuficientă în acest stadiu. Trebuie însă reţinute
două lucruri importante în ceea ce priveşte aceste clase.
Mai întîi, noţiunea de clasă nu trebuie considerată aici într-un sens restrictiv. Logica ne-a
învăţat că există ansambluri vagi. Cu alte cuvinte, o entitate poate cunoaşte grade diverse de
apartenenţă la clase. Astfel, se poate spune despre o pată că este mai mult sau mai puţin
albastră; un panou rutier „sens interzis" va fi mai mult sau mai puţin roşu, dacă este nou sau a
fost spălat de ploaie şi decolorat de soare: pata va aparţine clasei de obiecte albastre, iar
semnalul mai puternic sau mai slab clasei obiectelor roşii. Cu alte cuvinte, se poate atribui mai
puternic sau mai slab o calitate dată unei entităţi date: pentru că zboară, cintezoiul (entitate)
este, după noi, mai mult pasăre (calitate) decît pinguinul. Fiecare clasă are unul sau mai multe
prototipuri, care sînt exemplul sau exemplele cele mai bune.
Pe de altă parte, anumite clase au o existenţă foarte instituţionali-zată, iar altele nu. Clasa
„animalelor" ne este familiară, ca şi cea a „obiectelor menajere". Dar cea a „obiectelor roşii"
are un grad de evidenţă mai mic , iar cele ale „obiectelor plate" sau ale „obiectelor energetice"
sînt încă şi mai puţin instituţionalizate. Or, aceste clase există totuşi, sau cel puţin pot exista.
Ele permit construirea şi înţelegerea unor fraze precum „Albia modelată din nisipuri
mişcătoare" sau „Puneţi-vă un tigru în motor", care aparţin poeziei sau publicităţii. Clasa
„obiectelor plate" este produsă (dacă nu este disponibilă) pentru a înţelege în acelaşi timp

103
„plajă cu maree joasă" şi „pat modelat". A o postula pe cea a „obiectelor energetice" permite
asocierea „tigrului" şi a „benzinei". Sursa puternicei sau slabei instituţionalizări a unei clase
trebuie evident căutată în societate şi în istoria sa: clasele există întradevăr datorită interesului
lor social sau biologic.
Să revenim la schema generală a cogniţiei - calitate şi entitate, precum şi proceduri de
clasificare - pentru a sublinia că orice demers ştiinţific îşi are originea în aceste operaţii
elementare. într-adevăr, acest demers ştiinţific nu face nimic altceva decît să opereze în
cîmpul perceptiv total distincţii din ce în ce mai fine: sînt distinse, de exemplu, viul de non-
viu; în viu, se vor distinge entităţile care au calitatea „animal" şi cele care au calitatea
„vegetal"; în vegetale, vor fi distinse crip-togamele şi fanerogamele; în criptogame, plantele
celulare şi vascularele; în celulare, talofitele şi briofitele; în talofite, bacteriile, algele, lichenii
şi ciupercile, în ciuperci, sifomicetele, ascomicetele şi basidiomicetele etc.
Să observăm două lucruri în ce ceea priveşte demersul ştiinţific.
Mai întîi, mişcarea de distingere care este urmărită aici nu este rectilinie: ştiinţa admite
adesea contestarea unei anumite calităţi translo-cale. Astfel, considerarea biotopului, care
permitea clasarea balenei printre peşti în numele uneia dintre calităţile sale, a cedat locul altor
consideraţii, care i-au conferit noi calităţi frapante, care au autorizat la rîndul lor clasarea ei
altfel. în acelaşi timp, repunînd în discuţie o calitate, ştiinţa poate merge pînă la a renunţa la a
considera drept confirmată entitatea segregată corespondentă. Tot aşa s-a recunoscut, de mult
timp, despre constelaţii că ele, în ciuda figurii perceptibile pe care o desenează pe cer, sînt în
realitate constituite din stele care nu au între ele nici o legătură privilegiată.
Al doilea lucru care trebuie notat, printre altele, este că discursul Ştiinţific - ca şi
discursul poetic sau publicitar, din care s-au oferit exemple mai sus - asociază uneori entităţi
în sînul unor clase puternic sau slab instituţionalizate. Or, această instituţionalizare depinde de
publicul avut în vedere. O anumită clasă foarte solidă în ochii specialistului poate să nu fie la
fel în ochii marelui public: acesta nu vede deloc ce este comun între mană, drojdie de bere,
trufă şi mucegai verde Pe o felie de pîine, toate sifomicete. Dar o clasă solidă în ochii
specialistului poate pierde această calitate: o descoperire ştiinţifică înseamnă adesea punerea
în evidenţă a unei calităţi (sau a unei entităţi) noi şi deci contestarea claselor stabilite anterior.
Fie că este vorba despre ştiinţa cea mai comună sau despre disciplina ştiinţifică cea mai
sofisticată, arborele disjuncţiilor este parcurs prin demersul cognitiv, în sensul unor distincţii
întotdeauna noi şi multiplicate. Este vorba despre un proces neîncetat, în cursul căruia pot
apărea noi nuanţe, noi clasificări, acceptîndu-se repunerea lor în discuţie, dacă trebuie.

104
 II.3. Limbajul şi relațiile interpersonale: stiluri de comunicare

În cazul unor oratori, avem de-a face cu două limbaje. Unul dintre ele este limbajul
raţional, cuantificabil în fraze, judecăţi, propoziţii, cuvinte, silabe, sunete, care poate fi
transpus în reguli şi i se pot identifica elementele constitutive. Celălalt este un limbaj
metaforic, figurat, care operează nu cu semne, ci cu simboluri.
Din punctul de vedere al analizelor de limbaj şi comunicare, primul limbaj este atribuit
unor fenomene de gândire dirijată, celălalt unor fenomene de gândire nedirijată. Limbajul
datorat fenomenelor de gândire dirijată urmează legile lingvistice, se supune regulilor
gramaticale, ale sintaxei şi semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gândire nedirijate
constituie o ţesătură în care sunt prinse reprezentările, experienţele, gesturile, atitudinile,
trăsăturile de personalitate, farmecul vorbitorului.
Fenomenele gândirii nedirijate, care se dovedesc a avea un caracter pronunţat
individual, sunt mai puţin susceptibile de normare, în vederea constituirii unei discipline de
studiu. Fenomenele gândirii dirijate, care nu au un specific individual, ci unul general, au
fost asamblate într-o disciplină, într-o teorie a limbajului. De aceea doar acestea pot fi
studiate în mod sistematic şi ele fac obiectul discuţiei de mai jos.
Vorbirea este actul prin care se exercită funcţia lingvistică; vorbirea într-o limbă este
activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicării.
Sistemul de semne este un ansamblu de unităţi convenţionale, abstracte, care prin
combinare pot forma unităţi semantice, cuvinte cu semnificaţie, expresii cu sens; sensul
intrinsec al lor nu este altul decât referenţialitatea lor.
Codul lingvistic – limba – este necesar atât emiţătorului cât şi receptorului, pentru a
realiza comunicarea. El constă într-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia
pentru a desemna un referent şi un set de reguli după care se face asocierea acestor
designatori pentru a exprima o imagine mentală, o reprezentare. Organizarea semnelor şi
combinarea sensurilor lor ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Practicile discursive –
tipuri de organizare ale comunicării – reprezintă utilizarea limbii în vorbire. Actul
enunţării, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant şi semnificat, entităţi statice ale
codului lingvistic.
Semnificantul (cuvântul) desemnează un obiect, o acţiune, un fenomen, un concept;
semnificatul constituie reprezentarea, imaginea mentală, conceptul căruia i se atribuie acel
termen; referinţa reprezintă obiectul, fenomenul, acţiunea, starea de fapt care este
desemnată prin semnificant.

105
 Pentru a reuşi, comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului. Vorbirea
este un act individual, pe când limba este un fenomen social, de grup. Semnificaţiile
termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare. Fiecare vorbitor are pentru un termen una
sau mai multe semnificaţii. Aşadar, fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba
pe care o vorbeşte. Sensurile cuvintelor se pot schimba, în funcţie de interpretările care
apar în cursul comunicării. Aşa se face că unii vorbitori pot avea sensuri greşite, false
(adică neconforme cu sensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul social în a cărei
limbă se exprimă).
Competenţa lingvistică este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un subiect
vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte fraze
corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le
identifica pe cele ambigue dintr-o anumită limbă.
Performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţele
lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune în joc zestrea acumulată
de termeni (semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. Performanţele
lingvistice mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumită
practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane, care pot funcţiona independent de
competenţa lingvistică.
O altă distincţie care se face în acest domeniu este cea între limbă şi discurs. Aici
discursul joacă un rol analog vorbirii, atât doar că e vorba de o vorbire specializată.
Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în cadrul
discursului între sens şi efect de sens. Dacă în cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se
pot atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor să aleagă sensul care le
convine sau cel pe care-l cunosc, în cazul discursului se pleacă de la prezumţia că în pofida
infinităţii de valori ale unui termen, unei unităţi de semnificaţie minimale îi corespunde un
sens şi numai unul.
Limbaj, mai ales cel vorbit, rostit, poate fi tratat, după cum am mai subliniat, şi ca
acţiune.
Analizele lingvistice pun în lumină trei tipuri de abordări şi de întemeieri posibile:
sintactică, semantică şi pragmatică.
Perspectiva sintactică constă în determinarea regulilor care permit, prin combinarea
simbolurilor elementare, construirea de fraze sau formule lingvistice corecte.

106
 Perspectiva semantică îşi propune să furnizeze mijlocul de interpretare a formelor
lingvistice şi să le pună în corespondenţă cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau
formele altei limbi sau ale altui limbaj (non-verbal).
Perspectiva pragmatică îşi propune să analizeze formele limbii aşa cum le utilizează
vorbitorii care intenţionează să acţioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.
Orice tip de act al vorbirii comportă trei aspecte concomitente, însă în grade diferite de
intensitate. Aceste trei aspecte sunt: locuţia, ilocuţia şi perlocuţia.
Locuţia constă în articularea şi combinarea de sunete, în evocarea şi combinarea
sintactică a noţiunilor şi sensurilor, în actul de vorbire propriu-zis;
În cazul ilocuţiei, enunţul exprimat în frază reprezintă el însuşi un act, o anume
transformare a raporturilor dintre interlocutori. De exemplu, când cineva spune „promit
…” înseamnă că se angajează la o acţiune care va modifica aşteptarea interlocutorului.
Printr-un act ilocutoriu al enunţării se angajează o acţiune specifică.
În cazul perlocuţiei, enunţul conţine o teleologie de ordin comunicaţional. Scopul
explicit al enunţării autorului poate să nu fie exprimat sau să nu fie identificabil în enunţ,
decât în urma unei eventuale cereri de confirmare sau de explicitare din partea
interlocutorului. Actul perlocuţionar este inserat în interstiţiile unei situaţii de fapt. El poate
exprima şi recursul la un alt tip de cod comunicaţional sau de situaţie, cunoscut de către
unii dintre vorbitori.
În acest context, este momentul să analizăm principalel stiluri de comunicare.
Comunicarea eficientă depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică de
stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări, „Le style c’est l’homme” (Stilul este
omul), este evident că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un
anumit stil, care poartă pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a
mediului social în care acesta trăieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor
literare, el este specific oricărui act de comunicare.
Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să îndeplinească, în principal,
următoarele calităţi:
- claritatea – expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenţa clarităţii
impietează asupra calităţii comunicării, conducând la obscuritate, nonsens şi la
echivoc;
- corectitudinea – o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea
ce priveşte sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc
solecisme şi constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect şi predicat;

107
 - proprietatea – se referă la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite
pentru a exprima mai exact intenţiile autorului;
- puritatea – are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii
literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme, care reprezintă
cuvinte vechi, ieşite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate în
limbă, al căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme, cuvinte a căror
întrebuinţare este locală, specifică unei zone. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a
cuvintelor, cu sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori,
putem identifica două categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de
anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază
pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul, care este un limbaj de
termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale, folosiţi pentru a realiza o
comunicare mai rapidă;
- precizia – are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare
pentru înţelegerea comunicării;
- concizia – urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără
divagaţii suplimentare şi neavenite;
În afara unor calități generale, stilul de comunicare trebuie să ȋntrunească şi o serie de
calități particulare, printre care:
- naturaleţea – constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare forţată a
unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;
- demnitatea – impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a
expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou este invocată
în acest sens şi atitudinea „politically corectnnes”, evitarea referirilor cu caracter
rasial, şovin, antisemit, misogin sau androgin.
- armonia – obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte
şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia
vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;
- fineţea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod
indirect gânduri, sentimente, idei.

108
 Stilul de comunicare poate fi tratat şi din punctul de vedere al posibilităților de
tipologizare a stilurilor de comunicare, problemă pe care o expunem pe scurt ȋn continuare.
Stilul neutru – se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare
a stării sufleteşti, pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decât cele
oficiale, de serviciu;
Stilul familiar – se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de
expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin
pretenţioasă, mai apropiată, folosită în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;
Stilul solemn – sau protocolar, are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a acelor
formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o notă evidentă de
ceremonie, solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gânduri şi
sentimente grave, măreţe, profunde;
Stilul beletristic – specificitatea acestui stil constă în marea bogăţie de sensuri la care
apelează şi pe care le foloseşte; este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi
în exhaustivitatea sa;
Stilul ştiinţific – se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează la
formele de deducţie şi de inducţie ale raţionamentelor, ignorându-se într-o oarecare
măsură, sensibilitatea şi imaginaţia;
Stilul administrativ – un stil funcţional, care are ca element definitoriu prezenţa unor
formule sintactice clişeu, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifică
instituţiilor;
Stilul publicistic – abordează o mare varietate tematică, fapt ce îl apropie de stilul
beletristic, dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult decât
pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului;
Stilul de comunicare managerială – stilul în care mesajul managerului caută să aibă
un impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze eficienţa şi eficacitatea
acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.
În literatura consacrată problematicii comunicării, inclusiv celei interpersonale, se
disting următoarele forme principale ale comunicării orale:
Monologul este o formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul; în
această formă a comunicării există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în
acelaşi timp, nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut.

109
 Conferinţa clasică presupune o adresare directă, publică în care cel care susţine
conferinţă – conferenţiarul – evită să enunţe propriile judecăţi de valoare, rezumându-se să
le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază.
Conferinţa cu preopinenţi este forma în cadrul căreia se prezintă mai mulţi
conferenţiari, care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă; conferinţa cu preopinenţi poate fi
regizată sau spontană.
Expunerea este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea,
opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la
un subiect.
Prelegerea este situaţia comunicativă în care publicul care asistă la o prelegere a avut
posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip
de comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de
acomodare cu subiectul pus în discuţie.
Relatarea o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o
prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de
fapt, a unor acţiuni fără implicarea celui care participă, ferită de subiectivism şi de
implicare personală.
Discursul este forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care
presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei
inedite, care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv.
Toastul este o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să
depăşească 3, 4 minute; trebuie să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celor
prezenţi, dar cu măsură.
Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context
comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească
10 minute.
Povestirea este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele mai
variate modalităţi, care face apel la imaginaţie şi sentimente, la emoţii, la cunoştinţe
anterioare; în mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma
trecutului; subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin, lăsându-şi amprenta pe
forma şi stilul mesajelor transmise.
Pledoaria este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea,
diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu.

110
 Predica este un tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi
manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate; specifică instituţiilor puternic ierarhizate.
Intervenţia este situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt
participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu mesajul
enunţat; prin intervenţie, emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl susţine.
Interpelarea reprezintă situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor de
informaţie, cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme, pe anumite
domenii.
Dialogul este comunicarea în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi,
fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor; rolurile de emiţător şi receptor se schimbă
reciproc; participanţii la dialog fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se
consideră egali, îşi acordă acelaşi statut.
Dezbaterea este o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative;
este destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar
are un moderator.
Seminarul este formă de dialog care implică serioase structuri evaluative; are un
centru autorizat de comunicare, care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul
seminarului.
Interviul este forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu se
schimbă; este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă.
Colocviul este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită
idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecăruia la discuţii
îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat.
În procesul de comunicare se pot identifica o serie de stimuli care impun acestui act
specific uman un caracter individual, făcând comunicarea specifică fiecărui vorbitor.
Aceştia sunt de natură internă sau de natură externă.
Stimulii de natură internă sunt:
- experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi semantice, „istoria” fiecăruia;
- atitudinile personale, datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi poziţiei
sociale, profesiei;
- percepţia şi concepţia despre lume, despre propria persoană, despre interlocutori;
- propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al interlocutorului.
Stimulii de natură externă sunt:

111
 - tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin care se urmăreşte desprinderea şi
reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt;
- tendinţa deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile într-un raţionament
care impune concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente evidente;
- tendinţa evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de
valori, la alte sisteme, la alte persoane.
Situaţia vorbirii, a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi necesare
interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Condiţiile cerute de
operaţionalizarea comunicării, care ţin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului
sunt:
- claritate – organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor
de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului; o pronunţare
corectă şi completă a cuvintelor;
- acurateţe – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima
sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;
- empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să
înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să
încerce să le înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi
prietenie;
- sinceritate – situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi
menţinerea într-o situaţie naturală;
- atitudine – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a
unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpărilor de sub control a
vocii;
- contact vizual – este absolut necesar în timpul dialogului, toţi participanţii la
dialog trebuie să se poată vedea şi să se privească, contactul direct, vizual, fiind o
probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog;
- înfăţişare – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta, vestimentaţia,
trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul social al
interlocutorilor;
- postură – poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate
acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;

112
 - voce – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă, reglaţi-vă
volumul vocii în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutori, faţa de zgomotul
de fond;
- viteză de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea
mare, pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul
ascultătorilor;
- pauze de vorbire – sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească
auditoriul pentru o idee importantă.
Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este, de asemenea, importantă în
comunicare, e necesar să trecem în revistă fazele ascultării.
- auzirea – actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore
generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc
undele sonore;
- înţelegerea – actul de identificare a conţinutului informativ comunicat,
recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi fraze;
- traducerea în sensuri – este implicată memoria şi experienţa lingvistică, culturală,
de vorbire a ascultătorului;
- atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate – în funcţie de nivelul de
operaţionalizare a limbii, a vocabularului, a performanţelor lingvistice;
- evaluarea – efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini valorice
din partea ascultătorului.
O comunicare nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o bună
comunicare, o reuşită a acesteia, depinde şi de atitudinea ascultătorului. Calităţile unui bun
ascultător sunt:
- disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică,
de a urmări ceea ce se transmite;
- manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte
este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens;
- ascultarea în totalitate – interlocutorul trebuie lăsat să-şi expună toate ideile, să
epuizeze ceea ce vrea să spună;
- urmărirea ideilor principale – cererea revenirii asupra unui subiect trebuie să se
refere la ideile principale din ceea ce a fost spus şi să nu se insiste pe lucruri fără
importanţă;

113
 - ascultarea critică – ascultarea cu atenţie şi identificarea cu exactitate cui îi aparţin
ideile care se comunică;

II.4. Limbajul, media şi tehnologia

Istoria comunicării specific umane este strâns legată de evoluția limabjului uman ca
sistem de semne articulate şi funcționând după anumite reguli (sintactice, semantice,
pragmatice) mai mult sau mai țin convențional şi arbitrar instituite. Limbajul uman a făcut
posibilă apariția şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare, a diferitelor forme de mass-media
iar, mai recent, a mijloacelor sociale de comunicare şi socializare. Acest fenomen s-a grefat pe
o dezvoltare extraordinară a tehnicii ȋn general, a tehnicii comunicaționale ȋn particular. Avem
aici de-a face cu evoluția mijloacelor de comunicare de la comunicarea verbală, la
comunicarea scrisă, apoi la apariția şi folosirea pe scară tot mai largă a mass-media scrise ca
urmare a revoluției Gutenberg (la jumătatea secolului al XV-lea), la apariția telegrafului, a
telefonului, a cinematografiei, a radioului, a televiziunii, a Internetului şi a web-ului, a
mijloacelor digitale, cu toate consecințele acestora asupra vieții cotidiene a oamenilor şi a
societății. În aceste condiții, se pune ȋn alți termeni problema raporturilor dintre limbaj, media
şi tehnologie, cu privire la care a apărut şi va apare o literatură extraordinar de bogată.
Aşadar, azi, suntem martorii unei revoluții digitale care are un impact dramatic asupra
comunicării și societății. Dezvoltările recente din tehnologia informațiilor și comunicațiilor
digitale sunt uneori comparate cu inventarea tiparului de către Gutenberg. Ce ne poate spune
această analogie despre viitorul societății informaționale europene în general, și despre
viitorul limbilor noastre în particular? Ulterior invenției lui Gutenberg au avut loc progrese
reale în comunicare și în schimbul de informație, datorită unor eforturi precum traducerea
textelor religioase în limba enoriașilor. În secolele următoare, au fost dezvoltate tehnici
culturale pentru a îmbunătăți prelucrarea limbajului și schimbul de cunoștințe:
 Standardizarea ortografică și gramaticală a limbilor importante a permis diseminarea
rapidă a noilor idei culturale și științifice.
 Dezvoltarea limbilor oficiale a făcut posibilă comunicarea dintre cetățeni în interiorul
anumitor granițe (adeseori politice).
 Predarea și traducerea limbilor străine au facilitat schimburile dintre limbi.
 Crearea de principii jurnalistice și bibliografice a asigurat calitatea și disponibilitatea
materialelor imprimate.

114
  Crearea diferitelor tipuri de media, precum ziarele, radioul, televiziunea, cărțile etc. a
satisfăcut nevoia de comunicare.
În ultimii 20 de ani, tehnologia informației a contribuit la automatizarea și facilitarea mai
multor procese:
 software-ul pentru tehnoredactare computerizată înlocuiește acum dactilografierea și
culegerea textelor.
 MicrosoftPowerPoint înlocuiește retroproiectorul.
 Serviciile de e-mail permit trimiterea și primirea de documente mai rapid decât
folosind un fax.
 Skype permite convorbiri prin Internet și găzduiește întâlniri virtuale.
 Formatele de codificare audio și video ușurează schimbul de conținut multimedia.
 Motoarele de căutare oferă acces bazat pe cuvinte cheie la un număr din ce în ce mai
mare de pagini web.
 Serviciile online precum Google Translate produc traduceri rapide, chiar dacă
aproximative.
 Platformele sociale de media, precum sunt Facebook,
 Twitter și Google+, facilitează colaborarea și partajarea de informații.
Deși astfel de instrumente și aplicații sunt utile, acestea nu sunt suficiente pentru a
implementa o societate informațională europeană multilingvă și sustenabilă, în care informația
și bunurile să poată circula liber.
Nu putem ști cu precizie cum va arăta viitoarea societate informațională. Dar există o
mare probabilitate ca revoluția în tehnologia comunicațiilor să faciliteze apropierea între
oameni, vorbitori de limbi diferite, în noi moduri. Necesitatea de a comunica forțează oamenii
să învețe limbi străine noi, iar pe dezvoltatori îi obligă să creeze noi aplicații tehnologice
pentru a asigura înțelegerea reciprocă și accesul la cunoștințele comune. Este limpede că
progresul societății impune acum o calitate a comunicării diferită de cea de acum câțiva ani.
Economia și spațiul informațional global ne confruntă cu mai multe limbi, mai mulți vorbitori,
mai mult conținut.
Într-un spațiu economic și informațional global, suntem confruntați cu mai multe limbi,
mai mulți vorbitori și mai mult conținut și suntem nevoiți să interacționăm rapid cu noi tipuri
de media. Popularitatea actuală a mediilor sociale (Wikipedia, Facebook, Twitter și YouTube)
reprezintă doar vârful aisbergului.

115
 Astăzi putem recepționa gigaocteți de text din orice colț al planetei în câteva secunde,
doar pentru a afla că textul este într-o limbă pe care nu o înțelegem. Potrivit unui raport recent
solicitat de Comisia Europeană, 57% dintre utilizatorii de Internet din Europa achiziționează
bunuri și servicii în limbi diferite de cea maternă (engleza este cea mai cunoscută limbă
străină, urmată de franceză, germană și spaniolă). 55% dintre utilizatori citesc într-o limbă
străină, în timp ce doar 35% utilizează o altă limbă pentru a scrie e-mail-uri sau a publica
comentarii pe web. Cu câțiva ani în urmă, engleza era privită ca lingua franca (limba de lucru)
a Internetului – o vastă majoritate a conținutului era scrisă în această limbă – dar situația s-a
schimbat drastic acum. Cantitatea de conținut online în alte limbi ne-europene (precum cele
asiatice sau cele din Orientul Mijlociu) a explodat.
În mod surprinzător, diviziunea digitală accentuată datorată frontierelor lingvistice nu a
câștigat încă prea multă atenție în discursul public; totuși, ea ridică o întrebare foarte presantă:
„Care dintre limbile europene vor prospera în societatea virtuală a informației și cunoașterii și
care sunt sortite dispariției?”
Tiparul, deși a contribuit la un inestimabil schimb de informații în Europa, a condus de
asemenea la extincția multora dintre limbile europene. Limbile regionale și minoritare au fost
tipărite arareori, iar limbi precum dalmata sau limba din Cornwall au cunoscut doar forme
orale de transmitere, care le-au restricționat adoptarea, răspândirea și utilizarea. Va avea
Internetul același efect asupra limbilor noastre?
Cele aproximativ 80 de limbi vorbite astăzi în Europa reprezintă unul dintre cele mai
bogate și importante bunuri culturale ale sale, dar și o componentă importantă a modelului său
social unic. În timp ce limbi populare precum engleza sau spaniola vor rămâne cu siguranță
prezente pe piața digitală emergentă, multe limbi europene ar putea fi deconectate de la
comunicarea digitală și ar putea deveni irelevante pentru societatea Internetului. O astfel de
evoluție ar slăbi poziția Europei pe piața globală și ar fi în contradicție cu obiectivul strategic
de asigurare a participării egale a fiecărui cetățean european, indiferent de limba lui.
Potrivit unui raport recent al UNESCO privind multilingvismul, limbile reprezintă un
mediu esențial pentru exercitarea drepturilor fundamentale precum exprimarea politică,
educația și participarea în societate.
În trecut, eforturile de investiții financiare în prezervarea limbilor s-au concentrat asupra
educației lingvistice și a traducerii. De exemplu, potrivit anumitor estimări, piața europeană
de traducere, interpretare, localizare de software și globalizare a paginilor de Internet a fost
estimată la 8,4 miliarde € în 2008 și este de așteptat să crească cu 10% pe an. Totuși, această
cifră acoperă doar o mică parte din nevoile curente și viitoare în comunicarea dintre cetățeni.

116
Soluția cea mai convingătoare pentru a asigura amploarea și extinderea utilizării limbilor în
Europa de mâine este de a utiliza tehnologiile adecvate, așa cum folosim tehnologiile pentru
transport, energie sau alte nevoi.
Tehnologiile limbajului (care acoperă toate formele de texte scrise și discursuri rostite)
pot ajuta oamenii să colaboreze, să conducă afaceri, să împărtășească cunoștințe și să participe
în dezbateri politice și sociale, independent de barierele lingvistice sau de competențele de
lucru cu calculatorul. Tehnologia limbajului operează de obicei în culise, în cadrul unor
sisteme complexe, care ne ajută, de exemplu:
 să găsim informații cu un motor de căutare pe Internet;
 să verificăm ortografia și corectitudinea gramaticală cu un editor de texte;
 să vizualizăm recomandări de produse oferite într-un magazin virtual;
 să ascultăm instrucțiunile unui sistem de navigație;
 să traducem pagini web cu un serviciu online.
Tehnologia limbajului constă într-o serie de aplicații de bază care activează procese
auxiliare în cadrul unei aplicații mai complexe. Scopul realizării seriei de studii în cadrul
proiectului METANET este să descopere cât de avansate sunt aceste tehnologii pentru fiecare
dintre limbile europene.
Pentru a-și menține poziția în prima linie a inovării globale, Europa are nevoie de
tehnologii ale limbajului adaptate tuturor limbilor europene, care să fie robuste, accesibile
financiar și bine integrate în medii software complexe. Experiența utilizatorului cu mediul
virtual în regim interactiv, multimedia și multilingv nu este posibilă fără tehnologia
limbajului.
În lumea tiparului, realizarea tehnologică proeminentă a constat în copierea rapidă a
imaginii unei pagini de text folosind un dispozitiv de tipărire. Oamenilor le-a rămas munca
grea de a căuta, citi, traduce și rezuma cunoștințe. A trebuit să așteptăm până la Edison pentru
a înregistra limba vorbită și, din nou, tehnologia lui a făcut pur și simplu copii analogice.
Tehnologia limbajului digital permite dezvoltarea de aplicații precum traducerea
automată, generarea de conținut, procesarea informației și managementul cunoștințelor pentru
toate limbile europene. De asemenea, ea poate îmbogăți cu interfețe intuitive, bazate pe
limbaj, dispozitive electrocasnice, utilaje, vehicule, computere și roboți. Deși există deja
multe prototipuri, aplicațiile comerciale și industriale sunt încă în stadii incipiente de
dezvoltare. Realizările recente din cercetare și dezvoltare au creat o adevărată avalanșă de
oportunități de aplicare a tehnologiei limbajului (TL). De exemplu, traducerea automată (TA)

117
oferă o acuratețe rezonabilă pentru domenii specifice, iar o serie de aplicații experimentale pot
asigura managementul informației și cunoștințelor, precum și producerea de conținut în multe
din limbile europene.
Ca în majoritatea cazurilor, primele aplicații lingvistice, precum interfețe vocale și
sisteme de dialog, au fost dezvoltate pentru domenii foarte specializate și prezintă adeseori
performanțe limitate. Există oportunități uriașe de piață în sectorul educației și al
divertismentului pentru integrarea tehnologiei limbajului în jocuri, site-uri de patrimoniu
cultural, oferte „edutainment” (educație prin divertisment), medii de simulare sau programe
de formare. Serviciile mobile de informații, software-ul pentru învățarea limbilor străine
asistată de calculator, mediile e-learning, instrumentele de autoevaluare și cele de detectare a
plagiatului sunt doar câteva exemple de zone ale aplicațiilor în care tehnologia limbajului
poate juca un rol important. Popularitatea aplicațiilor de media socială precum Twitter și
Facebook sugerează încă o ocazie în care tehnologii sofisticate ale limbajului sunt necesare
pentru monitorizarea publicațiilor, rezumarea discuțiilor, identificarea unor curente de opinie,
detectarea răspunsurilor emoționale, descoperirea încălcărilor drepturilor de autor sau a
situațiilor de abuz.
Tehnologiile limbajului reprezintă o oportunitate uriașă pentru Uniunea Europeană, atât
din punct de vedere economic, cât și din perspectivă culturală. Multilingvismul a devenit o
regulă în Europa. Companiile, organizațiile și școlile europene sunt, de asemenea,
multinaționale și diverse. Cetățenii doresc să comunice dincolo de frontierele de limbă care
persistă pe Piața Comună Europeană, iar tehnologiile limbajului pot ajuta la depășirea acestor
bariere, sprijinind în același timp utilizarea liberă și deschisă a limbilor. Privind chiar mai
departe, o tehnologie europeană a limbajului, inovativă și multilingvă, va putea fi un punct de
referință pentru partenerii noștri globali și comunitățile lor multilingve. Tehnologiile
limbajului pot fi văzute ca o formă de tehnologie „de asistență” care ajută la depășirea
„handicapului” indus de diversitatea lingvistică și face comunitățile lingvistice mai accesibile.
Un câmp activ de cercetare este reprezentat de tehnologia dedicată operațiilor de salvare în
zonele sinistrate. În astfel de medii cu risc înalt, acuratețea comunicării poate fi o problemă de
viață și de moarte. Roboți inteligenți cu capacități multilingve au potențialul de a salva vieți.
Deși tehnologia limbajului s-a dezvoltat considerabil în ultimii ani, ritmul actual al
progresului tehnologic și al inovării este prea lent. Tehnologiile elementare care sunt utilizate
pe scară largă, precum opțiunile de corectare gramaticală și ortografică din editoarele de text,
sunt de obicei monolingve și sunt disponibile doar pentru câteva limbi.

118
 Serviciile online de traducere automată, deși sunt utile pentru generarea rapidă a unei
aproximări rezonabile a conținutului unui document, întâmpină multe dificultăți atunci când
este nevoie de traduceri precise și complete. Datorită complexității limbajului uman,
modelarea limbilor noastre în programe software și testarea lor în lumea reală este o
întreprindere costisitoare, care necesită angajamente de finanțare susținută. Europa trebuie
astfel să își mențină rolul de pionierat în confruntarea cu provocările tehnologice ridicate de o
comunitate multilingvă, prin inventarea de noi metode pentru a accelera dezvoltarea. Acestea
ar putea include atât noi direcții în tehnici și calcule computaționale, cât și crowdsourcing
(exploatarea cunoștințelor maselor).
Pentru a ilustra modul în care computerele prelucrează limbajul și pentru a explica de ce
achiziția limbii este o sarcină foarte dificilă, vom arunca o scurtă privire asupra modului în
care oamenii achiziționează prima și a doua limbă și apoi asupra modului de funcționare a
sistemelor bazate pe tehnologiile limbajului.
Oamenii achiziționează competențe lingvistice în două moduri diferite: învățând din
exemple și învățând regulile care stau la baza limbii. Oamenii achiziționează competențele
lingvistice în două moduri distincte. Copiii învață o limbă ascultând interacțiuni dintre părinți,
frați sau alți membri ai familiei. La vârsta de aproximativ doi ani, copiii ajung să producă
primele lor cuvinte sau fraze scurte. Acest lucru este posibil pentru că oamenii au o
predispoziție genetică pentru a imita și a înțelege ceea ce aud.
Învățarea unei a doua limbi presupune un efort cognitiv mult mai mare atunci când
copilul nu este introdus într-o comunitate lingvistică de vorbitori nativi. La vârsta școlară,
limbile străine sunt însușite de obicei prin învățarea structurii lor gramaticale, a vocabularului
și a ortografiei din cărți și materiale educaționale care descriu cunoașterea lingvistică prin
reguli abstracte, tabele sau texte exemplu. Învățarea unei limbi străine presupune mult timp și
efort și devine din ce în ce mai dificilă cu înaintarea în vârstă.
Cele două tipuri principale de sisteme de TL achiziționează capacități lingvistice într-o
manieră similară oamenilor. Abordările statistice (sau bazate pe date) obțin cunoștințe
lingvistice dintr-o colecție vastă de exemple concrete. Dacă pentru anumite sistem, precum
corectoarele de limbă, sunt suficiente texte într-o singură limbă, alte aplicații necesită texte în
două sau mai multe limbi, cum este cazul sistemelor de traducere automată. Algoritmii
statistici de învățare automată „învață” șabloane de traducere corectă a cuvintelor, a frazelor
scurte sau chiar a propozițiilor întregi.
Abordarea statistică poate avea nevoie de milioane de exemple, iar calitatea performanței
crește odată cu numărului de texte analizate. Acesta este unul dintre motivele pentru care

119
furnizorii de motoare de căutare sunt dornici să colecteze cât mai mult material scris.
Corectarea erorilor de scriere în editoarele de text și servicii ca Google Search și Google
Translate se bazează pe abordări statistice. Marele avantaj al statisticii este faptul că mașina
învață repede, în cicluri repetate de antrenare, deși calitatea învățării poate varia arbitrar.
A doua abordare a tehnologiilor limbajului este dezvoltarea de sisteme bazate pe reguli.
Experți din lingvistică, lingvistică computațională sau informatică codifică analize
gramaticale (reguli de traducere) și compilează liste de tip vocabular (lexicoane). Realizarea
unui sistem bazat pe reguli este o activitate care necesită mult timp și efort intens, dar și
experți cu specializare înaltă.
O parte dintre cele mai performante sisteme de traducere automată bazată pe reguli se
află în dezvoltare constantă de mai mult de douăzeci de ani. Avantajul acestor sisteme este că
experții pot avea un control mai detaliat asupra procesării limbajului. Aceasta face posibilă
corectarea sistematică a greșelilor din software și furnizarea de răspunsuri detaliate către
utilizator, în special când sistemele bazate pe reguli sunt folosite pentru învățarea unei limbi.
Datorită constrângerilor financiare, sisteme de tehnologia limbajului bazate pe reguli au fost
până acum dezvoltate doar pentru câteva limbi majore. Deoarece punctele forte și punctele
slabe ale sistemelor statistice și ale sistemelor bazate pe reguli tind să fie complementare,
cercetările actuale se concentrează pe abordări hibride, care combină cele două metodologii.
Totuși, aceste abordări nu au avut până în prezent același succes în aplicațiile industriale ca
cel din laboratoarele de cercetare.
După cum am văzut în acest capitol, multe aplicații utilizate pe scară largă în societatea
informațională de astăzi se bazează pe tehnologii ale limbajului. Datorită comunității sale
multilingve, acest lucru este valabil în special în spațiul economic și informațional din
Europa. Deși tehnologia limbajului a făcut progrese considerabile în ultimii ani, există încă un
potențial uriaș în îmbunătățirea calității sistemelor bazate pe tehnologii lingvistice. În cele ce
urmează, vom descrie rolul limbii române în societatea informațională europeană și vom
evalua stadiul actual al cercetărilor în domeniul tehnologiei limbajului pentru limba română.

120
 III. COMUNICAREA NONVERBALĂ

III.1. Funcțiile şi caracteristicile comunicării nonverbale

Faptul că şi-a creat un mod de comunicare ce ii aparţine in exclusivitate – limbajul

articulat – nu l-a impiedicat pe om să utilizeze, şi incă pe scară largă, mijloacele non-verbale.
Prin forţa imprejurărilor nu toate s-au putut bucura de o dezvoltare egală, şi pentru motivul că
organismul uman nu dispunea de posibilităţi fizice comparabile cu cele ale unor animale, in
ceea ce priveşte, de exemplu, comunicarea luminoasă, cromatică sau electrică (dar in toate

121
aceste domenii ingeniozitatea umană a compensat zgarcenia naturii, imaginand dispozitive
artificiale pentru care necuvantătoarele ar avea motive să ne invidieze).
Partea comunicării nonverbale din impactul total al comunicării este suficient de extinsă
pentru ca acest domeniu să reprezinte o arie importantă de cercetare, dezvoltare a teoriei şi
practicii comunicării. O persoană a intrat intr-o cameră, a făcut caţiva paşi şi apoi a ieşit.
Pentru un privitor atent, acel om a comunicat deja foarte multe despre sine. Comunicarea
nonverbală are o mare doză de credibil (a se vedea distincţia simbol – semn),
intrecand-o pe cea a comunicării verbale; mai mult, conform lui Albert Mehrabian, putem
face următorul calcul: impactul total = 7% verbal + 38% paraverbal + 55% nonverbal.
Comunicarea nonverbală ţine mai degrabă de simbol decât de semn, iar impactul ȋn
comunicare este foarte mare.
Ion-Ovidiu Panişoară menţionează ȋn lucrarea Comunicarea eficientă următoarele funcţii
ale comunicării nonverbale:
 comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală; de exemplu,
profesorul poate intări prin anumite elemente de mimică şi gestică importanţa unei
anumite
 părţi din mesaj in faţa cursanţilor;
 ea poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală;
 poate, in mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale;
 altă funcţie a comunicării nonverbale este aceea de a regulariza fluxul comunicaţional
şi de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;
 ea repetă sau reactualizează inţelesul comunicării verbale, dând astfel posibilitatea
receptorului comunicării să identifice in timp real un indemn aflat in „spatele” unei
afirmaţii;
 elemente ale comunicării non-verbale pot să substituie aspecte ale comunicării verbale
(de pildă, atunci cand printr-un gest profesorul ii indică unui elev să răspundă).
Comunicarea nonverbală se realizează printr-un ansamblu de instrumente care
acompaniază, suplimentează sau se substituie mesajelor verbale. Pe langă această
sintagmă, mai există şi termenul de paralimbaj sau limbajul trupului. În sfera
paralimbajului pot fi incluse:
- Aparenţa şi modul de a se prezenta: vestimentaţia, alura generală, postura preferată,
maniera de a se face prezent, de a se mişca- toate acestea alcătuiesc materialul unor

122
atitudini observabile, din care transpar unele caracteristici cum ar fi:dispoziţia afectivă,
starea de spirit, care sunt remarcate uneori inconştient de interlocutor.
- Paralimbajul gestual şi motor: mişcările braţelor, ale umerilor, schimbările posturii,
mişcările capului şi ale gatului în general tot ce se asociază spontan la mimică şi gestică.
- Paralimbajul asociat cuvantului: efecte verbale legate de ritm, debit, sublinierea unor
cuvinte, caracteristici ale articulaţiei, accentul, efectele vocii, variaţile intensităţii şi ale
timbrului.
- Elementele asociate mesajului scris- configuraţia paginii, culorile, ilustraţiile, etc.
- Paralimbajul mimicii feţei şi al privirii.
Din totalul mesajelor emise de un individ, 7% sunt verbale- cuvinte, 38% sunt vocale -
inflexiunea vocii, tonalitatea -, iar 55% sunt mesaje nonverbale; în situaţia unei conversaţii,
componenta verbală deţine 35%, iar comunicarea nonverbală 65%.
Comunicarea nonverbală este guvernată de factori biologici fiind, în consecinţă, mai
dificil de controlat.
Comunicarea nonverbală ȋndeplineşte o serie de funcții, dintre care, cele mai
importante sunt următoarele:
1. Funcţia de repetare - arată ceea ce a fost comunicat verbal, şi se accentuează
mesajul exprimat (arătatul cu degetul).
2. Funcţia de completare - relaţionată cu repetarea, adaugă ceva cuvintelor
(atingerea, îmbrăţişarea, o bătaie uşoară pe umăr etc.).
3. Funcţia de substituire - a ceva ce ar fi putut fi comunicat verbal (multe gesturi,
înlocuiesc unele cuvinte).
4. Funcţia de contradicţie a mesajelor verbale - una zice alta arată că face
nonverbal.
5. Funcţia de regularizare - ajută la clarificarea situaţiei (datul din cap, da sau nu în
funcţie de situaţie). Gesturiile transmit anumite mesaje: - repetă o informaţie, susţin un
discurs, o idee, traduc emoţii, exprimă stările interioare, exprimă un refuz etc.
La fel de importantă în comunicarea non-verbală este privirea, care constituie un întreg
vocabular, ale cărui cuvinte dobandesc nebănuite înţelesuri integrate în contextul gesticii şi
al vorbirii noastre. Există priviri fugitive, vioaie, insistente, întamplătoare, absente,
persistente, stinse, profunde, fermecătoare etc. Ochii exprimă viaţa interioară a persoanei.
În ceea ce priveşte gestica, Montaigne spunea că mainile au un limbaj propriu prin care
oamenii cer, promit, binecuvantează, ameninţă, imităm, implorăm, negăm, acuzăm,
regretăm etc.

123
 De asemenea un alt element important în comunicarea non-verbală este zambetul care
este: paşnic, prietenos, prefăcut, palid, rece, tăios, ironic, respectuos etc.
Comunicarea non-verbală este o comunicare bazată pe imagine, foarte importantă este
vestimentaţia persoanei, care oferă indicii privind: - status, imaginea de sine, valori, venit,
profesia, preocupări, preferinţe de culori, grup de apartenenţă, referinţă, background etc.
Un alt element important în comunicarea non-verbală este semnificaţia culorilor: albul
- semnifică onestitate, puritate, albastru marin - semnifică sinceritate, loialitate,
onestitate, negru - semnifică control, siguranţă, sobrietate, roşu aprins - vitalitate,
interes, forţă, griul - succes, detaşare, profesionalism, maro- căldură sufletească, şi
stabilitate, siguranţă, galben - creativitate, schimbare, verde - optimism, viaţă, speranţă.
Prin intermediul comportamentului nonverbal, oamenii transmit continuu mesaje.
Prelucrandu-le, receptorii le transformă în informaţii. Comunicarea non-verbală este un
schimb permanent de informaţii. Corpul omenesc poate comunica informaţii şi fără vreo
mişcare. Abţinerea de la gesturi poate fi mai elocventă decat anumite reacţii, faţa, mainile
şi picioarele pot fi tot atat de semnificative în repaus, ca şi în mişcare. Pantelimon Golu
consideră că instrumentul de realizare a comunicării non-verbale îl constituie următoarele
trei elemente: aparenţa fizică, expresia momentană a feţei, (mimica) şi gesturile. Acestea
joacă un dublu rol în procesul comunicării: nuanţează şi precizează ideile şi sentimentele
transmise, ajută persoana să se exprime, să se facă înţeleasă. Prin aparenţa fizică, o
persoană arată şi transmite semnificaţii, mesaje înşelătoare sau reale.
Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, a scris în 1901, despre anumite manifestări
simtomatice, şi despre anumite gesturi care apar la toţi oamenii, ele nefiind însă,
întotdeauna, o bază pentru un diagnostic psihiatric. Ele permit însă tragerea unor concluzii
asupra unor sentimente şi motive necunoscute, precum şi, eventual, asupra unor
mecanisme defensive. Miles.L. Patterson (1991) explică diferenţierea cea mai comună a
mişcărilor corpului folosite în discuţiile asupra comunicării nonverbale. El împarte
comportamentul kinesic în următoarele categorii:
- privirea interpersonală la distanţă
- atingerile
- mişcările corpului- orientarea corpului
- dilatarea pupilei
- expresiile faciale
- mişcările măinii
- mişcările picioarelor

124
 - postura şi modificarea acesteia în funcţie de situaţie.
Capul este de asemenea originea unui număr semnificativ de date comunicative. Unele
studii, cum ar fi cel al lui Kleinke, K.A.Nichols şi B.C.G.Champress, care au găsit o
corelaţie între receptarea unei priviri şi răspunsul galvanic al pielii, un idex obişnuit al
agitaţiilor emoţionale. Înclinările capului pot avea o varietate de înţelesuri, ori ca şi ochii,
cea mai mică modificare schimbă sensul.
Septimiu Chelcea, formulează axiomele comunicării non-verbale astfel:
1. Comunicarea nonverbală este filogenetic şi ontogenetic primordială.
2. În relaţiile interpersonale directe, este imposibil să nu comunicăm nonverbal.
3. Comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane şi nu
trebuie analizată independent de comunicarea verbală.
4. Comunicarea nonverbală se realizează printr-un sistem de semne şi semnale (
discrete şi analogice), de coduri şi de canale de transmitere a informaţiilorşi trebuie
analizată ca atare, nu fiecare element separat.
5. În comunicarea nonverbală, semnificaţia semnelor transmise prin multiple canale
trebuie stabilită în termenii probabilităţilor şi în funcţie de contextul socio- cultural
concret”. “Decodificarea comunicării nonverbale trebuie să aibă în vedere contextul
cultural, informaţiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi sunt înalt
contextuale ( se acordă o importanţă deosebită contextului în stabilirea sensului unei
comunicări), altele sunt slab contextuale”.
Comunicarea nonverbală este deosebit de importantă în comunicarea politică,
deoarece oamenii politici mai mult vor să cucerească prin imagine şi mai puţin prin mesaj.
Deseori observăm cum o imagine ne cucereşte şi nu ştim de ce, există un mecanism prin
care specialiştii în marketing politic şi electoral fac în aşa fel încat imaginea unui personaj
rămane în memoria noastră.
Comunicarea umană se bazează şi pe imagine şi simboluri, care au diverse
semnificaţii, important este să ştim să le descifrăm corect şi în funcţie de context.
Înlucrarea “Noi şi Eu”, Vladimir Levi prezintă o serie de caracteristici legate de postură,
voce, mers, privire, mimică şi eventualele lor semnificaţii psihologice.
Comportamentul unei persoane poate fi dependent de două categorii de factori:
a) factori obiectivi, care reflectă personalitatea reală.
b) factori subiectivi care reflectă atat personalitatea autoatribuită ( cum mă văd eu, -
imaginea de sine), cat şi personalitatea proiectată, care cuprinde ansamblul gandurilor,
sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ că le are.

125
 Cele două forme ale comunicării: verbală şi nonverbală se deosebesc între ele prin
faptul că în spatele primei forme stă gandirea, cu funcţiile ei, critice, de comentare,
cenzurare şi elaborare a mesajului, iar în spatele celei de a doua forme stau gestul,
imaginea,mimica, pantomimica.
În spatele comunicării nonverbale se află de fapt toată fiinţa noastră care arată practic
ce este, ce simte, şi ce vrea prin gesturi.
Comunicarea nonverbală se realizează printr-un ansamblu de instrumente care
acompaniază, suplimentează sau se substituie mesajelor verbale. Pe langă această
sintagmă, mai există şi termenul de paralimbaj sau limbajul trupului. În sfera
paralimbajului pot fi incluse:
- Aparenţa şi modul de a se prezenta: vestimentaţia, alura generală, postura preferată,
maniera de a se face prezent, de a se mişca- toate acestea alcătuiesc materialul unor
atitudini observabile, din care transpar unele caracteristici cum ar fi:dispoziţia afectivă,
starea de spirit, care sunt remarcate uneori inconştient de interlocutor.
- Paralimbajul gestual şi motor: mişcările braţelor, ale umerilor, schimbările posturii,
mişcările capului şi ale gatului în general tot ce se asociază spontan la mimică şi gestică.
- Paralimbajul asociat cuvantului: efecte verbale legate de ritm, debit, sublinierea unor
cuvinte, caracteristici ale articulaţiei, accentul, efectele vocii, variaţile intensităţii şi ale
timbrului.
- Elementele asociate mesajului scris- configuraţia paginii, culorile, ilustraţiile, etc.
- Paralimbajul mimicii feţei şi al privirii.
Din totalul mesajelor emise de un individ, 7% sunt verbale- cuvinte, 38% sunt vocale -
inflexiunea vocii, tonalitatea -, iar 55% sunt mesaje nonverbale; în situaţia unei conversaţii,
componenta verbală deţine 35%, iar comunicarea nonverbală 65%.
Comunicarea nonverbală este guvernată de factori biologici fiind, în consecinţă, mai
dificil de controlat.
La fel de importantă în comunicarea non-verbală este privirea, care constituie un întreg
vocabular, ale cărui cuvinte dobandesc nebănuite înţelesuri integrate în contextul gesticii şi
al vorbirii noastre. Există priviri fugitive, vioaie, insistente, întamplătoare, absente,
persistente, stinse, profunde, fermecătoare etc. Ochii exprimă viaţa interioară a persoanei.
În ceea ce priveşte gestica, Montaigne spunea că mainile au un limbaj propriu prin care
oamenii cer, promit, binecuvantează, ameninţă, imităm, implorăm, negăm, acuzăm,
regretăm etc.

126
 De asemenea un alt element important în comunicarea non-verbală este zambetul care
este: paşnic, prietenos, prefăcut, palid, rece, tăios, ironic, respectuos etc.
Comunicarea non-verbală este o comunicare bazată pe imagine, foarte importantă este
vestimentaţia persoanei, care oferă indicii privind: - status, imaginea de sine, valori, venit,
profesia, preocupări, preferinţe de culori, grup de apartenenţă, referinţă, background etc.
Un alt element important în comunicarea non-verbală este semnificaţia culorilor: albul
- semnifică onestitate, puritate, albastru marin - semnifică sinceritate, loialitate,
onestitate, negru - semnifică control, siguranţă, sobrietate, roşu aprins - vitalitate,
interes, forţă, griul - succes, detaşare, profesionalism, maro- căldură sufletească, şi
stabilitate, siguranţă, galben - creativitate, schimbare, verde - optimism, viaţă, speranţă.
Prin intermediul comportamentului nonverbal, oamenii transmit continuu mesaje.
Prelucrandu-le, receptorii le transformă în informaţii. Comunicarea non-verbală este un
schimb permanent de informaţii. Corpul omenesc poate comunica informaţii şi fără vreo
mişcare. Abţinerea de la gesturi poate fi mai elocventă decat anumite reacţii, faţa, mainile
şi picioarele pot fi tot atat de semnificative în repaus, ca şi în mişcare. Pantelimon Golu
consideră că instrumentul de realizare a comunicării non-verbale îl constituie următoarele
trei elemente: aparenţa fizică, expresia momentană a feţei, (mimica) şi gesturile. Acestea
joacă un dublu rol în procesul comunicării: nuanţează şi precizează ideile şi sentimentele
transmise, ajută persoana să se exprime, să se facă înţeleasă. Prin aparenţa fizică, o
persoană arată şi transmite semnificaţii, mesaje înşelătoare sau reale.
Comunicarea nonverbală este deosebit de importantă în comunicarea politică,
deoarece oamenii politici mai mult vor să cucerească prin imagine şi mai puţin prin mesaj.
Deseori observăm cum o imagine ne cucereşte şi nu ştim de ce, există un mecanism prin
care specialiştii în marketing politic şi electoral fac în aşa fel încat imaginea unui personaj
rămane în memoria noastră.
Comunicarea umană se bazează şi pe imagine şi simboluri, care au diverse
semnificaţii, important este să ştim să le descifrăm corect şi în funcţie de context. În
lucrarea “Noi şi Eu”, Vladimir Levi prezintă o serie de caracteristici legate de postură,
voce, mers, privire, mimică şi eventualele lor semnificaţii psihologice.

III.2. Înțelegerea mesajelor nonverbale

Comunicarea nonverbală ocupă, după cum am subliniat de mai multe ori, după statistica
lui A. Mehrabian, cea mai mare parte a proceselor de comunicare, adică circa 55% din

127
acestea. Este normal, deci, ca ȋn analiza comunicării, ȋndeosebi a celei interpersonale, să i se
acorde o mare atenție. În cazul comunicării interpersonale, mai ales al celei diadice față-ȋn-
față, se manifestă ȋn cea mai mare măsură formele comunicării nonverbale. În cele ce
urmează, ne vom conduce ȋndeaproape după lucrarea Comunicare şi protocol a autoarei
Corina Rădulescu (2009).
Comunicarea umană non-verbală se realizează pe următoarele căi:
Limbajul gesturilor. In cartea sa Sisteme de comunicare umană, Lucia Wald ne oferă o
definiţie a gestului, în sens larg, şi anume: „orice mişcare corporală, involuntară sau
voluntară, purtătoare a unei semnificaţii de natură comunicativă sau afectivă”. In cadrul
acestui limbaj, autoarea distinge gesturile propriu-zise – mişcări ale extremităţilor corpului
(cap, braţe, degete) şi mimica – mişcări ale muşchilor feţei. Pantomima reprezintă „un sistem
organizat de gesturi şi mimică, capabil de a se substitui vorbirii sonore, in special ca acţiune
dramatică”.
Gesturile constituie un mijloc auxiliar, de subliniere sau evidenţiere a expresiilor sonore.
Faţă de limbajul sonor, limbajul gesturilor are un randament mai redus, dar compensează
acest lucru, prin faptul că posedă un grad mare de universalitate (are un caracter arbitrar mai
mic, ţine mai mult de simbol şi mai puţin de semn). Pentru Quintilian, de pildă, gesturile
reprezentau o limbă internaţională. Gradul de folosire a gesturilor diferă in funcţie de vârstă
(ele sunt mai frecvente la copiii decat la adulţi), de gradul de cultură şi civilizaţie (sunt mai
numeroase la populaţiile tribale decat la cele civilizate), de spaţiul geografic (mai frecvente la
meridionali decât la cele nordice), de gradul de afectivitate al comunicării. Din cercetările
intreprinse de specialişti, s-a ajuns la concluzia caracterului convenţional al gesturilor (mai
redus insă decat in cazul limbajului verbal), datorită faptului că aceeaşi mişcare poate avea
semnificaţii diferite sau chiar opuse la diferite popoare. De exemplu, la unele popoare, cum ar
fi grecii, turcii, bulgarii, indienii, inclinarea
capului inseamnă nu, iar scuturarea lui da, deci invers decat la noi. Lucia Wald dă exemple in
acelaşi sens: scoaterea limbii inseamnă in multe părţi ale globului batjocură, in timp ce in
Tibet este semn de respect.
In genere, există două situaţii tipice de folosire a gesturilor, şi anume:
– cand gesturile reprezintă un auxiliar al limbajului sonor;
– cand gesturile, din motive sociale sau patologice, reprezintă – temporar sau permanent
– unicul mijloc de comunicare.
Pentru anumite domenii de activitate, cum ar fi oratoria, teatrul (pantomima), muzica
(dirijatul, baletul), cinematografia (filmul mut), gestul capătă un rol fundamental. In

128
antichitate exista arta oratorică, in cadrul căreia, alături de cuvant, gestul avea o extraordinară
funcţie estetică şi expresivă, care contribuia la impresionarea şi convingerea afectivă a
receptorului. Acelaşi lucru e valabil şi pentru arta spectacolului, tragedia greacă, pentru arta
pantomimei, balet, pentru teatrul romantic, etc. unde „limbajul trupului”, dinamica corporală,
ca şi expresia feţei, mimica „comunică”, intr-un limbaj specific, o multitudine de semnificaţii,
de mare intensitate. E adevărat, există şi in cazul lor un caracter convenţional al comunicării
(cum de altfel am precizat mai sus), dar mult mai mic, poate şi pentru că de cele mai multe ori
codul respectiv este cunoscut de ambele părţi. „Limbajul trupului” (gesturi, mişcări, poziţii)
reprezintă o sursă importantă de informaţii pentru profesor, manager etc., care pot primi astfel
un feedback extrem de important.
Scheflen propune trei dimensiuni ale limbajului trupului: punctele sunt reprezentate de
schimbări ale mişcării capului, expresia facială şi mişcările mainilor, poziţiile sunt
reprezentate de schimbarea posturii in timpul conversaţiei, iar prezentarea include intregul
comportament nonverbal. Aceste elemente pot fi interpretate şi prin prisma conceptului de
ecou poziţional (o persoană care ascultă altă persoană tinde să imite, intr-o anumită măsură şi
in manieră specifică, poziţia celui care comunică); atunci cand acest ecou poziţional există,
putem vorbi despre un anumit interes pentru ascultare, atunci cand el nu există, putem
consemna mai degrabă o lipsă a interesului pentru ascultare. Totuşi, in practică nu trebuie
absolutizată valoarea de adevăr a acestor informaţii, dar ele trebuie interpretate in context şi
sistemic (de pildă, un student care stă cu braţele incrucişate pe piept poate sugera o poziţie de
inchidere faţă de interlocutor, dar poate să fie pur şi simplu frig in sala de curs). Contactul
fizic poate să ne sugereze un evantai larg de factori care conduc la afecţiune, agresivitate,
dependenţă, dominanţă etc., in interrelaţionările persoanelor cu care venim in contact,
definind statusul acestora. In acelaşi timp şi alte caracteristici exterioare limbajului trupului
pot să facă parte integrantă din comunicarea nonverbală susţinută de această formă – este
vorba despre imbrăcăminte, machiaj, parfumul folosit, bijuterii etc.
O primă problemă ce se cere clarificată este aceea privind caracterul arbitrar sau motivat
al semnului gestual. Se ştie că, in ceea ce priveşte semnul lingvistic, Ferdinand de Saussure a
statuat arbitrariul acestuia (a se vedea pag. 24), principiu in favoarea căruia pledează insăşi
diversitatea limbilor. Care este, din acest punct de vedere, situaţia semnelor gestuale. Pe de o
parte, interpretarea diferită dată aceluiaşi gest in zone geografice diferite (desenarea unui
cerculeţ cu degetele mare şi arătător unite la varf inseamnă „O.K.” in America, „zero” in
Franţa, „bani” in Japonia) şi posibilitatea exprimării aceleiaşi idei prin gesturi neasemănătoare
(in locul semnului de „O.K.”, rusul ridică degetul mare in poziţie

129
verticală, brazilianul işi strange intre degete lobul urechii) – pledează pentru prezenţa
arbitrariului şi in acest domeniu. Pe de altă parte insă, existenţa unor gesturi universale nu
poate fi negată. Pe toate meridianele, nedumerirea se exprimă prin ridicarea din umeri,
tristeţea sau veselia sunt semnalate prin modificări fizionomice asemănătoare. Considerăm că,
in comparaţie cu semnul verbal, cel gestual are in măsură mai mică un caracter arbitrar, el
plasandu-se mai aproape de simbol şi mai departe de semn (concluzie enunţată şi in
subcapitolul anterior).
O altă problemă indelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor. Majoritatea
cercetătorilor iau drept punct de pornire raporturile gestului cu cuvantul. Ei apreciază că in
relaţia cu planul lingvistic, comunicarea non-verbală poate indeplini funcţii de accentuare,
completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire.
O clasificare mult citată este cea datorată cercetătorilor americani Paul Ekman şi Wallace
V. Friesen, potrivit căreia gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de
reglaj şi adaptori.
Emblemele – de exemplu – ţin loc de cuvinte şi pot, la nevoie, să se constituie intr-un
limbaj de sine stătător. Aşa se intamplă in cazul surdo-muţilor, dar şi in diverse alte situaţii –
in care distanţa prea mare dintre emiţător şi destinatar, suprapunerea unui bruiaj foarte
puternic, un tabu religios etc. – impiedică recurgerea la cuvant. Cat priveşte abolirea din
considerente artistice a comunicării verbale, ea a imbrăcat forma pantomimei, specie
dramatică cu o lungă istorie. Se ştie că, spre deosebire de vechii greci, care nu apreciau acest
gen de spectacol, romanii ȋl agreau in aşa măsură ȋncât, in vremea imperiului, pantomima a
inceput să inlocuiască treptat, in preferinţele publicului, teatrul vorbit.
Ilustratorii din clasificarea lui Ekman şi Friesen indeplinesc deopotrivă funcţia de
insoţire şi de completare a comunicării verbale. Prezintă un caracter mult mai puţin arbitrar
decat emblemele, o parte dintre ei fiind chiar reacţii gestuale innăscute, ca atare, universale.
Există opt tipuri principale de ilustratori: bastoanele (mişcări verticale ale mainii menite să
accentueze anumite cuvinte şi să atragă atenţia ascultătorului asupra elementelor esenţiale ale
discursului), pictografele (desenează in aer forma unor obiecte despre care se vorbeşte),
kinetografele (descriu o acţiune sau o mişcare corporală pe care emiţătorul socoteşte
insuficient să o redea numai prin cuvinte), ideografele (descriu şi ele o mişcare, dar, de data
aceasta, una abstractă, traiectoria unui raţionament), mişcările deictice (indică obiecte, locuri,
persoane; recurgerea la ele este limitată de reguli de politeţe, de asemenea, mişcarea deictică e
preluată de alte componente corporale sau fizionomice, care o rafinează, dandu-i o aparenţă
mai puţin agresivă), mişcările spaţiale (descriu raporturile de poziţie dintre obiectele sau

130
persoanele despre care se vorbeşte), mişcările ritmice (reproduc cadenţa unei acţiuni) şi
ilustratorii emblematici (embleme utilizate in prezenţa cuvantului căruia ele i se substituie in
mod normal; de exemplu degetele arătător şi mijlociu dispuse in formă de V reprezintă
semnul victoriei).
Gesturile de reglaj dirijează, controlează şi intreţin comunicarea. Funcţia lor este
expresivă şi fatică. Confirmarea „din cap” cu care ii sunt intampinate spusele il incurajează pe
vorbitor să „o ţină tot aşa”, in timp ce o grimasă exprimand nemulţumirea sau ȋndoiala, ȋl
poate determina să işi reconsidere total strategia discursivă.
Mişcările afective comunică stările sufleteşti prin care trece emiţătorul. Funcţia lor este
emotivă şi ele se prezintă mai ales sub formă de indicii şi numai in subsidiar ca semnale.
Exteriorizarea liberă a emoţiilor este insă adeseori ingrădită de o dublă cenzură,
socială şi personală. Nici o societate din lume nu şi-a incurajat vreodată membrii să-şi
manifeste durerile in public prin plans sau gesturi de disperare, ci, dimpotrivă, i-a invăţat să se
abţină de la toate acele expresii ale suferinţei proprii care i-ar putea deranja pe ceilalţi. Cu cat
o cultură e mai veche şi guvernată de reguli mai stricte, cu atat gradele de libertate ale
manifestării publice a sentimentelor sunt mai reduse.
Grija faţă de aproapele nostru, dar şi teama de autodemascare pot sta la baza iniţiativelor
individuale de falsificare a informaţiei afective. Acestea imbracă, de regulă, trei forme
diferite:
a. inhibarea reacţiei;
b. exagerarea reacţiei;
c. mimarea reacţiei contrare.
Inhibarea reacţiei constituie, probabil, modalitatea cea mai răspandită de ascundere a
reacţiilor emoţionale. Nu toţi parametrii fizici sunt insă uşor de stăpanit. Ne putem controla
muşchii feţei şi, ȋn acelaşi timp, să ne dăm in vileag sentimentele prin indicatori corporali
rămaşi nesupravegheaţi tocmai din pricina importanţei acordate celor dintai. Cu privire la
acest fapt, Sigmund Freud afirma: „Cel care are ochi de văzut şi urechi de auzit constată că
muritorii nu pot ascunde nici un secret. Cel ale cărui buze tac, pălăvrăgesc cu varful degetelor,
se trădează prin toţi porii”. De asemenea, nici controlul facial nu poate fi perfect. Anumite
tehnici cinematografice au pus in evidenţă faptul că persoanele confruntate cu situaţii
neaşteptate au expresii ce reprezintă reacţia sinceră, necontrafăcută, la evenimentele
respective, dar aceste expresii (micromomentane) nu durează decat circa 0,02 secunde, după
care subiecţii respectivi ȋşi inhibă brusc manifestarea afectivă spontană din primul moment.
Exagerarea reacţiei mimico-gestuale constituie cel de-al doilea mod de a falsifica informaţia

131
afectivă. Efectul urmărit se inscrie, in majoritatea cazurilor, in sfera şantajului sentimental (ne
prefacem mai supăraţi decat suntem, pentru a impresiona persoane care ţin la noi) sau aparţine
panopliei clasice a mijloacelor de seducţie. Cel de-al treilea mod de a falsifica informaţia
afectivă, şi anume, simularea stării contrare poate avea la bază delicateţea sau orgoliul, după
cum e vorba de o incercare de a-i menaja pe ceilalţi, ascunzandu-le un fapt ce i-ar putea
afecta, ori de manifestările de mandrie ale celui ce nu suportă să fie compătimit etc.
Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată de comunicare. Ea include
mişcările ce răspund unor necesităţi umane şi pot fi efectuate atat in prezenţa cat şi in
mişcări pe care le presupune indeplinirea unei munci manuale. Autoadaptorii se referă la
nevoile propriului nostru trup şi ei pot satisface trebuinţe de curăţenie, ingrijire sau orice alte
necesităţi trupeşti. Gesturile din familia alter-adaptorilor dobandesc valoare comunicativă
atunci cand sunt efectuate in scop didactic. Altminteri, ele pot transmite informaţii despre cel
care le săvarşeşte numai in calitate de indicii, nu şi de semnale. Cat priveşte auto-adaptorii,
regulile vieţii sociale limitează drastic, in cazul in care nu interzic cu totul, manifestarea lor in
public (de pildă, in prezenţa unor persoane străine, ne suflăm nasul mai discret decat in
singurătate).
Cook vorbeşte despre axa staticului şi a dinamicului in comunicarea nonverbală, in cea
statică aflandu-se elementele care nu suferă transformări la intalnirea cu o altă persoană, iar in
cea de-a doua, cele care permit astfel de schimbări:
Proxemica. Se vorbeşte in ultimul timp tot mai mult despre regulile de politeţe, salut,
despre etichetă despre „limbajul trupului”, ca manifestări gestuale care diferenţiază oamenii in
funcţie de aria geografică şi gradul de cultură, varstă şi temperament. Alături de
kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul trupului, al comunicării prin gest şi
mimică – a apărut o nouă ştiinţă, proxemica (proxemia – din englezescul proximity =
apropiere, vecinătate).
Antropologul american Edward Hall inţelege prin proxemică modul în care omul percepe
şi îşi structurează spaţiul, distanţele de interacţiune personală, socială şi publică precum şi
maniera in care işi construieşte şi organizează microspaţiul, işi stabileşte distanţele faţă de
ceilalţi oameni in cadrul vieţii cotidiene. Edward Hall observă că aceste distanţe de
interacţiune variază după distanţele sociale, după prejudecăţile indivizilor, dar mai ales după
cultura de apartenenţă.
Proxemica afirmă, în esenţă, că instinctul teritorial – atat de important in viaţa animalelor
– e departe de a fi dispărut la om. Dimpotrivă, manifestările sale s-au diversificat şi nuanţat, in
concordanţă cu evoluţia raporturilor sociale. Din acest punct de

132
vedere, Desmond Morris distinge trei tipuri principale de teritoriu: tribal, familial şi
personal.
In ceea ce priveşte teritoriul tribal, de la bandele de răufăcători, pană la partidele
politice, toate grupurile, asociaţiile de orice fel simt nevoia de a-şi delimita zona de acţiune,
marcandu-şi teritoriul şi apărandu-l prin mijloace specifice, intr-un mod nu mult diferit de cel
al haitelor de lupi in căutare de pradă. Caracterul tribal al teritoriilor colective se observă şi in
apariţia ȋn spaţiul acestora a unor manifestări „primitive”, de genul
intonării unor cantece de luptă.
Trăsăturile teritoriului familial sunt perceptibile atat in modul de organizare a locuinţei,
cât şi ȋn manifestările familiei atunci când ea se află in deplasare, la munte, la mare. Dacă
urmărim comportarea pe plajă, vom observa că cea dintai familie sosită in zori la plajă are
libertatea de a se aşeza absolut oriunde doreşte, dar prima grijă a membrilor ei este aceea de a-
şi delimita şi marca un teritoriu, pe care il consideră inviolabil. Următorii veniţi nu se vor
aşeza niciodată ȋn imediata vecinătate, ci mult mai departe, distanţele dintre „proprietăţile”
familiale scăzând treptat, pe măsura aglomerării plajei. Ca şi ȋn cazul relaţiilor interpersonale,
funcţionează aici aşa numitul principiu al „locului central”. Acesta constă ȋn alegerea, de
preferinţă, de către persoana venită mai tarziu a poziţiei mediane ȋntre locurile deja ocupate.
Teritoriul familial e reprezentat prin două ipostaze, şi anume, ipostaza mobilă a lui –
constand in invelişul invizibil al automobilului in care se deplasează familia aflată in week-
end, şi ipostaza imobilă – casa de locuit. E.T. Hall vede in locuinţa europeană din secolele
XIII–XX paradigma a ceea ce el numeşte „spaţiile cu organizare fixă”. In distribuţia
incăperilor acestui tip de cămin familial, zona cea mai intimă, cea a dormitoarelor este
amplasată la etaj, ca un veritabil cuib, ea fiind protejată de câteva linii de fortificaţii
succesive. Grădina din faţa casei constituie nu atât un obstacol, cat un spaţiu a cărui străbatere
il obişnuieşte pe vizitator cu gandul că a pătruns pe un teritoriu in care libertatea sa de acţiune
este ingrădită. La polul opus se plasează, după Hall, casa tradiţională japoneză, exemplu tipic
de „spaţiu cu organizare variabilă”, in care, prin simpla deplasare a unor panouri mobile se
modifică distribuţia incăperilor şi unde, rămanand practic locului, iţi poţi schimba tipul de
activitate.
Dintre toate tipurile de spaţii menţionate, cel personal s-a bucurat de cea mai mare
atenţie din partea cercetătorilor. Aceştia au delimitat patru zone caracteristice, fiecare dintre
ele fiind subȋmpărţită la randul ei in cate două subzone, după cum urmează:
a. Zona intimă. Se intinde de la suprafaţa epidermei noastre până la o distanţă de cca 45
cm de aceasta. Comunicarea tactilă şi cea olfactivă ocupă aici un loc privilegiat. Rolul vorbirii

133
este mult diminuat, contactul ocular este, in general, slab, ochiul adaptanduse cu dificultate
apropierii excesive. Subzona apropiată se intinde intre 0–15 cm. Relaţia sexuală şi lupta sunt
singurele raporturi interumane compatibile cu această distanţă minimală. Toate trăsăturile
comunicaţionale menţionate sunt impinse aici la limită. Mesajele transmise sunt aproape in
exclusivitate afective sau puternic colorate afectiv.
b. Zona personală (45–125 cm). Cuprinde, la rândul ei, o subzonă apropiată (45–75 cm)
şi una indepărtată (75–125 cm). Cea dintai, presupune un grad ridicat de familiaritate intre
comunicatori. Mesajul olfactiv al interlocutorului rămâne perceptibil şi atingerea oricand
posibilă, dar ponderea comunicării verbale creşte şi contactul ocular devine mai bun. În
subzona ȋndepărtată ne simţim mult mai ȋn largul nostru. Ea corespunde distanţei obişnuite
dintre doi oameni ce conversează pe stradă. Desigur, limitele menţionate ale zonei personale
nu sunt aceleaşi in toate mediile, societăţile şi culturile, ci ele variază in limite destul de largi,
in funcţie de parametrii psihologici, socioculturali, temperamentali, demografici. De exemplu,
distanţa personală este mai mare in cazul locuitorilor de la ţară decat in cel al orăşenilor,
obligaţi să trăiască in spaţii mai aglomerate.
c. Zona socială (1,25–3,60 m). Este spaţiul negocierilor impersonale, al relaţiilor de
serviciu din care elementul de intimitate a fost total inlăturat. Subzona apropiată (1,25–2,20
m) presupune comunicarea verbală cu o voce plină şi clar decupată pe fondul eventualelor
zgomote de fond. Frontiera interioară a teritoriului social este marcată prin amplasarea de
obiecte tampon: ghişeul, biroul, taraba etc. Subzona indepărtată (2,20–3,60 m) adaugă două
conotaţii noi: sublinierea distanţei ierarhice şi nevoia de linişte. Transgresarea limitelor
stabilite se incarcă intotdeauna cu o anumită semnificaţie.
d. Zona publică (peste 3,60 m). In cadrul ei comunicarea işi pierde aproape total
caracterul interpersonal. Ea se adresează unei colectivităţi, iar discursul este mai formalizat.
Volumul glasului creşte, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător
in parte, deşi continuă să poată urmări reacţiile publicului şi să işi ajusteze comunicarea in
funcţie de acestea. Tocmai amploarea acestui feedback distinge subzona apropiată (3,60–7,50
m) de cea indepărtată, legătura funcţionand bine in primul caz (de pildă, relaţia profesor –
elevi in timpul orelor de curs) şi la un nivel foarte scăzut in cel de al doilea (de exemplu,
discursuri politice in faţa unor mari mulţimi).
Prin urmare, indivizi de culturi diferite nu au numai limbi şi teritorii diferite, dar mai ales
au lumi diferite. „Tot aşa cum limbajul verbal diferă de la o cultură la alta, şi limbajul non-
verbal poate fi diferit in diferite culturi”. Autorul demonstrează la randul său faptul că, in
cadrul limbajelor non-verbale, fiecare individ are o arie personală de securitate, o distanţă sau

134
un spaţiu necesar securităţii sale personale, distanţă care variază in funcţie de variabilele
culturale, geografice sau temperamentale. Astfel, Allan Pease defineşte patru zone posibile
de distanţe interpersonale, şi anume: intimă, personală, socială şi publică.
1. Zona intimă este cuprinsă intre 15–46 cm. După părerea autorului, dintre toate
distanţele, zona aceasta este cea mai importantă. „Omul işi apără această zona ca o proprietate
a sa. Doar celor apropiaţi emoţional le este permis să pătrundă in ea. Din această categorie fac
parte indrăgostiţii, părinţii, soţul sau soţia, copiii, prietenii şi rudele apropiate”.
2. Zona personală – intre 46 cm şi 1,22 m. Aceasta este distanţa pe care o păstrăm faţă
de alţii la intalniri oficiale, ceremonii sociale şi intalniri prieteneşti.
3. Zona socială – intre 1,22 m şi 3,60 m. Această distanţă o păstrăm faţă de necunoscuţi,
faţă de factorul poştal sau cei care ne repară ceva in casă, faţă de vanzătorii din magazine, faţă
de noul angajat şi faţă de toţi cei pe care nu-i cunoaştem prea bine.
4. Zona publică – peste 3,60 m. Aceasta este distanţa corespunzătoare de fiecare dată
cand ne adresăm unui grup mare de oameni.
Allan Pease subliniază faptul că aceste distanţe sunt determinate cultural. „In timp ce
unele culturi, ca de pildă cea japoneză, s-au obişnuit cu aglomeraţia, altele preferă spaţiile larg
deschise şi le place să menţină distanţa.” De asemenea, distanţa personală diferă de la o
cultură la alta. Englezii au tendinţa de a se plasa la aproximativ 60 cm unul de celălalt, iar cei
din culturile meridionale se simt bine la distanţa de 30 cm.
În concluzie, perceperea spaţiului se realizează in mod diferit de fiecare dintre noi, in
funcţie de educaţie, de cultură, de apartenenţa socială şi naţională, de timp, de varstă, sex,
temperament, etc. Marcajul cultural pe care il reclamă proxemica este stimulator şi ne
indeamnă la redefinirea unor concepte legate de comunicare şi de raporturile dintre oameni.
Allan Pease ne convinge că „limbajul trupului” este fascinant, că acesta poate comunica un
mesaj mult mai convingător decat cuvintele, pentru că este mai autentic, sincer, mai deschis şi
incărcat de o anume emotivitate, care i se transmite şi receptorului. De multe ori, atunci cand
sensul mesajului non-verbal intră in conflict cu cel verbal, suntem inclinaţi să dăm crezare
mesajului non-verbal. Poziţia corpului, a picioarelor, mişcarea mainilor, a capului, a ochilor
pot comunica starea socială, cultura, educaţia, emoţia, timiditatea, superioritatea sau
inferioritatea, modestia, supărarea, furia, mandria etc.
Concluzia autorului sus menţionat este următoarea: Cercetările referitoare la comunicările
non-verbale au evidenţiat existenţa unei corelaţii intre disponibilitatea de vorbire (bagajul de
cuvinte deţinut) al unei persoane şi numărul de gesturi pe care il utilizează pentru a transmite
mesajul său. Aceasta inseamnă că rangul social, instruirea şi prestigiul unei persoane au

135
influenţă directă asupra numărului de gesturi sau de mişcări ale trupului utilizate. Mai precis,
persoana aflată pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale sau de conducere se bazează, in
principal, pe vocabularul său bogat, in timp ce una mai puţin educată sau necalificată se va
sprijini, pentru transmiterea intenţiilor sale, mai
mult pe gesturi decat pe cuvinte.”
La aceleaşi concluzii ajunge şi Ray Birdwhistell – fondatorul kinezicii (comunicarea prin
intermediul gesturilor şi al mimicii), cercetător la Universitatea din Toronto. Teza principală a
lucrărilor sale de kinezică este că gestualitatea reprezintă un fel de instanţă intermediară intre
cultură (in accepţiunea antropologică a termenului) şi personalitatea umană. Pornind de la o
taxonomie socială simplă, in conformitate cu care societatea americană contemporană lui era
alcătuită din trei straturi principale (lower, middle, higher class), subimpărţite, la randul lor, in
cate două subclase (upper şi lower), Birdwhistell susţinea că apartenenţa la una sau alta dintre
aceste categorii determină un comportament nonverbal specific, şi că, prin urmare, un
observator avizat poate să deducă din mimica şi gesturile unei persoane din care strat,
respectiv substrat face parte acesta.
Privirea. Cercetătorii sunt unanimi in a-i recunoaşte privirii statutul de cel mai important
mijloc de transmitere a mesajelor nonverbale. Atat calitatea de dezvăluitori ai stărilor
interioare, cat şi puterea de influenţare a sentimentelor şi voinţei (cazul hipnozei) asigură
ochilor o poziţie privilegiată, deopotrivă ca emiţători şi ca receptori de semnale
interpersonale.
Forţa recunoscută a privirii limitează dreptul de a o folosi oricum şi oricat, societatea
stabilind reguli nescrise de restrangere a libertăţii privitorului. Cercetătorii au pus in evidenţă
faptul că durata medie a privirii adresate unei persoane necunoscute trebuie să fie de 1,18
secunde pentru a nu fi interpretată ca un act de agresiune. Există, de asemenea, un criteriu
obiectiv pentru distingerea intre privirea insistentă incărcată de simpatie sau dragoste şi cea
care denotă ostilitate: evoluţia dimensiunilor pupilei. Adversarilor care se infruntă li se
contractă pupilele, in timp ce atracţia, interesul, pofta pot produce creşteri spectaculoase ale
mărimii pupilelor.
Stass şi Willis au efectuat un experiment in care subiecţii trebuiau să aleagă un coleg de
lucru dintre două femei, una fiind instruită de experimentatori să-l privească in mod direct pe
subiect, ȋn timp ce cealaltă trebuia să privească in altă parte atunci cand era prezentată
subiectului –alegerea subiecţilor s-a orientat in direcţia persoanei care-i privise direct in
timpul prezentării.

136
 Knapp, Kendon sau Argyle, Ingham, Aikens şi McCallin susţin ideea potrivit căreia
contactul vizual serveşte la patru funcţii majore:
1. regularizează fluxul informaţional (spre exemplu, cand dorim să incheiem
comunicarea proprie, privim interlocutorul intr-un mod care să-i sugereze că este randul său
să se exprime);
2. monitorizează feedback-ul (de aceea dacă discutăm cu cineva care poartă ochelari cu
lentile intunecate pierdem accesul la un mare număr de informaţii rezultate din interacţiunea
dintre noi şi acea persoană); cadrul didactic, in mod deosebit trebuie să păstreze mereu
contactul vizual cu studenţii săi, deoarece aşa accentuează ascultarea interactivă şi se dezvoltă
un cadru propice şi motivant pentru ȋnvăţare;
3. exprimă emoţiile. Într-un studiu efectuat de Hess, subiecţii trebuiau să privească
fotografiile unor femei, fiecare fotografie fiind executată in două exemplare – un exemplar era
lăsat aşa cum era, iar in celălalt, pupilele erau retuşate, părand mărite; subiecţilor li se cerea o
estimare a fotografiilor din perspectiva atractivităţii, cercetătorul observand că persoana din
fotografia retuşată trecea ca fiind mai atrăgătoare decat perechea ei.
4. indică natura relaţiilor interpersonale. În 1972, Ellsworth et al. au efectuat un studiu
asupra unor şoferi care se opreau la o intersecţie – cei care erau fixaţi prin contact vizual de o
persoană care stătea după un colţ ieşeau mult mai rapid din intersecţie decat cei care nu erau
priviţi de nimeni in mod deosebit – astfel, contactul vizual poate să devină inconfortabil
pentru cei care sunt subiecţii respectivei activităţi. Cum precizam anterior, cercetările au
demonstrat că, faţă de o persoană necunoscută, căreia nu i te adresezi, timpul permisibil in
menţinerea contactului vizual este de 1-2 secunde.
După Mark Knapp, funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt in număr de
patru:
1. Cererea de informaţie. Privirea joacă un rol determinant in realizarea feedback-ului,
ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii. In acest sens, s-a observat că
femeia realizează un contact vizual mai intens, indiferent de sexul interlocutorului.
2. Informarea altor persoane că pot vorbi. Intro comunicare de grup, selectarea
vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice sau prin orientarea deictică a privirii.
3. Indicarea naturii relaţiei. Am menţionat deja modul in care sentimentele pozitive sau
negative sunt transmise prin intermediul privirii. Dar orientarea şi durata acesteia se pot
asocia nu numai cu interesul sau ostilitatea, cu dragostea sau ura. Ele pot semnala şi existenţa
unui raport social de un tip anume: cazul şefilor care caută să işi domine subalternii privindu-i
insistent in timp ce le vorbesc şi, dimpotrivă, evită să-i urmărească cu privirea cand aceştia iau

137
cuvantul, pentru a sublinia că nu acordă prea mare importanţă opiniilor lor. De natura relaţiei
depinde şi amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea. Intr-o convorbire oficială,
se vizează, in cea mai mare parte a timpului, un loc situat in mijlocul frunţii interlocutorului.
O conversaţie amicală coboară acest punct undeva intre ochi şi gură, pentru ca un grad mai
mare de intimitate să il aducă mai jos, intr-o regiune situată intre bărbie şi zona coapselor.
Femeile, care beneficiază şi de o vedere periferică mai bună decat bărbaţii, practică pe scară
largă privirea laterală.
4. Compensarea distanţei fizice. Interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă, intr-un loc
aglomerat, ne face să ne simţim mai apropiaţi de el, chiar dacă, practic, rămanem departe unul
de altul. In paralel cu proxemica corporală, la care ne-am referit anterior, privirea instaurează
şi o proxemică vizuală, ce poate (uneori) intra in contradicţie cu cea dintai. Atunci cand
suntem inconjuraţi de oameni mai mult sau mai puţin indiferenţi, putem intreţine o relaţie
stransă cu o persoană aflată in celălalt colţ al sălii, exclusiv prin mijlocirea privirii. Limbajul
ochilor ne poate spune foarte multe despre o persoană. De pildă, Richard Bandler şi John
Grinder au sugerat că oamenii se uită intr-o direcţie (in partea stangă) cand incearcă să-şi
amintească ceva şi in altă direcţie cand incearcă să inventeze ceva (in partea dreaptă).
Expresiile feţei – oameni din diferite colţuri ale globului au expresii faciale similare
atunci cand exprimă diferite emoţii: frică, supărare, bucurie, surpriză etc.
Comunicarea cromatică, manifestată prin modificarea culorii obrazului, transmite ideea
unei puternice emoţii, de durere sau de bucurie. Studiile cu privire la comunicarea cromatică
stau la baza realizării unor foarte cunoscute teste de personalitate, de pildă testul elaborat de
psihologul Max Luscher, in care, pe baza ordinii in care sunt alese anumite culori se
evidenţiază o anumită stare dispoziţională. Astfel, s-a constatat că, in genere:
 culoarea gri este simbolul neutralităţii, nefiind nici alb, nici negru. Ea poate fi tradusă
prin noţiunea de neimplicare ori ca o mascare a interesului pentru un anumit lucru;
 albastrul sugerează calmul, unitatea şi repausul. Se presupune că privitul la o culoare
albastră are rolul de a relaxa sistemul nervos; de asemenea, el mai poate fi văzut ca o
„profunzime a sentimentelor”, induce grijă şi afecţiune;
 verdele este asociat adesea cu natura, cu creşterea, cu „tensiunea elastică” ce
determină nevoia de imbunătăţire a ceva ce face parte din viaţa noastră. De asemenea,
el evidenţiază fermitate, constanţă şi persistenţă, nevoia/dorinţa de dominare reliefată
printr-un inalt nivel al stimei de sine. Metaforic fiind văzut ca „elasticitate a dorinţei”,
verdele indică un nivel crescut al dorinţei de autoimbunătăţire; - roşul simbolizează
„forţa dorinţei” definind activismul persoanei, vitalitatea acesteia determinand o latură
138
 agresivofensivă, competitivitate şi operativitate. Asociată cu presiunea sangelui,
această culoare exprimă, de asemenea, aspectele afective ale dorinţei, excitabilitate,
dominaţie şi sexualitate;
 galbenul este văzut mai degrabă ca un simbol al inspiraţiei, concretizat prin
spontaneitatea/originalitatea persoanei. El defineşte, in acelaşi timp, un sentiment al
fericirii persoanei guvernate şi de o lipsă a inhibiţiei, evidenţiind dorinţa de
 schimbare, centrarea pe investigaţie şi productivitate;
 cafeniu/maro – văzut ca un amestec intre roşu şi galbenreprezintă rădăcinile persoanei,
securitatea căminului şi a familiei acesteia. Centrat pe corp, el semnifică nevoia de
confort;
 violetul este tot o combinaţie (intre roşu şi albastru) şi de aceea combină simbolul
impulsivităţii şi competitivităţii roşului cu sentimentul predării gentile indus de
albastru. Culoarea este văzută ca avand un suport mistic, privind inţelegerea intuitivă a
lucrurilor dincolo de suportul lor real/evident;
 negrul fiind o negare a inseşi ideii de culoare, defineşte o reprezentare a „nimicului”, a
renunţării, persoana respectivă simţindu-se „fără noroc”; uneori preferinţa pentru
culoarea neagră evidenţiază şi un act de rebeliune impotriva sorţii potrivnice. Această
perspectivă este dată de faptul că este văzut ca un negativism al culorii, dar in alt
unghi de vedere negrul poate fi privit ca un consolidator al tuturor culorilor (pe care le
are ori nu le are inăuntrul său).
Desigur aceste explicaţii nu sunt nici definitive, nici aceleaşi pentru toate persoanele,
existand variaţii in funcţie de evoluţia personală. Totuşi anumite conotaţii ale lor pot fi luate
ca un cadru concret, ca punct de plecare pentru explorarea mai in profunzime a impactului lor
in viaţa noastră. De pildă, se observă că restaurantele care aşteaptă ca potenţialii clienţi să
petreacă un timp mai indelungat la ei, tind să nu utilizeze nuanţe vii, ci mai degrabă
liniştitoare, care induc consumatorilor necesitatea de a nu se grăbi să părăsească respectivul
local. Dimpotrivă, in fast-food-uri – concepute pentru oameni grăbiţi, sunt folosite culori
dinamice: galben, roşu, portocaliu, inducand clientului ideea de a manca repede şi de a lăsa
locul altui consumator.
Aria nonverbalului este mare, unii autori extind această arie la toate lucrurile care ne
reprezintă intr-un fel: felul in care ne imbrăcăm, mobila pe care o avem in casă şi
aranjamentul acesteia, oferirea unor daruri (de exemplu, dacă părinţii oferă unui copil cărţi pot
să-i ceară in felul acesta să fie mai studios) etc.

139
 Din punct de vedere interacţional, unii cercetători remarcă faptul că avem o aranjare a
mobilierului pe două dimensiuni: cea care incurajează interacţiunea de grup (numită
sociopetală – cum ar fi aranjarea unor scaune confortabile intr-un cerc) şi cea care
descurajează o astfel de interacţiune (numită sociofugală – este vizibilă in aranjarea băncilor
intr-o clasă, comunicarea este in direcţia profesorului, şi nu intre elevi).
În cadrul comunicării umane non-verbale intră, de asemenea, şi limbajul tactil, strans
legat de spaţiul personal amintit anterior, la kinezică sau kinetică. Prin limbaj tactil inţelegem
atingerea, sărutul, imbrăţişarea, bătaia pe umăr –ca forme vechi ale comunicării prin care se
stabileşte o relaţie de intimitate, pentru manifestarea unui sentiment de compasiune, de
dragoste, simpatie, protecţie, ş.a.m.d.
Comunicarea umană nearticulată este o altă modalitate a comunicării umane non-
verbale; este una dintre cele mai vechi forme de comunicare şi cunoaşte o mare diversitate de
manifestări: strigătul, tusea, rasul, oftatul, fluieratul etc. Scopul acestuia este de apel sau de
avertizare a unor parteneri aflaţi la distanţe mari, de coordonare a unor acţiuni colective, de
satisfacţie şi bucurie, de durere (oftatul), de dezaprobare (tusea).
Desigur, comunicarea umană non-verbală implică şi limbajul muzical, limbajul plastic,
limbajul cinematografic, toate trei fiind modalităţi specifice de comunicare, deosebit de
importante – ce fac in primul rand obiectul de studiu al esteticii şi al artelor respective. Dintre
sistemele de comunicare non-verbală elaborate de om, cel mai complex rămane, fără indoială,
muzica. Analiza conţinutului comunicării muzicale nu e deloc uşoară, in primul rand din
cauza caracterului atat de diferit al semanticii muzicale in raport cu semantica limbilor
naturale. Comunicarea muzicală fiind fundamental diferită de cea verbală, devine evident
faptul că sensul muzicii trebuie căutat in ea insăşi (şi nu in pretextele literare sau in
comentariile ce uneori o insoţesc). Spre deosebire de limbă, despre care s-a spus (pornind de
la caracterul arbitrar al semnului lingvistic) că a fost născocită pentru a disimula gandurile
oamenilor, limbajul muzical nu lasă loc pentru minciună. Aceasta din simplul motiv că,
pentru a induce in eroare receptorul, instanţa pe care schema Shannon – Weaver (a se vedea
pag. 40) o numeşte transmiţător trebuie să cunoască inţelesurile exacte ale semnalelor cu
ajutorul cărora se codifică mesajul. Numai ştiind ce inseamnă alb şi negru, putem numi albul
negru şi negrul alb. Or, compozitorul nu se află in situaţia de a stăpani semantica discursului
său in felul in care o stăpaneşte, de exemplu, scriitorul. Ignorand, in bună măsură inţelesurile
unităţilor de limbaj cu care operează – sunete, motive, fraze, perioade, celule melodice etc., el
işi vede blocată eventuala intenţie de inşelare a auditoriului.

140
 Sinceritatea apare, in acest caz, nu ca o opţiune morală, ci ca o consecinţă inevitabilă a
însăşi naturii intime a comunicării muzicale. De aici şi marea incredere a melomanilor in
autenticitatea artei sunetelor, pe care o simt funciarmente onestă, ferită in mai mare măsură ca
oricare alta, de pericolul imposturii. Asemenea lichidului ce ia forma vasului in care e păstrat,
opera muzicală conservă şi transmite configuraţia reală a profilului interior al compozitorului,
iar valoarea ei este cu atat mai ridicată cu cat omul e mai complex şi personalitatea sa mai
puternică.
Arhitectura, pictura şi sculptura, mai puternic ancorate in materialitate, tanjesc după
puritatea şi autonomia muzicii. Liniile, formele, culorile, lumina ce alcătuiesc alfabetul
limbajului pictural işi datoresc prezenţa in operă nu subordonării in raport cu un model
exterior, ci exigenţelor reciproce rezultate din economia internă a lucrării. In această
perspectivă, obiectele reprezentate devin figurisemne pe care artistul le coordonează in funcţie
de un imperativ ce-şi are sorgintea şi justificarea in insăşi opera de artă, iar nu in criterii sau
reguli preexistente, exterioare acesteia. Plăcerea estetică incercată de receptorul comunicării
plastice se datoreşte tocmai faptului că unitatea mijloacelor de expresie folosite este resimţită
ca o garanţie a autenticităţii mesajului, codul – indisociabil de acesta – devenind astfel un
agent al comuniunii dintre creator şi publicul său.
Artă sincretică, prezentand elemente comune cu pictura (imaginea), teatrul (jocul
actorilor), muzica (coloana sonoră) şi chiar literatura (scenariul), cinematograful nu pare, la
prima vedere, să dispună de un mijloc de exprimare specific, numai al său. O examinare mai
atentă spulberă această impresie superficială. Imaginea cinematografică prezintă anumite
trăsături care o disting net de imaginea picturală. Factorii care guvernează compoziţia cadrului
de film sunt unii inexistenţi in pictură, şi anume:
1. Mişcarea subiectului;
2. Amplasarea şi mişcarea camerei in raport cu subiectul;
3. Variaţiile de direcţie şi intensitate a iluminării subiectului.
Toate acestea contribuie efectiv la dramaturgia filmului –prin crearea unei ambianţe propice
trezirii anumitor sentimente in raport cu acţiunea şi personajele.
Se poate aprecia că, in cadrul comunicării publice, comunicarea umană non-verbală are o
importanţă cu mult mai mare decat se consideră la prima vedere. Să nu pierdem din vedere
faptul că, atunci cand un emiţător doreşte să convingă şi să atragă un anumit segment de
public el trebuie să facă apel şi la nivelul inconştient (cu tot ce presupune acesta) al acestuia,
nu numai la nivelul conştient.Pentru aceasta, deosebit de percutante, folositoare sunt tipurile
de comunicare amintite (pe scurt) mai sus, comunicarea non-verbală in ansamblul ei.

141
 În concluzie, combinarea comunicării verbale cu cea nonverbală, diversitatea şi
complexitatea stimulilor constituie – după noi – una din cheile succesului in persuadarea
publicurilor, in procesul relaţionării cu cetăţenii.
După cum reiese din cele prezentate mai sus, comunicarea directă este o formă completă
de comunicare. Ea se realizează – cum am văzut – prin intermediul privirii, gestului,
perceperii spaţiului, timpului şi, mai ales, prin intermediul cuvantului.

III.3. Cultură şi comportament nonverbal

În cartea sa, Comunicare şi relații publice ȋn afaceri (2009), distinsul profesor şi autor
clujean Ilie Rotariu prezintă raportul dintre cultură şi comportamentul nonverbal ȋn
comunicarea interpersonală prin prizma raportului dintre trăsăturile de personalitate şi actul
comunicării. După opinia autorului, acest ultim raport se situează la intersecția celor două
orizonturi: psihologia persoanei şi ştiințele comunicării. Psihologia persoanei prezintă sintetic
structurile personalității şi nivelurile de manifestare (Eul, Sinele, Supraeul), dar şi principalele
componente ce intervin în comunicare la nivelul personalității: afectivitatea, motivația,
atitudinea, comportamentul.
Dezvoltarea competențelor de comunicare se realizează prin analizarea unui program de
sugestii şi reguli practice prezent în fiecare din componentele actelor interpersonale: a
conversa, a argumenta, a seduce, a sugestiona, a manipula, a tăcea, a asculta, a scrie.
A conversa: reguli ale conversației în limbajul logic şi limbajul afectiv; stiluri de
conversație, forme eficiente şi forme aberante, percepția interpersonală, atribuirea.
A argumenta: pragul construirii unei teorii a argumentației, condițiile şi metodele de
eficientizare a argumentării şi o tipologie a sofismelor, descrierea unui model explicativ al
procesului de persuasiune.
A seduce: principiile atracției interpersonale, factorii care intervin în formarea primei
impresii sau la apariția atracției interpersonale, inclusiv în situații dificile.
A sugestiona: relația dintre argumentare şi sugestie; tipurile de mesaje pe care se pot
aplica elemente sugestive, condițiile eficienței sugestiei şi strategiile de a rezista intervențiilor
sugestive.
A manipula: structura manipulării comportamentale prin comunicare, tipuri şi tehnici de
manipulare interpersonală.
A tăcea: ipostaze ale tăcerii, tipuri de oameni care tac şi oameni care nu ştiu să tacă;
modalitățile de a păstra o taină.

142
 A asculta: tipurile ascultării, caracteristicile psihologice ale persoanelor care ştiu sau nu
să asculte, ascultarea activă, ca abilitate.
A scrie: planificarea mesajului, sugestii pentru dezvoltarea competenței de comunicare
scrisă, caracteristicile psihologice ale personalității în scris, accentuarea şi estomparea
comunicării în scris.
În cercetarea comportamentului şi comunicării, s-au formulat o serie de tehnici şi legi de
manipulare. În acțiunile fiecăruia apare dorința de a‐i influența pe ceilalți, utilizând instinctiv
tehnici mai mult sau mai puțin corecte: de la copilul care plânge ca să obțină o jucărie, până la
spălătorul de parbrize din intersecție, care întâi stropeşte parbrizul şi apoi îl întreabă din ochi
pe şofer dacă este de acord, toți duc o luptă permanentă pentru a obține ceva de la altcineva.
Lumea contemporană este atât de complexă, încât, pentru a se descurca în sarcinile
cotidiene, fiecare persoană şi‐a dezvoltat încă din copilărie o serie de programe de
comportament în baza cărora reacționează automat la situațiile întâlnite. De exemplu, dacă
cineva vă face un cadou, sunteți "programați" să vă simțiți datori şi să căutați să vă revanşați
cât mai curând. Cine cunoaşte aceste programe de comportament le poate utiliza în avantajul
propriu, pentru a constrânge la un comportament determinat. Fiecare tehnică este cu atât mai
eficientă cu cât o persoană îşi dă seama mai puțin ca ea este aplicată.
Marea majoritate a tehnicilor folosite de manipulatori au la bază una sau mai
multe din legile următoare:
Legea contrastului. Această lege spune că două lucruri diferite par şi mai diferite atunci
când sunt puse alături sau, alt sens, un lucru poate căpăta dimensiuni diferite în funcție de
contextul în care este plasat. Cine o foloseşte poate profita din plin de dumneavoastră fără a
avea nici un moment aerul că o face.
Vorbind despre metodele de convingere trebuie amintită “Retorica” lui Aristotel, care ar
merita să depăşească perimetrul universităților de filologie, pentru a fi introdusă în cursurile
de vânzare şi management. El scria că persuasiunea cuprinde 3 elemente: ETHOS (partea
morală sau caracterul), LOGOS (partea rațională) şi PATHOS (partea emoțională sau
pasiunea). Fiecare element este necesar, dar nu poate realiza persuasiunea de unul singur.
‐ ETHOS. Etica este piatra unghiulară a persuasiunii. Dacă nu inspirați încredere şi
integritate, nimeni nu va fi dispus să va creadă, indiferent cât de perfecționate ar fi tehnicile
dumneavoastră. Este posibil să exersați crearea unei aparențe de sinceritate şi onestitate, dar
nici o acțiune de persuasiune pe termen lung nu a fost construită pe fundamente nesincere.
Etica semnifică şi pregătirea şi profesionalismul.

143
 ‐ LOGOS. Partea raționala este, evident, foarte importantă, dar singură nu va obține
decât consensuri firave. Oricare ar fi mesajul prezentat, trebuie să fiți clari, simpli, direcți.
Dacă aveți o logică în vorbire, sunteți uşor de urmărit, iar dacă vă ajutați şi cu exemple,
mesajul este mai uşor de vizualizat, de înțeles. Această parte trebuie menținută cât mai scurtă
posibil şi limitată la strictul indispensabil.
‐ PATHOS. Logica poate convinge la nivel teoretic, dar ceea ce determină acțiunea este
întotdeauna emoția. Este necesar să vorbiți cu pasiune şi convingere, utilizând imagini
puternice şi exemple care antrenează direct interlocutorul. Doar dacă ceea ce spuneți îi va crea
sentimente profunde, veți reuşi să‐l convingeți de ceea ce îi propuneți. Ori de câte ori căutați
să convingeți pe cineva de ceva, apelați la acest model simplu ‐ ethos, logos, pathos. Veți
descoperi că în 25 de secole nu şi‐a pierdut nimic din eficacitate.
Legea reciprocității. Ideea de a fi "programat" pentru a da anumite răspunsuri şi a avea
anumite comportamente automate deranjează pe foarte mulți. Comportamentul stereotip şi
automat se întâlneşte în cea mai mare parte a acțiunilor umane. Legea reciprocității este
formulată astfel: dacă cineva vă dă ceva ce vi se pare valoros, simțiți dorința să dați ceva în
schimb. Acest lucru nu înseamnă că întoarceți imediat gestul sau cadoul respectiv, ci că vă
simțiți obligați să vă revanşați.
Această lege permite fiecărei persoane să‐şi alcătuiască un fel de "bancă a favorurilor",
ştiind că ce a dat nu este pierdut, pentru că o să‐i vină într‐un fel sau altul înapoi. Întreaga
societate are un beneficiu extraordinar din faptul că membrii ei respectă această lege. Cineva
care nu restituie o favoare sau o restituie greşit este exclus din mecanism şi capătă o serie de
etichete negative: profitor, ingrat, nerecunoscător, parazit etc. Însă, din teama de a căpăta o
astfel de etichetă, se exagerează adesea în cealaltă direcție, devenind astfel o pradă uşoară
pentru cei care vor să profite de pe urma acestei situații.
O persoană poate să utilizeze abil această lege pentru a vă face să vă simțiți datori şi să
consimțiți la cereri pe care, în mod normal, le‐ați fi refuzat. Obligația de a vă revanşa există şi
atunci când cadoul sau favoarea nu au fost deloc solicitate, lucru care permite manipulatorului
să aleagă cadoul inițial şi felul în care dumneavoastră să vă plătiți datoria. Mai mult, este
foarte greu să vă opuneți unei astfel de acțiuni chiar şi atunci când intenția de manipulare este
evidentă.
Legea coerenței. Legea coerenței spune că atunci când cineva ia o poziție, verbal sau în
scris, în legătură cu ceva, o să tindă apoi să apere acea poziție şi se va comporta în
consecință, indiferent dacă poziția lui are sens şi, deseori, în ciuda evidenței contrariului.

144
 1. Primul tip de coerență este cea "publică". Exemplu: de câte ori într‐o discuție v‐ați
apărat punctul de vedere, chiar dacă argumentele interlocutorului erau superioare, doar pentru
a păstra coerența cu ceea ce ați declarat la început? De câte ori faceți ceva care nu vă place
sau nu vă convine, pur şi simplu pentru că aşa ați promis?
2. Coerența internă şi imaginea de sine. Dacă vă retrageți afirmația făcută înainte sau
dacă acționați în contradicție cu ceea ce ați spus, vă puteți pierde reputația de om serios şi
încrederea celorlalți. Există însă persoane pentru care aceste lucruri nu sunt chiar aşa de
importante, care obişnuiesc să spună ceva şi să facă altceva. Dar chiar şi pentru acestea există
o coerență care trebuie respectată, mult mai puternică: cea interioară. Coerența interioară se
referă la faptul că o persoană nu poate acționa împotriva imaginii pe care şi‐a creat‐o.
Legea dovezii sociale. Această lege spune că unul dintre mijloacele utilizate de o
persoană pentru a hotărî ce este corect constă în a urmări ceea ce ceilalți consideră că este
corect. Trăind în societate, o persoană nu poate controla toate informațiile care ajung la ea şi
trebuie să‐şi adapteze într‐o bună măsură comportamentul în funcție de ce fac ceilalți. De
multe ori se poate spune că majoritatea face ceva anume, dar acest lucru nu înseamnă că are
întotdeauna dreptate. Încercați, din când în când, să vă comportați altfel decât cei din jurul
dumneavoastră.
Legea supunerii față de autorități. Este foarte util pentru societate faptul ca cetățenii
recunosc o autoritate comună şi că i se supun. Supunerea este un element de bază în structura
vieții sociale; anarhia nu ar face posibilă nici măcar simpla conviețuire, cu atât mai puțin
dezvoltarea societății, a comerțului, a ştiinței etc. Supunerea față de autorități scapă o
persoană de responsabilitatea rezultatelor acțiunilor proprii; în plus, cei aflați de obicei într‐o
poziție de autoritate (părinți, medici, judecători, politicieni, experți etc.) sunt întradevăr mai
bine pregătiți într‐un anumit domeniu şi, în mod sigur, ați constatat cel puțin o dată că este
mai bine să‐i ascultați pe ei, decât să procedați după capul dumneavoastră. Problema nu este
legea în sine (de obicei pozitivă), ci felul mecanic în care omul reacționează: odată ce a fost
educat să se supună autorității, riscă să se supună chiar dacă ordinele acesteia sunt complet
absurde (experimentele făcute în locuri unde structura ierarhică este foarte importantă, de
exemplu în armată sau întrun spital, au dovedit că un ordin deliberat aberant nu este analizat
critic, ci este executat fără discuție).
Nu se poate pune în discuție orice autoritate, nici nu se poate controla orice ştire, dar
puteți încerca să fiți atenți la veridicitatea autorităților cu care aveți de‐a face. Obişnuința de a
verifica măcar ceea ce vi se pare ciudat previne multe greşeli.

145
 Legea simpatiei. Această lege spune că o persoană va accepta mult mai uşor o cerere
dacă ea este făcută de un prieten sau de o persoană pe care o cunoaşte şi o stimează. In
schimb, când cererea vine din partea unui necunoscut, disponibilitatea sa va fi în funcție de
cât de simpatică şi plăcută i se pare persoana respectivă. Factorii care determină creşterea
simpatiei față de o persoană sunt:
1. Aspectul fizic. Faptul că persoanele cu un aspect plăcut au mai multe avantaje în
majoritatea situațiilor vieții sociale este de necontestat. Cercetările au demonstrat că
persoanele frumoase, indiferent că este vorba de bărbați sau de femei, par mai talentate, mai
inteligente, mai pregătite şi chiar mai cinstite şi mai de încredere. Prin urmare, lor le este mai
uşor să‐şi găsească o slujbă, să obțină salarii mai bune şi pedepse mai blânde, dacă sunt găsite
vinovate de ceva. Agenții comerciali cu aspect plăcut încheie sistematic mai multe afaceri
decât colegii lor cu un aspect comun; la fel, politicienii care arată bine au şanse mai mari de a
câştiga alegerile, fără nici o legătură cu adevăratele lor capacități. Acest mecanism acționează
la nivelul subconştientului şi, drept urmare, nu vom analiza cât de mult suntem influențați de
astfel de lucruri. Acesta este motivul pentru care toți cei care au făcut din manipulare o
meserie sunt persoane drăguțe, puse întotdeauna la patru ace.
2. Asemănarea. Omul are tendința de a accepta mai uşor cererile persoanelor cu care se
aseamănă. Asemănările de păreri, trăsături de caracter, stil de viață, fel de a se îmbrăca, loc de
origine, zodia comuna etc. sunt elemente care, deşi par mici şi nesemnificative, ne determină
să‐l considerăm pe un interlocutor mai simpatic şi mai de încredere. Iar un manipulator poate
găsi foarte uşor puncte de contact, adevărate sau presupuse, pentru a se arata cât mai
asemănător cu dumneavoastră.
3. Complimentele. Din dorința de a plăcea celorlalți, o persoană este tentată să creadă,
fără să stea pe gânduri, toate laudele, indiferent de cine le face, chiar şi atunci când sunt false,
făcute cu scopul de a se obține ceva. Dacă laudele țintesc un aspect la care dumneavoastră
țineți în mod special, acesta poate fi un dispozitiv diabolic de a crea simpatie şi
disponibilitate. Un manipulator expert este în stare să descopere aceste "zone" sensibile cu
numai doua‐trei întrebări bine puse şi apoi să le folosească din plin în avantajul lui.
4. Cooperarea. Apreciem mai mult pe cineva şi suntem mai dispuşi să‐l ascultăm dacă
avem mconvingerea că munceşte împreună cu noi pentru un obiectiv comun. Profesioniştii
manipulării ştiu perfect acest lucru şi vor încerca să sublinieze orice element de interes comun
(dacă nu există un astfel de element, îl vor inventa pur şi simplu), pentru a demonstra că
scopul urmărit este acelaşi, iar avantajul‐reciproc.

146
 5. Asocierea de idei. Daca cineva ne dă o veste proastă, suntem tentați să‐l privim cu
antipatie, deşi nu are nici o vină; este suficientă simpla asociere de idei pe care o facem. Din
acest motiv, fiecare încearcă din instinct să se asocieze cu lucruri pozitive şi să se țină departe
de cele negative.
Adevărații maeştri în domeniu sunt creatorii de reclame, care sunt în stare să facă asocieri
pozitive cu, practic, orice; uitați‐vă la multitudinea de obiecte de consum care, în reclame,
apar alături de o fată frumoasă şi aproape dezbrăcată.
Legea insuficienței. Legea aceasta spune că dorința unei persoane de a avea un anumit
produs creşte foarte mult dacă produsul respectiv îi este prezentat ca fiind în cantitate
limitată sau greu de obținut. Mai mult, interzicerea accesului la ceva care îi era de obicei la
îndemână, o face să dorească imediat acel lucru, chiar dacă înainte nici nu se gândea că există.
Principiul insuficienței bunurilor stă la baza oricărui sistem economic şi constituie, alături
de utilitate şi de dezirabilitate, un element fundamental al legii cererii şi ofertei.

III.4. Media, tehnologie şi mesaje nonverbale

Istoria comunicării ȋn general, deci şi a celei interpersonale, sub formele sale verbale,
paraverbale şi nonverbale, este strâns legată de dezvoltarea mijloacelor tehnice de
comunicare. Fără a intra ȋn detalii, amintim doar că apariția scrisului, a tiparului şi a ziarelor,
revistelor şi cărților tipărite, a fotografiei, a telegrafului, a telefonului, a cinematografului, a
radioului, a televiziunii, a calculatorului, a Internetului, a tehnicii digitale, a web-ului, a e-
mail-ului etc. au constituit tot atâtea momente de ȋmbinare organică a media cu tehnologia.
Acest lucru a avut consecințe nebănuite şi asupra transmiterii mesajelor nonverbale, inclusiv
ȋn comunicarea interpersonală. În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt câteva dintre cele
mai recente rezultate ale influenței tehnologiei asupra media şi a comunicării nonverbale.
Unul dintre aceste rezultate recente este comunicarea mediată de calculator (CMC), prin
care se desemnează transmiterea şi primirea de mesaje folosind computerele în scopul
introducerii, prelucrării, stocării şi expedierii de date.
Odată cu explozia Internetului şi apariţia sistemului global de hipertext, calculatorul a
pătruns cu repeziciune în viaţa fiecăruia. Internetul a devenit o nouă modalitate de prelucrare,
prezentare şi comunicare a informaţiei ce permite implementarea unor noi modele şi concepte
până acum de neimaginat: de la un alt mod de a parcurge informaţia scrisă utilizând referinţe
încrucişate generate de hyperlink-uri, la prezentări multimedia ce includ text, imagini,
animaţii şi sunete în aceeaşi entitate; de la anchete sociale şi statistici în timp real generate

147
simultan cu schimbarea datelor de intrare, la prezentarea informaţiei şi adaptarea ei la
utilizatori. Noile paradigme, generate de Internet prin World Wide Web, conduc la un mod
fundamental diferit, mult mai complex şi mai eficient, de transmitere şi prelucrare a
informaţiei, forţându-se barierele spatio-temporale ale modelelor precedente. Potenţialul
World Wide Web-ului e nesfârşit. Deşi este o tehnologie tânără, în numai câţiva ani aplicaţiile
au început să se structureze şi să ia cu asalt societatea. Comerţul electronic (e-commerce)
începe să prindă bine rădăcini şi să se maturizeze: de la cumpărarea de cărţi, flori şi discuri
on-line, s-a trecut deja cu uşurinţă la cumpărarea de televizoare, mobilă şi chiar locuinţe.
Pornind de la e-commerce şi susţinute de marketing, realizările sunt spectaculoase; mass-
media tradiţionale s-au ataşat şi ele rapid, peste noapte, la Internet, învăţământul şi educaţia
caută să fie în primele rânduri, angajările, plăţile bancare, cumpărarea de bilete şi rezervările
de locuri în hoteluri sunt elemente ale unei realităţi pe care deja o trăim.
În chip cu totul paradoxal, cei mai critici rămân tot tehnicienii computerelor şi specialiştii
IT. În spatele utilizărilor curente, oamenii caută deja alte posibilităţi uriaşe neexploatate încă
şi veghează asupra pericolelor legate de fragilitatea tinerei tehnologii. Unele restricţii tehnice
devin din ce în ce mai sufocante pentru împătimiţii calculatoarelor. Progresele tehnologice
mult trâmbiţate şi mult aşteptate se dovedesc mai greu de îndeplinit decât se părea la prima
vedere. Liniile de comunicaţie, mai ales cele de telefonie, din ce în ce mai aglomerate, abia
mai suportă masivele volume de tranzacţii ce cresc zilnic în progresie exponenţială. Volumul
informaţional şi viteza de trafic a informaţiei cerute de tehnicienii dornici să-şi materializeze
ideile sunt mult prea mari faţă de capacitatea existentă a infrastructurii. Computerele, în
special PC-urile de pe birourile şi mesele oamenilor, se învechesc prea repede devenind
neadecvate noilor tehnologii. Până şi adresele de Internet au devenit o marfă a cărei căutare e
mai mare decât posibila ofertă. Unii dintre noi se plâng că după atâţia ani de revoluţie
tehnologică, încă nu se poate vedea bine un film pe Internet, realitatea virtuală e încă în stadii
experimentale, inteligenţa artificială pare un început fără sfârşit, în vreme ce alţi utilizatori,
care de-abia au prins gustul jocului cu mouse-ul şi a mediilor de programare cu ferestre, află
cu mirare că pentru alţii acestea sunt deja unelte perimate conceptual. Există însă şi întrebări
de ordin pragmatic, care ne frământă pe noi toţi şi la care numai timpul şi studiile sociologice
vor putea răspunde: Contribuie poşta electronică la creşterea productivităţii muncii?
Stimulează comunicarea electronică participarea activă a comunităţilor la viaţa politică şi
socială? Ajută ea la acumularea de cunoştinţe? Promovează în vreun fel telecomunicaţiile
centralizarea şi concentrarea mijloacelor mass media? Mascând orice sugestii referitoare la
rasă, sex, trăsături fizice sau handicapuri, poate oare CMC să desfiinţeze ierarhizarea socială?

148
 Marea aventură a CMC începe ca newbie (utilizator nou apărut în reţea). Unii utilizatori
vor oferi acestora asistenţă şi îndrumare, dar de cele mai multe ori ei vor avea parte de un
tratament mai dur. Motivele sunt extrem de variate: fie pentru că încearcă să obţină informaţii
care de fapt pot fi găsite cu uşurinţă în documentele FAQ, fie pentru că se fac vinovaţi de
spamming („pisălogeală”), fie pentru că au scăpat prea multe greşeli de ortografie, nu au
folosit un metalimbaj corespunzător, un număr suficient de abrevieri, sau au exagerat cu
utilizarea emoticon-urilor. Veteranii computerelor deţin o poziţie socială privilegiată, pentru
că se presupune că au fost iniţiaţi în domeniul CMC pe vremea când Internetul era mai dificil
de folosit datorită interfeţei mai puţin prietenoase a sistemului de operare UNIX; de aici ideea
că au reuşit să stăpânească mai multe cunoştinţe şi au dezvoltat o abilitate sporită în utilizarea
computerului. Utilizatorii experimentaţi consideră că au jucat un rol activ în modelarea
Internetului şi transformarea lui în sistemul receptiv, raţional şi dens care este astăzi.
Începătorii cu statut de „newbie”, care tocmai s-au conectat şi vânează plăceri mărunte sunt
catalogaţi drept paraziţi sau prădători ai sistemului.
Pe listele de e-mail, utilizatorii experimentaţi impun imediat respect prin poziţia socio-
profesională şi dovezile permanente de competenţă pe care le oferă grupurilor. Tot de respect
şi ceva atenţie se vor bucura şi utilizatorii noi, care în scurt timp fac dovada că stăpânesc bine
puţinul pe care îl ştiu şi folosesc corespunzător vocabularul de bază, întrebuinţează cu
abilitate elementele de jargon, apelează inspirat la registrele specializate ale limbii, stăpânesc
arta persuasiunii şi argumentării logice, evită comentariile personale, maliţioase sau meschine.
Este interesant că toţi începătorii care reuşesc să se apropie de aceste condiţii se pot trezi
dintr-o dată promovaţi nu numai valoric, dar şi social pe listele de discuţii.
A deţine o anumită putere şi poziţie pe listele de discuţii înseamnă că mesajele proprii vor
fi întotdeauna citite înaintea altora, iar indicaţiile şi sfaturile date vor cântări mai greu. Aceşti
mentori spirituali ai reţelelor sunt cei care domină discursul, care dau tonul, care hotărăsc ceea
ce se cade a fi discutat şi ceea ce poate fi lăsat de-o parte. Micile lor greşeli pot fi trecute cu
vederea sau iertate cu mai multă uşurinţă.
În timp ce comunicarea scrisă se bazează pe o evaluare fonologică, cea scrisă este adesea
sever analizată, atât la nivel morfologic cât şi lexical. Dat fiind faptul că ecranul computerului
oferă mai multă flexibilitate în aranjarea textului decât o maşină de scris şi permite chiar
manipulări textuale mult mai precise decât cele efectuate în cazul redactării de mână a
scrisorilor, este firească luarea în consideraţie şi a altor criterii de evaluare a mesajelor e-mail.
Acestea trebuie judecate şi din punctul de vedere al folosirii anumitor editoare de texte,
alegerea caracterelor, stabilirea spatiilor dintre rânduri şi a modurilor de aliniere, includerea

149
textului în chenare etc. Este interesant de observat că, în timp ce astfel de facilităţi pot fi la
îndemâna oricui, utilizarea lor în mesajele e-mail pune probleme tocmai pentru că nu toţi
utilizatorii folosesc aceleaşi utilitare. Deşi unii utilizatori nu ar trebui să fie condamnaţi pentru
că nu folosesc, din diverse motive (financiare, de cunoaştere), un anumit program pentru
crearea unor mesaje de email care să aibă un anumit impact asupra
destinatarului/destinatarilor, sociologii au constatat faptul că de cele mai multe ori aceştia sunt
uşor desconsideraţi şi priviţi ca ignoranţi. Mulţi utilizatori sunt astfel acuzaţi de lucruri care
apar în mesajele lor tocmai datorită lipsei standardizării formatelor mesajelor de e-mail.
Blogul. Un blog (prescurtare de la web log) este o publicaţie web ce conţine articole
periodice, de obicei cu caracter personal (asemenea unui jurnal), fiind afişate în ordine
cronologică inversă.
Dacă la început blogurile erau actualizate manual, cu timpul au apărut unelte care să
automatizeze acest proces, făcând acest gen de publicaţii accesibile publicului larg. Utilizarea
unui astfel de software bazat pe navigator este acum un aspect obişnuit al blogging-ului.
Scopul blogurilor variază foarte mult, de la jurnale personale la arme ale campaniilor
politice, ale programelor media sau ale diferitelor companii. De asemenea, ele variază şi în
funcţie de autor - de la unul singur la o comunitate întreagă. Blogurile pot constitui, de
asemenea, o sursă importantă de câştig.
Multe webloguri permit vizitatorilor să lase comentarii publice, creând astfel o
comunitate de cititori centrată în jurul blogului; altele nu sunt interactive.
Totalitatea blogurilor şi a autorilor de bloguri a fost denumită blogosferă.
Neticheta. Cuvântul netichetă provine din englezescul netiquette, care desemnează un set
de reguli şi convenţii ce trebuie respectate în utilizarea Internetului în general şi a poştei
electronice, în special. Acest set de reguli reflectă o anumită experienţă a convieţuirii
armonioase în mediul electronic şi are rolul de a elimina posibilele conflicte, neînţelegeri sau
interpretări eronate. Unele din regulile etichetei reţelei sunt asemănătoare regulilor din codul
bunelor maniere privind aspecte variate, precum adresarea politicoasă, condescendentă, sau
păstrarea decenţei în comunicare. La fel ca şi în viata de zi cu zi, toate abaterile de la regulile
comunităţii nu pot trece nesancţionate.
Cu ceva timp în urmă, Internetul era domeniul iniţiaţilor în transportul informaţiei şi
utilizarea protocoalelor; astăzi el nu mai reprezintă o restricţie sau o noutate. Originea
etichetei reţelei nu poate fi legată de o anumită sursă. Regulile au fost create şi adunate de
înşişi utilizatorii cu iniţiativă ai internetului, care au dorit să ofere proaspeţilor utilizatori un
cadru civilizat şi armonios de manifestare şi dezvoltare în cultura Internetului. Aşa se face că

150
setul de reguli a luat fiinţă prin sondarea prealabilă a opiniilor utilizatorilor în diverse situaţii
şi compilarea unor surse sau ghiduri apărute la un moment dat în urma unor iniţiative
personale sau de grup. S-ar putea spune că rolul acestor reguli este, cel puţin deocamdată, mai
mult descriptiv decât prescriptiv. Cum Internetul nu este în posesia nimănui, iar etica reţelei
nu a fost formulată de nici o autoritate, cum se poate face ca aceste reguli să fie totuşi însuşite
şi folosite? În general constrângerile venite din interiorul unui sistem sunt privite cu mai
multă bunăvoinţă decât cele impuse din afara lui, iar oamenii preferă să-şi facă mai mulţi
prieteni decât duşmani. Aşa se face că, atunci când utilizatorii Internetului observă o
desconsiderare ostentativă a etichetei reţelei, vor încerca să o sancţioneze trimiţând un e-mail
dojenitor utilizatorului în cauză, sau se vor plânge Furnizorului de Servicii, care va trebui să
intervină în stingerea „conflictului”.
Ansamblul de norme şi reguli care compun neticheta poate fi împărţit după cum urmează:
A. Norme privind identitatea utilizatorului
 se interzice utilizarea aceluiaşi identificator de către mai mulţi utilizatori;
 citirea, copierea, modificarea sau ştergerea fişierelor sau datelor aparţinând altor
utilizatori fără acceptul lor sunt interzise;
 se sancţionează atât depăşirea cât şi modificarea restricţiilor impuse de administratorul
reţelei;
 orice acţiune neautorizată şi deliberată care dăunează, dereglează, modifică sau
defectează un alt sistem din reţea reprezintă o încălcare a normelor CMC, indiferent de
localizarea sistemului afectat şi perioada de timp cât respectivul sistem nu a funcţionat
la performanţele normale;
 se interzice utilizarea comercială a unor facilităţi şi/sau servicii fără obţinerea oficială
sau legală a acestui drept.
B. Norme privind scrierea unui mesaj
 alinierea rândurilor la marginea din stânga; efectele centrării titlurilor sau formulelor
de adresare nu pot fi prevăzute pe ecranele destinatarilor;
 lăsarea unui rând liber între paragrafe; nu se recomandă folosirea tastei tab şi nici
indentarea primului rând al paragrafului;
 nu se scriu mai mult de 60-70 de caractere pe un rând şi nu se introduc caractere de
control;

151
 nu se formatează textul, deoarece este posibil ca destinatarul să folosească un terminal
alfanumeric sau un mailer care să nu recunoască formatarea; mai mult, este posibil ca
acele caractere folosite să nu fie disponibile pe calculatorul destinatarului;
 semnarea mesajului este obligatorie, mai ales dacă este postat într-o listă de discuţii;
 semnătura nu trebuie să fie foarte lungă şi trebuie să includă numele complet;
 se recomandă limitarea la tratarea unui singur subiect într-un mesaj şi completarea
pertinentă a câmpului Subject;
 nu se foloseşte scrierea cu majuscule decât foarte rar, pentru a sublinia un aspect foarte
important, sau pentru titluri; scrierea cu majuscule este de regulă interpretată ca
RĂCNET;
 pentru a sublinia sau accentua un anumit *cuvânt*, el se încadrează între asteriscuri;
 citarea _unei cărţi_ sau a unei lucrări se poate face între liniuţe de subliniere
(underscore);
 se recomandă explicitarea datelor calendaristice, pentru a evita confuziile ce se pot ivi
din pricina coexistentei mai multor convenţii continentale;
 dacă se transmite ceva ce pune în discuţie acţiunea unui film, roman sau spectacol TV,
se introduce <SPOILER> în partea de sus a mesajului; astfel, destinatarii pot sări
peste el, dacă nu vor să ştie finalul acţiunii.
C. Norme referitoare la conţinutul mesajului şi atitudinea expeditorului
 Se vor evita exprimările dure şi vulgare;
 nu se postează niciodată un mesaj privat într-o listă de discuţii, fără aprobarea
autorului;
 atenţie la glume şi sarcasm; este posibil ca în absenta mimicii, intonaţiei şi gesturilor,
destinatarul să nu înţeleagă corect mesajul sau, mai mult, fondul lui cultural şi religios
să-l conducă la o interpretare care nu a fost luată în calcul la trimiterea mesajului; se
vor folosi cu moderaţie semnele cunoscute sub denumirea de smileys sau emoticons;
 se critică ideea şi nu persoana;
 nu se reacţionează violent la ceea ce tocmai s-a citit pe ecran; nu se formulează
imediat răspunsul, se ia un timp mai mare de gândire şi apoi se răspunde cu
diplomaţie;
 se răspunde cu precauţie la mesajele care au fost transmise mai multor abonaţi,
deoarece în unele sisteme răspunsul redactat poate fi transmis tuturor persoanelor care
au primit mesajul iniţial, ceea ce ar putea include pe toţi abonaţii.

152
 Glife ASCII. Utilizatorii poştei electronice şi participanţii în grupurile de discuţii
folosesc adesea figuri aşezate culcat (pe o parte), făcute din caractere ASCII standard, pentru
a plasa mesajul în context. Glifele ASCII (este acronimul pentru American Standard Code for
Information Interchange, adică "Codul Standard American pentru Schimbul de Informații")
sunt utilizate în comunicarea mediată de calculator pentru a suplini lipsa inflexiunilor verbale,
a mimicii şi gesturilor, pentru a puncta starea emoţională, sau atitudinea participanţilor faţă de
subiectul conversaţiei. ASCII reprezintă un sistem de codificare a caracterelor, bazat pe
alfabetul englez. Codurile ASCII reprezintă caractere text pentru computere, echipamente de
comunicație și echipamente care lucrează cu text. Majoritatea sistemelor moderne de
codificare a caracterelor, care asigură reprezentarea mult mai multor caractere, se bazează pe
ASCII. Proiectarea sistemului ASCII a început în 1960. Prima ediție a standardului a fost
publicată în 1963, o revizie majoră în 1967, iar cea mai recentă actualizare a avut loc în 1986.
Astăzi, ASCII definește 128 de caractere, dintre care 33 sunt neimprimabile (majoritatea
acestora sunt caractere de control învechite, care indică cum trebuie procesat textul propriu-
zis), iar restul de 95 sunt imprimabile. Cele 128 de caractere sunt litere mari și mici, numere,
elemente de punctuație și coduri de control, cum ar fi grafemul ce marchează sfârșitul unei
linii de text. Fiecare literă este reprezentată de un număr. De exemplu, litera A este
reprezentată prin numărul 65, în timp ce pentru litera z este alocat numărul 122. Aceste figuri
au fost inventate şi folosite pentru prima dată în 1980 de un american din Pittsburgh, Scott
Fahlman, în mesajele expediate prin BBS-uri.
Frecvenţa apariţiei lor (mai mult de trei într-un mesaj) indică faptul că este vorba de un
newbie care doreşte să se facă remarcat.
Iată care sunt semnificaţiile celor mai întrebuinţate glife ASCII:
:-) zâmbesc în timp ce fac aceasta glumă
:-( mă întristează ceea ce am spus
:-< sunt de-a dreptul trist sau dezamăgit
;-) fac cu ochiul sau fac o aluzie în legătură cu gluma asta
:?-( plâng, este cu adevărat trist pentru mine
:-@ sunt de-a dreptul şocat
:-D sunt teribil de amuzat de ceea am scris mai înainte
:-o casc, este atât plictisitor
:-7 spun asta cu ironie
>:-( sunt supărat şi îngrijorat de acest lucru
:-9 mă ling pe buze

153
 x-( am murit, asta m-a dat gata
:-/ sunt sceptic
:-* te sărut
:-Q~ fumez
:-? fumez pipă
:-p îţi fac în ciudă scoţând limba la tine
:-T fără glumă, sunt serios în ceea ce spun
[:- ) am căştile pe urechi
:-{ } îţi trimit bezele
(()):** îmbrăţişări şi pupici
#-) am făcut-o lată la petrecere
@-}-- un trandafir pentru tine
:-] sunt nehotărât
:-C sunt extrem de trist
Clientul de e-mail. Un program client de poştă electronică permite comunicarea cu
serverul, vizualizarea mesajelor primite, compunerea mesajelor de expediat şi, nu în ultimul
rând, organizarea într-un mod cât mai convenabil a mesajelor. Toate aceste funcţii sunt strâns
împletite.
Funcţia de comunicare se realizează de regulă în mod automat. În unele cazuri, însă,
legătura cu serverul poate să nu fie permanentă. De cele mai multe ori, conectarea la server se
face la anumite intervale de timp, moment în care se realizează transferul mesajelor trimise, se
aduc mesajele primite, iar legătura este imediat eliberată. Majoritatea programelor permit ca
de fiecare dată când se expediază un mesaj, să se stabilească şi legătura, iar mesajul să fie
trimis imediat. Această opţiune este indicată doar în cazul în care conexiunea se face prin
reţea locală. Utilizatorii conectaţi la server prin linii telefonice închiriate vor alege soluţia
optimă şi anume conectarea explicită, pentru a minimiza utilizarea liniei telefonice. În acest
caz, momentul expedierii mesajului nu coincide cu transmiterea lui efectivă.
Funcţia de vizualizare este cea care permite citirea mesajelor. Este recomandabil să se
stabilească drept caracter de afişare pentru programele care permit acest lucru, un tip de
caractere monospaţiate (de exemplu, Courier) deoarece, de multe ori, cei care compun
mesajele utilizând terminale alfanumerice recurg la alinieri ale textului pentru a-i spori
lizibilitatea. Majoritatea mailerelor au însă posibilitatea de a afişa şi texte formatate, în
principal HTML. Există şi posibilitatea ca mesajelor primite să le fie ataşate şi fişiere binare.

154
În acest caz, în mesaj vor apărea pictograme corespunzătoare tipurilor de fişiere ataşate, iar de
regulă, un dublu clic pe una din acestea va lansa aplicaţia potrivită.
Funcţia de compunere este realizată cu ajutorul unui editor specializat care cuprinde o
parte de procesare de text şi o parte de comenzi specifice. Editarea unui mesaj începe cu
completarea unor câmpuri generice care formează antetul mesajului (header). Header-ul este
echivalentul electronic al plicului, deoarece conţine informaţiile „publice” necesare sistemului
de mesagerie electronică pentru manevrarea scrisorii. Cele mai importante câmpuri care
trebuie avute în vedere sunt:
TO: în acest câmp se va trece adresa destinatarului.
Cc: în câmpul Carbon copy (copie la indigo) se pot scrie adresele persoanelor care să
primească o copie a scrisorii. Persoanele ale căror adrese sunt trecute în acest câmp se mai
numesc şi „destinatari secundari”.
Bcc: în câmpul Blind carbon copy (copie confidenţială) se pot trece adresele unor
destinatari secundari, numai că, spre deosebire de copia simplă, destinatarii primari nu vor şti
că există şi alte persoane care au primit o copie a mesajului.
Subject: în acest câmp se va tipări un cuvânt sau o expresie care să evoce subiectul
mesajului.
Dintre comenzile specifice compunerii, se pot menţiona:
Reply: comanda răspuns este disponibilă când se citeşte un mesaj, sau la selectarea unui
mesaj dintr-unul din „dosarele” tematice. Cu această comandă se poate lansa compunerea
unui nou mesaj, iar avantajul folosirii acestei comenzi ar fi aceea că anumite câmpuri ale
antetului se vor completa automat. Astfel, adresa expeditorului mesajului căruia i se răspunde
va apărea automat în câmpul To:.
Dacă mesajul căruia se doreşte să i se răspundă conţine o adresă în câmpul Reply To din
antet, atunci la această adresă va fi trimis mesajul. În câmpul Subject va fi copiat subiectul
mesajului original, dar precedat de „Re:”. Corpul mesajului va fi „citat” (quote) în întregime,
adică va rămâne în editor, dar fiecare linie va fi prefixată de caracterul „>” (acesta este cazul
cel mai comun, dar există şi alte convenţii pentru citare). În acest fel, se poate răspunde
punctual, se pot păstra citatele relevante, se poate redacta răspunsul în manieră compactă şi
lăsa la sfârşitul răspunsului scrisoarea originală citată integral, se poate chiar să se şteargă
(parţial sau integral) partea citată din mesajul original.
Spre deosebire de Reply, comanda Reply to all permite generarea unui răspuns adresat
tuturor destinatarilor mesajului original (inclusiv expeditorului), opţiunea utilizându-se mai
ales în dezbaterile prin e-mail. Comanda Forward (trimite mai departe) permite generarea

155
unui mesaj în corpul căruia este citat întregul mesaj original, iar subiectul este prefixat de
„FW”. În acest caz, trebuie se completeze câmpurile To, Cc sau Bcc. Există atât posibilitatea
editării mesajului original. cât şi cea a comentării lui. Utilitatea comenzii se dovedeşte în
cazurile în care se doreşte aducerea la cunoştinţa altor persoane conţinutul integral sau parţial
al unui mesaj primit.
Comanda Redirect este asemănătoare comenzii Forward, numai că, de regulă, subiectul
şi corpul mesajului rămân aceleaşi (există, desigur, şi posibilitatea editării). Noii destinatari
vor primi mesajul ca şi cum le-ar fi fost trimis direct, numai că la numele şi adresa
expeditorului se adaugă textul „by way of” urmat de numele şi adresa celui care a făcut
redirecţionarea şi care e posibil să fi procedat şi la modificarea conţinutului mesajului
original.
Semnătura de e-mail este o modalitate de individualizare a unui mesaj electronic.
Aceasta este un fişier text, care se inserează automat oricărui nou mesaj compus. În mod
tradiţional, semnătura de e-mail trebuie să conţină: numele şi prenumele, funcţia (eventual) şi
datele de contact considerate necesare (adresa de e-mail, adresa pentru corespondenţă scrisă,
numere de telefon şi fax, adresa paginii web - personală sau a firmei reprezentate). Pentru cei
care doresc să atragă şi mai mult atenţia, semnătura poate să includă şi alte elemente, cum ar
fi caractere ASCII, elemente de artă ASCII, sau citate.

IV. PUTERE ŞI INFLUENŢĂ ÎN COMUNICAREA

INTERPERSONALĂ

IV.1. Factori de control ȋn comunicare

Pentru a fi eficace si eficient in acetele de comunicare complexe emitentul trebuie sa-si

formeze deprinderea de a aborda acest act in mod strategic prin luarea in considerare,
simultan, a mai multor variabile strategice legate atat de el, cat si de destinatarul comunicarii,
de mesaj, de mediul (canalul) si de contextul comunicarii.
Variabilele strategice se constituie ȋntr-un sistem integrat: orice schimbare apărută ȋn
cadrul unei variabile le va afecta pe celelalte, iar continutul, forma şi stilul comunicării vor
depinde de starea de echilibru dintre variabile.

156
 Există mai multe tipuri de variabile strategice, ȋn funcție de complexitatea procesului de
comunicare. Astfel, se pot distinge:
Variabile strategice privind emitentul mesajului. Odata ce ati luat decizia in legatura
cu necesitatea unui act de comunicare, procesul de abordare strategica a comunicarii incepe
cu analizarea variabilelor legate de cel care emite comunicarea, iar acestea sunt: scopul si
obiectivele comunicarii, nivelul de control-implicare necesar si credibilitatea emitentului.
Scopul si obiectivele comunicarii. Orice act de comunicare trebuie sa aiba un scop.
Clarificarea acestuia sporeste eficienta comunicarii in primul rand prin aceea ca nu veti mai
pierde vremea cu elaborarea unor mesaje neclare, nedecise, deci inutile. Prin constientizarea
precisa a scopului comunicarii veti fi in masura sa determinati obiectivele pe care le urmariti
precum si tehnicile si tacticile adecvate si sa comunicati mai precis, acordand atentie in
acelasi timp relatiei de comunicare.
Este necesar, deci, sa se formuleze scopul comunicarii sub forma de afirmatii generale
legate de ceea ce se doreste sa faca destinatarul, ce problema incercam sa rezolvam,ce dorim
sa se intample ca urmare a comunicarii etc. (de exemplu, lansarea unui nou produs, reducerea
timpului necesar implementarii unor decizii, cresterea vanzarilor etc.).
Urmeaza apoi sa ne gandim la obiectivele comunicarii. În identificarea lor se porneste
dinspre general spre specific. Scopul si obiectivele generale sunt acelea care declanseaza
procesul creator si ne determina sa gandim pasul urmator, de stabilire a obiectivelor legate de
actiunile concrete care se impun in lumina scopului si obiectivelor generale.
În acelasi timp, trebuie sa ne gandim cum am dori sa reactioneze destinatarul la mesajul
nostru. Este foarte important sa stabilim ce feedback ne va informa daca scopul comunicarii a
fost atins sau nu.
Nivelul de control-implicare. Odata clarificate scopul si obiectivele comunicarii, urmeaza
sa decidem in legatura cu nivelul de control pe care vrem sa-l pastram asupra
comunicarii,corelat cu masura in care consideram necesar sa-l implicam in comunicare si pe
destinatar. Nivelul nostru de control asupra comunicarii va varia invers proportional cu
nivelul de implicare al destinatarului (care poate fi o persoana sau un auditoriu larg). Din
acest punct de vedere pot fi definite patru strategii de comunicare:
- Comunicarea de informare-se caracterizeaza prin aceea ca emitentul doreste ca
"destinatarul sa afle". De exemplu, ca rezultat al circularei transmise, destinatarul va urma
anumite proceduri. În aceasta situatie veti da instructiuni sau explicatii. Nu este necesara
implicarea destinatarului in comunicare decat,eventual,pentru clarificari sau pentru

157
confirmare de primire; nu aveti nevoie de parerea sa sau de alte informatii. Destinatarul
trebuie doar sa afle, sa inteleaga.
- Comunicarea de convingere - emitentul doreste ca "destinatarul sa actioneze". În
aceasta situatie aveti nevoie de a oarecare implicare a destinatarului deoarece vreti sa-l
convingeti sa faca ceva, sa actioneze si de aceea va intereseaza, de exemplu, ce nevoi
specifice are, ce elemente de risc accepta, ce constrangeri are. O discutie prealabila poate fi
utila pentru a obtine aceste informatii.
- Comunicarea de consulatare - "emitentul si destinatarul doresc sa afle". De exemplu,
doriti sa prezentati conducerii firmei un proiect pentru elaborarea unui nou produs. Prezentati
in prealabil un material colegilor din conducerea compartimentului de productie. Va avea loc
o discutie, se vor pune intrebari, se vor argumenta opinii. Va intereseaza opiniile auditoriului
in vederea punerii in aplicare a proiectului. Atat Dvs. cat si auditoriul vreti sa aflati,sa evaluati
posibilitati, sa puneti fata in fata informatii, sa alegeti alternative.
- Comunicarea de colaborare-se caracterizeaza prin aceea ca "emitentul si destinatarul
doresc sa actioneze impreuna". De exemplu, sunteti managerul unui proiect si, ca rezultat al
sedintei pe care o tineti cu cei cu care colaborati la acest proiect, trebuie sa luati impreuna
decizii privitoare la o crestere a cheltuielilor. In urma acestei sedinte vor rezulta pentru fiecare
comunicator anumite sarcini de indeplinit, anumite mesaje care trebuie transmise
subalternilor,anumite actiuni de efectuat.
În concluzie, veti folosi comunicarea de informare si, in oarecare masura,cea de
convingere, daca aveti suficiente informatii si le puteti intelege/prelucra fara ajutorul
destinatarului. Interactiunea este redusa, deci controlul asupra comunicarii va apartine in mare
masura. Puteti face, de exemplu, o prezentare orala persuasiva in fata grupului si veti
raspunde la intrebari din partea auditoriului. Daca doriti sa fiti si mai convingator,urmati
prezentarea cu discutii individuale sau in grupuri mai mici.
Veti gandi procesul de comunicare ca pe o comunicare de consultare sau de colaborare
daca nu aveti toate informatiile necesare si va intereseaza sau aveti nevoie si de opiniile
destinatarului. Evident, gradul de interactiune cu destinatarul va fi mare, ceea ce poate reduce
simtitor din posibilitatea Dvs. de a controla comunicarea. De exemplu, daca doriti sa stabiliti
impreuna cu grupul caracteristicile unui nou produs care sa raspunda unei cerinte a nisei nou
identificate pe piata, puteti folosi tehnici de brainstorming, caz in care Dvs.nu mai aveti,
practic, nici un control asupra comunicarii.
Credibilitatea:evaluare si sporire. În conturarea strategiei comunicarii, odata definite
scopul si obiectivele acesteia precum si gradul de interactiune si control la care considerati ca

158
trebuie sa apelati, este important sa analizati credibilitatea pe care o aveti in fata
destinatarului, conform perceptiei pe care credeti ca acesta o are.
Credibilitatea poate fi considerata ca un cont la banca:il puteti deschide prin depunere
(credibilitatea initiala), puteti adauga credibilitate suplimentara sau scadea din credibilitate
prin ceea ce spuneti sau faceti; puteti chiar sa va pierdeti complet "contul" in cazul in care va
compromiteti prin vreun comportament, fie el de comunicare sau nu. "Contul de credibilitate"
potenteaza arta de a convinge.
Credibilitatea initiala - se refera la perceptia pe care o are destinatarul despre Dvs.,
inainte de a initia comunicarea si este generala, de exemplu, cine sunteti, pe cine reprezentati,
interactiunile si relatiile avute anterior.
Credibilitatea dobandita - este rezultatul abilitatii Dvs. de a comunica, manifestata pe
parcursul comunicarii. Desigur, lipsa acestei abilitati poate conduce la scaderea "contului" de
credibilitate.
Variabile strategice privind destinatarul comunicarii. Odata analizate variabilele care
se refera la emitentul mesajului, scop si obiective, grad de implicare/control si credibilitate,
trebuiesc analizate si variabilele referitoare la destinatarul comunicarii.
Formati-va in minte imaginea destinatarului. Destinatarul poate fi o persoana, ca de
exemplu in cazul comunicarii interpersonale, sau un grup, in cazul prezentarii in fata unui
auditoriu. Ne putem adresa acestora oral sau in scris. Ganditi-va cui intentionati sa va adresati
si incercati sa identidicati caracteristicile acestui destinatar.
Pornind apoi de la aceste caracteristici si avand in vedere variabilele analizate anterior,
veti fi in masura sa decideti asupra posibilitatilor si cailor de motivare ale destinatarului. Veti
sti ce tehnici sa adoptati pentru ca destinatarul "sa faca" sau "sa afle" ceea ce este necesar
pentru a indeplini scopul si obiectivele comunicarii.
Caracteristicile destinatarului. În definirea strategiei comunicarii este important sa stim ce
vrea destinatarul, ce caracteristici sociale, profesionale, culturale si psihice are, care sunt
nevoile sale. De exemplu, imaginati-va ca va aflati chiar la inceputul unei discutii. În
momentul in care destinatarul eceptioneaza primele cuvinte ale mesajului Dvs. el se intreaba
,instinctiv, ce poate insemna mesajul pe care tocmai il aude, ce implicatii are si,
corespunzator, cum ar trebui sa reactioneze la el. Dvs. trebuie sa va intrebati, chiar inainte de
a se intreba destinatarul, ce ar putea sa insemne mesajul Dvs. pentru destinatar si care ar putea
fi reactia lui la acest mesaj.

159
 Dar pentru a precia corect cum ar putea percepe destinatarul mesajul Dvs. si care ar putea
fi reactia lui la acesta, trebuie mai intai sa raspundeti la cateva intrebari: cine este de fapt
destinatarul, ce stie, cum simte si cum puteti apela la el pentru a-l motiva?
Cum putem motiva destinatarul? Odata ce am stabilit cine si cum este destinatarul, avem
informatiile necesare pentru a deduce cum ar putea el percepe mesajul nostru. De asemenea,
vom sti mai multe in legatura cu imaginea probabila pe care o are despre noi.
Urmeaza acum sa raspundem la intrebarea: cum putem apela la destinatar in mod cat mai
eficace? Deci, cum il putem motiva cel mai eficient in procesul de comunicare?
Pentru a putea raspunde la aceasta intrebare analizam cateva aspecte ca de exemplu, ce
poate face mesajul nostru pentru destinatar si cum ne putem adresa destinatarului cat mai
atractiv, tentant si convingator. Ceea ce dorim este ca, in primul rand, destinatarul sa asculte
(sau sa citeasca) cu atentie si apoi sa faca, sa stie sau sa gandeasca ceea ce corespunde
scopului si obiectivelor mesajului.
În acest moment este important sa analizam si nivelul emotional al destinatarului. Pentru
a putea sti cat mai multe in legatura cu setul de emotii pe care le traieste destinatarul in
comunicare, vom incerca sa raspundem la cateva intrebari:
- Cat este de interesat destinatarul de mesaj; are importanta, este prioritar pentru el?
- Cat de mult este afectat, implicat sau interesat de rezultatul comunicarii?
- Care este polarizarea (atitudinea) lui probabila vis-a-vis de comunicarea noastra?
- Este ea favorabila, nepasatoare sau opusa ideilor, opiniilor sau recomandarilor noastre?
- Cat de complex sau dificil este mesajul pentru destinatar si cat timp necesita din partea
acestuia efectuarea a ceea ce solicitam prin mesaj?
Acum sa vedem cum l-am putea motiva pe destinatar sa asculte sau sa citeasca mesajul cu
atentia necesara si apoi sa se conformeze continutului acestuia.
Comportamentul uman este dictat de o anumita motivatie, de emotii si este puternic
influentat de experientele acumulate in decursul vietii, de procesul muncii si de conditiile care
actioneaza din mediul inconjurator sau din mediul de munca,asupra individului.
Abordarea procesului de motivare cea mai larg discutata de psihologi si sociologi este
accea a motivarii prin satisfacerea nevoilor individului care sunt de patru feluri:
- nevoile de ordin fiziologic: setea foamea, somnul, activitatea sexuala;
- nevoile de ordin economic: de adapost si de confort, care raspund nevoii umane de
stabilitate si siguranta a vietii sale;
- nevoile de ordin social: nevoia de apartenenta, de acceptare, de prietenie, de apreciere;
- nevoile legate de sine: tin de valoare intrinseca si se manifesta prin:

160
 - nevoia de autoapreciere si de conservare a imaginii de sine;
- nevoia de realizare, de implinire, de dezvolatare ca individ;
- nevoia de creatie, de estetic, de transcendenta.
Conform acestui model, omul va fi motivat in comportament de acei factori care vor
satisface vreuna din nevoile sale.
Angajatul este motivat sa depuna un anumit efort, determinat in prima instanta de factorii
de igiena a muncii, dar aceasta doar atat timp cat acesti factori sunt nesatisfacuti, dupa care
inceteaza sa mai fie factori motivatori. Ei raman la nivel de drepturi care se pretind si nu de
factori care motiveaza; sunt deci factori motivatori prin lipsa, externi muncii depuse si sunt
legati de mediul muncii.
Factorii care conduc la satisfactia in munca sunt interni muncii in sine, tin de
complexitatea si bogatia muncii si sunt legati de abilitatea si nevoia strict umana de a crea,
realiza si de a "creste" prin aceasta din punct de vedere psihologic.
Variabile strategice legate de mesaj. Înainte de a decide asupra formei finale a structurii
si organizarii mesajului, trebuie sa raspundem la doua intrebari:
- Care este modul optim de a structura si de a organiza mesajul?
- Cum ar putea fi accentuate partile importante ale mesajului?
Pentru a gasi raspunsul adecvat la aceste intrebari, analizati continutul intentionat al
mesajului punand urmatoarele intrebari:
- Cum va percepe destinatarul mesajul (ca fiind pozitiv sau negativ)?
Daca il va percepe ca fiind pozitiv, ideea din mesaj poate fi prezentata de la inceput; daca
este probabil ca mesajul sa fie perceput ca negativ, prezentati intai ideile (informatiile) neutre.
Trebuie sa fiti constienti ca perceptia care conteaza este cea a destinatarului,nu cea a Dvs.!
- Mesajul contine sau se refera la fapte sau opinii (pareri personale bazate pe presupuneri
si trasaturi personale?
În cazul in care mesajul contine opinii, specificati aceasta pentru a nu fi interpretate ca
fapte si astfel sa se produca o inducere in eroare a destinatarului.
- Mesajul are de-a face cu fapte sau cu sentimente?
În multe situatii continutul de sentimente al mesajului poate fi mai important decat cel in
fapte.Sentimentele trebuie tratate printr-o comunicare atat precisa, cat si suportiva.
- Care este importanta mesajului pentru destinatar?
Daca mesajul nu este important pentru destinatar, veti adopta o strategie de atragere a
atentiei si de producere a interesului inca de la inceputul mesajului. Daca acesta este interesat
de mesaj, puteti trece direct la prezentarea ideii de baza.

161
 - Este mesajul controversat?
Daca da, veti folosi numai cuvinte neutre care sa reduca din reactia emotionala. De
asemenea,axarea mesajului pe numai doua alternative da/nu, fara posibilitate de compromis,
sau pe o situatie in care nu exista alternative negociabile, este o abordare care trebuie evitata
in mesajele controversate, deoarece poate declansa imediat conflictul negativ.
Atentia destinatarului trebuie pastrata pe tot parcursul mesajului, daca se vizeaza
impactul puternic. Daca mesajul este mai lung,se poate apela la tehnica redundantei stilizate,
adica repetarea de cel putin trei ori de-a lungul unei comunicari a ideilor de baza:in
introducere, pe parcurs si in partea de incheiere.
În legatura cu cele prezentate sesizam doua situatii tipice:
- Structurarea directa a mesajului care,in afara faptului ca economiseste timp, are si unele
avantaje determinate de faptul ca oamenii asimileaza si inteleg mai usor continutul unui
mesaj atunci cand cunosc concluziile lui de la inceput. Comunicarea este centrata in
acest caz pe nevoile destinatarului.
- Structurarea indirecta a mesajului care este centrata mai degraba pe emitent,in sensul ca
urmareste in mare parte etapele analizei facute de acesta pana la obtinerea concluziilor.
În decizia legata de continutul, structurarea, organizarea, forma mesajului in general,
trebuie sa tineti cont si de mediul de comunicare(scris sau oral) si de canalul de transmitere pe
care il aveti in vedere ca fiind optim pentru realizarea scopului si obiectivelor mesajului.
Variabile strategice legate de mediul si de canalul de comunicare. Ce implicatii au
mediul si canalul de comunicare in ceea ce priveste strategia actului de comunicare?
Prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este,daca ceea ce vrem sa comunicam se
preteaza intr-adevar comunicarii in scris sau ar fi mai bine sa comunicam oral.
A doua intrebare se refera la canalul specific de transmitere.
Pentru a putea raspunde la aceste doua intrebari trebuie sa punem fata in fata avantajele si
dezavantajele mediilor si canalelor de comunicare, cu cerintele rezultate in urma analizei
variabilelor strategice legate de emitent, destinatar si mesaj.
Caracteristicile canalelor de comunicare apartinand celor doua medii de comunicare,scris
si oral, se pot analiza in functie de noua criterii: timp, cost, precizie, detaliu, loc, familiaritate
(intimitate), ralatie, nevoia de inscris si nevoia de raspuns.
Atunci cand transmitem mesajul nostru in scris, toti destinatarii primesc aceeasi
informatie; daca prezentam mesajul oral in fata unui grup, datorita diferitelor tipuri de filtre
(perceptuale, semantice etc.), a neatentiei, a decuplarii de la procesul de ascultare, informatia
pierde din precizie.

162
 Evident, informatiile transmise pot sa difere si mai mult daca vom comunica fata-in-fata,
pe rand cu mai multe persoane.
Comunicarea fata-in-fata are numeroase avantaje pe care este bine sa le avem in vedere:
beneficiaza de un inalt grad de intimitate, este spontana si poate initia si dezvolta relatii de
comunicare pozitive. Nu ne permitem insa oricand si pentru orice mesaj acest fel de canal de
comunicare, mai ales cu nivelurile ierarhic superioare.
Daca este necesara existenta unei dovezi in scris in legatura cu comunicarea,evident ca se
impune comunicarea in scris. Dar in aceasta situatie raspunsul (feedbackul) la mesaj va fi
intarziat sau poate nici sa nu vina;nu beneficiem nici de posibilitatile de comunicare oferite de
limbajele nonverbale.
Daca dorim un raspuns imediat, discutia fata-in-fata, telefonul si mijloacele de
comunicare electronice ne pot veni in sprijin. Totusi, folosirea acestor canale de comunicare
trebuie cantarita si in functie de alti factori.
Stilul de comunicare ca variabila strategica. Din analiza variabilelor strategice va
rezulta ce anume comunicam, continutul si forma mesajului si calea prin care transmitem
mesajul, toate adecvate unei situatii specifice de comunicare. Comunicarea eficace si eficienta
depinde insa in mare masura si de cum comunicam in acea situatie, adica de stilul de
comunicare. La fel ca si continutul si forma mesajului, stilul de comunicare adoptat trebuie sa
fie adecvat scopului si obiectivelor comunicarii, destinatarului ei, situatiei si contextului
comunicarii si chiar canalului de comunicare folosit.
Stilul de comunicare are un impact putenic nu numai asupra eficacitatii si eficientei
actului de comunicare in sine, ci si asupra climatului comunicarii in general.
Continutul, forma si stilul comunicarii sunt subordonate scopului acesteia. În
comunicarea interumana in general, transmitem informatii (fapte, idei, sentimente) si fiecare
avem un stil personal de a o face. În comunicarea literara, scriitorul se exprima pe sine intr-un
stil literar personal, cu scopul de a genera emotia artistica. Prin comunicarea manageriala se
realizeaza procesul de management cu tot ceea ce rezulta din acesta, intr-un anumit cadru
organizatoric si in contextul unei culturi organizationale specifice.
Managerul comunica pentru indeplinirea unor obiective clare si specifice, nu pentru
placerea de a comunica. Pentru a realiza aceasta el trebuie ca, pornind de la autocunoasterea
tendintelor spre un anumit stil personal de comunicare, sa aiba flexibilitatea, cunostintele si
deprinderile necesare pentru a adopta stilul adecvat situatiei si contextului specific fiecarui act
de comunicare.

163
 Desi literatura si practica de specialitate prezinta o paleta larga de stiluri de comunicare
manageriala, acestea se grupeaza in general,in jurul a patru categorii:
- de blamare;
- de informare-dirijare;
- de convingere;
- de rezolvare a unor probleme.
Strategii de comunicare la nivel de organizatie. La nivel de organizatie, strategiile
actelor de comunicare individuale trebuie sa se integreze intr-o strategie de comunicare
unitara care sa asigure implementarea strategiei organizatiei, atat prin actiune directa cat si,
indirect, prin intermediul climatului de comunicare generat.
În functie de situatia specifica in care se afla organizatia la un moment dat si de directia
in care se indreapta aceasta, sunt utile diferite tipuri de strategii de comunicare.
Strategia de control. În aceasta situatie managerul contrange si dirijeaza. Este o
comunicare intr-o singura directie care foloseste feedbackul in special pentru clarificare. Se
bazeaza frecvent pe stilurile individuale de tip "blamare" si "informare-dirijare".
Este recomandata in situatii de urgenta, cand timpul este elemetul critic si cand
managerul are nevoie de autoritate necontestata asupra celor implicati. Este utila si in procesul
de instruire a noilor angajati, in lucrul cu subordonatii dependenti,incompetenti sau care nu
sunt motivati pentru munca efectuata.
Daca strategia de control se foloseste in mod gresit, ea poate genera sentimente
negative,rezistenta la schimbare sau opozitie din partea acelora care nu supota controlul
direct. De aceea strategia de control nu se recomanda pentru situatiile de implementare a
schimbarii.
Strategia egalitara. Este caracterizata printr-un transfer bilateral de informatie in cadrul
caruia influentarea este reciproca; se manifesta elemente de comunicare suportiva. Luarea de
decizii se bazeaza pe consens. Se genereaza o atmosfera de intelegere reciproca. Stilul de
comunicare individual predominant este cel de "rezolvare de probleme".
Se recomanda in formarea si sudarea de grupuri, in implementarea managementului
participativ, in comunicarea cu grupuri mici cand timpul nu este o constrangere, in procesul
de imputernicire a angajatilor.
Este o strategie foarte indicata pentru scaderea rezistentei la schimbare si pentru
introducerea schimbarii, dar nu este efuicace in comunicarea cu persoane incompetente,
lipsitede experienta si de cunostinte, cu persoane lipsite de initiativa, in situatii de urgenta sau
criza.

164
 Strategia de structurare. Este o strategie folosita cu succes in stabilirea ordinii, in
procesul de restructurare a organizatiei, in introducerea organizarii si planificarii in situatii
foarte complexe in care este nevoie de clarificari si transmitere permanenta de instructiuni.
Ca stil individual predominant, managerul foloseste "informarea-dirijarea" sau
"convingerea" prin mentionarea de standarde si proceduri, prin stabilirea de obiective,
distribuirea si explicarea de sarcini, incurajarea angajatilor pentru respectarea termenelor.
Managerii dirijeaza comunicarea spre sprijinirea structurii
Strategia de structurare nu se recomanda in situatii critice sau cu implicatii emotionale,in
situatiile evidente si simple sau cand organizatia functioneaza intr-un mediu stabil.
Strategia dinamica. Comunicarea este directa si la subiect, iar continutul mesajelor este
pragmatic si orientat spre actiune. Se bazeaza pe stilurile individuale de "informare-dirijare" si
de "convingere". Comunicarea nu este de tip suportiv ci este orientata spre activitatile
imediate cu care se confrunta managerul si organizatia.
Nu se aplica in situatii care implica viitorul indepartat. Se recomanda managerilor care
activeaza in medii aflate in schimbare rapida. Difera de strategia de control prin aceea ca
managerul,in actele sale de comunicare, prezinta o declarare succinta a pozitiei si apoi deleaga
autoritatea de alua decizii si de a actiona interlocutorului pe care, in acelasi timp, il si
stimuleaza si motoveaza. Cheia succesului acestei strategii consta in competenta executantului
si predominanta unui climat de incredere.
Strategia de asteptare. Se caracterizeaza prin acceptarea punctului de vedere al
interlocutorului care poate fi, de exemplu, o echipa de consultanti, comisia de auditare etc. Se
aplica atunci cand scopul comunicarii este,de exemplu,de a solicita parerea unor specialisti
privind procesele interne ale organizatiei sau privind piata si concurenta.
Este o strategie neadecvata pentru situatii in care se doreste transferul de responsabilitate
sau in comunicarea cu persoane lipsite de initiativa, deoarece acestea ar interpreta respectivul
mod de comunicare ca semn de slabiciune si incompetenta.
Strategia de evitare. Se foloseste pentru evitarea comunicarii in legatura cu anumite
situatii, evenimete, stari. Rezolva in general putine probleme si se recomanda numai in
situatiile in care se impune evitarea furnizarii de informatii sau cand tensiunea emotionala este
foarte mare.

IV.2. Exercitarea persuasiunii

În ierarhia cunoaşterii întâlnim mai multe trepte: opinia, convingerea, persuasiunea.

165
 Opinia, apreciată a fi o formă inferioară de cunoaştere, are un aspect individual,
fiindu-i specific subiectivismul şi apartenenţa la senzorial.
Convingerea este un produs al reflectării, obiectiv, susţinut de probe şi motivări
logicomateriale. Convingerea realizată cu o motivare logico-materială foarte puternică,
până la eliminarea oricărei posibilităţi de eroare, devine certitudine.
Persuasiunea ca act retoric urmează calea imaginaţiei, emoţiei, sugestiei, lăsând
deliberat posibilitatea de eroare; persuasiunea conţine libertatea adeziunii, iar
conştientizarea faptului că eroarea este posibilă, induce posibilitatea deliberării.
Din punct de vedere etimologic, cei doi termeni se opun. Convictio este derivat de la
verbul latin vinco,-ere „a învinge”, iar prefixul con- subliniază ideea de a învinge cu
nuanţele „complet, definitiv”. Persuasio îşi are originea în verbul latin suadeo,-ere „a
sfătui”, iar sufixul per- îi completează sensul cu ideea de „îndeplinire”. Într-un caz este
vorba de capitulare în faţa probelor şi raţionamentelor preopinentului, în cel de-al doilea,
despre o influenţă hotărâtoare, dar nu constrictivă.
Cel mai limpede prezintă raportul convingere/persuasiune următoarea afirmaţie:
„Când suntem convinşi, nu suntem învinşi decât de către noi înşine. Când suntem
persuadaţi, suntem întotdeauna de către altul”. Fiind vorba despre adeziune liberă, sub
aspectul rezultatului acţiunii, a persuada înseamnă mai mult decât a convinge, pentru că
persuasiunii i se adaugă şi forţa necesară trecerii la acţiune. In mintea celui care aderă, în
urma unui act persuasiv, se instalează ideea că principiul/teza la care a fost solicitat să
adere este chiar principiul/teza lui, iar ceea ce întreprinde ca rezultat al adeziunii nu mai
are caracter exterior şi obligatoriu.
Adoptăm următoarea definiţie a persuasiunii : „procesul de schimbare a opiniilor,
atitudinilor sau comportamentului unor personae conştiente că se urmăreşte această
schimbarer, prin expunerea la mesje transmise cu scopul de a influenţa opiniile, atitudinile
sau comportamentele lor” (Septimiu Chelcea, Prefaţă la Jean-Noel Kapferer, Căile
persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin mass-media şi publicitate).
Comunicare şi persuasiune. Nu există persuasiune în afara actelor de comunicare.
Coordonata fundamentală a societăţii de astăzi este comunicarea. Schimbul de mesaje este
parte componentă a oricărui mod de manifestare a individului contemporan ; transmiterea
mesjului este însoţită de intenţia de a influenţa, într-un fel sau altul, destinatarul, de a-i
determina comportamentul, de a-i impune o anumită conduită, într-o anume situaţie. De
exemplu, atacurile teroriste conţin mesajele grupărilor care le lansează, acţiunile
antiteroriste sunt expresia respingerii unui mod brutal de a impune un punct de vedere.

166
 Studiul relaţiei comunicare-persuasiune pune în evidenţă faptul că o informaţie
reuşeşte sau nu să modifice atitudinea şi comportamentul unei persoane ca urmare a
parcurgerii unor
etepe :
1. expunerea la mesaje ;
2. decodarea mesajelor ;
3. acceptarea sau refuzul recomandării mesajului ;
4. depăşirea (sau nu) a distanţei dintre acceptare şi modificare atitudinală ;
5. menţinerea în timp a efectelor mesajelor ;
6. trecerea de la atitudine la acţiune.
Tot din perspectiva receptării priveşte problematica receptării Charles U. Larson care
arată că lumea contemporană este invadată de persuasiune şi trebuie să ne instruim în acest
domeniu atăt în calitate de agenţi persuasivi, cât şi ca pacienţi, adică de către cine şi cum
ne lăsăm persuadaţi. Destinatarul trebuie să fie avertizat şi să înveţe cum să abordeze
persuasiunea ; dependent faţă de masss-media, faţă de campaniile electorale, publicitare
etc., omul modern se află în faţa unor mutaţii ale propriilor sisteme de valori. Aflat sub un
adevărat bombardament publicitar, omul modern învaţă că orice problemă stresantă îşi
poate găsi rezolvarea rapidă prin soluţiile optime oferite de agenţiile specializate în diverse
domenii tehnologice. Aceasta înseamnă acceptă lumea aşa cum este prezentată la televizor,
acceptă definiţiile adevărului, cunoaşterii şi realităţii emise de televiziune, în absenţa unor
măsuri care să fixeze clar limitele minime şi maxime ale persuasiunii. De aici, necesitatea
posibilităţii ca persuasiunea să aibă loc în mod responsabil (raţional şi cinstit), adică
ambele părţi care intră în procesul de informare şi persuadare să aibă aceeaşi abilitate şi
acces la mijloacele de comunicare; fiecare dintre părţi să-şi dezvăluie scopurile pe care le
urmăreşte, iar receptorii să aibă o atitudine critică. Toate aceste aspecte împlinite dau ceea
ce se numeşte persuasiune responsabilă.
Există mai multe modele de analiză a persuasiunii :
Modelul Shanon & Weaver (abreviat SMCR) cuprinde:
 Sursa (S)/ agentul persuasiv: persoana care codifică (verbal sau nonverbal) mesajul;
 Mesajul (M);
 Canalul (C);
 Receptorul (R)/ pacientul persuadat: persoana care decodează mesajul, ignorând sau
eliminând factorii perturbatori, şi îi interpretează.

167
 Fiecare dintre componentele modelului intră în atenţia celui care analizează actul
persuasiv. Analiza sursei poate averiza în privinţa intenţiilor persuasive şi poate oferi
instrumentele unei contraofensive, acordându-se atenţie, în cazul codului verbal, alegerii
cuvintelor, tipurilor de propoziţii utilizate, releţia dintre idei şi tipul propoziţiilor.
Analiza mesajului presupune observarea organizării particularităţilor stilistice, a
argumentelor, a aspectelor ascunse ale mesajului.
Analiza canalului prin care se transmite mesajul persuasiv şi evidenţierea adecvării
canalului la intenţia persuasivă. Aceasta înseamnă să aflăm de ce se alege un canal sau
altul, care dintre ele are un efect mai puternic.
Analiza receptorului pune în evidenţă motivele, prejudecăţile, dorinţele, fascinaţiile
celui care este supus unui act persuasiv.
Modelul Rank, numit şi schemă de intensificare şi minimalizare, porneşte de la
observaţia că, de obicei, agenţii persuasivi utiizează două strategii principale: -
intensificarea şi minimalizarea.
Intensificarea poate acţiona în două direcţii:
1.intensificarea punctelor forte proprii şi
2.intensificarea punctelor slabe ale părţii adverse. Ca tehnici de intensificare se pot
utiliza: repetiţia, asocierea şi compunerea.
Strategia intensificării are la bază o tendinţă firească a oricărui individ de a se plasa
într-o lumină favorabilă, fie acentuându-şi calităţile, fie accetuând defectele celorlalţi. În
spaţiul publicităţii, repetiţia, realizată prin sloganuri, jingle-uri, logo-uri contribuie la
strategia intensificării. De exemplu, auzim de mai multe ori pe zi pe toate canalel media:
Joci, câştigi pe loc! sau Mr. Musculo te ajută la toate!.
Altă tehnică a intensificării este asocierea, care implică trei elemente: (1).o cauză, un
produs (candidat), (2). în asociere cu un obiect agreat sau respins de către (3)public.
Asocierea asigură participarea activă a pacientului persuadat (acceptare sau alegere).
Exemplu, în cazul reclamelor pentru detergenţi, produsul nou este asociat cu eficienţa,
ieşirea salvatoare din impas în care s-ar afla virtualul cumpărător, în timp ce alţi detergenţi
nu pot face faţă unei situaţii similare.
Compunerea, altă tactică de intensificare, se realizează prin modificarea formei
materiale a mesajului în scopul punerii în prim plan a calităţii proprii sau a elementelor
negative ale celuilalt. De rgulă, modificarea se obţine prin mijloace non-verbale (elemente
grafice, schimbarea unghiului de fotografiere/filmare, punerea în pagină, comparaţia,
contrastul etc.). De exemplu, se compară Europa cu €uropa, efectul compunerii reliefând

168
ideea de unitate monetară europeană; analiza suprapunerilor dintr-o cunoscută reclamă la
bere, unde linia rotundă a lichidului turnat în pahar, trece în linia stratului de lemn tăiat de
dalta fabricantului de viori, iar aceasta din urmă se asociază cu linia muzicală şi cu armonia
formei sticlei de bere, efectul compunerii reliefând armonia dintre calităţile berii şi
aspectul sticlei, ideea de perfecţiune a produsului.
Minimalizarea poate acţiona asupra propriilor puncte slabe sau asupra punctelor de
rezistenţă ale părţii adverse. Ca tehnici pot fi folosite omisiunea, diversiunea, confuzia. Se
urmăreşte astfel îndepărtarea atenţiei de la un anumit aspect (propriile deficienţe sau
calităţile produsului advers).
Omisiunea înseamnă trecerea sub tăcere, ignorarea datelor, informaţiilor cu conţinut
critic, care ar slăbi forţa produsului. Exemplu, multe dintre reclamele concursurilor bazate
pe consumul de produse omit să spună că poţi fi unul dintre câştigători, în urma unei
trageri la sorţi, sau că pe nici unul din capacele câştigătoare nu are înscrisă cota maximă de
câştig anunţată, ci doar o parte (a suta, a mia) din ea.
Diversiunea este tactica de a distrage atenţia de la constatarea calităţilor celuilat sau a
propriilor puncte slabe. De obici, pentru realizarea diversiunii se introduce o temă
secundară, umorulrecurgerea la sentimente inspirate de personalitatea sau înfăţişarea
adversarului, tehnica„despicării firului în parte”, temele sexualităţii De exemplu,
prezentarea detergentului Rex a fost multă vreme însoţită de tema secundară a preţului
scăzut.
Confuzia se realizează prin utilizarea unei terminologii specializate, a unui jargon a
cărui decodare completă nu se poate produce, răspunsurile neclare, logica sofistică,
inconsecvenţa, contradicţia, aserţiunile circulare.
Persuasiunea din perspectiva limbajului verbal – forţa persuasivă a cuvintelor.
Este un fapt unanim recunoscut că naşterea umanităţii este sinonimă cu apariţia limbajului
articulat. Nu se poate vorbi de fiinţa umană înainte de capacitatea omului de a utiliza
cuvântul în comunicare. Limbajul verbal a făcut posibilă comunicarea, apariţia culturilor,
ierarhiile sociale etc. Următoare etapă, apariţia cuvântului scris, relevă avantaje majore:
scrisul rămâne, învinge timpul, devine depozitar de cultură, dar şi dezavantaje: o înţelegere
scrisă, o formă contractuală deficitar încheiată nu mai poate fi negată; ceea ce este scris
devine literă de lege. Cuvântul poate aduce fericirea sau poate nimici, poate ţine locul
acţiunii.
Capacitatea de a folosi cuvintele – alături de simboluri gestuale, picturale, muzicale
etc.- abilitatea de a le atribui forţă, reprezintă esenţa persuasiunii. Se vorbeşte despre forţa

169
mistificatoare a limbajului verbal, despre capacitatea sa de a camufla, prin eufemism şi
dublu înţeles. Mai ales în publicitate şi în politică, aceste particularităţi ale limbajului fac
parte din arsenalul persuasiunii.
Studiile dedicate actelor persuasive privesc manifestarea limbajului din mai multe
unghiuri: totalitatea sensurilor posibile ale unui cuvânt (dimensiunea semantică); funcţiile
cuvântului (dimensiunea funcţională); senzaţiile, tema, structurile incluse într-un cuvânt
(dimensiunea tematică).
Dimensiunea semantică (ce semnifică cuvintele?) este un istrument de analiză a
limbajului verbal prin care se relevă denotaţiile şi conotaţiile cuvântului, contextului,
intenţiilor de persuadare şi credibilităţii agentului persuasiv. De exemplu, în recalma de la
Paxeladine, medicament recomandat împotriva tusei, unul din cuvintele utilizate în slogan
„a da“ are un registru semantic larg, vizând categorii variate de public şi, implicit,
modalităţi diferite de exprimare. Paxeladine se dă la tuse. Verbul a da, în varianta
reflexivă (a se da) deschide un sens specializat – a se administra – şi unul de argou - a
ataca. Suprapunerea celor două sensuri, fără intervenţia vreunei extensii cu rol de
eliminare a ambiguităţii, sugerează, simultan, o recomandare medicală şi efectul
medicamentului. Opţiunea pentru o expresie din afara limbajului standard pune în evidenţă
intenţia agentului persuasiv de a atrage atenţia că produsul nu are nevoie de recomandări
speciale şi creează o impresie ludică, în măsură să învingă rezervele în ceea ce priveşte
eficienţa acestuia.
Dimensiunea funcţională (ce fac cuvintele?) se referă la capacitatea cuvintelor de a
modifica punctele de interes, de a concentra atenţia asupra unor aspecte, ignorând restul,
prin dinamica verbelor, prin forţa de sugestie a unor substntive, prin forţa determinanţilor
(verbali sau nominali) de a estompa sau a pune în evidenţă un aspect sau altul. În exemplul
de mai sus, verbul a da atrage întreaga atenţie, făcând opace zone de interes precum:
contraindicaţii în administrarea medicamentului, preţul medicamentului, ce fel de tuse
„atacă“ etc. Funcţia de focalizare a atenţiei are, în astfel de cazuri, o importanţă majoră în
persuasiune.
Dimensiunea tematică (cum putem simţi cuvintele) se manifestă cu preponderenţă la
cuvintele onomatopeice şi la cel bazate pe asonanţe şi aliteraţii: Tu şi Tuborg, Dalin e
şamponul cel mai fin, Danonino Decorino. Atunci când este vorba despre structură sau
temă, agentul persuasiv utilizează dimensiunea tematică a cuvintelor, apelând la metafore.
În discursurile politice, dar şi în cele publicitare se utilizează frecvent metafora luminii, a
inimii, a Apocalipsei ş.a.

170
 Trebuie precizat că în orice situaţie, limbajul verbal se manifestă sub toate cele trei
dimensiuni; diferenţierea de la un caz la altul este dată de ponderea fiecăreia dintre ele.
Fiecărei dimensiuni (funcţională, semantică, tematică) îi sunt asociate anumite instrumente
de analiză. Ca instrumente ale analizei dimensiunii semantice, sunt de reţinut strategia
ambiguităţii şi a „pentavalentului dramatic“.
Principial, ambiguitatea trebuie evitată în mesajele cu rol persuasiv. Totuşi agentul
persuasiv foloseşte intenţionat ambiguitatea, deschizând drumul la cât mai multe
interpretări posibile, creând, implicit, o audienţă maximă produsului, candidatului etc.
Analiza dimensiunii semantice a limbajului, presupune identificarea cazurilor de
ambiguitate intenţionată şi descoperirea motivaţiei acestei practici.
Metoda de analiză a dimensiunii semantice a limbajului, numită dramatism, şi
instrumentul de analiză, pentavalentul dramatic, au fost fundamentate şi puse în circulaţie
de Keneth Burke, unul dintre cei mai importanţi critici şi teoreticieni ai limbajului din sec.
XX. Conform teoriei lui Burke, modelul de bază utilizat de oameni în confruntarea cu
realitatea (realitate care-i include) şi în explicarea acesteia, este naraţiunea. Conceptul
central este ideea de acţiune (motivată), opusă ideii de mişcare (nemotivată). Acţiunea
presupune motivaţie şi capacitatea de a folosi simbolic limbajul. Componentele modelului
Keneth Burke, cinci la număr, sunt: scena, actul, agentul, agenţia şi scopul.
Scena este pentru mulţi teoreticieni elementul cheie în persuasiune. Ea conţine locaţia
fizică, spaţiul social, contextul, timpul, rolul său persuasiv manifestându-se când există o
corelare bună cu acţiunea, o adecvare a cadrului la acţiune. Exemple de scene: tribuna
parlamentară, o pagină web, aula universitară, piaţa publică etc.
Prin act se înţelege orice acţiune motivată sau orientată către un scop. Indicatorul
acţiunii
este verbul. Inadecvările actelor la scenă creează situaţii comice (Rică Venturiano făcând
declaraţii de dragoste Vetei) sau tragice (asasinarea călătorilor din trenurile spaniole, la 11
martie 2004).
Agentul – actorii sau personajele (persoană sau grup) implicaşi în acţiune – reprezintă
factorul cheie în acţiunea persuasivă. Pot acţiona ca agenţi gelozia, instinctele etc.
Agenţia este instrumentul, metoda sau mijlocul utilizat de agentul persuasiv pentru a-
şi împlini misiunea. Scopul reprezintă motivaţia agentului persuasiv, care acţionează într-o
scenă anume, utilizând o agenţie specifică.
Strategia persuasivă accentuează una sau alta dintre componente, în raport cu intenţia
de persuadare sau în raport cu ţinta. Exemplu de dezvoltare a unei strategii persuasive:

171
încercând stabilirea unei întâlniri la un concert rock, se poate pune accentul pe scenă,
descriind sala, mulţimea, sunetul, costumele ş.a. O strategie poate pune accentul pe act,
detaliind genurile muzicale şi interacţiunea dintre artişti şi spectatori. Se poate opta pentru
o focalizare pe agent, portretizând interpreţii, oferind amănunte despre reputaţia şi
apariţiile lor scenice. Se poate miza pe agenţie, menţionându-se sistemul digital de
sonorizare, instrumentaţia şi efectele speciale. Se poate alege scopul, menţionând
persoanei ce urmează să fie întâlnită că pentru a trăi din plin muzica nu trebuie ratat un
concert rock live unde pot fi întâlnite şi alte persoane interesante. Instrumentele
dimensiunii tematice sunt aliteraţiile, asonanţele, structurile sintactice paralele,
onomatopeele, temele metaforice, termenii maniheişti şi carismatici.
Ca şi argumentarea, persuasiunea este o formă de comunicare instrumentală. Cei care
argumentează sunt, în egală măsură, persoane care încearcă să ne convingă de ceva.
Persuasiunea, reprezintă activitatea de influenţare a atitudinilor şi comportamentelor
unor persoane în vederea producerii unor schimbări care sunt în acord cu scopurile sau
interesele agenţiei iniţiatoare (persoane, grupuri, instituţie sau organizaţie politică,
socială, culturală, comercială etc.), (Dicţionar de sociologie, 1993, pag. 429).
Unii autori definesc persuasiune ca pe un proces modificator de atitudini, credinţe,
păreri sau comportamente ce are la bază existenţa cooperării între sursă şi receptor.
Plecând de la adevărul că persuasiunea este un proces de influenţare alţi autori o definesc
astfel: persuasiunea este crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şi
receptor (Charles U. Larson, 2003, p. 26).
Din conţinutul acestor definiţii se desprind cuvintele-cheie „cooperare” şi
„autopresuasiune”. Sursa şi receptorul cooperează pentru a crea un proces persuasiv. Ideea
de a crea împreună procesul persuasiv înseamnă că ceea ce se petrece în mintea
receptorului este la fel de important ca şi intenţia sursei sau conţinutul mesajului. Dintrun
anume punct de vedere, orice persuadare presupune autopersuasiune – arareori suntem
persuadaţi dacă nu luăm parte efectiv la acest proces.
Deşi , persuasiunea cooperantă poate surveni în circumstanţe însolite (în timpul unei
polenici aprinse, în timpul unei revolte etc.), trei împrejurări par a spori şansele de succes
ca receptorii cu discernământ să fie convinşi pe cale raţională şi morală (Charles U.
Larson, 2003, p. 279).
În primul rând, doar dacă ambele persoane implicate au şanse egale de a persuada şi
dacă fiecare are aproximativ aceeaşi abilitate, cât şi acces la mijloacele de comunicare. În
cazul în care se exercită o constrângere numai asupra uneia dintre părţi, în vreme ce

172
cealaltă are libertatea persuasivă, destinatarii vor împărtăşi un punct de vedere unilateral şi
părtinitor.
În al doilea rând, ambele părţi trebuie să îşi dezvăluiască scopurile pe care la
urmăresc. Fiecare parte aduce la cunoştinţă auditoriului adevăratele sal ţeluri şi felul în
care intenţionează să la atingă. De cele mai multe ori, acest criteriu este respectat numai
parţial. Dacă cei persuadaţi, nu ar cunoaşte scopurile ascunse ale agenţilor persuasivi, vor
fi mai atenţi la mesaj, se pun în gardă ţi devin receptori mai responsabili.
În al treilea rând, existenţa unor receptori critici – receptori capabili să testeze
afirmaţiile făcute şi probele prezentate. Aceştia culeg informaţii cât mai multe, din toate
sursele, şi se abţin de a trage vreo concluzie până când nu deţin date suficiente. Dacă ar
exista astfel de receptori, primele două criterii ar fi minimale şi s-ar putea ajunge la o
persuasiune responsabilă. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să învăţăm să recepţionăm
critic toate mesajele care încearcă să ne convingă şi să ne transforme în susţinători ai
vreunui oportunism interesat doar de câştigul material, de obţinerea capitalului politic sau
religios.
Persuasiunea se deosebeşte de argumentare prin aceea că aceasta operează atât la
nivelul afectiv, cât şi la nivelul raţional, în timp ce, argumentarea operează numai la nivel
raţional. Persuasiunea se realizează în condiţiile în care se ţine cont de caracteristicile de
receptivitate şi reactivitate ale persoanelor influenţate. Este o activitate de convingere
bazată pe o astfel de organizare a influenţelor încât să ducă la adoptarea personală a
schimbării aşteptate, fiind opusul impunerii sau forţării unei opţiuni.
Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali, cât şi de cei referitori
la modul de organizare a influenţelor.
Factorii personali sunt sintetizaţi în ceea ce se numeşte persuabilitate, adică acea
tendinţă individuală de a fi receptiv la influenţe şi de a accepta schimbări în atitudini şi
comportamente. Individul acceptă şi interiorizează, în mod conştient, în cunoştinţă de
cauză, mesajele transmise în scopul influenţării. Persuabilitatea nu este uniform distribuită,
ci variază de la o persoană la alta. Această variaţie se explică prin modul de structurare a
sinelui sau a unor capacităţi şi însuşiri personale.
Factorii referitori la modul de organizare a influenţelor sunt centraţi cel mai adesea
pe procesul de comunicare, respectiv pe acele relaţii dintre sursă, mesaj, canal de
transmitere, receptare şi context social care o fac să fie persuasivă(cf. Dumitru
Cristea,Tratat de psihologie socială,pp.200-208). Persuasiunea nu este focalizată pe sursă,
receptor sau mesaj, ci pe toate acestea în mod egal.

173
 Sursa (comunicatorul, sursa influenţei), se caracterizează prin profilul personalităţii
sale, încrederea în sine, forţă intelectuală, nivel profesional, experienţă de viaţă, statut
profesional şi social, prestigiu etc. Cercetările experimentale întreprinse au evidenţiat
caracteristicile cele mai importante ale comunicatorului în procesul de persuasiune:
credibilitatea sursei, intenţia prezumată, şi farmecul personal.
Receptorul (auditorul, destinatarul acţiunii de persuasiune), se caracterizează prin
trăsături psihologice de personalitate, dintre care cele mai importante sunt cele legate de
sugestibilitate, imaginea de sine, nivelul intelectual, structura câmpului motivaţional şi
statutul social. Condiţionarea eficienţei actului persuasiv la nivelul receptorului este
determinată de factori ca: tipul de personalitate, predispoziţia pozitivă sau negativă,
motivaţia în raport cu mesajul transmis, permeabilitatea conjuncturală la argumentaţia
persuasivă etc.
Mesajul, se particularizează după conţinut, forma de structurare a conţinutului
(verbală, nonverbală sau paraverbală), ponderea diferitelor elemente informaţionale,
emoţionale, motivaţională, gradul de redundanţă a mesajului, coerenţa, completitudinea şi
adecvarea la situaţie etc. Factorii care pot afecta capacitatea persuasivă a mesajului sunt
legaţi de: modul de prezentare a punctelor de vedere conexe, inducerea fricii, implicarea
auditorului şi efectul de întâietate.
Canalul de comunicare este definit de natura mijloacelor de comunicare utilizate
(comunicare orală-directă, prin presă, radio, tv., manifeste, proclamaţii, afişe etc.) şi de
particularităţile funcţionale ale acestora (capacitate, viteză de trasmitere, fiabilitate,
perturbaţii etc.).
Mediul comunicării, este definit de particularităţile mediului fizic (locul de
desfăşurare, estetica ambientală, confort, temperatură, cromatică etc.) şi a celui social
(climatul psihosocial, numărul de participanţi şi particularităţile acestora, evenimente
sociale conexe etc.), de factorii perturbatori interveniţi accidental în desfăşurarea unei
întâlniri.
Schimbările atitudinale şi comportamentale în urma influenţelor sociale trebuie să
pornească de la elaborarea unei strategii de persuasiune. În elaborarea acesteia trebuie
identificate şi analizate următoarele elemente:
1). natura sursei de influenţare: aceasta poate fi constituită dintr-o majoritate sa o
minoritate a comunităţi sociale căreia îi aparţine ţinta (destinatarul influenţei); poate fi
localizată în interiorul sau în exteriorul grupului de apartenenţă a ţintei; poate avea caracter
formal sau informal, cu determinaţie de natură economică, juridică, morală, religioasă etc.

174
 2). Natura atitudinilor ce urmează a fi schimbate: atitudinile pot viza persoane,
grupuri sau instituţii, idei sau situaţii; pot avea un caracter central sau secundar în structura
dinamică a personalităţii; pot fi fundamentate preponderent cognitiv, afectiv sau
motivaţional. Pentru realizarea unei schimbări atitudinale eficiente t4rebuie să se cunoască
starea de la care se pleacă şi ceea la care se aspiră.
3). Caracteristicile conflictului implicat în schimbare: acesta este configurat în zona
de intersecţie a factorilor epistemici (referitori la noţiunile, ideile, reprezentările şi
judecăţile ţintei privind sarcina implicită unei atitudini) şi a celor identitari (referitori la
imaginea socială şi personală a ţintei, în contextul realizării sarcini respective).
Un rol important în procesul de persuasiune îl constituie limbajul verbal şi nonverbal
şi, de asemenea, simbolurile verbale şi cele nonverbale. Puterea persuasivă a limbajului
verbal este dată de: dimensiunea semantică sau toate sensurile posibile ale unui cuvânt,
dimensiunea funcţională sau diferite funcţii ale cuvântului şi dimensiunea tematică sau
textura şi sentimentul provocat de un cuvânt.
Într-o lume invadată de persuasiune vorbirea cu dublu înţeles s-a impus în faţa celei
directe şi sincere în afirmaţii. Oamenii, în majoritatea lor, vorbesc cu dublu sens. Vorbirea
cum dublu sens se opune spunerii directe, tranzitive, cu semnificaţie închisă. Ea se
străduieşte să inducă în eroare, să ascundă adevărul şi să creeze confuzie.
În procesul persuasiv sunt integrate şi prelucrate şi elementele limbajului nonverbal..
Se consideră că ele reprezintă aproximativ 80% din transferurile semantice dintre indivizi.
În teoria comunicării sunt identificate şi analizate canale prin care mesajul nonverbal
contribuie la procesul persuasiv.
Crearea, utilizarea ori mistificarea simbolurilor, prin puterea lor, joacă un important
rol în procesul de persuadare, atât pentru cel care le foloseşte, cât şi pentru cel care le
receptează. Simbolurile au puterea de a ne afecta atât pe noi cât şi pe alţi, fizic şi mintal.
Simbolurile nu doar afectează, uneori sever viaţa oamenilor, ci slujeşte şi creării unui liant
ce întăreşte relaţiile din cadrul grupului, societăţii ori al culturii. Interpretarea simbolurilor
folosite în procesul de persuadare, de către cei supuşi acestui proces, impune atenţie la
utilizarea şi mistificarea acestora de către agenţii ce execută influenţarea..
Persuasiunea, ca formă de comportament uman, conţine întotdeauna potenţiale
probleme morale şi etice deoarece:
1). Implică o persoană sau un grup de persoane ce încarcă să îi influenţeze pe alţii
modificându-le convingerile, atitudinile, valorile şi acţiunile publice.

175
 2). Presupune alegeri conştiente dintre obiectivele urmărite şi mijloacele retorice
folosite pentru a le atinge.
3). Implică, în mod necesar, un judecător potenţial (unul sau toţi receptorii, agentul
persuasiv sau un observator independent).
Responsabilităţile etice ale agenţilor persuasivi îşi pot avea originea în statutul sau
poziţia socială dobândite ori acordate, în îndatoriri asumate de către aceştia (promisiuni,
angajamente solemne, acorduri) sau în consecinţele (efectele) comunicării în numele
altora. Responsabilitatea include ca element îndeplinirea sarcinilor şi obligaţiilor, a fi
răspunzător în faţa altor indivizi sau grupuri, a fi răspunzător în condiţiile evaluării pe baza
unor standarde anterior cuvenite, a fi răspunzător în faţa propriei conştiinţe. Un element
foarte important al comunicării responsabile, atât pentru emiţător, cât şi pentru receptor,
este însă exerciţiul judecăţii conştiente şi deliberate. Cu alte cuvinte, o persoană
comunicând cu răspundere analizează atent cererile, evaluează temeinic consecinţele
posibile şi cântăreşte lucid valorile relevante.
Întrebuinţare morală a tehnicilor persuasive, al responsabilităţii etice, sunt cuprinse în
standardele persuasiunii etice, mai ales, cele care au în vedere persuasiunea publică. Sunt
propuse standarde etice ce vizează comunicarea interpersonală, în grupuri, în special în
grupuri mici şi în public. De exemplu, standardele etice pentru discuţiile în grupuri mici,
cu sarcină bine precizată, într-o formă rezumativă,sunt (cf. Charles U. Larson, 2003, pp.
69-70)
1). Trebuie să li se permită participanţilor să ia o hotărâre fără a fi constrânşi, înşelaţi
ori manipulaţi.
2). Participanţii trebuie încurajaţi să îşi mărească şi să îşi dezvolte potenţialul.
3). Trebuie încurajat raţionamentul valid şi judecata de valoare relevantă.
4). Conflictele şi dezacordurile c au în centru persoane, şi nu idei sau informaţii,
trebuie evitate.
5). Nu este recomandabil ca participanţii să îi manipuleze pe membrii grupurilor,
urmărindu-şi propriile scopuri egoiste.
6). Când îşi asumă rolul de consilieri, participanţii ar trebui să prezinte informaţiile
onest, exact şi corect. Ar trebui să îşi precizeze sursele, să îngăduie şi altora cercetarea
dovezilor şi argumentelor pe care le deţin. Nu le este permis să mintă, deoarece minciuna
conduce la pierderea încrederii necesare participanţilor pentru evaluarea informaţiei.

176
 7). Referitor la grupurile sau indivizii din exterior, participanţii incluşi în grup ar
trebui să se oblige să apere aserţiunile factuale corecte, promovând pe cele ce exprimă
valori dezirabile şi sfaturi competente.
8). Participanţii ar trebui să comunice cu ceilalţi aşa cum ar dori ca aceştia să
comunice la rândul lor cu ei.
9). Exerciţiul comunicării în grup se cuvine judecat în contextul valorilor relevante şi
al criteriilor etice, nu exclusiv ori în primul rând prin prisma obiectivelor urmărite.
Fundamentul etic al lui Gandhi rămâne valabil: „Mijloacele rele duc la rezultate
nefaste chiar şi atunci când servesc unui scop nobil”.

IV.3. Genul şi balanța de putere ȋn comunicarea interpersonală

S-a scris mult despre modul ȋn care comunică bărbații şi femeile ȋn cadre personale,
sociale şi profesionale. Evident, bărbații şi femeile diferă din punct de vedere bilogic, dar
se pune ȋntrebarea: diferă şi prin pattern-urile lor de comunicare? Numeroşi autori au
sugerat că atât asemănările, cât şi deosebirile există ȋn modul ȋn care bărbații şi femeile
interacționează unii cu alții. Sursele deosebirilor sunt greu de determinat, deoarece biologia
nu constituie un barometru precis al deosebirilor comportamentale.
Cu această idee ȋn minte, putem examina natura comunicării dintre bărbat şi femeie ȋn
societatea de azi. Facem precizarea că, ȋn acest context, ca şi ȋn cercetările de gen din
sociologie etc., distincția de gen (ȋn eng., gender) diferă de distincția biologică dintre sexe.
În lucrările consacrate comunicării interpersonale dintre bărbat şi femeie se vorbeşte
despre tipurile (sociale) masculinitate şi feminitate, iar pentru distincția de natură bilogică,
cea de sex, se folosesc mai degrabă termenii de mascul şi femelă. De mersul nostru
aparține, evident, cercetărilor de natură socială şi, drept urmare, folosirea termenilor de
bărbat şi femeie trimit la dualitatea masculinitate-feminitate, nu la distincția mascul-
femelă.
În calitate de comunicatori interpersonali, bărbații şi femeile manifestă atât asemănări,
cât şi deosebiri ȋn comportamentul lor comunicațional. Aceste comportamente pot fi văzute
atât din punct de vedere verbal cât şi din punct de vedere nonverbal. Pentru a ȋnțelege
corect comunicarea dintre bărbat şi femeie, trebuie să ținem seama de câteva probleme.
Este foarte uşor de aplicat intuiția noastră despre comunicarea dintre bărbat şi femeie, dar
ca cercetători ai comunicării interpersonale trebuie să evităm stereotipurile. În unele cazuri,
putem fi surprinşi de unele descoperiri ale cercetării privitoare comunicarea dintre bărbat şi

177
la femeie, iar ȋn alte cazuri intuițiile noastre inițiale pot fi confirmate. Dar la sfârşitul
analizei putem avea o mai bună ȋnțelegere a naturii comunicării dintre bărbat şi femeie.
Această ȋnțelegere va facilita comunicarea interpersonală eficientă dintre femei, dintre
bărbați şi dintre bărbați şi femei.
Pentru ȋnceput, să ne amintim de celebra carte Language: Its Nature, Development,
and Origin, publicată de Otto Jespersen ȋn 1922. În această carte, un capitol special este
dedicat deosebirilor dintre sexe ȋn folosirea limbajului, orientat mai ales spre folosirea de
către femei a limbajului. După Jespersen, femeile şi bărbații diferă ȋn privința folosirii
limbajului, iar bărbații folosesc limbaje mai puternice decât cele folosite de femei. Deşi
acest capitol a stârnit numeroase discuții şi chiar controverse, el a pus totuşi bazele unui
adevărat program de cercetare care ȋşi propunea să confirme sau să infirme alegațiile şi
presupozițiile conținute ȋn el.
Presupozițiile principale privitoare la deosebirile din modurile ȋn care comunică
bărbații şi femeile se situează ȋn jurul a două generalizări şi stereotipuri. Se admite că
bărbații posedă o viziune instrumentalăcu privire la interacțiunea şi comunicarea sociale
pentru a schimba informație, a realizaanumite scopuri şi a-i influența pe alții. Femeile, pe
de altă parte, se admite că văd interacțiunea socială dintr-o perspectivă mai pasivă şi
emoțională, astfel ȋncât ele sunt mai interesate de relațiile interpersonale şi de sentimentele
altora. În plus, aceste stereotipuri au fost reflectate ȋn percepțiile bărbaților şi femeilor. O
anchetă cu privire la studenții bărbați şi femei a generat adjective care se aplică mai mult
unui sex decât celuilalt. Printre ddjectivele asociate cu bărbații apăreau ambițios, chibzuit,
spiritual, sincer, agresiv, logic, ȋncăpățânat, direct, dominant. Iar printre cuvintele asociate
cu femeile figurau sofisticat, tacticos, sociabil, amabil, drăguț, sentimental, iubitor, supus,
sensibil, supărăcios. Este foarte interesant că atât bărbații cât şi femeile au fost de acord cu
privire la aceste adjective folosite pentru fiecare gen.
Într-un alt studiu, bărbații şi femeile nu se percep pe ei ȋnşişi atât de diferit. În fapt,
când sunt ȋntrebați despre propriile lor stiluri de comuncare, bărbații se percep pe ei ȋnşişi
mai exct decât se percep femeile pe ele ȋnsele, iar femeile relatează că ele ar fi mai pline de
viață. Niciunul dintre genuri n-a relatat alte deosebiri ȋn stilurile de comunicare. Bărbații şi
femeile se vedeau pe ei ȋnşişi (ele ȋnsele) ca asemănându-se ȋn privința unor variabile ale
stilului comunicațional cum ar fi caracterul certăreț, deschiderea, dramatismul, dominația,
relaxarea, prietenia şi atenția. Se poate spune că nu poate fi trasă nicio concluzie categorică
cu privire la presupozițiile despre comunicarea dintre bărbat şi femeie, cu excepția faptului
că există totuşi unele deosebiri de comunicare. Chiar dacă deosebirile de comunicare există

178
ȋntr-adevăr, anumite situații le pot determina pe femei să adopte unele caracteristici de
comunicare ale bărbaților şi ȋi pot determina pe bărbați să adopte unele stiluri specifice
femeilor.
Întrucât am admis că există unele deosebiri ȋntre comunicarea bărbaților şi cea a
femeilor, ar trebui să discută cum anume s-au dezvoltat aceste deosebiri. În cele mai
numeroase discuții despre comportamentul uman problema naturii versus educației iese la
suprafață pentru a explica rațional de ce acționăm noi ȋn anumite moduri. Cu alte cuvinte,
sunt deosebirile de comunicare dintre sexe atribuite unor deosebiri fizice (de natură) dintre
ele sau deosebiri care țin de mediul ȋnconjurător (de educație)? Dacă deosebirile sunt fizice
(adică ȋnnăscute), rezultă că o schimbare ȋn comportament ar fi mult mai dificilă. Cu toate
acestea, dacă deosebirile ȋn comunicare țin de mediul ȋnconjurător (educate sau ȋnvățate),
rezultă că schimbările ȋn modul ȋn care comunică un individ ar putea fi mai uşor realizate.
În ultimii treizeci de ani, cercetatorii au încercat sa analizeze diferentele de sex în
comunicare. Într-un prim val de cercetari au fost identificate o serie de diferente, apoi s-a
aprofundat pe directia inventarierii acestora pâna-n 1975 când Bem (1975) a introdus în literatura
de specialitate conceptul de androginie (androgyny) pentru a denomina internalizarea atât a
caracteristicilor masculine, cât si a celor feminine, punând astfel în dificultate categorizarea
traditionala a distinctiei dintre masculin si feminin. Din perspectiva lui Bem, fiecare actor social
are o doza de masculinitate si feminitate mai mult sau mai putin pronuntate.
Explicarea diferentelor gen trebuie sa porneasca de la abordarea altui fenomen universal:
inegalitatea gen: inegalitatea universala dintre barbati si femei. Asadar, daca vorbim de gen
vorbim implicit de ierarhice, putere si inegalitate, nu doar de diferente.
Un avantaj important al perspectivei biologice asupra diferentelor gen este faptul ca teoriile
propuse sunt sustinute de fapte stiintifice obiective, asadar argumentele aduse sunt persuasive.
Toate explicatiile biologice statueaza în esenta ca femeile si barbatii par doua fiinte diferite
manifestând per ansamblu o tendinta conceptuala conform careia argumentele sociale existente
între barbati si femei – inegalitatea de gen – pare sa derive direct din diferentele naturale dintre
sexe. Perspectiva biologica ofera multe raspunsuri la problematicile de baza ale studierii
genderului: diferentele dintre barbati si femei si inegalitatile existente în viata sociala. Totusi
marea dificultate a perspectivei biologice este tocmai extrapolarea diferentelor de la nivelul
biologic la cel social – programarea genetica poate oare controla fiecare decizie a fiecarui individ
în parte?
Cu toate ca multe aspecte ale conceptiei freudiene au fost criticate, unele dovedinduse chiar a
nu fi asa de fondate cum pareau la început, nu putem desconsidera o serie de valente evidente ale
perspectivei freudiene asupra identitatii de gen si sexualitatii. Remarcam faptul ca pentru prima

179
oara identitatea de gen si sexualitatea sunt considerate realizari pshihologice, fiind disociate de
domeniul biologiei. Teoriile freudiene au avut un impact semnificativ asupra studiilor
contemporane pe tema relatiei dintre identitatea de gen, comportamentul sexual si orientarea
sexuala (Kimmel, 2004).
Cercetarile etnografice si evolutioniste dezvaluie diversitatea constructiilor interculturale a
genderului, si în acelasi timp existenta unor teme comune, precum faptul ca toate societatile
prezinta diferente între femei si barbati, si ca în toate societatile se manifesta diverse forme de
dominatie masculina. Antropologii au încercat sa surprinda relatia dintre universalismul
diferentelor gender si inegalitatile de gen existente în societatile umane, investigând fie comunitati
izolate, în care femeile detin pozitii de putere, fie ritualurile, credintele, obiceiurile care tind sa
mareasca sau sa diminueze inegalitatile gender.
Ceea ce evidentiaza dincolo de orice dubiu studierea riguroasa a genderului, indiferent de
perspectiva, este faptul ca stereotipiile de gen, desi pot sa difere ca forma, sunt prezente si se fac
resimtite social în toate culturile si societatile umane, indiferent de timp si spatiu, astfel încât
dobândesc un caracter cultural universal.
Abordarea sociologica si psihosociala a diferentelor gender, care pun genderul în relatie cu
conceptele de diferentiere, putere si de inegalitate marjeaza mult pe subiectul stereotipiilor de
gen, încercând sa evidentieze cauzalitatea circulara care se manifesta între stereotipizare si
socializare: rolul prescris social (barbat sau femeie), prin reprezentarile colective stereotipizate,
determina un continut specific socializant si educativ, si implicit un anumit profil al personalitatii
(Ilut, 2006).
Teoria rolurilor de sex, dezvoltata odata cu lucrarile si cercetarile sociologilor care doreau sa
stabileasca o nevoie sociala pentru masculinitate si feminitate, vorbeste despre rolurile
instrumentale - caracterizate prin rationalitate, autonomie si competivitate - si despre rolurile
expresive - definite prin tandrete si grija fata de socializarea generatiei viitoare. Astfel, pentru a
deveni barbat sau femeie este un proces care raspunde nevoii societatii ca indivizii sa ocupe niste
locuri specifice în cadrul ei (Kimmel, 2004).
Întelegerea sociologica a problematicii gender propune abordarea acestei teme complexe nu
doar prin raportarea ei la conceptele de diferente putere si inegalitate, constructionismul social
explicând diferentele drept consecinta fireasca a dominatiei. Subliniem înca o data dimensiunile
principale ale analizei sociologice a genderului: identitatea, interactiunea si institutia. Studierea
acestora si a interactiunilor dintre ele urmareste explicarea diferentelor si inegalitatilor gender.
Prin specificul analizei în abordarea problematicii gender, sociologia pare a fi singura dintre
stiintele sociale care are posibilitatea de a surprinde atât diferentele reale dintre barbati si femei,
cât si diferentele care par reale, dar nu sunt deloc asa. Perspectiva sociologica poate întelege

180
asadar cel mai bine modalitatiile prin care genderul este mai degraba un produs decât o cauza a
inegalitatii.
Asa cum reiese din studiile interculturale, se pare ca orce analiza pertinenta a problematicii
gender trebuie sa plece de la ideea ca rolurile gender specifice au o serie de cauze care tin de un
context istoric si antropologic comun evolutiei societatii umane universale - importanta fortei
fizice în asigurarea traiului de zi cu zi, lentoarea progresului tehnologic, rigiditatea culturilor
sociale - si în acelasi timp sa urmareasca studierea modalitatilor si mecanismelor pri intermediul
carora stereotipiile si prejudecatile reusesc sa se mentina în cadrul societatilor moderne si
postmoderne, caracterizate prin flexibilitate culturala, progres tehnologic accentuat sau schimbari
sociale multiple.
Inegalitatea de gen nu este doar un fapt social, este un fenomen care se produce, se dezvolta
prin interactiune, ceea ce înseamna ca se construieste în sfera microsocialului, la nivel
interactional. Interactiunea devine astfel o importanta unitate de analiza pentru observarea
modalitatilor prin care stereotipurile gender sunt dezvoltate si reflectate în cadrul structurii
sociale. Circula mai multe credinte legate de comunicarea genderizata, presupunându-se ca
femeile sunt mai expresive, mai sensibile si mai preocupate de dezvoltarea intimitatii în
comunicare, în timp ce barbatii sunt mai dominanti, mai centrati pe abordarea problemelor si
preocupati de mentinerea si dobândirea statusului si independentei. Daca aceste stereotipii sunt
mentinute constant prin interactiuni, atunci structura sociala va reflecta aceste diferente.
Cercetarile asupra genderului si interactiunilor arata ca exista o variabilitate individuala si
situationala a diferentelor gender în comunicarea interpersonala. Femeile si barbatii sunt capabili
sa afiseze deopotriva stiluri de comunicare atât masculine, cât si feminine în interactiuni, stiluri
care sunt dependente cel putin într-o anumita masura de identitatea gender asumata, status, rol si
de scopurile interactiunii (Aries, 1996). Stereotipiile si asteptarile pe care actorii le asuma, au
puterea de a se transforma în profetii care se autoîndeplinesc, astfel încât femeile si barbatii ajung
sa dezvolte comportamente subsumate stereotipurilor, care sunt mai apoi întarite, mentinute si
considerate a fi diferente esentiale între femei si barbati. Mai mult chiar, aceste diferente pot
reprezenta o justificare tacita a ordinii sociale existente si a aranjamentelor structurale ale unei
societati care se presupune a fi responsabila de aceste diferente (West, Zimmerman, 1987).
Exista foarte multe cercetari care indica faptul ca limbajul reflecta diferentele gender,
evidentiindu-se ca numeroase trasaturi ale comunicarii interpersonale – verbale sau nonverbale –
exprima dominanta a barbatilor în societate. Aceste studii sunt însa deschise la numeroase critici
care vizeaza definirea anumitor forme de discurs –un anumit discurs analizat în contexte diferite
poate reflecta mai mult sau mai putin dominanta sau diferenta (Tannen, 1994).

181
 Tannen (1990) sustine ca femeile folosesc un limbaj de relatie si intimitate în timp ce barbatii
folosesc un limbaj de status si independenta, asadar, comunicarea dintre barbati si femei poate fi
considerata ca fiind una interculturala, în care se manifesta stiluri conversationale diferite, unul
specific femeilor, pe de o parte, si altul specific barbatilor, pe de alta parte. Tannen (1990) a
operat o distinctie gender clasica atunci când a propus conceptele de vorbire-relationala si
vorbire-raportata.
Autoarea afirma deci ca femeile se simt mai confortabil în comunicare în spatiul privat, în
tim ce barbatii se simt mai confortabil în comunicare în spatiul public. Pentru majoritatea
femeilor, scopul comunicarii este de a crea o legatura, de a dezvolta relationarea cu
celalalt/ceilalti, punând accent pe similaritati si pe experientele comune. De aceea femeile tind sa
se simta confortabil în comunicare atunci când sunt acasa sau în locuri în care se simt ca acasa,
practicând comunicarea în mod mai intim, privat, cu una sau cel mult câteva persoane de care se
simt apropiate.
Pentru majoritatea barbatilor însa, comunicarea are scopul principal de a-i ajuta sa-si afirme
independenta si sa-si negocieze sau sa-si mentina statusul în cadrul unei ierarhii sociale. Acest
scop se realizeaza etalând cunostinte si informatii, demonstrând abilitati si acaparând prim-planul
în discutii si conversatii folosind verbalizarea în mod dominanta – povestiri, glume, anecdote.
Înca din copilarie, afirma Tannen (1990), barbatii învatata sa foloseasca limbajul ca pe un mijloc
de a obtine si mentine atentia, asa încât se simt mult mai confortabil în comunicarea publica -
atunci când se afla în grupuri alcatuite din persoane pe care le cunosc mai putin.
Chiar daca numeroase carti care se bucura de notorietate la nivelul publicului larg transeaza o
serie de diferente gender distincte în comunicare, oferind mai apoi diverse modalitati de a le
depasi, altfel stau lucrurile în literatura de specialitate unde o mare parte din studiile întreprinse pe
tematica diferentierilor de sex si a problematicii gender indica faptul ca sub o analiza mai ampla,
s-ar putea ca între barbati si femei sa fie mai multe similaritati decât diferentieri în ceea ce
priveste comunicarea în cadrul relatiilor intime.
Desi exista o serie de diferente, ele nu sunt destul de substantiale pentru a conchide faptul ca
cele doua categorii de gender sunt în mod semnificativ diferite. Multe din asa-zisele diferente
vehiculate în literatura gender sunt derivate din erori comise la nivelul studiilor de teren
desfasurate – erori legate de incapacitatea de reamintire exacta a subiectilor, sau de influenta a
efectului dezirabilitatii sociale – atunci cand subiectul interpelat declara ceva tinând cont de ceea
ce crede ca se asteapta de la el sa declare, si mai putin de ceea ce crede el cu adevarat. Raportând
situatia la cadrul diferentelor gender ne referim aici la faptul ca barbatii si femeile tind sa declare
mai degraba ceea ce cred ca ar trebui sa spuna ca barbati sau ca femei din prisma stereotipiilor
sociale, si mai putin ce cred cu adevarat despre problema pusa în discutie. Cercetarile întreprinse

182
pe tema comunicarii dintre barbati si femei în cadrul relatiilor intime arata ca exista mai multe
similaritati decât diferentieri. Multe dintre diferentieri deriva din contextele care implica treburile
casei sau a gospodariei (Canary Emmers-Sommer 1997).

IV.4. Media, tehnologie şi raportul de putere

Dezvoltarea mijloacelor tehnologice de comunicare, ȋndeosebi ȋn secolul XX, i-a făcut

pe mulți teoreticieni ai comunicării să analizeze pe larg şi profund efectele acestor progrese
atât asupra comunicării ȋn general, cât şi asupra vieții sociale şi a relațiilor dintre oameni.
Autorul care a mers cel mai departe ȋn acest sens a fost, prin anii 60 ai secolului trecut,
cercetătorul canadian Marshall McLuhan, ale cărui lucrări, scrise ȋntr-un limbaj foarte
ȋncifrat şi plin de maxime cu termeni metaforici, au subliniat deosebit de pregnant rolul
tehnologiei ȋn procesele de comunicare şi de viață socială. Alți autori au continuat ideile
autorului canadian, ca şi pe cele ale Şcolii de la Chicago şi ale Şcolii de la Frankfurt, tot cu
intenția de a sublinia rolul mijloacelor tehnologice recente din domeniul comunicării,
ajungând chiat la un fel de determinism tehnologic. Conform acestei concepții, care
exacerbează rolul tehnologiei, neglând rolul omului ȋn crearea şi utilizarea acestor
mijloace, tehnologia ar constitui factorul determinant al schimbărilor din societate, al
progresului sau chiar al crizelor majore care apar uneori ȋn viața socială. Nivelul maxim al
dezvoltării tehnologice care era avut ȋn vedere era apariția şi folosirea pe scară tot mai
largă şi cu rezultate surprinzătoare era cel al apariției şi al folosirii calculatoarelor
electronice şi, mai general, al folosirii tehnicii electronice ȋn comunicare.
Cu ajutorul calculatorului, informaţiile pot fi păstrate şi prelucrate in diverse moduri
cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa excepţională de a memora cantităţi imense de
date, se modifică profund modalitatea de comunicare, calculatorul căpătand un rol
fundamental in evoluţia societăţii in general, a presei, in special. Calculatorul devine nu
numai o bancă importantă de informaţii pentru ziare, ci şi un mod modern de editare, prin
prelucrarea ştirilor, punerea lor in pagină, titrarea lor, realizarea propriu-zisă a ziarelor şi
revistelor. Calculatorul posedă un mare potenţial comunicativ, prin introducerea
tehnologiei informatice care, in esenţa ei, este comunicaţională.
Procesul informatizării produce transformări substanţiale in sfera comunicării. Se
modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor,
ceea ce provoacă o anumită inegalitate in procesul comunicării. In acelaşi timp, se

183
manifestă tendinţa de mondializare a contextului comunicării, ceea ce inseamnă integrarea
comunicării intr-o industrie a comunicării, adică de asigurare a accesibilităţii ei.
O cercetătoare avizată a acestui domeniu (Maria Cornelia Barliba, 1987) vede in
computer imaginea unui erou mitic al contemporaneităţii, intrebandu-se care va fi relaţia
om-calculator in perspectiva viitorului: „Vom putea gandi calculatorul ca avand dreptul să
ocupe un anume loc intr-un tablou al elementelor existenţei? Va apărea in perspectivă un
nou Mendeleev, care să descopere acest loc destinat calculatorului şi generaţiilor sale?
Vom invăţa o nouă istorie, o istorie comună, a umanului care se dezvoltă paralel sau
concordant cu generaţiile electronice?”(Maria Cornelia Barliba, 1987, p. 204). “Va fi
computerul eroul comunicării? Fără genealogie olimpiană, posedand magii
contemporane şi viitoare, acesta va modifica destinul oamenilor, va participa la apariţia
unei noi meniri a omului in Univers? (Maria Cornelia Barliba, 1987, p. 205), se intreabă
autoarea in continuare.
Răspunsul este fără echivoc: „Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiinţei
umane intr-o formă contemporană, dar, mai ales, in forme ale viitorului comunicaţional. La
fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula concluzii şi va păstra cu grijă
frumuseţea şi bogăţia limbii naturale, aşa cum opera filosofului antic devenea idealul
limbii clasice greceşti. Tehnologia informaţională va da fiinţă unei noi realităţi, existenţa
artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va aspira nu numai la siguranţa şi destinderea
sensurilor univoce, ci şi la participarea la procesul mai larg al democratizării vieţii
sociale”(Maria Cornelia Barliba, 1987, p. 206).
Dacă adăugăm la toate acestea tehnologia mai nouă a Internetului, cu multiplele sale
posibilităţi de comunicare, vom inţelege incotro se indreaptă, intr-adevăr, tehnologia
viitorului şi vom fi de acord, impreună cu Alvin Toffler, că „noul sistem mass-media e un
accelerator de powershift” (Alvin Toffler, 1995, p. 349); (putere in mişcare). Totul este ca
intre mijloacele moderne de comunicare să existe o conlucrare complexă, pe diverse
planuri.
Dacă pană in prezent, obiectul de studiu al teoriei comunicării viza in primul rand
cartea, ziarele, radioul sau televiziunea, dezvoltarea tehnologică modernă obligă
cercetătorii să se ocupe şi de alte modalităţi de comunicare, cum ar fi: transmisiunile prin
satelit, băncile de date şi alte suporturi informaţionale ca: banda sau discul video, discheta,
CD, CD-ROM etc. Publicul insuşi, aşa cum aminteam cu un alt prilej, s-a diversificat.
Alături de marele public, uşor manipulabil, au apărut noi categorii ale publicului, un
public restrans, al specialiştilor sau al profesioniştilor.

184
 Noile tehnologii de informare sunt incorporate in noile sisteme mass-media.
Televiziunea prin cablu şi cea prin satelit demonstrează deja modalităţile superioare de
utilizare a noii tehnologii, asigurand o mare rapiditate in transmiterea şi receptarea ştirilor,
precum şi o calitate deosebită a informaţiei. Reporterii ziarelor abonate la aceste sisteme
urmăresc ştirile transmise de agenţiile de ştiri pe ecrane video ca şi cum ar citi mesajele
telex ale diferitelor agenţii de ştiri.
Unele tehnologii de informare, cum ar fi televiziunea interactivă şi videotex-ul,
reprezintă un tip revoluţionar de tehnologii de comunicare, prin posibilitatea realizării
feed-back-ului, a conexiunii inverse dintre emiţător şi receptor, ceea ce nu se intamplă, de
obicei, in comunicarea de masă, unde transmisia are un caracter unidirecţional, de la
emiţător la receptor. Există, de asemenea, un număr de tehnologii bazate pe telefonie,
care au scopul de a uşura discuţiile de la distanţă in acelaşi timp cu receptarea imaginii
interlocutorilor. Teleconferinţele video asigură posibilitatea ca partenerii de dialog să se
vadă şi să se audă in acelaşi timp. Videofonul, videotex-ul reprezintă alte modalităţi
tehnologice moderne, care pot fi utilizate şi in noile sisteme mass-media, deşi costurile lor
sunt foarte mari. Videotex-ul asigură un flux de informaţii in două sensuri. Utilizatorul
cere şi obţine informaţii dintr-un mediu de servicii informative asigurate de o companie
specializată.
Noile tehnologii multimedia transformă modul de comunicare intre oameni. Ele
simplifică şi imbunătăţesc relaţia dintre oameni şi aparate. Cercetătorii işi propun să
realizeze miniaturizarea, simplificarea utilizării şi mobilitatea acestor tehnologii.
Multimedia reprezintă totalitatea tehnicilor şi produselor care permit utilizarea interactivă a
informaţiei sub formă de text, imagini (statice sau in mişcare) şi sunete. Ea s-a născut in
anii 1980 datorită progresului informaticii şi al telecomunicaţiilor.
Aplicaţiile multimedia sunt foarte numeroase şi folosite atat de instituţii, cat şi de
persoane particulare. Tehnologia multimedia permite crearea unor lumi virtuale, adică a
unor forme şi imagini de sinteză tridimensionale, insoţite de sunet. Acest univers conceput
in intregime pe calculatoare se numeşte “realitate virtuală”. Tehnicienii din domeniul
multimedia creează lumi virtuale in care unul sau mai mulţi utilizatori pot intra şi se pot
deplasa. Cu ajutorul programelor care pot crea imagini şi sunete, ei desenează pe ecranele
calculatoarelor imaginile tridimensionale de sinteză ale decorului. Ei populează acest
univers cu personaje animate şi introduc sunete care insoţesc diferite acţiuni.
Aflăm din presă că au apărut muzeele, parcurile, expoziţiile… virtuale. Noile
tehnologii vor permite oamenilor să viziteze orice loc de pe Terra sau chiar din spaţiu.

185
Astăzi, realitatea virtuală are numeroase aplicaţii practice: ea permite recrearea unor
universuri cunoscute in folosul celor care nu pot ajunge la ele deoarece se află prea departe
(spaţiul extraterestru, fundul mărilor etc.) sau sunt periculoase (centrale nucleare, vulcani
etc.). Realitatea virtuală este folosită in cadrul armatei (simularea zborurilor pentru
antrenarea piloţilor de vanătoare), in domeniul arhitecturii, al automobilismului, al
comerţului, al cinematografiei etc. Putem face o vizită virtuală intr-un apartament fără să
ne deplasăm fizic pentru a intra in el.
Pentru a pătrunde intr-un univers virtual, utilizatorul trebuie să poarte un echipament
specific: o cască prevăzută in faţa fiecărui ochi cu mici ecrane cu cristale lichide. Ecranele
ii permit să vadă totul in jur, din orice unghi. Căştile stereo plasate pe cască difuzează
sunete care contribuie la senzaţia că pătrunde intr-o lume reală. Utilizatorul poartă o
„mănuşă cu date” şi, uneori, un “combinezon cu date”. Această imbrăcăminte este
prevăzută cu captatori care transmit comenzile calculatorului.
Internetul va schimba radical invăţămantul. In mileniul următor, şcolile virtuale vor
lua locul şcolilor tradiţionale. Universităţile virtuale oferă deja diplome recunoscute in
S.U.A. Internetul va schimba incetul cu incetul lumea. Pe continentul nord-american, au
fost deja infiinţate universităţi virtuale şi mai mult de 17.000 de programe de invăţămant
pot fi urmărite datorită internetului. Concord University, creată de Washington Post,
decernează o diplomă in drept, recunoscută. Alte instituţii de invăţămant superior, cum ar
fi celebra Universitate Harvard, utilizează reţele pentru studenţii care nu pot merge la
cursuri. Utilizarea calculatorului peste Ocean a atins cote inimaginabile: 85% dintre copiii
americani dispun de un calculator şi folosesc Internetul pentru a-şi face temele pentru
şcoală. Elevii americani petrec, in medie, o oră pe seară la computer, pentru a-şi
rezolva problemele pentru şcoală.
Calculatoarele şi celelalte instrumente multimedia devin tot mai performante şi
cantitatea de informaţie la care avem acces este din ce in ce mai mare. In istoria
publicaţiilor, se va produce o adevărată revoluţie. Cartea electronică va inlocui uriaşele
biblioteci de hartie. Cartea electronică, e-book, a apărut pe piaţă. Ca obiect, ea seamănă cu
cea tradiţională. Ca mărime sau ca mod de a o ţine in mană. Putem nota orice pe marginile
ei albe. In acelaşi timp, e-book este echipată cu o memorie capabilă să stocheze o
bibliotecă intreagă. Are multiple funcţii de cercetare şi de incărcare cu texte direct de pe
Internet. Pentru a intoarce pagina cărţii electronice, trebuie să apăsăm un buton amplasat in
partea de jos a “aparatului”. Pagina se intoarce chiar mai repede decat in cazul cărţii de
hartie obişnuită. Se poate pune un semn la o pagină pentru a reveni şi a relua lectura. Intr-

186
un viitor nu prea indepărtat, vom putea citi romane pe aparate de mărimea actualelor cărţi
de buzunar, ziare pe ecrane mai mari sau chiar pliabile.
Avantajele cărţii electronice sunt multiple: posibilitatea căutării unui cuvant in tot
textul, posibilitatea verificării unei definiţii cu ajutorul unui dicţionar integrat, preţuri mai
scăzute etc. In loc să citim textul, vom putea cere e-book să-l citească ea cu voce tare.
Cărţile electronice vor fi adevărate opere multimedia, cu sunete şi imagini. O carte
electronică va fi, de fapt, datorită capacităţii sale de stocare, nu doar o carte pe care o vom
purta in buzunar, ci o intreagă bibliotecă. Toate bibliotecile tradiţionale, toate mediatecile
(biblioteci multimedia), laboratoarele, şcolile, intreprinderile, sistemele de comerţ de pe
intreg globul vor fi in curand conectate intre ele. Informaţiile vor deveni accesibile tuturor
abonaţilor. Prin radiotelefon, ca şi prin telemobilul care “vede”, vom putea comunica cu
orice colţ al Pămantului.
Insuşi sistemul mass-media va fi profund revoluţionat. Specialiştii americani lucrează
la un prototip al jurnalistului viitorului care va purta cu el un adevărat laborator, ce ii va
permite accesul imediat la Internet şi transferul de informaţii din bazele de date. Acest
echipament va fi dotat cu ochelari speciali cu cristale lichide, cu un microcalculator şi un
minisatelit, care i-ar putea oferi date suplimentare despre realitatea inconjurătoare.
O cameră de luat vederi minusculă ar putea prelucra imaginile in acest laborator – ce
poate fi purtat in spate ca un rucsac – şi apoi, prin intermediul satelitului, să le transmită la
redacţie. Articolele vor putea fi scrise la locul acţiunii, pe un calculator şi, apoi, trimise
instantaneu la ziar, unde nu se vor afla decat caţiva editori care nu vor mai avea decat
sarcina de a prelua ştirile.
Rămane ca, in legătură cu toate acestea, viitorul să decidă.
O concluzie ultimă, in legătură cu noile sisteme mass-media, acestea şi care vor mai
apărea, se impune: eficienţa acestora asupra opiniilor şi comportamentelor receptorilor.

187
 BIBLIOGRAFIE

Adler, Ronald B., Rodman, George, Understanding Human Communication, Ninth

Edition, Oxford University Press, New York, Oxford, 2006.
Albu, Gabriel, Comunicarea interpersonală, Editura Institutul European, Iaşi, 2008.
Alexe, Ioana Valeria, Comunicarea politică, Internet.
Anghel, Petre, Stiluri şi modele de comunicare, Editura Aramis, Bucureşti, 2003.
Beciu, Camelia, Sociologia comunicării şi a spațiului public, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
Boncu, Ştefan, Procese interpersonale, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile şi
postura, Ediția a II-a, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2007.
Chiru, Irena, Comunicarea interpersonală, Ediția a II-a, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.

188
Cristea, Dumitru, Tratat de psihologie socială, Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2007.
Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentală, Ediția a II-a, Editura Algos, Bucureşti,
2000; Ediția a III-a, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2007.
Dinu, Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura ALL, Bucureşti, 2008.
Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982.
Fekete, Adela C., Fekete, Maria C., Repere pedagogice şi psihologice ȋn comunicarea
interpersonală, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007.
Gavreliuc, Alin, De la relațiile interpersonale la comunicarea socială, Editura Polirom,
Iaşi, 2007.
Goss, Blaine & O’Hair, Dan, Communicating in Interpersoal Relationships, MacMillan
Publishing Company, New York, 1988.
Gamble, Teri Susan, Gamble, Michael W., Interpersonal Communication: Building
Connections Together, SAGE Publication Inc., 2012.
Grădinaru, Ioan-Alexandru, „Comunicare interpersonală”, ȋn Petru Bejan (coord.),
Comunicare şi relații publice, vol. V, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2008.
Haineş, Ion, Modele comunicaționale, Internet.
Hall, Edward T., The Silent Language, Doubleday, New York, 1959.
Hall, Edward T., The Hidden Dimension, Doubleday & Co, New York, 1966.
Hargie, Owen, Dickison, David, Skilled Interpersonal Communication. Research, Theory and
Practice, Fourth Edition, Routledge, London and New York, 2004.
Ilut, Petru, Sociopsihologia si Antropologia Familiei, Polirom, Iasi, 2005.
Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde. Competența ȋn comunicarea
nonverbală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.
Ivan, Loredana, Duduciuc, Alina, Comunicare nonverbală şi construcții sociale, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2011.
Kapferer, Jean-Noel, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin
mass-media şi publicitate, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002.
Knapp, Mark, Nonverbal Communication, in Human Interaction, New York, 1978.
Larson, Charles U., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi,
2003.
Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, Editura
Polirom, Iaşi, 2002.

189
Marinescu, Valentina, Introducere ȋn teoria comunicării. Principii, modele, aplicații,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.
McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999.
McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de
masă, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2001.
Mucchielli, Alex, Arta de a influența, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Pânişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1995.
Popescu, Luminița Gabriela, Comunicarea ȋn administrația publică, Ediția a doua, Editura
Economică, Bucureşti, 2007.
Prutianu, Ştefan, Manual de comunicare şi negociere ȋn afaceri, vol. I, Editura Polirom,
Iaşi, 2000.
Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităților de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Rădulescu, Corina, Comunicare şi protocol, Editura Universității din Bucureşti, Bucureşti,
2009.
Rotariu, Ilie, Comunicare şi relații publice ȋn afaceri, Editura Universității „Lucian Blaga”
din Sibiu, Sibiu, 2009.
Tannen, Deborah, Gender and discourse, Oxford University Press, New York, 1994.
Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,
2003.
Tubbs, Stewart L., Moss, Sylvia, Human Communication. Principles and Contexts, Ninth
Edition, McGraw Hill, Boston et al., 2003.
Wald, Lucia, Sisteme de comunicare umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
Wood, Julia T., Interpersonal Communication. Everyday Encounters, Sixth Edition,
Wadswoerth Cengage Learning, Australia et al., 2010.

190
191