Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11

jucători fiecare. La începutul secolului al XXI-lea era jucat de peste 250 de

milioane de jucători în peste 200 de țări, ceea ce îl face cel mai popular sport
din lume.[1][2][3][4]

Se joacă cu o minge sferică pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte

o poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând
mingea în poarta adversarului. În afara portarului, ceilalți jucători nu se pot
folosi de mâini pentru a manevra mingea. Câștigătorul meciului este echipa care a
înscris mai multe goluri la încheierea partidei.

Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004, forul ce
guvernează acest sport la nivel mondial FIFA (Fédération Internationale de Football
Association)[5] a recunoscut China ca fiind locul de naștere al fotbalului. În
jurul anului 200 î.e.n. chinezii jucau un sport asemănător numit cuju. Regulile au
evoluat cu timpul, astfel ajungându-se la sportul practicat astăzi.

În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de oameni joacă
regulat fotbal, în peste 200 de țări de pe întreg globul. Regulile sale simple și
echipamentul redus și ieftin, necesar practicării fotbalului au contribuit, fără
îndoială, la creșterea popularității sale. În multe zone ale lumii, fotbalul naște
pasiuni enorme și joacă un rol foarte important în viața fanilor, a comunităților
locale și chiar a națiunilor; este deseori numit cel mai popular sport din lume.
Este recunoscut în multe țări drept: sportul rege.

Etimologie
Legile jocului au fost formate în Anglia de The Football Association în 1863, unde
a primit denumirea de association football, pentru a nu se confunda cu numele altor
forme de fotbal existente în acele timpuri, printre care fotbalul american sau
fotbalul australian. În aceste zone este cunoscut și sub numele de soccer, termen
originar din Anglia, apărut în anii 1880 ca o abreviere Oxford "-er" a cuvântului
„asociație”.[6]

Natura jocului

Un portar plonjând să oprească mingea ce se îndreaptă spre poarta sa.

Fotbalul se joacă după un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile Jocului.
Acestea sunt dezvoltate în continuare:

Două echipe de câte 11 jucători fiecare încearcă să lovească o minge rotundă

(mingea de fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă. Echipa care
înscrie mai multe goluri până la finalul jocului este declarată câștigătoare; dacă
ambele echipe au marcat același număr de goluri, meciul este considerat egal. Una
dintre primele reguli este interzicerea atingerii intenționate a mingii cu mâna în
timpul jocului (excepție fac portarii). Singura dată când jucătorul se poate folosi
de mâini este atunci când aruncă de la margine (execută un aut). În rest, jucătorii
se pot folosi de orice parte a corpului pentru a direcționa mingea.

Lionel Messi desemnat cel mai bun fotbalist al anului 2011.

Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea cu
mingea la picior); prin pasarea mingii între coechipieri și prin șutarea acesteia
spre poartă. Jucătorii adverși pot recupera mingea prin interceptarea unei pase sau
prin deposedarea adversarului. Contactul fizic este limitat.

Jocul se oprește doar în momentul în care mingea părăsește cu întreaga

circumferință o linie ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau când
arbitrul fluieră. Jocul se reia prin diferite metode, analizate în continuare.
De obicei, într-un meci disputat la un nivel profesionist se înscriu puține goluri.
De exemplu, în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul 2005–2006, s-au
marcat, în medie, 2,48 de goluri pe meci.[7] În plus, 88% din jocuri s-au încheiat
cu mai puțin de 4 goluri marcate. Dar, doar 8% dintre partidele disputate s-au
terminat fără gol marcat.

În perioada 2003-2004, scorul cel mai des întâlnit în cele mai importante ligi din
Europa a fost de 1-1 (12,4% din toate meciurile disputate).

Tactici
Legile jocului nu impun o altă poziție ocupată în teren de vreun jucător, în afara
celei de portar. De-a lungul timpului au apărut o serie de poziții specifice.
Acestea sunt:

fundaș - jucător specializat în prevenirea încercărilor de a marca ale

adversarilor;
mijlocașul - jucător care organizează jocul ofensiv al echipei și oferă pase
decisive atacanților; totodată el ajută apărătorii, încercând să oprească atacurile
adverse încă de la început;
atacantul - jucător al cărui principal rol este acela de a marca goluri.
Aceste poziții sunt împărțite la rândul lor, după timpul petrecut de un jucător
într-o anumită parte a terenului de joc. De exemplu, există fundași centrali sau
mijlocași stânga.

Aceste poziții nu sunt restricționate de reguli, iar fotbaliștii sunt liberi să-și
schimbe pozițiile în timpul jocului. Acest lucru se aplică și portarilor, care,
deși în marea majoritate a timpului se află în preajma propriei porți, pot
participa oricând la jocul ofensiv al echipei. Cele mai întâlnite cazuri sunt la
loviturile libere sau la cornere.

Dispunerea jucătorilor pe teren se numește așezare tactică. Exemple de așezări

tactice: 4-4-2 (4 fundași, 4 mijlocași, 2 atacanți); 4-5-1, 4-3-3

Stabilirea așezării tehnico-tactice a echipei intră în subordinea antrenorului.[8]

Regulile jocului
Istorie și evoluție

Anglia jucând cu Scoția în primul meci de fotbal internațional (The Oval, 1872)
Regulile jocului au fost conturate la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a
standardiza regulile unei mari varietăți de jocuri asemănătoare, jucate în școlile
din Marea Britanie. Regulile Cambridge, asemănătoare cu cele de astăzi, au fost
create la Colegiul Trinity din Cambridge, în 1848, la o întâlnire a
reprezentanților mai multor colegii: Colegiul Eton, Școala Harrow, Școala de Rugby,
Colegiul Winchester și Școala Shrewsbury. Dar, ele erau departe de a fi niște
reguli universale. În anii 1850, s-au format multe cluburi, independente de școli
sau universități, care jucau diferite forme de fotbal. Multe foloseau propriile lor
reguli, cel mai bun exemplu fiind clubul Sheffield F.C. (format din foști elevi ai
Scoala Harrow). Acesta a luat ființă în 1857, iar regulile create de ei au dus la
formarea Federației de Fotbal Sheffield & Hallamshire, în 1867. În 1862, John
Charles Thring de la Școala Uppingham a creat un alt set de reguli des folosit.[9]

Aceste eforturi au condus la înființarea The Football Association (The FA) în 1863,
care s-a întrunit pentru prima dată în dimineața zilei de 26 octombrie 1863, la
Freemason's Tavern din Great Queen Street, Londra.[10] Singura școală care a fost
reprezentată la această întrunire a fost Școala Charterhouse. Freemason's Tavern a
fost locul de întâlnire al Federației pentru încă 5 întrevederi, între Octombrie și
Decembrie. În timpul acestora a luat naștere primul set cuprinzător de reguli. La
ultima întâlnire, primul trezorier al FA, care era reprezentantul Blackheath și-a
retras clubul din FA, din cauza excluderii din regulament, la întâlnirea
precedentă, a două reguli de bază: prima era cea care permitea alergarea cu mingea
în mâini și a doua, posibilitatea împiedicării adversarului prin lovirea sa în
„fluierul piciorului, prin tragere sau prin ținere”. Alte cluburi englezești de
rugby au urmat exemplul și nu s-au înscris în FA. Dar, în 1871, ele au format
Federația de Rugby (Rugby Football Union). Cele 11 cluburi rămase în FA, sub
conducerea lui Ebenezer Cobb Morley, au ratificat primele 13 reguli ale jocului.
[10] În ciuda acestora, clubul Sheffield a continuat să joace după propriile
reguli, până în anii 1870.

Astăzi, regulile jocului sunt stabilite de International Football Association Board

(IFAB).[11][12] Aceasta a luat ființă în 1886[13] după o întâlnire a Federației
Engleze de Fotbal, a Federației Scoțiene de Fotbal, a Federației Galeze de Fotbal
și a Federației Irlandeze de Fotbal în Manchester.

Prima ligă de fotbal a fost creată în Anglia, în 1888 de președintele clubului

Aston Villa, William McGregor.[14] Formatul inițial conținea 12 echipe din centrul
și nordul Angliei.

Federația Internațională de Fotbal FIFA, s-a format la Paris în 1904, iar

reprezentanții săi au hotărât să adopte regulile create de IFAB.[15] Popularitatea
crescândă a jocului a condus la unirea reprezentanților celor două federații (FIFA
si IFAB). Astăzi, conducerea acestora este formată din 4 reprezentanți FIFA și câte
1 reprezentant al fiecărei federații britanice.[16]

Fotbalul este popular atât printre copii, cât și printre adulți.

Aplicabilitatea regulilor
Legile principale ale jocului sunt în număr de 17. Aceleași legi se aplică la toate
nivelurile fotbalistice, chiar dacă prefața regulamentului permite federațiilor
naționale să modifice anumite pasaje pentru diverse categorii (juniori, seniori,
femei, etc.) Pe lângă cele 17 legi, numeroase alte decizii și directive IFAB
contribuie la reglementarea jocului de fotbal. Legile pot fi găsite pe site-ul
oficial al FIFA.

Jucători și echipament
Fiecare echipă este alcătuită din maximum 11 jucători (excluzând rezervele), dintre
care unul trebuie să fie portarul. Regulile spun că minimul de jucători acceptat
într-o echipă este de 7. Există o varietate de poziții în care jucătorii sunt
amplasați de către un antrenor/manager, acestea nefiind prevăzute în regulamentul
fotbalistic.[17]

Fiecare echipă trebuie să desemneze un portar. Acesta este singurul căruia i se

permite să atingă mingea cu mâinile. Totuși, nici el nu are voie să facă acest
lucru în afara suprafeței de pedeapsă (careul de 16 metri) din fața porții sale.

Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni, ciorapi

(jambiere) și apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva ce ar
putea fi periculos pentru ei sau pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau
ceasuri).

Un anumit număr de jucatori pot fi schimbați în timpul unui joc. Numărul maxim de
înlocuiri în prezent, în meciurile internaționale și la nivel de ligi naționale,
este de 5, la decizia IFAB din anul 2020, în urma începerii pandemiei COVID-19. În
cazul meciurilor eliminatorii, mai poate fi efectuată o schimbare în timpul
adițional de 30 de minute, în cazul egalității la finalul celor 90 de minute de
joc. La alte niveluri acest număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite ce
cauzează o schimbare sunt accidentările, oboseala, schimbările tactice sau
tragerile de timp pe final de joc. La nivelul seniorilor, un jucător înlocuit nu
poate reintra în joc.

Oficiali
Un joc este condus de un arbitru. Acesta deține "întreaga autoritate de a pune în
aplicare Legile Jocului, în concordanță cu meciul la care a fost delegat" (Legea
5), iar deciziile sale sunt finale și indiscutabile. Arbitrul este ajutat de 2
arbitri asistenți (popular denumiți tușieri). În jocurile disputate la cel mai
înalt nivel există și un al patrulea oficial. Acesta îl poate înlocui pe arbitru în
cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a mai conduce meciul.[18]

Odată cu apariția sistemului VAR (Video Assistant Referee) au mai apărut doi
oficiali de joc, care au ca rol vizionarea fazelor video în care sunt suspiciuni
ale unei abateri neobservate de către arbitrii de pe teren și anunțarea arbitrului
central în cazul în care o anumită faza necesită văzuta de către acesta, fiind
necesară interpretarea acestuia dacă s-a comis sau nu o abatere de la Legile
Jocului.

Terenul de joc
Articol principal: Teren de fotbal.

Mărimea standard a terenului

Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie cuprinsă
între 100–110 m, iar lățimea, între 64-75m.

În lungime, marginile terenului sunt delimitate de liniile de margine, în timp ce

în lățime (unde se află porțile), acestea sunt reprezentate de liniile de poartă.
Pe fiecare linie de poartă, la cele 2 capete ale terenului, se găsește câte o
poartă. Lățimea acesteia trebuie să măsoare 7,32 m și înălțimea, 2,44 m.[19] În
spatele porții se fixează plasa porții, deși aceasta nu este obligatorie prin
regulament.

În fața fiecărei porți se află o suprafață a terenului, denumită suprafața de

pedeapsă (popular, "careul de 16m" sau "careul"). Această suprafață este formată
din: linia de poartă; 2 linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la 16,5 m distanță
de bara porții) și înaintează 16,5 m în interiorul terenului; linia care unește
cele 2 linii anterior explicate. Această suprafață îndeplinește mai multe funcții.
Cea mai importantă este aceea de a delimita locul până la care portarul poate juca
mingea cu mâna. De asemenea, un eventual fault al unui apărător asupra unui atacant
advers în această suprafață se va penaliza, de obicei, cu o lovitură liberă
directă, cunoscută sub numele de lovitură de pedeapsă (penalty), care se execută de
către un jucător de la punctul aflat la 11 metri de poartă.

Terenul de joc are și alte delimitări, abordate în articolul special dedicat

acestuia.

Timpul
Timpul normal de joc
Un meci obișnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de câte
45 de minute fiecare. Pauza dintre ele este, de obicei, de 15 minute.

Prelungirile
Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să aproximeze cât timp se
pierde cu schimbările, cu asistența medicală oferită jucătorilor accidentați, cu
avertizarea și eliminarea jucătorilor, cu tragerile de timp, etc. Când există
astfel de evenimente, arbitrul hotărăște prelungirea reprizei;[20] durata cu care
se prelungește rămâne la atitudinea arbitrului și doar el stabilește când fluieră
încheierea reprizei. Nu există alți oficiali care să cronometreze meciul, deși
arbitrii asistenți pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe "central". În
meciurile la care există și arbitru de rezervă, acesta este înștiințat de arbitru
cu câte minute se va prelungi meciul, iar el indică jucătorilor și spectatorilor
numărul de minute, ridicând o tabelă pe care stă scris acest număr.

Reprizele de prelungiri și loviturile de departajare

Articol principal: Penalti.
În unele competiții, dacă meciul se încheie la egalitate, se joacă încă 2 reprize
de prelungiri, de câte 15 minute fiecare. Dacă și după terminarea acestora scorul
rămâne egal, se execută lovituri de departajare (lovituri de la 11m) pentru a se
stabili echipa învingătoare. Golurile înscrise din aceste penalty-uri nu se iau în
considerare la rezultatul final.

În competițiile în care se joacă două manșe (fiecare tur presupune ca echipele să

joace 2 meciuri între ele) se poate utiliza așa-numita regulă a golului marcat în
deplasare, în cazul în care echipele se află la egalitate pe totalul celor două
manșe. În cazul în care echipele sunt egale și la numărul de goluri marcate în
deplasare, există 2 variante: ori se trece la executarea loviturilor de
departajare, ori meciurile se consideră încheiate la egalitate și se dispută un nou
meci (rejucare).

Golul de aur și golul de argint

Articol principal: Golul de aur.
La sfârșitul anilor '90, IFAB a experimentat diferite metode de a evita stabilirea
echipei învingătoare prin executarea loviturilor de departajare. Acest mod de a
pierde un meci este foarte neplăcut pentru orice club.

Metodele au constat în încheierea jocului în prelungiri, mai devreme de cele 30 de

minute obișnuite. Fie când se marchează primul gol (gol de aur), fie la sfârșitul
primei reprize de prelungiri, în cazul în care una dintre echipe are în acel moment
avantaj pe tabela de scor (gol de argint). Aceste experimente au fost retrase
destul de repede.

Golul de aur a fost folosit la Campionatul Mondial din 2002 (Coreea de Sud-
Japonia), iar golul de argint la Campionatul European din 2004 (Portugalia).

Faultul și comportamentul nesportiv

Cartonașul galben Cartonașul roșu
Jucătorii de fotbal sunt avertizați cu cartonaș galben și eliminați cu cartonașul
roșu. Aceste culori au fost introduse la Campionatul Mondial de Fotbal 1970 și, de
atunci, sunt folosite constant.

Un arbitru acordând unui jucător cartonașul galben pentru o intrare nesportivă.

Faultul se produce în momentul în care un jucător comite o faptă nesportivă citată
de Regulamentul de fotbal, în timp ce mingea se află în joc. Ele se regăsesc în
Legea 12. Faptele mai grave, cum sunt hențul (jucarea mingii cu mâna), tragerea
unui adversar, împingerea unui adversar etc., se pedepsesc cu lovitură liberă
directă sau lovitură de la 11 metri (dacă "infracțiunea" se produce în careul de 16
metri). Celelalte se pedepsesc cu lovitură liberă indirectă.[21]

Comportamentul nesportiv poate apărea oricând, atât la jucătorii aflați pe gazon,

cât și la rezerve. Faptele ce conduc la un astfel de comportament sunt considerate
a fi împotriva spiritului jocului și se pedepsesc cu cartonaș galben sau cu
cartonaș roșu (eliminare).

În ultimul timp, în fotbalul profesionist a apărut o nouă problemă: simularea.

Aceasta constă în căderea unui jucător cu scopul de a obține o lovitură liberă
(eventual un penalty), chiar dacă nu a existat în prealabil contact între el și
jucătorul advers (presupus că l-ar fi faultat). Fiind un gest greu de sesizat de
arbitrii, simularea este acum considerată "gest nesportiv" și este sancționată cu
cartonaș galben.
Avantajul
Avantajul presupune ca arbitrul să permită continuarea jocului (să nu-l oprească)
chiar dacă la un moment dat se produce o "infracțiune" împotriva unei echipe. Acest
lucru se întâmplă doar dacă acea echipă poate beneficia de nesancționarea greșelii
adversarului. Dacă nu se profită de avantajul lăsat, arbitrul poate reveni asupra
deciziei și poate întoarce faza la momentul inițial, acordând lovitură liberă.
Timpul scurs între acordarea avantajului și revenirea la faza premergătoare nu
poate depăși 4-5 secunde.

Chiar dacă se utilizează această clauză a avantajului, la prima întrerupere a

jocului, arbitrul poate sancționa (dacă este necesar) jucătorul ce a comis faultul
(gestul nesportiv).

Ofsaidul
Articol principal: Ofsaid (fotbal).
Legea ofsaidului limitează posibilitatea atacanților de a se poziționa atât în fața
mingii (mai aproape de linia porții), cât și în fața penultimului jucător advers.
Adesea se spune că această regulă a fost creată pentru a evita ca jucătorii să
aștepte mingea într-un singur loc, cât mai aproape de poarta adversă. Dar, în
realitate, legea este similară celei din rugby. Detaliile și aplicarea acestei legi
sunt complexe și de multe ori ea naște controverse.

Foruri conducătoare

Confederațiile FIFA
Confederația Asiatică de Fotbal (AFC) în Asia și Australia.

Confederația Africană de Fotbal (CAF) în Africa.

Confederația de Fotbal a Americii de Nord, a celei Centrale și a Caraibelor

(CONCACAF) în America de Nord, America Centrală și Caraibe.

Confederația Sudamericană de Fotbal (CONMEBOL) în America de Sud.

Confederația de Fotbal din Oceania (OFC) în Oceania (cu excepția Australiei).

Uniunea Asociațiilor Europene de Fotbal (UEFA) în Europa.

Forul internațional, recunoscut, care guvernează fotbalul (și jocurile asociate

acestuia, cum ar fi futsal și fotbal pe plajă este FIFA (Fédération Internationale
de Football Association). Cartierul general al FIFA se află la Zürich, Elveția.

FIFA este împărțită în șase confederații regionale. Acestea sunt:

Asia: AFC (Asian Football Confederation)

Africa: CAF (Confederation of African Football)
America de Nord, Centrală și Caraibe: CONCACAF (Confederation of North, Central
American and Caribbean Association Football)
Europa: UEFA (Union of European Football Associations)
Oceania: OFC (Oceania Football Confederation)
America de Sud: CONMEBOL (South American Football Confederation)
Numeroasele federații naționale se află sub jurisdicția acestora. Ele sunt afiliate
atât la FIFA, cât și la confederația corespunzătoare continentului din care provin.

Competiții internaționale majore

Competiții internaționale globale
Cea mai mare competiție internațională în fotbal este Campionatul Mondial de
Fotbal, organizat de FIFA. Această competiție se desfășoară o dată la 4 ani. Peste
190 de echipe naționale participă în turneele de calificare cu scopul de a obține
un loc la turneul final. Acesta este alcătuit, în acest moment, din 32 de echipe
(numărul lor a crescut de la 24 în 1998) și se desfășoară pe parcursul a patru
săptămâni. Următorul Campionat Mondial va avea loc în 2022, în Qatar.

La Jocurile Olimpice de vară, încă din 1900, se desfășoară un turneu de fotbal, cu

o singură excepție: Jocurile Olimpice din 1932, disputate la Los Angeles.[22] La
început participau doar amatori[15], dar din 1984 au fost acceptați și
profesioniștii, cu câteva restricții ce fac ca țările să nu poată trimită cele mai
puternice loturi. În acest moment, turneul Olimpic masculin este disputat de
jucători sub 23 de ani, fiind permis un număr redus de jucători mai în vârstă; în
consecință, competiția nu este considerată ca având aceeași importanță precum
Campionatul Mondial. Turneul feminin a apărut în 1996; diferit de cel masculin, la
acesta sunt prezente cele mai puternice loturi ale echipelor naționale, fără
restricții de vârstă. Așadar, este considerat a avea același prestigiu ca și
Campionatul Mondial de Fotbal Feminin (FIFA Women's World Cup).

Competiții internaționale majore

la nivel global: Campionatul Mondial de Fotbal; Campionatul Mondial de Fotbal al
Cluburilor
Europa: Campionatul European de Fotbal; Liga Campionilor UEFA; UEFA Europa League
America de Sud: Copa America; Copa Libertadores
Africa: Cupa Africii pe Națiuni; Liga Campionilor Africii
Asia: Cupa Asiei; Liga Campionilor Asiei
America de Nord, Centrală și Caraibe: Cupa de Aur CONCACAF; Liga Campionilor
CONCACAF
Oceania: Cupa Oceaniei pe Națiuni; Liga Campionilor Oceaniei
Fotbalul în lume
Popularitate

Harta comparativă a popularității fotbalului la nivel mondial. Țările enumerate în

verde au cel mai mare număr de jucători activi la 1.000 de locuitori.
Conform unui sondaj realizat de FIFA în anul 2006,[23] aproximativ 270 de milioane
de oameni din întreaga lume sunt implicați activ în fotbal, inclusiv jucători,
arbitri și cei din staffurile tehnice. Dintre aceștia, 265 de milioane joacă fotbal
profesionist, semi-profesionist sau amator, luând în considerare atât bărbați,
femei, cât și tineri din loturile de juniori. Această cifră reprezintă aproximativ
4% din populație. Confederația cu cel mai mare procent de persoane implicate activ
în fotbal este CONCACAF, cu 8,53% din populație. La polul opus se află AFC, cu
numai 2,22%. UEFA are o rată de 7,59%, CONMEBOL de 7,47%, OFC de 4,68% și
Confederația Africană de Fotbal de 5,16%. Există peste 1,7 milioane de echipe la
nivel mondial și aproximativ 301.000 de cluburi.

Țara cu cei mai mulți jucători activi (cu excepția loturilor de tineret) este
China, care are 26.100.000 jucători. Alte țări care urmează sunt: Statele Unite ale
Americii (24.400.000), India (20.500.000), Germania (16.300.000), Brazilia
(13.100.000) și Mexic (8.400.000). Pe de altă parte, sunt și zone cu sub 1000 de
jucători, cum ar fi Montserrat, cu numai 300 de jucători, Insulele Virgine
Britanice (658), Anguilla (760) și Insulele Turks și Caicos (950).

Fotbalul feminin

Un meci de fotbal feminin

Articol principal: Fotbal feminin.
Fotbalul nu a fost de la început un sport popular pentru sexul frumos. Barierele
sociale și culturale au împiedicat de multe ori intrarea deplină a femeilor în
sport. Femeile au jucat fotbal încă din 1895, când, în nordul Londrei, s-a jucat
primul meci de fotbal feminin. A fost, de obicei, asociat cu jocul de caritate și
cu exercițiul fizic, în special în Regatul Unit.[24] Percepția a început să se
schimbe în anii '70, odată cu înființarea primelor asociații de fotbal feminin.
Fotbalul reprezintă cel mai important sport de echipă pentru femei în mai multe
țări și unul dintre puținele sporturi cu ligi profesioniste.

Acest sport a avut o "epocă de aur" în Regatul Unit ,la începutul anilor 1920, când
50000 de spectatori erau prezenți la unele meciuri;[25] Acest lucru a fost oprit la
5 decembrie 1921, când Asociația Engleză de Fotbal a votat pentru interzicerea
practicării jocului de către femei pe terenul echipelor membre. În 1971,
interdicția a fost ridicată prin vot de către UEFA.[24] Din 1991, FIFA organizează
Campionatul Mondial de Fotbal Feminin, competiție care are loc o dată la patru ani.
[26]

Conform unui sondaj realizat de FIFA, sunt aproximativ 26 milioane de jucători în

întreaga lume. În medie, unul din 10 jucători este femeie.

Economie
În fotbal se învârt mulți bani, deoarece este un sport mediatizat. FIFA, echipele
de fotbal și jucătorii primesc mulți bani din sponsorizări.

Conform estimărilor FIFA, în perioada 2003-2006 forul a avut venituri de 3238

milioane de franci elvețieni (CHF)[27] și cheltuieli de 2,422 de milioane CHF,
profitul fiind de 816 milioane CHF. 92% (2986 milioane de franci elvețieni) din
venit provine din vânzarea drepturilor de televizare ale competițiilor
internaționale, în special cele ale CM 2006, care au adus în vistieria forului
1,660 milioane CHF. Restul de 714 milioane de franci elvețieni a fost obținut din
produse de merchandising.[28] În ceea ce privește cheltuielile, 69% (1,682 milioane
de franci elvețieni), din venit a fost folosit la organizarea competițiilor și la
dezvoltarea sportului: 46% din totalul cheltuielilor (1.125 milioane de franci
elvețieni) merg către organizarea competițiilor, iar 26% (622 milioane de franci
elvețieni) au fost cheltuiți pe servicii cum ar fi transportul, chiriile,
serviciile juridice, de comunicații etc. Alte 5% (118 milioane de franci
elvețieni), se pierd de la schimbul valutar și dobânzi.[27]

Bugetele cluburilor de fotbal pot varia în funcție de zona de pe glob. Cele mai
mari bugete pot fi găsite în Europa, în special în primele ligi din Germania,
Spania, Italia și Anglia.[29] Aici, drepturile de televizare, publicitatea,
vânzările de bilete și merchandisingul acoperă o mare parte din buget. În America
de Sud, bugetele au crescut datorită transferurilor de jucători în Europa.

Fotbalul joacă, de asemenea, un rol de solidaritate. Una dintre contribuțiile

principale ale FIFA este dezvoltarea sportului în zonele în care acest lucru este
îngreunat de lipsa materială și a tehnicii. FIFA colaborează cu UNICEF din 1999,
furnizând materiale de fotbal pentru a fi distribuite de către această organizație
a Națiunilor Unite.[30] Există reuniuni periodice în întreaga lume în scopuri
caritabile, promovate de vedete din fotbalul mondial.[31][32][33]

Cluburile cheltuiesc mult pe transferuri pentru a-și realiza obiectivele. Un

jucător în formă are o cotă mare. Deși unele transferuri sunt scumpe, acestea sunt
amortizate din veniturile publicitare, cum a fost în cazul lui Cristiano Ronaldo.
Salariile pentru cei mai buni fotbaliști din lume sunt de câteva milioane de euro.
[34]

Cele mai scumpe zece transferuri din istoria fotbalului sunt:

# An Jucător De la La Suma
(în mil. €)
1 2017 Neymar Jr. FC Barcelona Paris Saint-Germain 222
2 2013 Gareth Bale Tottenham Hotspur Real Madrid 100
3 2009 Cristiano Ronaldo Manchester United Real Madrid CF 94
4 2016 Gonzalo Higuaín SSC Napoli Juventus FC 90
5 2009 Zlatan Ibrahimović Inter FC F.C Barcelona 69
6 2009 Kaká AC Milan Real Madrid CF 67,2
7 2013 Edinson Cavani SSC Napoli Paris Saint-Germain 64
8 2000 Luis Figo FC Barcelona Real Madrid CF 62
9 2013 Radamel Falcao Atlético Madrid AS Monaco 60
10 2011 Fernando Torres Liverpool FC Chelsea FC 58
11 2013 Neymar Santos FC FC Barcelona 57
Dopaj
Dopajul ajută jucătorul să joace la același ritm pe durata întregii partide, să-i
crească viteza de reacție și masa musculară, etc.. Pentru a se putea depista
sportivii dopați se fac teste de urină.[35]

Violențe
Huliganismul în fotbal se manifestă printr-o gamă variată de obiceiuri, cum ar fi:

agresare verbală (uneori obscenă)

scuipat
lupte corp la corp
aruncarea unui obiect pe teren, smulgerea scaunelor din tribune, în încercarea de a
lovi fotbaliștii echipei oaspete și pe oficialii ei
aruncarea de obiecte în suporterii adverși, inclusiv pietre, cărămizi, scaune și
cocteiluri Molotov.[36][37]
folosirea dispozitivelor pirotehnice ca torțe sau fumigene.
lupte cu arme incluzând bâte, recipiente din sticlă, pietre, cuțite, boxuri, macete
și arme de foc.[38]
mulțime cu comportament violent care se împinge în garduri și pereți, lucru care
poate duce la prăbușirea tribunei.[39]
Fotbalul în România

Echipa națională de fotbal a României

Articol principal: Fotbalul în România.
Echipa națională de fotbal a României își începe activitatea prin meciul din 8
iunie 1922, de la Belgrad, contra Iugoslaviei, scorul fiindu-i favorabil, 2-1. La
20 mai 1923, Comisia de Fotbal a FSSR (Federația Societăților Sportive din România)
este admisă la Congresul de la Zürich ca membră a FIFA. În această calitate de
membră a FIFA, România participă la Turneul Olimpic de Fotbal de la Jocurile
Olimpice din 1924, desfășurate la Paris. Federația Română de Fotbal este membră
fondatoare a UEFA în 1954. Din august 1990, FRF a devenit organ independent de
conducere al mișcării fotbalistice din România, primul președinte ales fiind Mircea
Sandu.[40]

La nivel internațional, selecționata de fotbal a României a participat până acum la

7 Campionate Mondiale de Fotbal. Cele mai mari succese le-a înregistrat pe
parcursul anilor '90. În 1994, la Campionatul Mondial din Statele Unite, echipa
României a reușit să ajungă până în sferturi, clasându-se atunci pe poziția 6 în
clasamentul FIFA. Liderul generației de aur[41] a fotbalului românesc este Gheorghe
Hagi.[42] În prezent, dintre fotbaliștii români celebri pot fi amintiți Adrian Mutu
și Cristian Chivu.

Cel mai cunoscut club de fotbal din România este FCSB, care în 1986 a fost prima
echipă din estul Europei și singura din România care a câștigat Cupa Campionilor
Europeni.[43] De asemenea, în 1989 a mai jucat o finală a Cupei Campionilor
Europeni.[43] O altă echipă de succes din fotbalul românesc este Dinamo București,
care a jucat o semifinală a Cupei Campionilor Europeni în 1984, iar în 1990
semifinala Cupei Cupelor UEFA.[44]