Marea schismă din 1054

nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest, dintre

cele două mari centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau
complicate de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei în istorie
sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva ieşit
din comun. Sursele contemporane vorbesc prea puţin despre
conştientizarea efectelor separării celor două biserici. Dar cum s-a ajuns
acolo?
Cauzele materiale – competiţia pentru influenţă
Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi
Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-
religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa
creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul
800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât
acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt
succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea
(teritorială) romană.
Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi
se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la
Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh
ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv
Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în
Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii
împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă
unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.
În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie
acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est.
După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera
Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat
supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea
Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea
s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est
ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat
propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din
Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile
bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie o
alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.
Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual
Dincolo de aceste neînţelgeri privind lumea materială şi interesele
politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei
probleme majore. În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la
formula Crezului din 381. În secolele V-VI, două concilii ţinute la
Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin adăugarea
formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiulpurcede”. Aceasta e
preluată în Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-
lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu care se
cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către
Papalitate a noii formule. Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul
împărtăşaniei:folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi,
celibatul preoţilor era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii
orientale se puteau căsători (o singură dată). În secolele XII-XIII, se va
adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl
acceptă.
Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în
1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se
conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail
Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte
practicile bizantine, renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa
refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala
imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o
discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite pentru negocieri o
delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.
Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei
personaje implicate a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea
era puternică deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma
generată de mişcarea de la Cluny;patriarhul Cerularios era un om
ambiţios şi foarte influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea
Monomahul era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această
situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor
două biserici.
După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios refuză să mai
negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor
delegaţiei, care nu respectaseră saluturile uzuale. Cardinalul Humbert
răspunde prin obţinerea unei bule de excomunicare împotriva lui
Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054. Patriarhul
bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre altele, şi de omiterea
filioquedin crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al populaţiei
constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă un Sinod pentru data
de 24 iulie prin care Humbert este la rândul său excomunicat.
Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost conştientizată
imediat. Relaţiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă.
Însă unul din efectele imediate a fost că, ca urmare a rupturii cu
Bizanţul, noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în faţa normanzilor, îi
acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A
început astfel alianţa dintre Papalitate şi normanzi:papa obţinea sprijinul
unui aliat puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia.
Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct,
ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în
rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea
Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre
Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de
latini în rândul bizantinilor.